”FACĂ-SE ACEASTĂ SCRIERE EVANGHELIA NEAMULUI, FIE LIBERTATEA ADEVĂRATĂ, IDEALUL NOSTRU”
Cu 145 ani în urmă, la 24 noiembrie 1877 Mihai Eminescu a publicat primul său articol în ziarul ”Timpul”. Cine şi-ar mai aminti astăzi că a existat un ziar „Timpul”, dacă nu l-ar fi condus câţiva ani şi nu s-ar fi publicat Eminescu în paginile sale! Dar voi începe cu ce-mi este mai aproape de suflet: „Nu poate fi fericire fără libertate”. Sunt cuvintele lui Nicolae Bălcescu. Ştia mai mult decât oricine ce înseamnă libertate acest mare luptător pentru o Românie liberă, tânărul revoluţionar care şi-a început viaţa în închisoare şi mărturisea că „închisoarea obligă ca şi nobleţea”.
Sunt profund convinsă că tot ce e măreţ şi necesită curaj se înfăptuieşte în floarea tinereţii. Este de-ajuns să-i numim pe Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Ioan Alexandru Cuza, Nicolae Bălcescu, Nicolae Labiş… Până în ultimele clipe ale vieţii, bolnav fără scăpare, Nicolae Bălcescu a scris monumentala sa lucrare despre Voievodul Mihai Viteazul. Nu s-a consacrat studiilor istorice poate doar cele două zile, cât s-a aflat în postul de ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu, instaurat de revoluţionari.
A murit departe de România, în mizerie. În primăvara anului 1852 vroia să intre, prin Galaţi, în Ţară. Nu i s-a permis, şi în toamna aceluiaşi an, la 29 noiembrie, şi-a dat sufletul, fiind înmormântat într-o groapă comună, în pământ străin, la Palermo. Scria Mihai Eminescu în primul său articol: ”Dumnezeu a fost îndurător și l-au luat la sine înainte de a vedea cum contemporanii care au copilărit împreună cu dânsul și în cercul lui de idei le-au exploatat pe acestea ca pe o marfă… El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate și lumină. El ar vedea parlamente de păpuși neroade, universități la care unii profesori nu știu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni cari văzând că n’au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n’o au și o pricepere pe care natura n’a voit să le-o deie.Murind în Italia, sărac și părăsit, rămășițele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru, cenușa sa n’a sfințit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo…”.
Manuscrisul său „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, încredinţat cu limbă de moarte prietenului Ioan Ghica, a fost publicat tocmai peste cu sfert de veac de la moartea autorului. De editarea scrierii s-a ocupat istoricul Alexandru Odobescu. Şi s-a întâmplat ca anume primul articol publicat de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul” – „Bălcescu şi urmaşii lui” (din 24 noiembrie 1877) să fie despre apariţia acestei lucrări. Odată cu acest articol s-a anunţat nu doar o apariţie editorială, ci şi intrarea în istorie a lui Eminescu gazetarul, Eminescu publicistul şi pamfletistul, caracter luminător de conştiinţă naţională.
Reproduc două fragmente, dar fiecare rând e actual şi pentru timpurile noastre:
„El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină. El ar vedea parlamente de păpuşi neroade, universităţi la cari unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvânt oameni cari, văzând că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au ş-o pricepere pe care natura n-au voit să le-o deie”;
„…Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina se vor stinge pe rudă pe sămânţă de pe faţa pământului nostru, când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi. Dar suna-va acel ceas?”.
Dacă nu ştim până azi răspunsul, schimbăm întrebările sau, şi mai bine, uităm de ele. (Maria TOACĂ)
Primul articol scris de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”, din 24 Noiembrie 1877:
BĂLCESCU ŞI URMAŞII LUI – de Mihai Eminescu [24 noiembrie 1877]
