[„A INTRAT VULPEA ‘N SAC…”] – de Mihai Eminescu [3 iunie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

A intrat vulpea ‘n sac. „Românul” se zbate ca-n gura şarpelui spre a scăpa din încurcătura în care l-a pus evenimentele parlamentare a celor din urmă zile.

Regalitatea putea fi proclamată de ţară, e foarte adevărat, căci liberă e orice ţară neatârnată de a-şi pune titlul pe care-l găseşte mai potrivit cu poziţia ei; dar libere rămân pe de altă parte toate ţările neatârnate de-a recunoaşte sau nu acest titlu. Cele mai multe din puterile Apusului, având interese de-o importanţă secundară pe malurile Dunării şi văzând în erigerea României în regat o garanţie de pace mai mult prin înlăturarea secularei rivalităţi dintre două mari puteri, s-ar fi grăbit cu bucurie a recunoaşte micului popor de rasa latină poziţia ce o cereau oamenii lui de stat ca ceva necesar pentru dezvoltarea lui. Alte puteri însă cari aveau interese economice şi politice la Dunăre de-o ordine superioară, văzând preţul mare ce d-nii Brătianu – Boerescu puneau pe regalitate, au crezut a putea cere o compensaţie pentru recunoaşterea ei: preponderanţa pe Dunăre.

Am reprodus după ziarele din Viena formula ce se dădea acestei exigenţe „Recunoaşterea regalităţii plăteşte cât un anteproiect austriac”.

S-a constatat cu de prisos în Parlament că înaintea încoronării d. Vasile Boerescu recunoscuse ca îndreptăţită instituirea unei Comisii Mixte, neprevăzută în Tractatul de la Berlin, sub preşedinţa Austriei. Lucrul mergea atât de departe încât în Comisia Europeană din Galaţi delegatul Austriei a dat o dezminţire formală delegatului României şi celui al Bulgariei, spunându-le verde să nu se prefacă că se opun creării unei asemenea comisii, căci delegatul Austriei ştie că guvernele acestor doi d-ni au luat deja angajamente în privirea aceasta. Iată în ce poziţie falsă era pus colonelul Pencovici în Comisia Europeană.

Apropiindu-se încoronarea, d. Ion Brătianu simte că s-apropie timpul de a-şi ţine cuvântul dat Austriei. Atunci declară în Parlament şi în conventiculele de la Herdan că nu mai poate merge c-un partid care fură, spre a nu mai întrebuinţa eufemisme. Fratele său, venit din Constantinopole spre a-l înlocui, face declaraţii analoge în Cameră: „Hoţii la puşcărie, speculanţii intereselor publice la carantină; nu mai sunt oameni cinstiţi în ţara aceasta, dar [î]i vom corige noi prin articolele respective ale Codului Penal !” Asta în plin Parlament, în cel dendâi discurs al primului cabinet regal, menit a fi reprodus până şi în telegramele ziarelor europene.

Vine în sfârşit cestiunea Dunării la ordinea zilei. Din documente diplomatice se constată că guvernul trecut a compromis cestiunea prin concesii pripite; că, pledând numai cu jumătate gură în privirea aceasta, ca unul ce făcuse deja promisiuni, a inspirat dezgust puterilor apusene, cari la început erau plecate a face din libertatea absolută de navigaţiune o cauză a lor; că puterile apusene, văzând duplicitatea guvernului român, au înclinat a da dreptate exigenţelor Austriei, părăsind pe statul mic ce se încerca a le amăgi şi a le compromite vaza.

Şi aceste lucruri nu au fost descoperite numai de membrii opoziţiei. Nu. D. Chiţu, unul din şefii majorităţii, o face, d. Fleva, un alt şef al majorităţii, se asociază cu el; c-un cuvânt d. Ion Brătianu i-a numit hoţi, d-lor [î]l numesc, c-un cusur subţire, trădător; indirect, cu oarecare rezervă ca pe-un şef al întregei ortale, dar trădător.

„Neue freie Presse”, un organ foarte amic al d-lui Ion Brătianu, scrie în privirea aceasta următoarele:

D. Dim. Brătianu ar aranja bucuros cestiunea dunăreană într-un mod amical cu Austro-Ungaria şi cu celelalte puteri europene; dar, cu ocazia acestui periculos experiment, n-ar voi să piarză nimic din popularitatea sa şi de-aceea a crezut de cuviinţă şi prudent de-a declara că pertratările sub cabinetul trecut ajunseseră atât de departe încât el s-a găsit în faţa unui fait accompli.

Prin aceasta credea a putea urni într-un chip comod odiul eventual al concesiunilor făcute puterilor pe umerii fratelui său Ion Brătianu şi ai d-lui Boerescu; dar nu socoti ca Ion Brătianu şi Boerescu n-au murit încă, că, din contra, nu numai că sunt între cei vii, dar sunt şi senatori şi pot deveni iar miniştri. Era dar natural ca ei să nu voiască a lua pe umerele lor acel fait accompli pe care-l iscodise Dumitru Brătianu şi să protesteze în contra încărcării lor c-o asemenea sarcină. D. Dumitru Brătianu va trebui aşadar, dacă nu preferă să-şi reia comodul post de ministru la Constantinopol, să rezolve singur cestiunea Dunării… Cabinetul trecut au conces deja instituirea unei Comisii a statelor riverane şi prezidenţa Austriei în ea (deşi nu ca privilegiu, însă în mod convenţional ). dacă asemenea promisii ale unor miniştri români pot fi privite ca obligatorii, d. Dumitru Brătianu poate în adevăr să se refere la ele ca la un fait accompli.

Iată priveliştea în faţa căreia se află Coroana. D. Ion Brătianu, ca şi d. Dumitru Brătianu, au aruncat Parlamentului acuzări de cea mai mare gravitate. Acest din urmă, a ameninţat pe membrii majorităţii cu puşcăria şi cu punerea la carantină. Desigur că Parlamentul din parte ‘şi, oricât ar avea pe umerii lui afacerile Mihălescu, contractele de lemne ale d-lui Fleva, jocul de bursă cu ocazia răscumpărării şi milionarizarea Costineştilor, răspunde prin neîncredere în politica guvernului trecut, prin rezervă în faţa cabinetului actual.

Fără îndoială neînţelegerile între d. Ion Brătianu şi amicii săi politici nu vor dura mult. Acuzările ce şi le-au aruncat reciproc sunt de natură a-i încărca cu atâta discredit pe toţi împreună încât, coűte que coűte, componenţii de căpetenie ai partidului roşu se vor reapropia. D-lui Brătianu [î]i trebuiesc roşii, roşilor le trebuieşte el.

Nouă însă ni s-a dat pentru întâia oară ocazia de-a măsura într-un moment de tenziune reciprocă abisul de corupţie al partidului dominant, pe care fostul ministru prezident îl acoperea cu perdeua numelui său; am auzit pronunţându – se de chiar ai lor sentenţa de maturitate pentru marea Academie de la Văcăreşti. Pe de altă parte şefii majorităţii au confirmat ceea ce Iancu Negură zicea despre guvernele roşii în genere: „La putere fiind, conspiră cu străinii contra ţării!”.

Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea şi în fine Dunărea, iată un lanţ întreg de interese din cele mai vitale ale ţării cari se sacrificau numai pentru ca roşii să vie sau să rămână la putere. Ei nu se pot despărţi unii de alţii, căci nu sunt numai amici politici, ci complici, şi complicitatea lor la crime ordinare ca şi la crime de stat [î]i cimentează împreună pentru de-a pururea.

Care parlament din lume ar fi îngăduit în adevăr ca prezidentul Consiliului să-i spuie: „Hoţii la puşcărie, precupeţii intereselor publice la carantină! Nu mai sunt oameni oneşti în ţara aceasta”? Ei bine, Parlamentul acesta au îngăduit-o pentru că fapte de notorietate publică le închidea gura, pentru că mulţi, foarte mulţi din membrii majorităţii ziceau în fundul inimei în acel moment: „Pater, peccavi !”

„Românul” întreabă de ce nu se dă în judecată cabinetul trecut.

Noi am zice că ar trebui să se afle cineva în cer ori pe pământ care să poată da în judecată Senatul ce-au trecut la ordinea zilei peste scabroasele afaceri, descoperite de însuşi mucenicul, şi Camera în care s-au instituit celebrele biurouri de împământire pe sub mână.

Cine ar putea să judece şi partidul şi guvernele roşii e ţara. Dar la ea nu face nimeni apel, mai ales când sunt interese străine la mijloc.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *