“A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti.” BASARABIA în publicistica eminesciană – Un STUDIU de Prof. Theodor Codreanu

Basarabia în publicistica eminesciană

de  Theodor CODREANU


Moto: A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.
Eminescu

Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012 în revista Limba română de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei petrecut în anul 1812. – Ed. Junimea

1. Un număr nefast

Theodor Codreanu

Se pare că numărul 28 a fost nefast Basarabiei şi lui Eminescu, deopotrivă. Cu siguranţă, între toţi marii intelectuali români Eminescu a fost acela care a iubit şi a înţeles cel mai profund Basarabia, pentru că poetul a iubit deopotrivă toate provinciile locuite de români, pe care le-a cunoscut nu numai la nivel livresc, ci şi străbătându-le cu piciorul şi cu alte mijloace, cum n-a mai făcut-o altcineva. Într-un concept de articol (mss. 2264, p. 282r), poetul vorbeşte de „pierderea iubitei Besarabia”, în împrejurările negocierilor de la Berlin din vara lui 1878. Pe bună dreptate, în 1932, D. Murăraşu, care a realizat prima sinteză de sine stătătoare privitor la naţionalismul lui Eminescu, putea conchide că autorul Luceafărului a fost „cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc”1. Nimic fals, nimic demagogic în cuvintele de pe fila 65r a mss. 2257: „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”. Firesc, de vreme ce Eminescu a întrupat arheul românităţii în toată plenitudinea lui, dându-i contur conceptual ontologic, pornind, deopotrivă, din filozofia greacă a lui Platon şi Aristotel, din Johann Baptista van Helmont şi Dimitrie Cantemir, dar şi din imaginarul poporului român aşa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm pe care l-a comentat în două articole, conchizând că în protagonistul Făt-Frumos s-a întrupat arheul / memoria românităţii, eroul-arhetip fiind singurul care-şi aminteşte, în ultima sa călătorie spre casă şi părinţi, de tot ce-a fost, timp de secole, pe meleagurile străbătute. Or, la nivel cărturăresc, e chiar rostul istoricului şi al istoriei. De aceea, Nicolae Iorga, în 1934, era uimit de profunzimea cu care Eminescu a recitit istoria românilor şi istoria europeană, în genere, depăşindu-i pe contemporani: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se ridică la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne”. Şi nu e de mirare, deoarece Eminescu îmbina maiestuos faptul istoric cu intuiţia ontologică întru Archaeus.

Iar acum se cuvine să mă întorc la nefastul număr 28 care-l leagă, indescifrabil „cabalistic”, de destinul Basarabiei. Joseph de Maistre (1753-1821), una dintre minţile strălucite ale Franţei antimoderne2, se afla, în 1810, la Petersburg. Cu intuiţia lui politică, iată ce nota: „Je suis tenté de croire que tout finira par un morcellement de la Moldavie, pour satisfaire l’honneur ou ruiner une province.”3. Aşadar, cu doi ani înainte de a doua sfârtecare a Moldovei (prima se produsese în 1775, prin raptul Bucovinei de către Imperiul Habsburgic), ţarul Alexandru I pregătea intens terenul pentru o nouă rupere din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, jinduind a pune graniţa pe Siret, dacă nu să cucerească toate „proprietăţile” din zonă ale Imperiului Otoman, spre a reface, chipurile, vechiul Bizanţ sub sceptrul ortodoxiei pravoslavnice. Joseph de Maistre pricepuse limpede că, sub pretextul „onoarei” (ce fel de onoare?), Rusia ruina o provincie a Moldovei. Iar începutul ruinei s-a declanşat, după câţiva ani de „diplomaţie”, la 28 mai 1812, ţarul renunţând la graniţa pe Siret, dar, prin trădare şi corupţie (cu ajutorul Dragomanului Porţii Otomane), şi-a extins conceptul geografic de Basarabia (partea sudică a Moldovei dintre Gurile Dunării şi ţărmul Mării Negre) până în nord, la Hotin şi marginea estică a Bucovinei căzute sub habsburgi. Şi, ca un făcut, tot într-o zi de 28, dar în iunie 1940, Basarabia va fi din nou invadată de către moştenitoarea Rusiei ţariste, Uniunea Sovietică. Iar între aceste date nefaste, tot pe un 28 iunie, dar 1883, s-a produs începutul ruinei/ruinării geniului eminescian la „Caritatea” lui Al. Şuţu. Paradoxal, era totuşi prea târziu, fiindcă ziaristul de la „Timpul” spusese ce era de spus: adevărul despre Basarabia şi despre ruinătorii ei interni şi externi. El, acest adevăr, arde astăzi mai mult decât vreodată, chiar în pofida indiferenţei multor politicieni şi intelectuali de pe ambele maluri ale Prutului.
2. Cinismul imperial
Napoleon îşi afirma astfel cinismul politic al cuceririlor: „Voi cuceri pământuri, că istorici care să dovedească ale cui sunt avem.” Dar dacă în cazul său istoricii măsluitori n-au prea avut de lucru, din pricina efemerităţii imperiului napoleonian, principiul, chiar neformulat ca atare, a funcţionat perfect în cazul cuceririlor ruseşti, fiind preluat, cu succes, de către Ucraina de după destrămarea Uniunii Sovietice. Ceea ce s-a produs printr-un act fraudulos a devenit garanţie a apartenenţei „dintotdeauna” a Basarabiei la imperiul rusesc, apoi sovietic. Poate că nu este lipsit de interes să evocăm, pe scurt, povestea răpirii Basarabiei4, în contextul războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Sankt Petersburgul a ocupat vremelnic Principatele Moldova şi Valahia, având „acoperire” în Congresul de la Tilsit, 1807, când Alexandru I se înţelesese cu Napoleon I pentru o împărţire a Imperiului Otoman, Rusiei revenindu-i Moldova şi Ţara Românească. (Nu era o prefigurare a Pactului Ribbentrop-Molotov?) Dar Moscova a renunţat, momentan, la a-şi statornici puterea în Principate din pricina pregătirilor lui Napoleon de a ataca Rusia. Într-o carte a lui Leon Casso5, tradusă în româneşte abia în 1940 de Şt. Gr. Berechet şi folosită de Gh. I. Brătianu în invocata lucrare despre Basarabia, se preciza în legătură cu planurile ţarului: „În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia (oblasti) Rusiei.”6. Într-adevăr, la 15 aprilie 1810, Rusia anunţa că vrea ambele Principate, Projuranschi detaliind un proiect administrativ în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Oltenia şi Muntenia. Când Kutuzov ieşea victorios la Slobozia, 2 octombrie 1811, el iniţia tratative cu Poarta la Giurgiu, restrângând dorita graniţă de vest a Rusiei pe Siret, apoi, în anul următor, tratativele s-au mutat la Bucureşti, având loc în Hanul lui Manuc, unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia. Amiralul Pavel Vasilievici Cicagov, trimis de ţar să încheie pacea cu orice preţ, chiar renunţând la orice pretenţii teritoriale, a ajuns, se spune, prea târziu, preluând ceea ce realizaseră ceilalţi delegaţi. „Constrângerile” veneau, în speţă, de la ameninţările invaziei napoleoniene. Rusia, deşi gata să renunţe la orice pretenţii, s-a folosit totuşi de presiunile Angliei, care postase în Bosfor o flotă, Poarta fiind silită de a încheia pacea cu Petersburgul. Or, tocmai această ciudată Pace de la Bucureşti va fi folosită de Rusia pentru a recurge la coruperea diplomaţilor care negociau: între alţii, dragomanul Dimitrie Moruzi, Panaiot, fratele său, Manuc-bei (proprietarul celebrului Han), toţi în cârdăşie cu Capudan paşa Ramiz. Panaiot Moruzi nu a dat Porţii o scrisoare de la Napoleon prin care acesta cerea imperativ „să nu facă pace cu nici un preţ” (Alexandru Boldur). Între timp, Kutuzov a pus pe masa tratativelor nişte hărţi măsluite care ar fi venit, chipurile, de la Napoleon. Delegaţia rusă cumpărase mai demult pe dragomanul Porţii, Dimitrie Moruzi. Preţul trădării marelui dragoman, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri. Delegaţia, cu toate că avea şi din partea sultanului Mahomed II sarcina „să nu accepte cedări teritoriale”7, tocmai vânzare a făcut. Rareori s-a întâmplat ca o delegaţie oficială, în tratative de anvergură, să fie cumpărată de adversari „la grămadă”. Diplomaţia rusă a reuşit, fiindcă atât Mustafa IV, cât şi succesorul său Mahmud / Mahomed II au avut încredere în armeni şi greci. Amiralul Cicagov, devenit conducătorul delegaţiei ruseşti, a confirmat, ulterior, coruperea lui Dimitrie Moruzi. Manuc-bei (şi el armean) era atât de abil, încât, numit de sultan domn al Moldovei, a refuzat în favoarea antecesorului Scarlat Callimachi. Şi asta fiindcă juca, simultan, şi în favoarea Rusiei în timp ce negocia cu partea rusească, din însărcinarea lui Mustafa Paşa. Nu e de mirare că Alexandru I îl decorase, în 1810, cu ordinul „Sfântul Vladimir”, gradul III.
Cât priveşte viclenia asimilării părţii de sud a celor trei judeţe, cunoscute ca Basarabia, cu întreaga jumătate estică a Moldovei, aceasta a fost ideea lui Gaspard Loius Andrault, conte de Langeron, pus şi el în slujba ţarului Alexandru I. Dragomanul Moruzi a „confirmat” şi validat, contra cost, în documente, minciuna lui Andrault. Încât Poarta s-a văzut de două ori înşelată, iar Moldova grav păgubită. Sultanul s-a indignat, fireşte, împotriva trădătorilor, atitudinea lui fiind susţinută şi de diplomaţii francezi la Istanbul, dar faptele erau consumate.
Prin Tratatul de la Bucureşti, semnat la 28 mai 1812, se „consfinţea” ocuparea Basarabiei, în noua ei înfăţişare extinsă abuziv, de către ruşi. Dimitrie Moruzi va fi decapitat, pentru înaltă trădare, lângă Şumula, pe 26 octombrie 1812, iar şase zile mai târziu – Panaiot, fratele său, la Istanbul, urmându-le Capudan paşa Ramiz, la 25 noiembrie 1813, lângă Bucureşti, la Colentina. În schimb, Manuc-bei, mai prevăzător, a avut noroc, fugind în Transilvania, iar de acolo la Viena, unde a stat până la încheierea Congresului (1814-1815), după care s-a retras la moşia de la Hânceştii căzuţi sub ruşi, bucurându-se de privilegii şi onoruri, primind vizite de la înalţi demnitari, precum contele Benijsen şi prietenii săi Rusievici şi Bahmutov. Alexandru Moraru citează din scrisoarea arhiepiscopului armean Grigor Zacarean, din 23 iunie / 5 iulie 1817, în care se evocă moartea lui Manuc-bei, provocată de un infarct, tocmai în timpul vizitei celor amintiţi mai sus (20 iunie 1817). Manuc-bei a fost înmormântat la Hânceşti. Infarctul se produsese după ce a vrut să arate musafirilor cum se călăresc armăsarii arăbeşti pe care îi avea, mândrindu-se nevoie-mare cu ei.
Astfel s-a pecetluit vânzarea Basarabiei. Zadarnic au protestat boierii moldoveni (reuniţi în Adunarea de pe 26 octombrie 1812) pe lângă domnitorul fanariot Scarlat Callimachi, despre care se spunea că ar fi fost filofrancez. Ruşii deja tratau provincia ca pe o gubernie care li se cuvenea. Se pregătiseră şi „spiritualiceşte”, prin biserică. Încă din 1808 restauraseră dioceza de la Cetatea Albă, impunând la conducere pe viitorul mitropolit Gavril Bănulescu-Bodoni, originar din Transilvania (Bistriţa), dar şcolit la Kiev. Deşi intrat în proiectul rusesc, Gavril Bănulescu-Bodoni va încerca să conserve, o perioadă, spiritualitatea creştină românească a Basarabiei până în 1821, când a murit.
3. Răul dinlăuntru
Eminescu nu se mulţumeşte doar cu explicaţia unor asemenea acte de trădare, care au pricinuit nenorociri peste nenorociri teritoriilor româneşti de-a lungul secolelor. El încearcă să facă lumină de ce o etnie atât de numeroasă, comparabilă, după Herodot, cu „inzii”, traco-dacii, din care se trag românii, au stat în istorie sub Zodia Racului (vezi Doină) şi n-au preluat de la romani spiritul imperial, precum au făcut alte naţii din Europa şi Asia, deşi înzestrarea nativă a indivizilor compunători o recomanda cu asupra de măsură la un alt destin istoric. În faţa realităţii, Eminescu a comparat latinitatea orientală cu o insulă mereu roasă pe margini de slavi şi de alte etnii. De ce a nimerit românitatea într-un veritabil „triunghi imperial al Bermudelor”, „în calea tuturor răutăţilor”, după spusa cronicarului? Fiindcă, într-un fel, moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principala meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi. Pe acest fond arhemioritic s-au născut şi structurile statale româneşti, încât, de la bun început, triunghiul imperial extern s-a „interiorizat”, iar lipsa de unitate a dus la crearea a trei state româneşti. Spre deosebire de statele puternice din Europa şi Asia, românii şi-au croit organizarea statală după un soi de „democraţie” medievală concretizată în monarhiile elective. Monarhia electivă seamănă izbitor cu matricea dezbinării mioritice a fraţilor care se ridică împotriva fratelui, moştenind păcatul fratricidului biblic al lui Cain şi Abel. Balada Mioriţa încifrează rezolvarea crizei sacrificiale8, mitul devenind de o rară complexitate prin soluţia creştină a nunţii cosmice, specifică spiritului creştinismului cosmic răsăritean, despre care a scris pagini esenţiale Mircea Eliade (Mioara năzdrăvană)9. Numai că elitele politice şi culturale n-au avut, decât arareori, apetenţa înţelegerii mitului naţional. Deşi nu s-a ocupat special de Mioriţa, Eminescu a pus în concept ceea ce balada punea în imagine artistică. Gândirea lui politică pleacă chiar de la realitatea dezbinării mioritice translatată în domniile elective. Textul fundamental este excepţionala conferinţă din 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Acolo şi în alte texte, poetul elaborează teoria golului etnic (prefigurată încă de Dimitrie Bolintineanu), despre care am scris şi în Modelul ontologic eminescian (1988-1992)10.
Celor care au văzut sau mai văd în Eminescu un „naţionalist fanatic”, trebuie să li se răspundă că poetul a fost atât de profund în problemele naţionale fiindcă a judecat deopotrivă cu inima şi cu mintea, normă pe care el o formulează în varii contexte, după principiul, devenit şi maiorescian, al naţionalităţii în marginile adevărului11. Iată ce spune chiar în amintita conferinţă din 1876: „Dar tocmai fiindcă influenţa austriacă se prezintă ca o ţesătură foarte complicată de cauze şi efecte, încât fiecare individ din ţara noastră trăieşte sub presiunea ei, de aceea cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să surescităm cugetarea, căci uşor s-ar putea să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să [ne] agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece (s. – Th.C.) se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, şi fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu opreşte defel ca creierul să rămâie rece şi să-şi îndrepteze activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi să o stârpească cu statornicie de fier.”12.
Înarmat cu asemenea concepţie, Eminescu procedează ca un chirurg dăruit integral sănătăţii pacientului. Şi el porneşte de la răul dinăuntru, văzând că acela din afară este nutrit şi augmentat de primul. Iar acest rău, ecou ontologic al antitezelor monstruoase (sau dublul monstruos, cum îl va numi Girard), a fost, de la întemeierea statelor româneşti, domnia electivă, lăudată de publiciştii superficiali, observă poetul, ca pe un fel de „democraţie” a boierilor13. Ţările în care a dominat monarhia electivă au fost mereu în primejdie de a fi înghiţite de monarhiile ereditare din vecinătate, cum s-a întâmplat cu Polonia şi cu Ţările Române. Ele au fost condamnate la mediocritate şi la subistorie. Perioadele de stabilitate şi de înflorire ale Principatelor s-au produs când modul electiv al domnilor a fost înlocuit, pasager sau bune perioade de timp, cu principiul eredităţii, cum s-a petrecut sub Basarabi şi Muşatini. Miracolul domniei lui Ştefan cel Mare (echivalentul domniei lui Mircea cel Bătrân, în Ţara Românească) pe acest fond s-a produs: „De la 1459-1504 se văd din nou efectele stabilităţii. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimiceşte influinţele străine de dinafară cu sabia şi cu isteţia. Şi cu toate aceste se ştie din relaţiile medicului veneţian că, cu toată gloria şi lunga sa domnie, Ştefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ştefan cel Tânăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de Muşatin. Însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înţeleasă cu boierii.”14. Discordia dintre boieri a produs necurmate lupte pentru tron, meteahnă care va fi moştenită în pseudodemocraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare. Lipsind legitimismul domnesc în stare să menţină echilibrul între antitezele din sânul aristocraţiei, discordia a produs un gol etnic pe care s-au grăbit totdeauna să-l umple străinii. Boieri ambiţioşi veneau să cucerească tronul cu ajutor străin, meteahnă exploatată magistral de Imperiul Otoman sute de ani. Când Dimitrie Cantemir a crezut că se poate îndrepta către alt stăpân, în 1711, iluzionându-se că ţarismul este un imperiu civilizator (ca ortodox ce era), el a produs schimbarea domniilor pământene cu cele fanariote: „Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat ţara aproape în paşalâc.”15. Cantemir a căzut în capcana propriei teorii a celor două tipuri de imperii, teorie definitivată în studiul Monarchiarum physica examinatio (1714). Cărturarul împărţea imperiile în civilizatoare şi în imperii-avorton. Din prima categorie – Imperiul Roman, din a doua – Imperiul Otoman. Monarhiile civilizatoare compensează opresiunea prin beneficii ale civilizaţiei şi culturii. În schimb, monarhiile-avorton sunt parazitare, fără să producă niciun beneficiu pentru cuceriţi. Teoria lui Cantemir nu era lipsită de adevăr, numai că el a considerat că imperiul ţarist, aflat în expansiune sub stindard creştin, este un imperiu la antipodul celui turcesc, adică unul civilizator. Mai mult de-atât, trăind mulţi ani la Istanbul, a priceput că imperiul este în decădere, imagine pe care o va contura şi în capodopera lui Incrementa atque decrementa aulae othomanicae. Acestea au fost şi pricinile pentru care el s-a grăbit, în 1711, să facă nechibzuita alianţă cu Petru cel Mare. N-a avut răbdare să-şi întărească economic, politic şi militar ţara şi s-a bazat pe ajutor străin. Armata cu care s-a prezentat în bătălia de la Stănileşti, lângă Huşi, a fost una improvizată, neinstruită, alcătuită din lefegii adunaţi de pe toate drumurile, căci Rusia promisese suportarea cheltuielilor militare. Iar tratatul încheiat cu ţarul avea capcane, deşi, textual, părea să-i garanteze graniţele şi independenţa. Eminescu a fost uimit că o minte atât de strălucită ca a lui Dimitrie Cantemir a putut fi atât de mioapă în plan politic, încălcând până şi ultima poruncă a lui Ştefan cel Mare că, în caz de nenorocire, e de preferat ca ţara să fie închinată turcilor, mai cinstiţi decât ruşii, polonezii, austriecii sau ungurii. Şi iată consecinţele, culminânde cu cele două rapturi din trupul Moldovei: „Sub domnii fanarioţi, care erau trimişi pe un timp anumit şi care aveau numai titlul de domn şi pomenirea în biserici, nicidecum însă consistenţa monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decât ceea ce era în împrejurările date, viaţa şi averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu se da naţiunii nici o compensare, erau dări pentru îmbogăţirea personală şi armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Ţara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump, şi nu prin război – prin vânzare. Într-adevăr, se împărţise Polonia, şi o ţară care trăise în atâtea asemănări cu ea trebuia să aibă şi soarta ei. Totuşi trebuie să constatăm că nici un moldovan n-a putut fi mituit de influenţa morală a Austriei şi că domnul a plătit cu capul protestatarea sa.”16. Eminescu se referă la răpirea Bucovinei şi la protestul lui Grigorie Ghica al III-lea, care a fost decapitat.
Tot prin vânzare va fi pierdută, cum am văzut, şi Basarabia, rolul jucându-l şi de astă dată străinii de neam, în frunte cu dragomanul Moruzi. Numai că acum au protestat doar boierii, domnul fanariot Scarlat Callimachi neavând niciun motiv de rezistenţă, deci neriscând a-şi pierde capul precum domnitorul Grigorie Ghica al III-lea la 1775. „Cu căderea Poloniei şi luarea Bucovinei – continuă Eminescu – se începe o nouă epocă a influenţei austriace: cea care atingea politica esterioară a statelor româneşti se schimbase întru atât, întrucât aceste ţări nu mai însemnau nimic politiceşte şi erau susţinute de Rusia şi Turcia. Ca să revenim la vorba pronunţată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia şi au devenit uriaşe; ţările române, în care acest punct central lipseşte, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor naţional. Cum se schimbase faţa lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mâinile Austriei, ungurii erau supuşi, Turcia începuse a slăbi, România, care moştenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decât doar ficţiunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi şi fără cultură. În Moldova [în] special boierimea nu mai semăna de fel cu Nistor şi Grigore Urechi, cu Miron Costin, limba naţională e într-o vădită decadenţă alăturată cu frumoasa şi spornica limbă a cronicarilor.”17.
Iar toate acestea au fost urmările dezbinării dinăuntru, starea reţinută de popor în zicala: Vodă da şi Hâncu ba. De la 1812, Rusia va simula (ca „protectoare” a creştinătăţii) că îi apără pe patrioţii moldo-valahi persecutaţi de Poartă, dar preţul era obţinerea hegemoniei în treburile interne în contra intereselor autohtone şi otomane în Principate. „Mijloacele de dominaţie ale Rusiei – scrie Catherine Durandin, comentând evenimentele de la 1812 – sunt multiple, în măsura în care aceasta reprezintă un refugiu pentru patrioţii Moldo-Valahiei apropiaţi ai grecilor şi ai sârbilor, iar pentru conservatori – fidelitatea faţă de ordine şi tradiţie, flacăra luptei împotriva revoluţiilor. Însă practica politică, abandonarea patrioţilor de către ruşi clarifică situaţiile confuze şi prea marile speranţe ale epocii napoleoniene şi post-napoleoniene. Patrioţii îşi descoperă fragilitatea în faţa unei politici ruse care foloseşte neînţelegerile pentru a-şi stabili hegemonia.”18 Desigur, neînţelegerile intraetnice româneşti.
4. „Cestiunea Orientului”
Vremelnic, între 1856-1877, în urma Tratatului de la Paris din 18 martie 1856, decidenţii europeni au făcut o mică reparaţie Moldovei, judeţele sudice ale Basarabiei retrecând sub jurisdicţia patriei de drept. E o ironie a istoriei că tocmai partea sudică, numită Basarabia, a fost retrocedată. Dar numai şi pentru atât Moscova a pretins că i s-a rănit grav „onoarea”, care va fi invocată ca un laitmotiv şi despre care am luat cunoştinţă prin Joseph de Maistre încă de la 1810. Vorba prozatorului basarabean Ion Iachim: „Rusia se simţea jignită că pământurile româneşti aparţin românilor!”19.
Din păcate, răul din afară va continua să se solidarizeze cu cel din interior. După Unirea de la 1859, metehnele boieriei degradate au supravieţuit în sânul partidelor politice, în ceea ce Eminescu va numi „pătură superpusă”. O analiză a acestei degradări a instituţiei boieriei a făcut Ion Heliade Rădulescu în Echilibrul între antiteze (1869). Eminescu o va adânci, observând că partidele politice din România nu reuşesc să devină partide în sensul european al cuvântului, rămânând fracţiuni care-şi urmăresc interesele personale şi de grup („partide personale şi nu de principii”): „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi la rândul lor toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei activi, pe de altă parte cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă îl numesc cu toţii presă.” (Meteahnă conservată şi renăscută, cu o nouă vigoare, după ieşirea din comunism!).
Antiteza monstruoasă dintre partide – spune Eminescu – măreşte golul etnic pe care se grăbesc să-l umple străinii, spre propriile lor foloase. În democraţiile autentice, partidele lasă disputele ideologice deoparte atunci când se iveşte o ameninţare din afară. La noi, un partid îşi ia ca aliat o putere străină pentru a birui împotriva adversarilor interni, aşa cum domnii ambiţioşi de altădată se plângeau la Înalta Poartă şi veneau cu trupe turceşti ca să-şi înlăture contracandidaţii la tron. Costache Negruzzi a surprins această boală în capodopera Alexandru Lăpuşneanul. Dar exemplele sunt numeroase. Nu altfel au început să procedeze partidele politice din epoca modernă. Ceea ce e şi mai îngrijorător e că primii care au sesizat această carenţă etnică au fost străinii. Dimitrie Bolintineanu, în 1858, îl cita pe Saint-Marc Girardin (1801-1873), care, într-un articol din Les Débats, observa: „Toate acele certe şi divizii între români servă să compromită viitorul acestei naţionalităţi înaintea Europei.” Faptul, zice eminescian avant la lettre Bolintineanu, vine din domniile elective: „Modul electif a fost în toate epocele fatal acestor ţări, încă de la începutul epocelor de decădere, căci ambiţioşii ce visau la tron, uniţi cu cei nemulţumiţi după timpuri, au avut recurs la streini. Istoria ne arată un tablou destul de trist. Armiile de invazie streine, în principate, erau mai totdeauna călăuzite de români ambiţioşi. Unii alergau la poloni, alţii la unguri, alţii la turci, alţii la hanul de tătari, cărora le promitea felurite avantage, toate cu perderea dreptului de autonomie al ţărei.”20
Bolintineanu făcea aceste observaţii tocmai în momentul când intelighenţia din Principate se străduia să realizeze o minimă coeziune între combatanţii pentru Unire, ceea ce Eminescu va numi împăcarea antitezelor. Semnalul de alarmă suna astfel la paşoptist: „La toate naţiile există partide de principii sau de dinastii; sunt certe, divizii, pe cât timp aceste certe nu au a da nici o socoteală altei puteri străine; dar din momentul când neamicul strein caută să profite din aceste discordii sau să se apropie de hotarul unei asemenea ţări, urile se uită, pentru un timp, certele amuţesc şi toate partidele, ca un singur corp, se rădică, merge a-şi face datoria; la noi însă, părţile certânde, în asemenea cazuri, rămân divizate, devin instrumentul celor ce lovesc în drepturile ţărei, numai ca să poată lovi partea ce urăşte şi dă astfel lumei cel mai trist exemplu ce ne atrage ura şi dispreţul popolilor. Aceste divizii răvarsă veninul lor în toate faptele noastre politice.”21.
Unirea s-a făcut, în cele din urmă, în pofida restricţiilor impuse, prin Tratatul de la Paris, de către puterile europene, caz fericit de depăşire a discordiei tradiţionale. Situaţie tonică, în care forţele politice n-au mai făcut jocul intereselor străine, ci au urmat „instinctul naţional”, dovadă că discordia nu este o maladie incurabilă la români. Dar aceasta va reveni curând între partide şi a fost rândul lui Eminescu s-o fulgere chirurgical. Iar următoarea încercare a fost prilejuită de Războiul de Independenţă, soldat cu pierderea celor trei judeţe sudice ale Basarabiei. Politica externă se contura sub problema general-europeană a chestiunii Orientului. Se profilau trei soluţii: austriacă, rusească şi grecească22. Pe toate Eminescu le scrutează. Un articol din „Curierul de Iaşi”, din 15 iulie 1876, se intitula chiar Cestiunea Orientului. Imperiul Austro-Ungar preconiza „o confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”, după cum suna propunerea oficiosului „Post” din Viena, sperând că Rusia va renunţa la supremaţie în această zonă geopolitică. Eminescu reacţionează imediat, argumentând că hegemonia Austriei într-o asemenea confederaţie ar fi ruinătoare pentru ţările balcanice: „Robia economică a noastră şi a Orientului întreg, supremaţia culturii extrafine din Budapesta şi Viena, poate fi visul diplomaţilor de la «Post», dar exemplul României ar trebui întipărit în mintea popoarelor de peste Dunăre, ar trebui să li se spună că protectoratul Austriei este echivalent cu sărăcia, cu stoarcerea populaţiunilor prin agenţi economici fără patrie şi că acelea n-ar forma decât terenul de nutriţiune al dezvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena.” (Planul unei confederaţiuni balcanice). Eminescu nu neagă beneficiile unei confederaţiuni balcanice, dar aceasta să nu atârne de nicio putere imperială.
Soluţia grecească era ideea amiralului francez Jurien de la Gravière, care credea că elenismul se poate opune în zonă expansiunii ruseşti. Eminescu respinge şi această utopie, în articolul Elenismul, cunoscând bine ce pot grecii care au dominat în Principate în secolul fanariot: „În faptă, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească. Demosul grecesc din Antichitate şi până astăzi s-a arătat incapabil de-a construi un stat ca oamenii. În lumea antică, caractere nobile şi mari erau răsplătite de acest demos desculţ şi palavragiu cu ostracismul; imperiul bizantin, venit în urmă, e cuibul vicleniei, deşertăciunii şi corupţiei în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice şi mai ignorante demagogii…”. Că Eminescu avea dreptate în privinţa incapacităţii elenismului modern de a se mai ridica la înălţimea grecităţii antice stă dovadă şi mediocritatea statului de astăzi, ajuns în pragul falimentului financiar.
Panslavismul venea, la rându-i, cu geopoliticienii lui, între care N. I. Danilevski, autorul unei cărţi de răsunet Rusia şi Europa, tipărită la Petersburg, în 1871. Danilevski se dovedea un filozof al geopoliticii pătrunzător, având o teorie proprie despre mesianismul rusesc în contrapondere cu lumea germană. Îi vedea pe germani moştenitorii Romei, iar pe slavi – moştenitorii Bizanţului, aflaţi în rivalitate seculară decisivă pentru destinul Europei. În faţa expansiunii noului imperiu romano-german, Rusia n-ar fi putut rezista „dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient”. Această stavilă a fost Islamul, „chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale”23.
Aşadar, Danilevski vedea slăbiciunea Poloniei în faptul că s-a lăsat catolicizată, iar nu în sistemul monarhiei elective, cum considera Eminescu. Explicaţia poetului nostru este însă cu mult mai validabilă. Danilevski considera că există trei variante de rezolvare a chestiunii orientale: fie împărţirea Imperiului Otoman între Rusia şi Austria, fie anexarea integrală a Turciei la Rusia, fie refacerea imperiului greco-bizantin sub hegemonie rusească. Altfel spus, cam toate soluţiile trăgeau spuza pe turta imperiului ţarist. Opţiunea lui Danilevski era pentru ultima variantă, prin care Rusia ar fi trebuit să conducă, din Constantinopol, Cehia, Sârbo-Croaţia, Albania, Banatul, Bulgaria, România (inclusiv cu Bucovina şi Transilvania, plus Basarabia, în locul lor Rusia oferindu-şi Delta Dunării şi Dobrogea), Grecia, cu insulele aferente, Ungaria, Ţarigradul, cu Rumelia, ţărmurile asiatice ale Bosforului, ale Mării Marmara şi Dardanelelor, peninsula Galipoli, insula Tenedos. „Constatat este – zice poetul – că această carte a d-lui Danilevski este o copie îndestul de credincioasă a opiniunii publice din Rusia şi că ideile dezvoltate în ea nu sunt visurile unui filozof, ci idealul istoric al uriaşei puteri de la nord.”24
Eminescu atrage atenţia românilor şi Occidentului, în 1876, că năzuinţele expansioniste ruseşti nu sunt simple visuri, ci voinţa de a face istorie, voinţă pe care Occidentul începe s-o piardă, dând dovadă de oboseală, cufundat în dulceaţa civilizaţiei, bunăstării şi culturii. Întrevedea el ceea ce, la începutul secolului al XX-lea, un Spengler va numi „declinul Occidentului”? „Teoriile aceste – continuă Eminescu – nu sunt lipsite de oarecare măreţie şi de o manieră de a privi istoria universală într-un mod specific slav. În orice caz ni se pare ciudat cum noi, românii, care trăim lângă Dunăre, suntem cu totul cufundaţi în ideile Occidentului, pe când din toate părţile împrejuru-ne pulsează o viaţă istorică care în dispoziţia ei generală se deosebeşte atât de mult de istoria Occidentului. Câteodată ar trebui cel puţin să ni se pară că suntem o muchie de despărţire între două lumi cu totul deosebite şi că este în interesul nostru de a cunoaşte amândouă lumile acestea. Occidentul îl cunoaştem îndestul. Misiunea sa în Orient este cucerirea economică, proletarizarea raselor orientale prin industria străină, prin robirea sub capitalul străin. Cealaltă parte a lumii o vedem din contra mişcată nu de un curent economic, ci de unul istoric şi religios, care nu poate lipsi de a exercita de o mare atragere asupra popoarelor economiceşte puţin dezvoltate din Peninsula Balcanică, pentru cari credinţele bisericeşti şi idealele istorice sunt încă sfinte, nefiind pătate de materialismul modern.”25
Jurnalistul de la „Timpul” regreta că teoreticienii occidentali nu răspund pe măsură provocării panslaviste. Marile popoare ale Europei au început să slăbească din pricina luptelor interne stimulate de democraţia modernă: „Oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării”26. Mai mult de atât, după fiecare înfrângere, statele occidentale îşi schimbă „curentul lor istoric” şi modul de a vedea lucrurile, spre deosebire de consecvenţa politicii ruseşti: „C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeierea uriaşei sale puteri.”27 O vreme, Austria a ţinut piept înaintării spre Orient, contracarând panslavismul: „Austria câştigase pe acest teren mult. Cu toate acestea videm şi aici că influenţa austriacă în Orient cedează încet-încet celei ruseşti, cum Rusia câştigă provinţie după provinţie, cum le liberează cel puţin de sub domnia turcească, cum în această liberare e secundată de puterile Europei, de engleji, de franţuji ş.a.”28.
STUDIUL CONTINUĂ DUPĂ NOTE
Note
1 D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, ediţie realizată de Stancu Ilin, Editura ATOS, Bucureşti, 1999, p 169.
2 Cf. Antoine Compagnon, Les Antimodernes. De Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005.
3Apud G.I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, Institute d’Histoire Universelle „N. Iorga”, 1943, p. 33.
4 Vezi G.I. Brătianu, op. cit.; Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. 1-2, Chişinău, 1938-1940; Nicolae Iorga, Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, 1910; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1922; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III etc.
5 Leon Cassa, Rosiia na Dunaie i obrazovanie bessarabscoi oblasti, Moscova, 1913. Leon Casso a fost un jurist basarabean, profesor de drept la Universitatea din Moscova şi ministru al Instrucţiei publice în două cabinete ţariste. Versiunea românească a cărţii sale s-a realizat de către Ştefan Berechet sub titlul Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940.
6Apud Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice. 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2012, p. 37.
7 Vezi şi Alexandru Moraru, Subteranele istoriei. Rolul lui Manuc-bei în vânzarea Basarabiei către Rusia, www.tribuna-basarabia.ro.
8 Cf. René Girard, La Violence et le Sacré, Paris, Grasset, 1972; Je vois Satan tomber comme l’éclair, Paris, Grasset, 1999, în versiunea românească a lui Ion Doru Branea, Prăbuşirea Satanei, Editura Nemira, Bucureşti, 2006.
9 Vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, trad. de Maria şi Cezar Ivănescu, prefaţă, de Emil Condurachi, Bucureşti, 1980.
10 Cf. Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992.
11 În mss. 2257, se află conceptul de articol Din şedinţele Societăţii „România Jună”. Naţionalii şi cosmopoliţii, din care citez: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după câte ştim noi naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.” (p. 233v).
12 M. Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, studiu introductiv, de Al. Oprea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 165.
13Ibidem, p. 168.
14Ibidem.
15Ibidem, p. 169.
16Ibidem.
17Ibidem.
18 Catherine Durandin, Istoria românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 80.
19 Ion Iachim, O istorie a expansiunilor ruseşti, Editura Pontos, Chişinău, 2009, p. 105.
20 Dimitrie Bolintineanu, Opere, X. Publicistică, ediţie, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 62.
21Ibidem, p. 63.
22 Pentru amănunte privind analiza chestiunii orientale la Eminescu, a se vedea şi exegeza inedită a lui A. C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, II, ediţie critică de I. Oprişan, în colecţia „Corpusul receptării critice a lui M. Eminescu”, vol. 23-24, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010, cap. Politica lui Eminescu, vol. II, p. 348-358.
23 Apud M. Eminescu, Opere, IX, p. 240.
24 M. Eminescu, Opere, IX, p. 241.
25Ibidem, p. 241-242.
26Ibidem, p. 239.
27Ibidem, p. 240.
28Ibidem.
5. Către a treia pradă imperială

Eminescu – Gravura a pictorului basarabean Th. Kiriacoff–Suruceanu, Editia de Poezii din 1943 aparuta la Cartea Moldovei

Reamintesc: prima, răpirea Bucovinei de către Austria, a doua, raptul rusesc de la 1812. Acum urma ca Rusia să mai „libereze” o dată Basarabia de la gurile Dunării şi de la Marea Neagră, precum şi ţările din Balcani. Alexandru al II-lea făcea pregătiri intense pentru atacarea Turciei. În 1876, Eminescu oferă dese relatări despre semnele pregătirii războiului. Ziarele ruseşti se întreceau în a sublinia „jertfele” pe care le face Rusia pentru a-i „apăra pe creştini”. Un jurnal chiar ameninţa că dacă ţarul nu va asculta „cea mai populară din mişcările câte s-au întâmplat vrodată în Rusia”, atunci se va striga: „Jos ţarul!”. Şi asta o scria, subliniază Eminescu, un conservativ, adică un „moderat” şi un „politicos”. Problema orientală devenea din ce în ce mai acută şi mai complicată. În Balcani, se produceau rebeliuni împotriva asupririi turceşti, susţinute de Rusia din solidaritate slavă. Carol I se menţine în rezervă faţă de mişcările din Sudul Dunării şi guvernul ia măsuri de a stopa traficul de arme în Balcani. Cuvântul de ordine este neutralitatea, deocamdată. În context, puterile europene fac presiuni asupra Turciei pentru a declanşa reforme care să stopeze nemulţumirile. O intensă activitate diplomatică tatonează terenul situării între Turcia şi Rusia. În România, chestiunea Basarabiei este nod gordian între cei care îndemnau orientarea către Poarta Otomană sau Rusia. În 1928, Nicolae Iorga va aprecia astfel poziţionarea noastră faţă de beligeranţi, comparativ cu a slavilor sud-dunăreni: „Pentru români, turcii nu sunt de văzut. Există o mare diferenţă între atitudinea românilor şi atitudinea slavilor din Peninsula Balcanilor. Pentru slavii din Peninsula Balcanilor, turcul era stăpânul, sau cel puţin vecinul, în vreme ce în România turcul era invizibil.” Altfel spus, România nu avea niciun interes de a se poziţiona alături de Rusia împotriva Turciei. Era, în principiu, şi poziţia lui Eminescu, adept al neutralităţii în conflictul care se profila.

Cum va reacţiona România în această ecuaţie a războiului?, se întreabă Eminescu, la 12 noiembrie 1876: „Unul din pericolele războiului eventual este însă neclaritatea ţinutei României. Guvernul rusesc nu se simte deloc sigur faţă cu românii, a căror afaceri esterne se clatină aproape ca vibraţiunea, aşa încât, dacă România n-ar renunţa singură la neutralitatea ei, pericolul cel mare al războiului ar rămânea înfrângerea acestei neutralităţi. Cu drept cuvânt se-ntreabă deci un ziar dacă această evazivitate a diplomaţiei române e născută din nesiguranţa întâmplărilor sau dacă în ea este un mod cert, care ţine în eşec tendinţele puternicului vecin.”1. Spre a testa terenul românesc şi a face presiuni, Rusia trimite trupe în Basarabia: „În mare apropiere de noi românii se petrec însă înglotirea a şase corpuri de armată. Aceste şase corpuri, compuse din 214.000 oameni, cărora se vor mai adauge 90.000, îşi au ştabul lor general la Chişinău. Vechea cetate moldovenească, Hotinul, împrejurul căruia au avut loc nenumărate bătălii şi care ne aminteşte atât trecutul de glorie cât de cădere a Moldovei, Hotinul va căpăta un parc de artilerie de 92 tunuri.”2.
Devenea clar că România era, pentru Rusia, cheia războiului din Balcani, teritoriul acesteia fiind calea de acces spre Dunăre. În octombrie 1876, Rusia iniţiază primele contacte de la Livadia (în Crimeea), din delegaţie făcând parte I.C. Brătianu, ministrul de război Gheorghe Slăniceanu, mareşalul Curţii şi un aghiotant al regelui Carol I. Ruşii s-au prezentat în frunte cu ţarul, cu Marele Duce Nicolae, cu ministrul de război şi cu generalul Nikolai Ignatiev. O soluţie finală însă nu se materializează. În decembrie 1876, eşuează conferinţa de la Constantinopol, pierzându-se ultima şansă a păcii. România rămânea, în continuare, parte a Imperiului Otoman, ceea ce l-a bulversat de Carol I şi dădea apă la moară Rusiei de a pune condiţia „retrocedării” celor trei judeţe din Sudul Basarabiei. Catherine Durandin consemnează că, la reluarea tratativelor, la Bucureşti, după mărturia lui Nelidov, Brătianu ar fi declarat: „Văd bine că într-o zi veţi sfârşi prin a ne lua înapoi partea din Basarabia care v-a fost luată prin tratatul de la Paris. Înţeleg, am simţit-o la Livadia, este o chestiune de onoare pentru împărat. Dar în acest caz, preveniţi-ne. Spuneţi-mi deschis. Vom căuta compensaţii iar eu aş putea să pregătesc în acest scop opinia noastră publică.”3.
Uimitor cum revine moftul „onoarei” ţarului în privinţa Basarabiei şi cum politicieni de primă mână precum Brătianu sunt gata să cedeze din nou în faţa „motivaţiei”. Cu faţada „onoarei”, Rusia intenţiona să strivească militar, mai întâi, Principatele Unite, ca parte a imperiului turcesc. A fost cauza pentru care Carol I va juca pe cartea Convenţiei încheiate la 16 aprilie 1877. La 22 ianuarie 1877, principele îi scria tatălui său, Carol-Anton: „Oamenii politici de aici sunt mai neliniştiţi decât mine în ceea ce priveşte urmările unui conflict ruso-turc şi asupra subiectului constituit de viitorul României. Eu însă mi-am trasat calea încă de la început: să închei o convenţie militară cu Rusia şi, dacă este necesar, să mă bat împreună cu ruşii împotriva turcilor. Convenţia este gata să fie semnată.”. Prin această hotărâre, Carol I spera că România va fi primită ca beligerant la tratativele de pace. Dar oare nu se repeta situaţia alianţei lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare, iar, cu bătaie lungă, în viitor, cu pseudoarmistiţiul de la 23 august 1944? Cu o diferenţă: acum Imperiul Otoman îşi dădea suflarea, pe când Moldova a avut norocul să ia bătaie cu tot cu marele aliat, în 1711. La 1877, asemenea portiţă de scăpare nu mai era. Geniul lui Eminescu a intuit situaţia şi ziaristul va scrie, în contra euforiei şi a curentului general, că acest război a fost inutil, deci potrivnic ţării, că n-a slujit decât expansiunii ruseşti care şi-a „recuperat” partea sudică a Basarabiei. Iluzia că am obţinut independenţa prin arme este spulberată de poet, care arăta că această desprindere de Poarta Otomană era inevitabilă în condiţiile în care imperiul turc îşi trăia ultimele ceasuri. De facto, influenţa Porţii în România devenise cu totul invizibilă, fiind doar formală, cum s-a exprimat Iorga în 1928. Dar parlamentul şi guvernul au ţinut la ipoteza vizibilităţii puterii otomane şi la 9 mai 1877 s-a proclamat solemn „independenţa absolută a României”, declarându-se război Porţii prin asedierea fortăreţei de la Plevna. Aceasta a fost decizia supremă a grupului liberalilor radicali, în numele statului-naţiune. Armata, reînfiinţată de Cuza şi înzestrată de Carol I (în jur de o sută de mii de ostaşi) a dat iluzia redeşteptării eroismului din timpul marilor voievozi. Contribuţia a fost decisivă pentru înfrângerea forţelor otomane, nevoite curând să ceară negocieri de pace. Altfel spus, sosea momentul adevărului alianţei româno-ruse. „Semnarea de către ruşi – sintetizează situaţia Catherine Durandin – a unui armistiţiu şi a preliminariilor de pace cu Constantinopolul în ianuarie 1878 deschide o perioadă dificilă. Români, sârbi şi greci descoperă că Sankt Petersburgul girează, fără a ţine seamă de ei, obiectivele de război prezentate în afara concluziei preliminariilor Păcii de la San Stefano din 3 martie 1878. Proiectul creării unei Bulgarii mari, după care trupele ruseşti ar staţiona timp de doi ani la sud de Dunăre este o sfidare adresată Marilor Puteri, care supraveghează drumul Constantinopolului. Bucureştii nu sunt trataţi ca aliaţi, iar cabinetul de la Sankt Petersburg suspendă corespondenţa diplomatică cu românii.”4
Celelalte urmări se cunosc. Parlamentul României protestează zadarnic împotriva luării Basarabiei. Conservatorii l-au acuzat pe I. C. Brătianu de comportament dictatorial, dar tot ei l-au îndepărtat, cu diplomaţie, pe Eminescu din Bucureşti, singura voce care nu se sfia să spună adevărul, în editorialele de la „Timpul”, privitor la culisele evenimentelor. Atunci, sub pretextul căldurii din Bucureşti, l-au trimis într-o vacanţă la moşia lui Nicolae Mandrea de la Floreştii Gorjului, dându-i-se sarcina să traducă din tratatul de istorie al lui Eudoxiu Hurmuzaki.
Politicienii români se trezesc că Tratatul de la San Stefano este potrivnic ţării, că ruşii îşi rezervau dreptul să ia Basarabia sub falsul pretext că se face schimb cu Dobrogea, deşi se stipula, în art. 19, că Turcia trebuie să cedeze Dobrogea, o veche provincie romanizată, dar eterogenă etnic. Imaginea României era dezastruoasă în faţa Marilor Puteri. Împăratul Germaniei şi cancelarul Bismarck îl considerau pe Carol I un simplu aventurier, oblăduind un guvern de „revoluţionari”, în vreme ce conservatorii moldoveni i-ar fi oprimat pe evrei, refuzându-le cetăţenia în masă. România, între altele, este ameninţată că nu i se va recunoaşte independenţa fără rezolvarea chestiunii evreieşti. Dar e vremea să ne întoarcem la atitudinea ziaristului Eminescu.
Un studiu amplu publică poetul în cinci numere din „Curierul de Iaşi”, în noiembrie 1876, care începe cu o consemnare a hotărârii Consiliului de Miniştri al României „de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin ţară. S-a hotărât totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv puterile la întrebarea României.”5 Eminescu e de părere că o asemenea hotărâre e o tatonare a celor două tendinţe europene: cea de Nord-Est, panslavă, care tindea „a schimba faţa Europei”, şi cea vestică, menţinătoare a statu quo-ului. Răspunsul la întrebarea României va clarifica opţiunea europeană. În cazul dorinţei de menţinere a stabilităţii, puterile occidentale se vor vedea în postura de a-şi apăra cu armele strategia, „fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi”. În situaţia unui răspuns evaziv, România şi-ar lua libertatea să hotărască precum e mai bine pentru ea, alegerea cea mai bună fiind, finalmente, crearea acelei confederaţii dunărene pe baza egalităţii dintre naţiuni. Patronatul Rusiei ar însemna câştigul de cauză al soluţiei orientale, pe când al Austriei – al celei occidentale. Eminescu e pentru a treia cale. În studiul amintit, el analizează soluţia occidentală a patronatului Austriei. Şi întrucât contextul geopolitic nu permitea încă refacerea unităţii politice a vechii Dacii, poetul optează pentru menţinerea unităţii de limbă, credinţă şi cultură, singura care garantează, pentru viitor, împlinirea idealului Daciei Mari: „Aşadar idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mănţinerea unităţii reale a limbei strămoşeşti şi a bisericei naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice.”6. Geniul lui Eminescu înţelege că fondul ontologic al unui popor vine din limbă şi spiritualitate, că atâta vreme cât acestea sunt vii, la oricâte divizări geopolitice ar fi supus teritoriul României, viitorul unităţii politice este asigurat: „Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul sens al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.”.
În cei 200 de ani de dominaţie rusească (exceptând scurtele perioade), acesta a fost argumentul-cheie al rezistenţei Basarabiei: „În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.” Cine a spus aceste cuvinte? Eminescu, desigur, dar nu seamănă ele izbitor cu ale lui Grigore Vieru din celebra lui poezie În limba ta? Şi chiar în studiul din care citez emite Eminescu celebrele consideraţii, ieşite din text şi devenite „folclor”: „Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.”7.
Între timp, diplomaţia europeană era în fierbere. Anglia ar fi vrut ca problema orientală să nu ducă la război împotriva Porţii. Lordul Salisbury a fost bine primit la Paris, consemnează Eminescu (la 17 noiembrie 1876), dar nu şi la Berlin, unde el a convenit că Rusia poate ocupa teritoriile „turceşti”, dar temporar, în condiţii stricte, însă Bismarck nu voia să deranjeze „vechile legături ale curţii sale cu Rusia”.8 Ceea ce putea oferi Germania era neutralitatea, în caz de război. Nouă zile mai târziu, Bismarck trebuie să constate că „războiul ruso-turc este inevitabil9, dar nu va renunţa la neutralitate. Totuşi emite opinia că războiul trebuie „localizat”, mai ales pentru a nu afecta Austria.
În şedinţa Camerei din 27 noiembrie, deputatul Nicolae Blaremberg cerea, într-o interpelare, ca guvernul să aducă limpeziri în privinţa păstrării neutralităţii României în raport cu conflictul ruso-turc. „Turcia – adaugă şi Eminescu, aprobându-l – nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianţă cu Rusia însemnează primejdia absorbirei şi a absolutismului. Toate naţiile Europei, nu numai Rusia, doresc îndreptarea soartei popoarelor din Orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susţinut că Orientul trebuie dat pe mâna ruşilor. La ordinea zilei se află două politici, una onestă şi conformă tractatelor, alta aventurieră şi setoasă de cuceriri. Tot ce ni s-ar oferi pentru a renunţa la binefacerile tractatului de la Paris ar fi mic lucru. Nu suntem deloc în poziţia de a opta pentru una din cele două părţi, ţinta noastră e prescrisă de tractatul din Pariz. Când naţia au încuviinţat mijloacele pentru armată, au făcut-o pentru ca soldaţii noştri să apere vatra strămoşească, nu ca să prezenteze arma cuiva, deci tractatul de la Pariz ne impune de a apăra teritoriul nostru contra oricui ar voi să ne calce.”10
Se clarifică din nou poziţia realistă a lui Eminescu. El ştie că această opţiune e în concordanţă cu orientarea paşnică a Europei, nu cu tendinţa aventurieră de cuceriri. La interpelarea lui Nicolae Blaremberg, ministrul de externe a răspuns diplomatic: „Neutralitatea noastră coincide cu dorinţele Europei, dar dacă am fi siliţi a ieşi din ea atunci o vom face-o; în orice caz însă nu vom urmări o nouă direcţie politică fără învoirea reprezentaţiunei ţării.”11. Şi guvernul turcesc declarase că va respecta neutralitatea României şi că linia de apărare va fi malul Dunării. Ministrul credea că puterile europene vor dezbate la conferinţă problema neutralităţii României, oferind garanţii speciale. În context, Eminescu admite că România trebuie să urmeze cea mai bună cale pentru apărarea propriilor interese. Dar ce te faci cu mărturia ciudată a regelui Carol I că el a hotărât, de la bun început, să intre în război alături de Rusia? Nu cumva Bismarck nu greşea considerându-l pe Carol I un aventurier? Dar dacă simpatiile proruse ale Germaniei au înclinat balanţa spre apropierea de Rusia a guvernului României?
În orice caz, la 5 ianuarie 1877, lucrurile păreau să se mai calmeze. Guvernul României protestase pe lângă Poartă împotriva articolelor 1, 7 şi 8 din constituţia turcească, având susţinere şi din partea Austriei şi Germaniei. Savfet Paşa a răspuns conciliant, dând asigurări că „Poarta n-a avut niciodată intenţia de a modifica poziţia escepţională de care se bucură România în puterea tractatelor sale şi că constituţia otomană nu atinge nici într-un fel drepturile recunoscute ale României”12. În plus, Poarta recunoscuse cinci din cele şapte puncte din protestul Principatelor. Mai mult, Eminescu reţine, ca noutate a zilei, o apropiere „foarte energică” a Germaniei de Poartă, „pe baza independenţei României, care ar servi de barieră sub garanţia Germaniei”. Ceea ce însemna păstrarea neutralităţii. Dar ceva misterios şi neprevăzut, desigur, lucrează împotriva acestui drum favorabil în diplomaţia internaţională.
Mai întâi, la conferinţa din 4/16 ianuarie 1877, lordul Robert Salisbury prezintă delegaţiei otomane cerinţele în patru puncte ale delegaţilor europeni, neadmiterea lor ducând la părăsirea Constantinopolului, întreaga răspundere căzând pe umerii Turciei. În cele patru puncte, se revendicau rectificări de graniţe în Balcani, libertatea navigaţiei pe Boiana, neutralizarea forturilor de pe lacul Scutari, numirea, în primii cinci ani, a guvernatorilor din Balcani cu acordul puterilor europene, iar pentru România, evacuarea trupelor otomane, schimb de prizonieri şi amnistierea celor arestaţi politic. Cerinţele, apoi, priveau diferite probleme de organizare internă, libertate religioasă, drepturi la folosirea limbilor naţionale şi la cultură proprie etc. Consiliul convocat de Midhad Paşa a respins, în unanimitate, cerinţele. În răspunsul final, din 8/20 ianuarie, Savfet Paşa a precizat că Poarta poate conveni asupra unor puncte de detaliu, dar nu şi în ce priveşte numirea guvernatorilor şi crearea unei comisii europene de control, căci nu se cadrează cu „onoarea suveranului”. Cum se vede, sultanii şi ţarii aveau ceva în comun: onoarea! Or, ultimele două cerinţe erau considerate esenţiale. Generalul Ignatiev a întâmpinat cu satisfacţie indignată respingerile Porţii, ameninţând că toată responsabilitatea războiului va fi a Turciei. Protocolul final a pus capăt negocierilor şi delegaţiile au părăsit Constantinopolul. „Întrebarea este – reflectă Eminescu pe 14 ianuarie 1877 – cum trebuie privit acest fiasco al conferinţei, această solidaritate aparentă care avea totdeauna drept corelat o nesolidaritate în esenţă?”13
Răspunsul e că Rusia a reuşit esenţialul, transformarea chestiunii orientale în una europeană, dar panslavistă. Sub masca platonismului şi generozităţii, „Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot şi nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanţii pentru punerea lor în lucrare ea va refuza pân-în sfârşit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât ruşii, declarând război, îşi vor putea spăla mâinile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat.”14. Rusia a jucat aşa de bine în faţa Europei, observă Eminescu, încât lordul Salisbury era cât pe ce să semneze un ultimatum „egal cu al Rusiei către Poartă”. Poetul mai subliniază o nuanţă devenită opinie publică: anume că negocierile n-au avut decât rolul unei tactici a amânării, pentru a pregăti total furia ruşilor în contra turcilor, consacrând legitimitatea războiului. Slavofobia Europei, în acelaşi timp, venea în ajutorul Austro-Ungariei, care sugerează, diplomatic, că românii din Ardeal şi din Bucovina stau bine în imperiu şi că România le-ar face un rău îndemnându-i la unire cu Principatele, căci ar cădea sub barbaria slavă, precum Basarabia.
Pe 2 februarie, generalul Ignatiev făcea presiuni diplomatice asupra Vienei de a-şi preciza poziţia în legătură cu intrarea în război a Rusiei15. Între timp însă Serbia şi Muntenegru negociau cu Turcia, prin intermediul Vienei, apropiindu-se de o înţelegere, încât insistenţele lui Ignatiev aveau noimă, fiindcă tocmai slavii sud-dunăreni puteau strica planurile Sankt Petersburgului. Diplomaţia, spune Eminescu, la 6 februarie, e cuprinsă „de cutremur nervos”16. O telegramă a Agenţiei Havas anunţă, pe 12/24 februarie, că pacea între Serbia şi Turcia e aproape încheiată: „Serbii au primit garanţiile cerute, însă punctele cari ating egala îndreptăţire a evreilor şi numirea unui agent diplomatic turc nu sunt atinse în convenţie.”17 Urma ca după zece zile de la semnare armatele turceşti să părăsească Serbia. La fel se profilau lucrurile şi cu Muntenegru. Londra negocia, la rându-i, cu Petersburgul ca să i se dea Porţii un an pentru a permite aplicarea „reformelor promise”. În asemenea condiţii, Alexandru al II-lea dezminte că ar fi dat ordin ca trupele să treacă Prutul la 28 februarie. Dar armistiţiul acordat Porţii expira peste trei zile. Eminescu speră că, date fiind negocierile din Balcani, armistiţiul va fi prelungit „în caz când aceste negociaţiuni nu s-ar termina până la 1 martie”18. Generalul Ignatiev se vede nevoit să plece din nou pe la Berlin, Paris şi Londra, consemnează Eminescu pe 25 februarie 1877. Încearcă o ultimă viclenie: Rusia se va dezarma, dar cu condiţia abrogării tratatului de la Paris, care privea Basarabia19. Petersburgul se agită că puterile europene întârzie cu cerinţa Rusiei. Ţarul aminteşte răspicat, prin intermediul contelui Piotr Andrunci Şuvalov, că nu există decât două soluţii în chestiunea Orientului: ori eliminarea tratatului de la Paris, ori menţinerea lui, promisă Turciei, deşi „Poarta au respins hotărârile conferenţei bazate pe acel tratat; sau cabinetul din St. Petersburg va privi acel tratat ca neexistând.”20. Aceasta era chiar ţinta ultimă a Rusiei, care-i permitea să negocieze cu România fără a respecta tratatul de la Paris. Pentru a se evita asemenea cale, Rusia punea o condiţie imposibilă: silirea Porţii de a respecta integral conferinţa de la Constantinopol, fără a se ţine cont de negocierile ulterioare cu Serbia şi Muntenegru: „Prin urmare Rusia va privi tratatul, în toate punctele ce o ating, nul şi fără valoare, şi-şi va păstra deplina libertate de acţiune.”21. „Urmările acestor concluzii ale Rusiei pentru România – spune Eminescu – sunt bătătoare la ochi. După cât ştim numai «Timpul» din Bucureşti au atras atenţia publicului român asupra greutăţii frazei din urmă, căci între stipulaţiile ce-o privesc pe Rusia este şi cesiunea Basarabiei române, între care privesc aşa-numitul «corp turcesc» sunt cuprinse garanţiile de autonomie şi suveranitate ale României. / Aşadar şanţurile de pe Siret capătă acum o deosebită însemnătate.”22
Or, „şanţurile de pe Siret” nu erau adresate Turciei, ci eventualei invazii ruseşti! O corespondenţă din Ismail, pentru „Neue Freie Presse”, informa (9 martie 1877) că Rusia comandase, la Borssig, în Germania, cincizeci de locomotive şi o mie de vagoane potrivite căilor ferate din România. Turcia, din păcate, tocmai respinsese mai multe cerinţe ale Muntenegrului, iar în convenţia cu Serbia exista un spin, care va deveni de o importanţă specială şi pentru România: chestiunea evreiască. Iar Eminescu simte că, în curând, acest spin se va îndrepta şi împotriva României, principala cauză pentru care ţara a fost frustrată de avantajele majore ale recunoaşterii neutralităţii sale.
Pe 19 martie, Bismarck încă mai credea în pace şi în dezarmarea Rusiei. Dar în Balcani încep provocările. Ca răspuns la acestea, o mie de turci, comandaţi de caimacamul Petrovaţ, măcelăresc două sate bosniace23. Balansând prin capitalele europene, generalul Ignatiev recunoaşte, pe 14/26 martie 1877: „Noi n-am avut niciodată intenţia de-a dezarma, ci numai de-a retrage de la graniţă trupele noastre şi a aştepta întâmplările din Turcia; nu putem dezarma după ce-am trezit entuziasmul naţiei, cu-n cuvânt: cred în război.”24. Generalul se plânge, pe 20 martie 1877, că nu a găsit înţelegere în capitalele europene, că Rusia nu urmăreşte o politică de cucerire (sic!, n.n.), dar că toate evenimentele o silesc să intre în război25. Pe 23 martie, pacea pare încă asigurată. Europenii cred că Rusia şi Turcia se pot „dezarma” simultan26 Un protocol de la Londra conţine o invitare amicală către Poartă spre a se dezarma. Turcia era împuternicită să trimită un delegat la Petersburg, care „să roage cabinetul de acolo să dispună dezarmarea”. Turcia chiar a numit pe Reuf Paşa pentru asta, dar Rusia ştia ce ştia (25 martie)27.
Pesimiştii însă, constată Eminescu, sunt cei care vor avea dreptate, în final. El interpretează jocul ruso-turc prin imaginea binecunoscută a celui dintre Roma şi Cartagina: „Cum că între slavi şi turci există o antiteză tot atât de pronunţată ca între Roma şi Cartago e sigur.” Evident, Poarta era în situaţia Cartaginei, iar Rusia în postura de a cere raderea celei dintâi de pe faţa pământului. Prinţul Muntenegrului, cel care punea beţe-n roate tratativelor cu Poarta, om al Petersburgului, a avut acelaşi rol de provocator ca Masinissa, regele Numidiei, încât tabloul este complet, zice Eminescu, în editorialul din 1 aprilie 1877 al „Curierului de Iaşi”28.
Războiul nu mai putea fi evitat. Încercând, pentru ultima oară, să facă uz de neutralitate, România „descoperă” cu stupoare că aceasta nu-i era garantată de puterile europene. Cine avea interesul să facă uz de un asemenea chiţibuş diplomatic? O ştire consemnată de Eminescu la 10 aprilie sună sec: „O depeşă din Londra spune că generalul englez consideră pe România ca făcând parte din Imperiul Otoman şi că neutralitatea specială a României nu e garantată prin nici un tratat.”29. Deşi până atunci nimeni nu contestase dreptul ţării la neutralitate. Atitudinea perfidului Albion arunca România între Scylla şi Charribda. Cine determinase Anglia să-şi schimbe opinia în legătură cu neutralitatea României? Rămâne de cercetat în subteranele istoriei. Declaraţia subsecretarului de stat Bourke este astfel comentată de Eminescu: „Aceste puţine cuvinte ale subsecretarului de stat nu sunt deloc îndreptate contra Rusiei, că adică, trecând Prutul, ea ar viola teritoriul otoman, ci ele vor să constituie numai un drept pentru Turcia de-a încălca teritoriu român oricând i-ar dicta-o aceasta vederile sale strategice. Pe de altă parte guvernul englez mai pare a zice că ţara noastră nefiind neutrală, ci formând parte integrantă a Turciei, nici se poate opune ocupării din partea trupelor otomane şi, dacă ar încerca a se opune, Turcia ar avea dreptul să ne trateze ca pe o ţară inamică, ca pe o provinţie răsculată chiar.”30.
Eminescu aduce argumente că excluderea României de la dreptul neutralităţii este tendenţioasă: „Fără a ne preocupa de înţelesul pe care Albion cearcă a-l da poziţiei internaţionale a României, vom aduce numai aminte că purtarea acesteia pân-în momentul de faţă a fost cea mai corectă din lume. Pusă sub garanţia colectivă a puterilor, neavând nici o legătură reală cu Imperiul Otoman, ea era şi este neutrală prin natura lucrurilor, chiar dacă neutralitatea n-ar fi fost stipulată prin un anume tratat. Când art. XXII a tratatului de Paris spune că nici o putere n-are voie să s-amestice în cele dinlăuntru ale ţărei şi art. XXVII că nici Turcia chiar n-are voie de-a interveni cu armata în România fără învoirea tuturor puterilor celorlalte, e evident că România a fost considerată cel puţin pe atât de autonomă şi suverană ca şi statele germane după pacea vestfalică, deşi ele «formal» făceau parte din corps germanique. Deşi neutralitatea era de sine înţeleasă, România au făcut apel la puteri ca să fie neutralizată în mod clar şi necontroversat. Dar memoriul României au fost pus frumuşel ad acta, căci puterile au binevoit a ne considera ca nevrednici a ocupa un moment înalta atenţie a profunzilor ei diplomaţi.”31.
„Prietenii” europeni ai României atenţionează imediat Poarta că românii n-au garanţia neutralităţii, ceea ce este primit cu satisfacţie de „Agenţia rusă” de presă, la 13 aprilie 1877. Eminescu aminteşte, cu ironie, cum credulii politicieni dâmboviţeni erau buni bazaţi pe dreptul la neutralitate şi chiar au cerut desfiinţarea armatei pentru a reduce deficitul bugetar, problemă grea şi pe atunci. Dacă Europa n-ar fi găsit, în mod subit, că trebuie să nu recunoască neutralitatea României, Rusia n-ar mai fi avut motivul pornirii războiului: „Pentru orice inteligenţă mai pătrunzătoare era însă aproape dovedit că mijlocul cel mai puternic contra războiului, dacă acesta nu era dorit, ar fi fost neutralizarea României, sub garanţia colectivă a Europei ş-atunci desigur Rusia nu se ispitea de-a începe o luptă contra lumii întregi. Motivele secrete şi înţelegerile intime între puteri se sustrag vederii publicului mare şi abia istoricul viitor va putea să discoasă din arhive icoana adevărată a lucrurilor, în care comedia oficială nu-i va părea decât ceea ce este într-adevăr: o piesă cu roluri învăţate pe de rost, în care actorii înşii nu cred în ele, deşi în momentul jocului ei se identifică cu rolurile şi produc public uimitoarea iluzie că ei sunt convinşi de ceea ce zic.”32.
Deşi Eminescu n-a fost un „fan” al regelui Carol I, el laudă acum prevederea acestuia de a crea „această oştire disciplinată şi ecuipată, pe atâta pe cât l-au iertat starea noastră înapoiată în cultură şi calamităţile economice”, în pofida intereselor „păturii superpuse”, cea care credea că n-avem trebuinţă de tunuri şi de baionete. Eminescu răspunde şi jubilaţiei presei austro-ungare faţă de ştirea că neutralitatea României este inexistentă, acuzându-ne, totodată, de „rusofilie” şi cum că am fi „reprezentanţi ai politicii slave”. Poetul caută cauzele aceste trădări din partea Occidentului în slăbiciune, rea-voinţă, în „rezervaţiile mentale ale diferitelor cabinete”, sucite de anumite interese, pentru a conchide că trebuie să ne bazăm pe noi înşine, în ultimă instanţă: „Locuind pe un teritoriu strategiceşte nefavorabil şi înconjuraţi de seminţii străine nouă prin limbă şi origine, având înlăuntrul nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe şi turburate de prea mari înrâuriri străine, trăind sub invectivele presei europene pentru că nu dăm drepturi politice evreilor, care nici nu ne ştiu limba, toate mişcările noastre a fost tratate de vecini c-o rară lipsă de generozitate şi c-o nedreptate nemaipomenită faţă cu alte popoară.”33. Intuiţia poetului mergea la ţintă!
Abandonaţi sub gheara rusească, România a fost nevoită să joace tragic cartea războiului ruso-turc, după cum recunoaşte şi Catherine Durandin, citându-l pe Vasile Alecsandri şi necunoscându-l pe Eminescu34, din pricina propagandei care s-a făcut şi se face împotriva lui. Principelui Carol I nu i-a mai rămas decât să trimită o delegaţie care să-l întâmpine politicos pe Alexandru al II-lea la Ungheni, pe 11/23 aprilie 1877, după o ultimă încercare de a conserva neutralitatea35. La curtoazia mitropolitului Iosif Gheorghian, ţarul răspunde cu aceeaşi monedă: „Sunt foarte mulţămit a vă vedea. Cunosc ţara voastră, căci de mai multe ori am venit pe acolo. Întru şi acum, însă ca şi altădată nu ca inimic, ci ca amic. Vă mulţumesc pentru buna venire.”36.
Trupele ruseşti au fost lăsate să intre în ţară. Pe 20 aprilie 1877, Eminescu consemnează primele abuzuri. Zarafii evrei fac speculă financiară cu soldaţii ruşi. Poetul mai speră că turcii nu vor încălca graniţa sudică şi că armata română va rămâne în „strictă defensivă”37. Dar sultanul a semnat curând un document prin care principele vasal din România se detronează (1 mai 1877)38. Presa din Viena şi Pesta începe o propagandă antiromânească, ridiculizând armata şi vehiculând fel de fel de zvonuri, între care că principele şi-ar fi încărcat averea personală şi că mai mult de treizeci de lăzi au plecat deja din Bucureşti spre Sigmaringen (4 mai)39. Pe 9 mai, independenţa absolută este declarată şi, ca urmare a votului din Cameră de pe 29 aprilie, războiul se declanşează, odată cu ruperea relaţiilor diplomatice40. Declaraţia a fost necesară, admite Eminescu, drept răspuns la atitudinea Angliei: „Drept că în realitate era altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei; dar în ochii diplomaţiei engleze şi a unei părţi din jurnalistica austriacă România era ceea ce e şi după opinia lui Savfet Paşa: parte integrantă a Imperiului Otoman.”41. Aceeaşi presă ostilă insinuează că România va trece de sub vasalitatea Turciei în aceea a Austro-Ungariei.
Eminescu consemnează fidel desfăşurarea evenimentelor de pe front şi din ţară, acţiunile pentru ajutorarea răniţilor etc., în „Curierul de Iaşi”, apoi în „Timpul”, de îndată ce a ajuns la Bucureşti. Pe 27 mai, consemnează primirea, la Iaşi, a ţarului, în acordurile muzicii dirijate de Gavriil Muzicescu, oaspetele fiind primit, la coborârea din tren, de către I. C. Brătianu şi de Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei42. Toate păreau că merg bine, în pofida jertfelor şi cheltuielilor de război împovărătoare pentru ţară.
6. Pe baricadele „Timpului”
Rămas fără slujbă, după conflictul cu proprietarul ziarului „Curierul de Iaşi”, Eminescu este chemat la Bucureşti de către Ioan Slavici. Activitatea de la „Timpul” se produce la începutul lui noiembrie 1877, ca simplu redactor. Soarta războiului încă nu era decisă, aşa că primele articole stau sub semnul „diplomaţiei”. „Ordinul de zi – îi scrie Slavici lui Iacob Negruzzi, la 14 decembrie 1877 – este rezerva –, astfel încât fiecare cuvânt se cumpăneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică.”43
Vârful de lance al acestei „campanii straşnice” va fi, desigur, Eminescu. Abia sosit la ziarul conservator, el va încălca directivele de partid, alarmându-l deja pe I. A. Cantacuzino, care-l acuză că se străduia să facă din ziar „un organ personal de presă”. În realitate, poetul voia o presă pusă exclusiv în slujba intereselor naţiunii. Anunţata campanie se declanşează cu articolul Dorobanţii, apărut în nr. din 30 decembrie 1877. Eminescu este indignat de starea în care se întorceau de pe front ostaşii, în zdrenţe şi vlăguiţi de foame: „Nu sunt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară.”44.
Pe 3 ianuarie 1878, Eminescu aminteşte partidului de guvernământ că ideea independenţei României a fost pusă întâia oară de conservatori, în anii 1870-1871, dar nu prin război, ci prin tratative comerciale şi politice, fără a neglija întărirea armatei care combătea acum pe front. Poetul le aminteşte liberalilor că, pe atunci, se împotriveau ideii de independenţă: „Ei au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările şi tot ce a făcut necesitatea din soldaţii de paradă de altădată armata de la Plevna şi de la Griviţa. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ţine legaţi de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870-1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Paşa; ei felicitau sus şi tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor şi privilegielor naţiunei române guvernate de conservatori.”45. Asemenea, ziaristul le amintea că, în 1876, guvernanţii „desfiinţau armata prin buget”, au suprimat recrutările şi anunţau „vânzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte”, încât au intrat în război „cu o armată nepregătită”, dar „şi fără o convenţiune stipulând şi marginea sacrificiurilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii”. Întrebaţi de presă dacă au vreun tratat cu „împărăţia alături de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal” şi că ei „nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, amanet etc.” Eminescu recuză slăbiciunea diplomaţiei guvernanţilor, fundată pe ideea că nu pot negocia din cauza „vasalităţii”: „Dacă eram un stat vasal cu care nu se poate trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerţ subscris sub ministrul Lascăr Catargi de însuşi Maiestatea Sa Împăratul Alexandru alături cu M. Sa Domnitorul?”. Desigur, n-a fost uşor să negociezi cu Petersburgul, dar fermitatea diplomatică a ministerului condus de Catargi a adus impunerea punctului de vedere românesc. „Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acţiune guvernul rus a iscălit cu noi convenţiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condiţiuni curat politice, cum este integritatea teritoriului?”46 În toate polemicile sale, Eminescu aduce argumente solide şi raţionale. În finalul editorialului din 3 ianuarie, poetul îşi exprimă speranţa că acea convenţie cu Rusia va fi fost bine concepută spre a nu ne trezi cu noi pierderi: „Dacă dar România nu va ieşi din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avantagiuri disproporţionale cu riscurile şi cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe aceşti miniştri inepţi şi slugarnici, care n-au ştiut a vorbi şi a stipula în numele unui popor liber şi stăpân pe sine.”47.
Din nefericire, bănuielile poetului se vor adeveri cu asupra de măsură. Pentru Eminescu, un semn, de exemplu, este alegerea lui Candiano Popescu să onoreze armata română „pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României”48. Candiano Popescu, trădătorul, de la 11 februarie 1866, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi ridicolul protagonist al „revoluţiei de la Ploieşti”, a avut, în câteva luni, o ascensiune bizară, de la maior, înzorzonat cu medalii, până la gradul de locotenent-colonel şi şef al misiunii de la Tiflis (6 ianuarie 1878). Pe 25 ianuarie, deja Eminescu se lămureşte în legătură cu fermitatea negocierilor cu Petersburgul. Este momentul când generalul Ignatiev face publice pretenţiile asupra Basarabiei, oferind, chipurile, compensaţii câteva „petice de pământ de preste Dunăre”, încât: „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenţii a cărei iscălituri sunt încă umede şi pe care a încheiat-o c-o împărăţie mare, pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze.”49.
De-acum încolo, principala ţintă este dezonoarea Rusiei, care şi-a găsit în guvernul liberal un şoricel cu care să se zbenguie pe tărâmul alunecos al geopoliticii orientale. Eminescu întoarce cu strălucire pseudoargumentul ţarului cu privire la „onoarea” de a poseda, de a i se cuveni Basarabia. Poetul elaborează, cu acest prilej, originala sa teorie cu privire la drept50, aplicând-o, cu o logică fără fisuri, la cazul Basarabiei. În loc de probe care să ţină de dreptul naţional şi internaţional, Rusia nu putea aduce decât pe cea a… onoarei şi mistificările sugerate de reflecţia lui Napoleon, amintită în paginile anterioare: „Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr!”51.
Eminescu subliniază că Rusia nu poate nici măcar să aducă argumentul că ar fi cucerit Basarabia cu sabia în mână, fiindcă atunci când a luat-o, prin fraudă, nu era în măsura de a se lupta măcar cu armata Moldovei, fiindcă nu ştia cum să se retragă mai repede din calea uriaşei trupe a lui Napoleon. Raptul de la 1812 n-a fost rezultatul unei păci, căci nu Turcia avea nevoie de pace grabnică, ci Rusia. Împărăţia de la răsărit nu putea invoca nici faptul că Moldova, apoi România i-ar fi fost ostilă în timp, dimpotrivă: „Căci prin ce păcătuise Ţările Româneşti Rusiei? Nu le-am hrănit într-atâtea rânduri oştirile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?”. Apoi, de ce nu ţine seamă aliatul că românii au adus 15.000 de jertfe omeneşti, zeci de mii de răniţi, zeci de milioane cheltuieli de război? Logic, ar fi fost ca, drept recunoştinţă, Rusia să ne restituie toată Basarabia, nu să ceară ce ne-au înapoiat puterile europene la 1856: „Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”52. În fine, un ultim gest de „onoare” ar fi fost dacă, cel puţin, Rusia ar fi avut curajul să ne ceară să dăm Basarabia de bunăvoie. Dar marile puteri, de felul Rusiei, sunt laşe, ele recurg totdeauna la mijloace dezonorante, la viclenii şi trădări. Răspunsul nostru, spune, apăsat şi demn, Eminescu, nu poate fi decât acesta: „De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.” El se adresează diplomaţilor şi guvernanţilor noştri că acesta este adevăratul drum al politicii naţionale, chiar de-ar fi să fim striviţi de forţa Rusiei. Nu întrevede, de la un stat care se şi pretinde a fi creştin, decât să reacţioneze în conformitate cu justiţia: „Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.”53.
Neîndoielnic, Eminescu ştia că Rusia nu se va lepăda de trufia de prădător, dar o asemenea logică este o construcţie de înaltă persuasiune, cuvintele fiind adresate, în definitiv, diplomaţiei şi jurisdicţiei europene. În orice caz, ştia că laşitatea guvernanţilor nu va reacţiona hotărât la pretenţiile „aliatului” de război şi, în următorul editorial (28 ianuarie 1878), se va adresa conservatorilor, ca măcar ei să adopte linia dreaptă a naţiunii. El comentează cu ironie zvonul că ţarul n-ar voi să-şi calce cuvântul din Convenţie, dar că este presat să nu-l respecte de „voinţa poporului rusesc” care cere imperativ luarea Basarabiei! Cu asemenea motivaţie de doi bani, spune poetul, orice tratat între state poate fi încălcat a doua zi: „Convenţia a fost încheiată între guverne, adică între oameni cu pleinpotenţe din partea poporului lor, şi tocmai voinţa popoarelor este angajată prin convenţie. Deci nu înţelegem ca o voinţă angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce deosebire mai este între popor, ca personalitate juridică, şi nişte bande neorganizate?”54. Eminescu găseşte formula diplomatică, deşi ironică, de a-i numi pe ruşi prădători asiatici. Altfel spus, Rusia nu vrea să respecte mandatarea primită de la Europa în a rezolva, în spiritul justiţiei, chestiunea orientală. Argumentul eminescian este imbatabil: „Noi nu recunoaştem în ea decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit a popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce l-am purtat au fost poate o imprudenţă ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate din partea noastră să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi.” Desigur, se referă la „generozitatea” Rusiei de a ne da Dobrogea: „Vrea Rusia să ne dea independenţa? N-o primim de la ea. / Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.”55. Pe 10 februarie, întăreşte cele spuse: „Rusia voieşte să ne ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.”.
De-acum încolo, păstrând şi adâncind matca dreptului, Eminescu reacţionează împotriva propagandei antiromâneşti din străinătate întreţinută de Rusia şi extinde consideraţiile la destinul poporului român în faţa barbariei asiatice. Războiul mediatic antiromânesc era, în bună măsură, o replică la argumentele minţii de laser a lui Eminescu. Rusia nu se aştepta ca să găsească într-o ţară mică, dispreţuită o asemenea rezistenţă la nivelul filozofiei dreptului, al geopoliticii, al etnologiei. Pe 10 februarie, poetul apreciază: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.”56.
STUDIUL CONTINUĂ DUPĂ NOTE
Note
1 M. Eminescu, Opere, IX, p. 248.
2Ibidem.
3Apud Catherine Durandin, Istoria românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 114-115.
4Ibidem, p. 116.
5 M. Eminescu, op. cit., p. 251.
6Ibidem, p. 252.
7Ibidem, p. 253.
8Ibidem, p. 265.
9Ibidem, p. 271.
10Ibidem, p. 284.
11Ibidem.
12Ibidem, p. 296.
13Ibidem, p. 309.
14Ibidem.
15Ibidem, p. 320.
16Ibidem, p. 322.
17Ibidem, p. 327.
18Ibidem.
19Ibidem, p. 331.
20Ibidem, p. 332.
21Ibidem, p. 333.
22Ibidem.
23Ibidem, p. 342.
24Ibidem, p. 343.
25Ibidem, p. 346.
26Ibidem, p. 350.
27Ibidem, p. 352-353.
28Ibidem, p. 353-354.
29Ibidem, p. 358.
30Ibidem.
31Ibidem, p. 358-359.
32Ibidem, p. 360.
33Ibidem.
34 Iată cuvintele lui Alecsandri citate de Catherine Durandin, la p. 118 a cărţii sale: „Când eşti Franţa, când eşti şi pitic şi uriaş, îţi poţi permite orice, chiar şi greşeli care sunt plătite foarte scump, căci ai cu ce să le plăteşti. Dar când eşti din România, adică dintr-un pitic prins între trei coloşi, ce poţi face pentru a-ţi păstra existenţa şi naţionalitatea? Coloşilor le place să-şi măsoare forţele la fiecare cincisprezece sau douăzeci de ani. Îi preocupă nefericirea piticului aflat în calea lor? Bineînţeles că nu. Ei trec, îl zdrobesc şi, odată jocul terminat, se reîntorc acasă lăsându-l plângând, răsturnat cu picioarele în sus. Atunci vin la el bunele bătrâne ale diplomaţiei pentru a-l îngriji şi a-l acoperi de bandaje care se schimbă în adevărate lanţuri. Nefericitul geme mai tare ca oricând, în vreme ce Europa îşi spune: «Ce-o mai fi vrând ţâncul ăsta gălăgios? Niciodată nu-i mulţumit. Ai face bine să taci, ţestoaso!»”. „Punctul de vedere al lui Alecsandri este tragic.”, conchide Catherine Durandin.
35 M. Eminescu, op. cit., p. 363.
36Ibidem, p. 365.
37Ibidem, p. 369-370.
38Ibidem, p. 371.
39Ibidem, p. 373.
40Ibidem, p. 374.
41Ibidem, p. 375-376.
42Ibidem, p. 382-383.
43Apud Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv la M. Eminescu, Opere, X, Publicistică. 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880. „Timpul”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. VII.
44 M. Eminescu, Opere, X, p. 33.
45Ibidem.
46Ibidem, p. 34.
47Ibidem, p. 34-35.
48Ibidem, p. 37.
49Ibidem, p. 40.
50 Profunzimea teoriei dreptului la Eminescu, singulară în secolul al XIX-lea, în contemporaneitate, a fost analizată de doi specialişti în drept, C. Jornescu şi C. Petrescu, în lucrarea Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. A se vedea şi Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992 şi Mitul Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2005, cap. Teoria dublului binom, p. 46-57.
51 M. Eminescu, op. cit., p. 40.
52Ibidem, p. 41.
53Ibidem.
54Ibidem.
55Ibidem, p. 42.
56Ibidem, p. 46.
7. Basarabia: „cestiune de existenţă pentru poporul român”

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Eminescu înţelege că dialogul diplomatic cu imperiul ţarist devine o imposibilitate şi că soarta Basarabiei este, în context, pecetluită. Tocmai de aceea el consideră că problema basarabeană devine piatra de încercare pentru existenţa poporului român. Rostirea lui, în atare privinţă, se arată esenţială pentru istoria noastră: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporului român.”1 De aceea, pentru el, e de o importanţă covârşitoare „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”.

Rostită în 1878, această profeţie ne va urmări până în zilele noastre, când suntem departe de a fi rezolvat problema Basarabiei, lăsând-o, ca şi atunci, la cheremul Rusiei, dar complicată infinit cu ecuaţia ucraineană după destrămarea Uniunii Sovietice, căci partea de Basarabie de la 1878 e revendicată, odată cu Bucovina din nord, de naţionalismul şovin al Kievului, cu mult mai încrâncenat, dacă nu mai rudimentar decât vechiul panslavism. Astăzi, se poate spune că o parte importantă a neamului nostru e pe cale de a pierde sau a pierdut încrederea în trăinicia poporului român. Studiile acad. Alexandrina Cernov2 de la Cernăuţi arată deja că populaţia românească din Bucovina este istovită psiholingvistic, lăsându-se asimilată în faţa metodelor opresive ale Kievului. Ce-a mai rămas din Basarabia, în actuala Republică Moldova, deşi pare mai apărată decât Bucovina, prin bruma de independenţă dobândită după desfacerea U.R.S.S., arată că încrederea în trăinicia poporului român este mai slabă în faţa doctrinei moldovenismului decât a fost sub ţarism şi sovietism. Nu e de mirare, de vreme ce şi elitele politice şi culturale din Ţară îşi fac un titlu de glorie din a nu mai fi româneşti, lovind în marile valori naţionale, Eminescu fiind în prim-planul atacurilor celor vlăguiţi spiritual. Un asemenea prag critic este prevăzut de însuşi Eminescu: „Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.” Datoria, cu valoare de testament, pusă de Eminescu era următoarea: „Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.” La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina iarăşi din temelii şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute prin trădare şi vânzare la 1775 şi 1812.
Iar Eminescu, formulând dezideratul, trece imediat să-l pună în practică şi-n teoria dreptului. Îşi ascute armele scrisului, documentându-se pentru abordarea unui studiu special despre istoria Basarabiei, citeşte presa rusească şi europeană pentru a-i da replică, aprofundează teoria dreptului pentru a nu fi găsit vulnerabil în discursul său. Altminteri, propaganda rusească, de la Petersburg până în Belgia, încearcă să se facă auzită în Occident pentru a demonta şi bagateliza chiar tezele eminesciene din presa bucureşteană, între principalii vizaţi, indirect, fiind neobositul jurnalist de la „Timpul”. Vorbind de pe poziţii de forţă, publicaţiile panslave recurg însă la sofisme şi mistificări pe care poetul le spulberă în cele patru vânturi. Altminteri, el se vede nevoit să ducă o dublă bătălie: cu publicaţiile guvernamentale şi cu cele străine, între care „Românul”, „Corespondenţa politică”, „Gazeta St. Petersburg”, „Vedomosti”, „Le Nord” (din Bruxelles, publicaţie finanţată de ruşi) ş.a.
O dezinformare maliţioasă ca aceea din „Le Nord” este uşor de distrus. Eminescu publicase în „Timpul” versiunea în româneşte a scrisorii de protest a locotenent-colonelului Ioan Alecsandri, adresată principelui Alexandr Gorciacov, cu privire la cererea reanexării Basarabiei de către ruşi. Un colaborator rus al publicaţiei din Bruxelles trimite, la rându-i, o scrisoare deschisă în care tratează de sus misiva lui Ioan Alecsandri, privind-o ca pe opera unui „poet” cu capul în nori, care nu cunoaşte subtilităţile politicii şi adevărul istoric, neştiind că Basarabia este „proprietatea” ţarului. Fireşte, colaboratorul ştia că România are un poet cu numele Alecsandri, confundându-l însă cu militarul de carieră, fratele poetului. Pe 2 martie 1878, Eminescu îi dă o replică pe măsură: „Cititorul rus voieşte să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mişcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet. / Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie şi politică, nu este exact. Poeţi se găsesc foarte rar – politici cât frunză şi iarbă.”3
„Gazeta St. Petersburg”, în numărul din 2/14 februarie, ne acuza că suntem orbiţi în privinţa Basarabiei, incapabili a vedea în ce poziţie ne aflăm comparativ cu imperiul. Orbirea ar veni din îngustimea gândirii diplomaţilor şi jurnaliştilor de la Bucureşti, care sacrifică „interesul real” al României pe altarul „mândriei naţionale”. „Înainte de toate – ne învăţa binevoitoare gazeta petersburgheză – trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gând nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România apreţiază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgârcită cu câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri şi mlaştine. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi aceasta nu se poate stabili altfel decât primind noi Basarabia de sud, iar nu cedând pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o cestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856.” Argumentul capital al oficiosului rusesc era dreptul forţei: „Să admitem că de amândouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80000000, şi celălalt a unui popor de patru-cinci milioane.”
Ne aflăm în faţa unei tipice gândiri cinice4, anticipând pe aceea a Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Coincidenţa face că această capodoperă a lui Dostoievski a început să fie scrisă chiar în anul 1878, când Eminescu se confrunta cu gândirea cinică a gazetei din Sankt Petersburg. În gândirea abisală, cei doi mari scriitori se întâlneau, deşi în plan ideologic, privitor la români, Dostoievski, ca şi Puşkin, urma idiosincrasia panslavistă. Cu deosebirea că Eminescu avea dreptate şi-n plan doctrinar.
Dar să revin la oficiosul din Petersburg. Condeierul asigura pe ziaristul de la „Timpul” că jertfele aduse de România pe teatrul de război sunt neînsemnate comparativ cu ale Rusiei: „Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să n-o releveze nici ei.” E aici o altă ameninţare, oglindită în neacceptarea României la negocieri, ca parte beligerantă, şi refuzul de a i se oferi despăgubiri de război, toate revenindu-i Rusiei. Culmea ironiei e că imperiul se vede nedreptăţit în faţa puterilor europene, că „pretenţiile” României sunt cotate drept „pâră” către acestea: „Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi găsească un asemenea sprijin la amicii noştri cei mai buni, cari sunt totdeauna gata de a nedreptăţi pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenţii, întâmpinând rezistenţa din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă.” Dar nu e deloc bine ca România să întârzie dobândirea „frontierelor naturale” ale Rusiei, fiindcă s-ar putea ca, la negocieri, „Rusia insultată” să nu satisfacă „nici un fel de pretenţii în favorul României”: „Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României?”, întreabă sigur de sine gazetarul de la „Gazeta St. Petersburg”, conchizând: „Suntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi la nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptăţirea neatârnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi târâtă prea departe”.
Limpede. Rusia simţea că singurul opozant faţă de pretenţiile ei prădătoare este presa, nicicum diplomaţia şi guvernul din România, care, oricum, prin natura lucrurilor, trebuia să lucreze tăcut. Iar vârful de lance al presei din România era „Timpul”, mai precis pana devastatoare a lui Eminescu. Rusia îşi găsea un adversar pe măsură. Acest adversar, în loc să se astâmpere la replicile de felul celor din oficiosul petersburghez, dimpotrivă, se pregătea de un război ideatic de anvergură, cu o logică de neînvins. De aceea, el trebuia anihilat în vreun fel şi presiuni s-au făcut, simultan, şi dinspre guvern, dar şi din tabăra conservatorilor. Cei din urmă, deşi erau solidari cu Eminescu, s-au văzut nevoiţi să-l îndepărteze diplomatic pe poet din Bucureşti în vara lui 1878, trimiţându-l pentru două luni la Floreşti, taman în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, iunie-iulie. I s-a oferit o ispită care a prins: traducerea primului volum dintre cele cinci ale tratatului Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxiu Hurmuzaki, traducere care se va tipări în anul 1879. Dimitrie Vatamaniuc a înţeles tâlcul expedierii poetului la moşia lui Nicolae Mandrea: „Era un mod de a nu-i stârni susceptibilitatea; traducerea o putea face şi în Bucureşti, nu neapărat să fie trimis la ţară”5.
În context, adevărurile spuse despre ruşi erau interpretate ca „rusofobie”. I.A. Cantacuzino îi scria lui Titu Maiorescu, la 31 octombrie 1878: „Tânărul acesta e atât de pătruns de ură împotriva ruşilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderând pe cele ale D-Voastre, stăruie în a face din «Timpul» organul personal al antipatiilor sale”. Eroare sau grabă de politician incapabil de a vedea mai departe de „cercul strâmt” al fricii stârnite de momentul istoric? Eminescu nu are a se teme de ameninţările „Gazetei St. Petersburg” şi reproduce articolul în „Timpul”, 14 februarie 1878, după care îl combate punct cu punct, într-o detaşare olimpiană, dar profund implicată ideatic. 1) Dacă pentru Rusia Basarabia este o chestiune de onoare, şi încă una „rău înţeleasă”, zice poetul, pentru români este „una de existenţă”: „România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimeni (Chiar asta şi urmărea Rusia!, n. – Th.C.). / Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentul-l are pentru drumul de apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petic de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.”6 2) Eminescu se preface a nu înţelege teoria rusească a superiorităţii amorului-propriu la un popor de 80 de milioane în balanţă cu al unuia de 4-5 milioane: „Statele, ca personalităţi politice, sunt egale de jure şi deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război, şi înrâurirea pe care o exercită prin frica ce inspiră cu ameninţarea puterei fizice. Dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur şi simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru, dar cel puţin nu ni se va putea imputa că am fost atât de decăzuţi încât, de bunăvoie şi cunoscând limpede una din principalele noastre condiţiuni de viaţă, am dat-o de înjosiţi ce suntem în mâinile Rusiei pentru… bani sau altele.” Arguţia e fără cusur şi România s-ar fi dovedit o ţară de nimic dacă nu s-ar fi găsit nicio voce care să spună adevărul sub umbrela fricii unui conservator de talia lui I.A. Cantacuzino. 3) Eminescu rectifică şi proporţia cifrelor invocate de gazetarul rus privitoare la cheltuielile de război, cele româneşti nefiind de 10 milioane, ci de 260 de milioane, „ceea ce e o mare deosebire”. 4) Poetul respinge ironic şi teoria „graniţelor naturale” pretinse de Rusia: „Graniţe naturale îi trebuie unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuie puternicei Rusii contra periculoasei şi ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sunt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atunci ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi… un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţe naturale s-ar putea cuceri universul întreg.”7
Dar Eminescu trebuie să se confrunte, simultan, nu doar cu ostilităţile propagandei ruseşti, ci şi cu acele dinăuntru. El observă că, la repetatele interpelări din parlament, guvernul a refuzat să răspundă. Poetul parafrazează astfel „arguţia” presei oficiale: „Calomnii de ale conservatorilor, ca să discrediteze guvernul, scorniri ca să amăgească opinia publică. Cai verzi pe păreţi şi invenţiuni cari pun la îndoială loialitatea înaltului nostru aliat, fum care se va risipi la cea dintâi rază de soare.” (15 februarie 1878). Iar când „raza de soare” a venit prin generalul Ignatiev, guvernatorii înşişi au putut afla că, pentru aliat, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace.” Guvernul – spune Eminescu – avea perfectă dreptate că nu ştie nimic, deşi contele P.A. Şuvalov îi comunicase intenţiile, privitoare la Basarabia, lordului Edward Stanley Derby încă de la 8 iulie 1877. Şi poetul citează masiv din acea notă a contelui, din care se văd planurile Rusiei la viitoarele negocieri, precizându-se că împărăţia îşi revendică dreptul de a lua Basarabia ca pe o compensaţie pentru cheltuielile de război, argumentând că foloasele României vor fi cu mult mai mari comparativ cu pierderea provinciei. Petersburgul dădea mână liberă Austriei să-şi revendice Bosnia şi o parte a Herţegovinei. Poveste veche, care se va mai repeta, în privinţa României, în altă ecuaţie, prin Pactul Ribbentrop-Molotov şi la Ialta. Istoricul ieşean Ion Agrigoroaiei ne amintea recent: „La 14/26 ianuarie 1878, cabinetul rus a cerut deschis guvernului de la Bucureşti retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. În ziua încheierii armistiţiului ruso-turc din 23 ianuarie / 4 februarie 1878, generalul Ignatiev, în drum spre sudul Dunării, a trecut prin Bucureşti şi a solicitat domnitorului cedarea celor trei judeţe, România primind drept compensaţie Dobrogea.”8 Protestele domnitorului şi ale guvernului veneau prea târziu, chiar dacă, pe 26 ianuarie / 7 februarie 1877, I.C. Brătianu afirmase în Adunarea Deputaţilor că „niciodată naţiunea română nu va consimţi la cesiunea, dar nici la schimbul unei părţi din teritoriul său”.
La 19 februarie, Eminescu face un prim comentariu la o corespondenţă trimisă de un anume X. din Bucureşti la ziarul „Le Nord”, pentru a da replică afirmaţiei că, la 1812, ruşii ar fi cucerit Basarabia de la nişte populaţii tătare sălbatice trăind în corturi, încât, la 1856, s-a făcut o mare nedreptate tătarilor, căci peticul acela de pământ n-a fost retrocedat legitimilor proprietari, ci a fost luată fraudulos de Moldova şi însuşită de România, după Unire. „Atâtea cuvinte, atâtea erori istorice”, răspunde Eminescu. „Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită de mai bine de patru sute de ani.”9 El respinge şi falsul argument că, după Unire, România devenea un stat puternic, primejdios pentru securitatea Rusiei! Şi califică raţionamentele publicaţiei ca fiind o panglicărie dialectică: „Ţara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul şi agricultura noastră au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice, cari la fiecare zece-cincisprezece ani ne face a pierde tot fructul muncei noastre. Noi suntem baza de operaţiuni a Rusiei în contra Imperiului turcesc. Noi îi servim de grânar, de cazarmă, de poziţiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăţia noastră, fructul muncei noastre; de astă dată i-am dat şi sângele nostru. / Dacă s-ar trage o socoteală, nu ştim care ar rămâne dator, marea Rusie, sau mica Românie?”10. Eminescu amână pe altădată lămurirea ce e cu „sălbaticii” de sub corturile basarabene.
Pe 21 februarie, poetul comentează ştirile din „Românul” şi din „Corespondenţa politică”. Prima gazetă acuza pe conservatori că nu sunt buni români şi că vor să dea mâna cu ruşii, o fantezie pe care jurnalistul de la „Timpul” crede că nici măcar nu merită a fi luată în seamă. Cealaltă publicaţie colportează ştirea că principele Carol I va abdica, în semn de protest, dacă ruşii vor insista în cererea lor privind Basarabia. Mai mult, ruşii aveau şi un candidat la tron în persoana prinţului Grigore Mihail Sturdza. Protestul lui Carol este lăudat de Eminescu şi-i dă speranţa că nu se va pierde Basarabia: „Noi avem credinţa că nu vom pierde Basarabia. Cererea Rusiei e strigătoare la cer, nemaipomenită, apoi pământul de care e vorba nu e rupt din trupul Rusiei, precum le place a susţine, sub dominaţie rusească. Putem dovedi oricui cu documente şi cu istoria în mână că n-a fost nici cucerit cu sabia de ruşi. Prin influenţă engleză, turcii au cedat drum ruşilor, pe care drum ruşii, prin «mituirea» comisarilor turci, l-au prefăcut într-o ţară. E aceeaşi istorie ca şi în Bucovina, numai sub alte împrejurări. Că comisarii turceşti au vândut pe ruble un pământ ce nu era al lor nu e un motiv ca românii să-şi vânză pe ruble pământul patriei lor străveche.”
Pe 22 februarie, poetul reia polemica cu „Le Nord”, polemică în care se angajează şi ziarul rusesc „Vedomosti”. Citează din franceză pasaje ale scrisorii lui X., pe care le combate, cazuistic, cu documente vechi moldoveneşti şi ruseşti. Propaganda rusească se crampona, în revendicarea „drepturilor”, chiar de numele Basarabia, care ar fi desemnat o altă ţară decât Moldova care s-a unit, în 1859, cu Ţara Românească. Ecouri ale acestei „teorii” au răzbătut până astăzi. „Dincolo de unele chestiuni ce rămân de discutat între specialiştii problemei – precizează Ion Agrigoroaiei –, este indubitabil că teritoriul dintre Prut, Marea Neagră şi Nistru era parte integrantă a Ţării Moldovei. Acest teritoriu, ce se va numi mult mai târziu, prin extensie, Basarabia, nu a fost provincie istorică distinctă, aşa cum vor încerca unii să prezinte lucrurile pentru a justifica ocuparea de către Rusia în anul 1812 şi, apoi, pretenţiile Rusiei / Uniunii Sovietice.”11
Spre deosebire de unii istorici şi oameni politici, Eminescu nu se teme deloc de numele Basarabia, dimpotrivă, acest nume devine, pentru el, punctul central al spulberării tezelor ruseşti, valabil şi astăzi pe deplin în faţa teoriei moldovenismului care bântuie minţile panslavismului încuibat puternic în sânul partidelor şi ideologilor românofobi de la Chişinău sau Tiraspol. E un semn al originalităţii gândirii eminesciene, superioară, la nivelul ştiinţei istoriei, contemporanilor săi (dar nu numai), aşa cum a remarcat-o cel mai de seamă istoric al nostru – Nicolae Iorga. Eminescu venea înarmat cu o concepţie proprie asupra adevărului şi limbii, concepţie preheideggeriană, de mare profunzime, recunoscută ca atare de eminescologi precum Rosa del Conte, Constantin Noica, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi ş.a. Enunţul arheic eminescian sună astfel: „Însfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”12. Şi corelatul cu adevărul limbii: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ceea ce a fost înainte – după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”13.
 În virtutea acestor ecuaţii ontologice, cuvântul grăieşte adevărul chiar şi atunci când vrea să-l ascundă. Sau mai ales atunci. Eminescu se reîntâlneşte aici cu subterana dostoievskiană şi cu subtilităţile inconştientului dezvăluite de Sigmund Freud, C. G. Jung sau de Jacques Lacan. Sub cuvântul Basarabia, ruşii au vrut să ascundă adevărul asupra poftei lor de cucerire în slujba căreia au pus trădarea şi mituirea. Dar tocmai cuvântul Basarabia a devenit supremul cap de acuzare, în ce-i priveşte. Nu întâmplător am ales drept motto al studiului nostru cuvintele eminesciene despre rostirea numelui de Basarabia. În revenirea asupra scrisorii din „Le Nord” (din 22 februarie 1878), Eminescu atacă tocmai argumentul numelui Basarabia adus de domnul X.: „«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţării Româneşti, a Basarabilor. În secolul al patrusprezecelea Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţărei Româneşti şi despot al Dobrogei, domn al Silistrei şi al ţărilor tătărăşti până la mare, cel care a luat parte la bătălia de pe şesul Kossovo, la bătălia de la Nicopole, între luptătorii creştini între cari erau conetabilul Franţei, regele Ungariei şi marele prior Frideric de Hohenzollern, acest Mircea şi-a întins domnia până la Nistru, de unde partea aceea de loc care e în posesiunea noastră a păstrat numele Basarabia de la Mircea Basarab. Va să zică «le vrai possesseur» este Ţara Românească, Valachia magna. / Ceea ce se numeşte Basarabia rusească au binevoit ruşii s-o numească astfel, dar aceea, afară de părţile de sud, e Moldovă curată şi anume jumătatea ţărei Moldovei”14.
Cu această sintagmă, Valachia magna, echivalentul Ţării Româneşti, Eminescu prefigurează conceptul de România Mare, numire legitimă, pe care el o vehicula şi sub sintagma Dacia Mare, ştiind că, în contextul istoric al vremii, aceasta nu-i posibilă decât ca Dacie Ideală, adică unitară lingvistic şi spiritual. În editorialul de pe 1 martie, replică la publicaţiile „Le Nord” şi „Vedomosti”, revine la numele Basarabia: „Însuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor”15.
Eminescu opreşte, deocamdată, aici argumentul lingvistic şi istoric legat de numele Basarabia, fiindcă, între timp, se documentase şi elaborase substanţialul său studiu Basarabia, primul în ordinea importanţei istorice.
8. Basarabia dreptului
Studiul Basarabia este publicat în cinci numere din „Timpul”, între 3 şi 14 martie 1878, când între Turcia şi Rusia s-au încheiat preliminariile păcii de la San Stefano (19 februarie / 3 martie). Principalele surse, precizate de Eminescu, în final, erau: colecţia Arhiva istorică a României, datorată lui B.-P. Hasdeu, lucrarea acestuia Istoria critică a românilor, Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxius Hurmuzaki, capitulaţiunile domnilor moldoveni cu Poarta, cronicarii moldoveni editaţi de Mihail Kogălniceanu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire (1869), de Melchisedec Ştefănescu, cronica tradusă de Amiras în greceşte, la porunca lui Grigorie Vodă, colecţia de documente Hurmuzaki, Histoire des Mongols a lui D’Ohsson, Annales Polonorum vetustiores, cartea consulului general englez la Bucureşti W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei ş.a. Asupra lucrărilor lui Amiras şi Wilkinson îi atrăsese atenţia Alexandru Odobescu, dovadă că, în cercurile culturale ale vremii, era cunoscută şi încurajată întreprinderea lui Eminescu.
Primul capitol reia problema numelui, intitulându-se I. Numele şi întinderea ei. Acum scrie poetul celebrele cuvinte: „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarabşi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”16. Şi, într-adevăr, cuvântul Basarabia, care dă şi titlul studiului, îi prilejuieşte a face o istorie concentrată a românilor ca problemă existenţială şi de justiţie imanentă. Textul, ca şi altele din opera eminesciană, îl plasează în rândurile marilor istorici români. Eminescu judecă lucrurile disciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar avant la lettre, de unde şi profunzimea abordării sale.
Comparativ cu articolele anterioare, poetul găseşte că vechimea cuvântului trece dincolo de dinastia Basarabilor. E atestabil încă de la 1240, în arhivele hanului mongol din Persia, traduse de medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid, în 1303, la porunca sultanului Mahmud Gazon Khan, pe când ruşii nu contau în istoria universală. Fragmentele mongolice vorbesc despre o expediţie militară dincolo de munţii Galiţiei, vizând pătrunderea în ţara ungurilor şi a vlaho-bulgarilor. Principele mongol Orda a fost întâmpinat de Bazaran-bam (Basarab-ban) cu o armată şi este învins, iar alţi principi tătari au bătut pe Kara-Ulaghi (µαυρός βλάχος), negri-valahi, în sensul originii „cumane” a Basarabilor viitori, în viziunea lui Neagu Djuvara17. În Annales Polonorum Vetustiores (scrise între anii 1248 – 1282) şi publicate de Sommersberg, Eminescu găseşte informaţia că tătarii au subjugat, în 1259, pe besarabeni (subiugatis Bessarabenis), iar regele maghiar Carol Robert, într-o diplomă de la 1332, povesteşte despre bătaia luată de la Basarab, fiul lui Tugomir-Basarab (Thocomerius, căruia Neagu Djuvara i-a închinat cartea citată), care trăia pe la 1300. De-aici încolo, istoria Basarabilor este cunoscută. După o sută de ani, Ţara Basarabilor, sub Mircea cel Bătrân, atingea apogeul întinderii şi dezvoltării sale, remarcă Eminescu: „În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost şi acest lambeau de terre de pe care Rumianţoff şi Sumarov pretind a fi cules tătari sub corturi.”18 Aşadar, nu doar acel lambeau de terre invocat şi de autorul din „Le Nord” constituia Basarabia, ci o întreagă ţară, de la Nistru până în Dobrogea, Oltenia şi ducatele Făgăraşului şi Olmaşului din Ardeal, încât ceea ce s-a înţeles prin Basarabia, porţiune sudică a Moldovei, devine, în viziunea lui Eminescu, simbolul unităţii naţionale a tuturor românilor, de vreme ce numele difuza până-n Transilvania. Ştefan cel Mare, la rându-i, întinsese Moldova în toate provinciile istorice româneşti, iar Mihai Viteazul a încercat să le adune laolaltă şi politic.
Ceea ce numeau contemporanii lui Eminescu Basarabia nu era altceva decât operă deformatoare a propagandei ruseşti (care credea că se poate pierde semnificaţia veche a termenului), extindere abuzivă a porţiunii sudice la întreaga jumătate estică a Moldovei: „Dar lăsând Valahia de o parte, ce se numeşte astăzi Basarabia? / Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până-n Prut, avem o lature; de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până la Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin ţărmurii Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără cuvânt. / După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465 – 1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi a păstrat numele distinctiv a dinastiei primae occupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae. / Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: trage linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace”19.
Mai mult de atât, ruşii pretindeau că au găsit în toată Basarabia, augmentată abuziv, tătari sub corturi. De fapt, aceştia n-au fost nici măcar în întreg pentagonul neregulat sudic, căci acesta era împărţit, la rându-i, în patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail. Numai în Bugeac au fost primiţi tătarii de domnii Moldovei ca să-şi pască animalele, după reguli stricte de arendă, cu dări către stat. Cârdurile (peuplades) care locuiau în corturi şi care ar fi fost, în trecut, les possesseurs légitimes ai întregii Basarabii, cum se exprima colaboratorul ziarului din Belgia, „erau cam ciudaţi în felul lor”, căci, bunăoară, la 1407, Alexandru cel Bun prescria ce vămi să plătească negustorii polonezi la Tighina şi la Cetatea Albă, iar ierodiaconul rus Zosima, trecând în 1420 prin Cetatea Albă, ne spune că, la traversarea Nistrului, a plătit bir moldovenilor, bir pe care şi-l împărţeau, la încheierea socotelilor, nu cu ruşii, ci cu „litvanii”. Eminescu dă multe exemple de călători străini care fac mărturisiri de acest fel, dovedind, totodată, că pârcălabii Chiliei, Hotinului, Cetăţii Albe erau mari boieri ale căror nume n-aveau nimic tătărăsc: Manoil, la Hotin, Stanciu, la Cetatea Albă, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, „tot nume… tătărăşti de boieri de a lui Alexandru Vodă”20, zice ironic Eminescu. El remarcă şi altă „ciudăţenie”: la 1407, Alexandru cel Bun dă un aşezământ din care rezultă că negustorii importau postav din Lemberg, peşte din Brăila, cai şi vite albe din Podolia: „ce-or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărăşti? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia, pe care prozaicul aşezământ le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia.” Şi, după alte argumente, poetul conchide: „Hotinul – nord extrem, Chilia – gura Dunării, Cetatea Albă – gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii. / Ştim prea bine că diplomaţii sunt isteţi întru prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept”.
Dreptul este cheia studiului Basarabia şi Eminescu face o demonstraţie fără cusur, unică în literatura de specialitate. Susţinătorii pseudodreptului rusesc asupra Basarabiei ar fi procedat mai firesc dacă nu ar fi recurs la mistificări precum aceea cu „semisălbaticii de sub corturi”: „Oare nu-i era mai uşor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui «Le Nord», dacă afacerea se regula între noi şi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam după cum ni se cânta? / Sigur că da. / De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul. / Cu un cuvânt tătarii d-lui X şi ai lui Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a Hotinului), acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invenţiuni pentru a arunca praf în ochii Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. / Acest petic de pământ pe care «Le Nord» ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră”21.
Această normă a dreptului, precizează Eminescu, a fost dintotdeauna calea regală a istoriei româneşti. Pe vremea intrării lui Mahomed în Ţara Românească împotriva lui Vlad Ţepeş, sârbul Constantin Mihajlovicz de Ostroviţa, aflat în Bucureşti, mărturisea că opinia generală în Balcani era că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept cu drept au şi al lor este”22. Turcii înşişi îi sfătuiau pe sultani să nu facă război cu românii, dat fiind că războaiele cu ei n-aduc niciun folos, „ci pier numai o mulţime de turci în zadar”. Eminescu reţine replica sultanului (Sbiόr pisarzόw polskich, sec. II, tom. V, Warszawa, 1828): „Până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, iar ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini!”. Şi răspunsul lui Eminescu: „Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. / Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
Şi nu se înşela.
Eminescu dedică fiecărui veac din istoria Basarabiei câte un capitol. Colportarea numelui Basarabia nu s-a pus decât în vremea lui Mircea cel Bătrân, pentru ca să revină, în dreptul forţei, abia la 1812. În vremea lui Ştefan cel Mare, Imperiul Otoman atinsese culmea puterii sale şi ţelul sultanilor de a stăpâni cetăţile de la Marea Neagră, drept condiţie a biruinţei asupra creştinilor, s-a împlinit: „De aceea trebuie s-o spunem de pe acum că, oricât de viteaz să fi fost bătrânul domn al Moldovei, oricât de puternic să fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decât Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decât în defensivă, decât nevroind la strâmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea23. De unde şi „testamentul” lui Ştefan cel Mare privitor la viitoarele capitulaţii faţă de Poartă, prima fiind încheiată la 1511 de către Bogdan, prin care se stipula că „Moldova e ţară liberă şi nu cucerită” (art.1), că „Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni şi de a o mănţinea în starea în care se găsea de mai-înainte, fără să i se facă cea mai mică ştirbire a teritoriului ei” (art. 3), că „stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei” (art. 6), că „turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea aşeza în orice mod ar fi”, drept recompensă şi supunere, domnii oferind, anual, Porţii „4000 de galbeni turceşti, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlul de dar” (art. 8). Aceste drepturi sunt recunoscute şi în tratatul lui Petru Rareş de la 1529. De jure, cetăţile Cetatea Albă şi Chilia fuseseră restituite Moldovei, dar de facto ele au fost ocupate milităreşte de turci, de unde şi precipitarea lui Petru Rareş în politica faţă de Poartă, nevoit fiind să încheie un tratat secret cu marchizul de Brandenburg, la 1542, cu scopul de a fi stăpân, de facto, pe cetăţile de la mare. Eminescu subliniază faptul că acele cetăţi n-au devenit proprietate de jure a Porţii, ceea ce se reflectă şi-n Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 10/21 iulie 1774, încheiat între Rusia şi Imperiul Otoman, sub Ecaterina a II-a. În raportul ambasadorului austriac Thugut la Constantinopol (3 decembrie 1774), se precizează limpede că Poarta s-a angajat să restituie către Moldova şi Valahia cetăţile ocupate militar, chiar dacă a făcut tot ce i-a stat în putinţă să tergiverseze lucrurile. Drama respectivelor cetăţi începe cu adevărat din secolul al XVII-lea, cu stingerea dinastiei Muşatinilor, efect al sistemului electiv al domniilor, despre care am făcut precizări în acest studiu.
În capitolul al IV-lea, Eminescu se ocupă de secolul al XVII-lea. Tătarii, care se ocupau cu păscutul cailor şi cu prădăciuni, sunt prezenţi în Bugeac sub domnia lui Ieremia Movilă, care dăruieşte lui Kazigherei Han din Crimeea şapte sate pentru câşlă (păscutul cailor), asta şi pentru a-l împăca pe Han cu Polonia. Se vor retrage în Crimeea şi vor reveni la 1637, sub Vasile Lupu. Dar populaţia stabilă era cea românească şi Eminescu aduce dovezi din viaţa religioasă a eparhiilor Brăilei şi a Huşilor care şi-au disputat, la un moment dat, autoritatea în spaţiul Basarabiei. „Tătarii d-lui X – redevine ironic Eminescu – devin foarte interesanţi. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba de la anul 1640 Vasile Vvd Lupul le zideşte biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mânăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail. / În faptă însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia păşune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri şi creştin, le trebuia biserici, cărţi, mitropolit.”24 Şi poetul conchide: „Să mulţumim bisericii noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică”25.
Argumentele pentru veacul al XVIII-lea sunt şi mai puternice. Eminescu aduce la bară, ca martor, chiar pe „martorul” lui X, graful Petru Alexandrovici Rumianţov, care relatează, la 25 aprilie 1773, despre limpezirea judecăţii din 1716, dintre Iorest, episcopul Huşilor, şi Ioanichie, episcopul Proilavei, pentru delimitarea hotarelor celor două eparhii. Cearta e pentru Dubăsari, de dincolo de Nistru, şi pentru două sate din Bugeac, Sultan-Câşlaşi şi Musaip-Câşlaşi. Judecata a fost tranşată la Iaşi de Patriarhul de la Alexandria, Kyr Samuil: Dubăsarii au revenit Proilavei (Brăila), iar cele două sate au rămas Episcopiei Huşilor.
Dar evenimentul cel mai important din veacul al XVIII-lea se leagă de domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu. Aceşti doi domni, străluciţi ca personalitate, aveau toate şansele să ridice Principatele pe culmi de civilizaţie şi cultură, la nivel european. Ba chiar, conform clarviziunii lui Dimitrie Cantemir, manifestată în Istoria ieroglifică, se ivea posibilitatea unirii lor sub un singur sceptru, dar vechea maladie a discordiei mioritice a împins cele două Principate la nenorocirea domniilor fanariote, după ce Cantemir a trebuit să devină captiv în Rusia, iar Brâncoveanu să provoace martiriul familiei, stingându-se dinastia Basarabilor. Am văzut cum Dimitrie Cantemir, orbit de propria doctrină cu privire la monarhii, a încheiat cu Petru I, la 13/24 aprilie 1711, tratatul de la Luţk26. Art. I prevedea trecerea Moldovei de sub umbrela Porţii sub aceea a Rusiei, cu făgăduinţa că, intrată în Moldova cu oastea, împărăţia va suporta cheltuielile de război (art. II), va garanta integritatea teritorială şi restituirea de la turci a cetăţilor ocupate militar (art. XI), asigurând perpetuarea dinastiei Cantemireştilor la tron, câtă vreme se va arăta credinţă către ţar (art. III), neimpunându-se nici Munteniei domniile. Tratatul, deşi recunoaşte graniţele cele mai întinse ale Moldovei, răsuflă peste tot de grija „ocrotirii” principatului, devenind, în acest chip, poarta de acces a Rusiei către Balcani. Din pricina ruşinoasei înfrângeri de la Stănileşti, singurul articol care a putut fi îndeplinit a fost al XIV-lea, care prevedea dreptul lui Cantemir de a se bucura de „ospitalitatea” ţarului în caz de înfrângere. Tratatul acesta a căzut, dar a rămas pofta de „ocrotire” asupra Moldovei. Pe de altă parte, sultanul n-a pricopsit Moldova doar cu domniile fanariote, ci, drept răzbunare, a cucerit, în 1713, cetatea Hotinului cu tot cu teritoriul aferent.
La rândul său, Constantin Brâncoveanu, după cunoscuta bătălie de la Poltava, i-a promis lui Petru cel Mare ajutor militar contra turcilor, jocul său dublu determinând Poarta la sechestrarea întregii familii, cu silirea la lepădarea de credinţa strămoşească, urmată de decapitare. Pierderea dreptului domniilor pământeşti a fost marea catastrofă din istoria Principatelor. Totodată, Rusia îşi va întări, treptat, influenţa în Principate, începând chiar de la Petru I, care, prin Tratatul de la Constantinopol (5 noiembrie 1728), deja îşi asigură asemenea drepturi asupra creştinilor din Orient. Cu Ecaterina a II-a, „politica rusească în Orient s-au copt cu desăvârşire”27.
În 1769, în războiul cu Turcia, Galiţin ocupă Hotinul, iar în februarie 1770 boierii moldoveni şi munteni se văd nevoiţi să jure credinţă Ecaterinei. De altfel, ţarina voia o Românie unită de la Nistru la Carpaţi, dar sub protectoratul ei. Din corespondenţa baronului Francisc Maria Thugut cu prinţul Wenzel Anton Kaunitz, reiese şi candidatura lui Stanislaus August ca primul rege al Principatelor Unite, pe atunci Rusia fiind dispusă „cu dragă inimă” să-i lase ţării peticul de pământ numit Basarabia, adaugă ironic Eminescu.
În ultimul capitol, al şaselea, poetul se ocupă de veacul al XIX-lea. În iunie 1812, Napoleon aştepta să treacă peste Niemen cu o oaste uriaşă de 640.000 de oameni şi 1.370 de tunuri, în vreme ce Alexandru I nu putea opune decât 112.000 de ostaşi: „Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Când delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pacea cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire?”28. Se putea vedea în retragerea grabnică din Moldova a celor 53.000 de soldaţi de sub comanda lui Mihail Ilarionovici Kutuzov o armată învingătoare? se întreabă, retoric, Eminescu. Poetul recurge şi la amintirea celor vârstnici: „Oameni bătrâni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, de mersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripei drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Schwartzemberg”.
Într-o asemenea împrejurare, Poarta nu avea nici grabă şi nici interes să încheie pacea, cu atât mai puţin una defavorabilă ei. Ceea ce a silit-o să facă pasul, reaminteşte şi Eminescu, a fost Anglia, care masase o flotă în strâmtoarea Bosfor, fapt care i-a împiedicat pe turci de a se folosi „de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.”29
De-aici încolo, odioasa poveste a trădării şi mitei este cunoscută. Eminescu o relatează reproducând masiv din cartea lui W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei. Şi pentru că diplomaţia rusească a făcut atâta caz de onoarea ţarului, Eminescu se întreabă strivitor: „Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această… afacere?”30. Şi concluzia inevitabilă: „Toate elementele morale în această afacere sunt de partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră. / Mai vine însă de partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.”
În acest punct, vine ideea genială a lui Eminescu, rezultată din teoria dublului binom, al datoriilor şi al drepturilor, subliniată de amintiţii specialişti în drept, C. Jornescu şi C. Petrescu. El observă că propaganda rusească se slujeşte de imaginea simbolică a balanţei lui Themis, zeiţa antică a justiţiei. Pe un taler ei pun „onoarea” a optzeci de milioane de ruşi, iar pe celălalt – a celor cinci milioane de români din Principatele Unite. Evident, sugerează preopinenţii, că greutatea de pe talerul cu 80 de milioane este strivitoare comparativ aceea de pe talerul cu doar 5 milioane! În materie de drept însă, replică Eminescu, răsturnând conceptul raţionalist cartezian al dreptului şi al „diplomaţiei” ruseşti, cu precădere, trebuie înlocuită balanţa / cumpăna cu cântarul, singurul îndrituit să nu introducă abuzul dreptului forţei în locul forţei dreptului. Şi asta fiindcă nu întâmplător cei vechi au imaginat-o pe Themis legată la ochi, tocmai pentru a nu se lăsa coruptă de „dreptul celor puternici”: „Ce ni se opune? / Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De braţul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă”31.
Iată soluţia de necombătut, în modernitate, a lui Eminescu. Această profunzime a gândirii lui în privinţa teoriei dreptului a fost remarcată întâia oară de către Ioan Slavici, în Amintiri: „Eminescu era tare în argumentaţiune şi rămânea învingător chiar şi-atunci când discuta asupra dreptului.” Cu siguranţă, observaţia lui Slavici este un ecou asupra zilelor când poetul reflecta asupra destinului Basarabiei, la 1878. „Eminescu – observă C. Jornescu şi C. Petrescu – nu a fost jurist şi nu poate fi considerat ca atare, însă datorită gândirii sale integraliste, conceptele şi ideile juridice, politice, etnografice, sociale şi economice constituie un tot organic, un sistem de noţiuni, gânduri şi instituţii închegate”32. Să nu ne întrebăm de ce un specialist în drept de talia avocatului Titu Maiorescu n-a fost capabil să argumenteze, în epocă, dreptul românesc asupra Basarabiei, aşa cum a făcut-o Eminescu. Explicaţia vine de acolo că juriştii vremii erau înrobiţi conceptului raţionalist de justiţie, ignorând raţionalitatea istorică în favoarea celei instrumentale: „cel ce se plasează pe poziţiile raţionalităţii istorice nu-l va socoti pe Eminescu antiraţionalist, ci, dimpotrivă, raţionalist de o concepţie profundă”33, apreciază autorii invocaţi. Numai cu idei a priori, spune Eminescu, ignorându-se adevărurile istorice, nu se poate face justiţie. Poetul distingea între drept şi dreptate, reflex al egalităţii eurilor. Bilateralitatea eurilor, regăsită de poet în filozofia budistă (Tat twam asi) şi în creştinism, este coroborată cu ideea de echilibru şi cu istoricitatea organică, echilibru între materie şi spirit: „Echilibrul materiei şi spiritului. Este o exprimare şocantă, în care, pentru prima oară după cunoştinţa noastră, o terminologie cu care se deschide «Cartea facerii» este folosită pentru a explica «dreptul» în sens subiectiv. Această formulare eminesciană, datând de peste 100 de ani, ne înfăţişează un spirit capabil de profunde observaţii, pe care juriştii consacraţi nu le-au făcut. Este clar că prin echilibrul spiritului – aşa cum o spune poetul în alte părţi – el a înţeles «echitate», «egalitate de prestaţiuni», «măsură a lucrurilor» ceea ce dă noi dimensiuni dreptului”34. Da, Rusia punea în balanţă numai greutatea materiei, eludând dimensiunea spiritului, care sta de partea braţului lung al cântarului. Poetul concentrează această idee şi în reflecţia: „Căci ce e dreptul? Datoria ce e decât dreptul unui subiect, care implică datoria obiectului, ce datorează.” Aici se ascunde imaginea complexă a dublului binom, care „duce la dezlegarea unei controverse ce a traversat veacuri, între raţionalism şi istorism. Şcoala istorică a dreptului, considerând juridicitatea ca un produs al vieţii sociale dintr-un timp dat şi un loc dat, nu putea explica identitatea unor norme juridice aparţinând diferitor perioade şi popoare şi nici impregnarea unor sisteme juridice naţionale cu instituţii aparţinând altor sisteme. Nici raţionalismul abstract nu găsea suport temeinic afirmaţiei că norma juridică este un produs al raţiunii umane – egală ei înseşi în timp şi spaţiu – în timp ce sistemele de drept erau atât de departe de la popor la popor şi de la epocă la epocă, fiind în permanentă evoluţie şi transformare. / Dubla bilateralitate a dreptului aduce explicaţia acestei controverse adânci. Într-adevăr, binomul persoană altă persoană – sau bilateralitatea eurilor – reprezintă conceptul abstract, schema pur formală a dreptului şi este de esenţă raţională, iar binomul exigenţă – obligaţiune (drept – datorie) are un cuprins concret în care juridicul apare ca un element exponenţial al socialului”35. Concretizarea acestei concepţii despre drept la Eminescu, cei doi jurişti o găsesc tocmai în partea finală a studiului Basarabia, dar ei se feresc să comenteze subiectul Basarabia la vremea când şi-au scris cartea.
În anul 1878, la Congresul de la Berlin, Rusia şi-a impus dreptul forţei, ignorând îndrăzneaţa argumentaţie eminesciană din „Timpul”. Însă viitorul va aparţine doctrinei eminesciene şi faptul se va împlini la 1918, când diplomaţia europeană şi jurisdicţia europeană au făcut progrese în sensul doctrinei eminesciene. Iar ceea ce-i mai curios e că ai lui comilitoni, conservatorii, l-au îndepărtat cu grijă din publicistică, spre liniştea guvernului liberal, cât timp au durat negocierile care au dat câştig de cauză Rusiei. Lui Eminescu nu-i mai rămânea decât să caute o explicaţie a enigmaticei semibarbarii ruseşti, care o împiedica să devină, pe deplin, cultură şi civilizaţie europeană.
9. Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc
Eminescu a înţeles, înainte de verdictul Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el nu va avea câştig de cauză într-o Europă nepregătită să abandoneze ea însăşi grundurile semibarbariei, cu atât mai puţin să facă faţă celei asiatice. Nu-şi mai rezervă nicio iluzie şi caută semnele genunii care determină comportamentul Rusiei dincolo de spoiala unui pretins misionarism istoric. Le găseşte începând cu articolul Tendenţe de cucerire, publicat la 7 aprilie 1878. Se prefigurează intuiţii ale filozofiei lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, configurate în teoria matricei stilistice. Obsesia alergării după „graniţe naturale” la o seminţie condamnată să nu le găsească i se prezintă ca un destin nefericit, deformator de inteligenţe, în stare să trezească o nesfârşită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru”36.
Deşi uriaşă ca întindere, comparativ cu Europa civilizată, Rusia e ca un Flămânzilă veşnic neostoit, mâncător de brazde de pământ fără şansa de a se îndestula vreodată şi a-şi găsi liniştea, lăsându-şi vecinii în pacea lor: „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau câştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.” Eminescu găseşte alte exemple în Olanda şi în Belgia, având prilejul să le judece nu cu ajutorul simplistei balanţe, ci tot cu al cântarului: „Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai uşor decât mica Belgie”37.
În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Eminescu vrea să remarce că între intelighenţia rusească şi clasa politică ori există o prăpastie, ori o regretabilă consimţire „ideologică”. Din nefericire, strălucita intelighenţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a reuşit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică fiind continuarea expansiunii deşertului sufletesc care a ameninţat să se întindă peste toată Europa, resuscitând, pentru România, vechile rapturi din Basarabia şi Bucovina. Eminescu atrage atenţia Europei că nu este ferită de primejdia asiatică: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. / În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mânele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.” Poetul, aşadar, nu mai cade în capcana mult învăţatului Dimitrie Cantemir să considere ţarismul un alt tip de imperiu decât cel otoman.
Mimarea Europei occidentale, începând cu Petru I, n-a dus la o veritabilă aculturaţie, căci tendinţele expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creştin: „Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple. / Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.” Semnele deşertului sufletesc se arată în aceea că marea Rusie n-a dat, de timpuriu, un Rafael, un Beethoven, un Kant, încât „tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sângeroase şi în cuceriri”. Aşa-zisa „cestiune orientală” nu-i pentru Rusia decât poftă de deşertificare şi a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sunt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvântul d-lui Aksakof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe”38. Şi chiar va ajunge, cum a prezis poetul, făcând din mistica unui presupus testament al lui Petru cel Mare o misiune istorică: „Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni cari dau tonul în Rusia. / Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul cine mai ştie. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sunt diametral opuse”39. De altfel, Rusia a înlocuit rapid motivaţia misionară a creştinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a revoluţiei mondiale. Sunt dovezi clare că, după înfrângerea Germaniei naziste, Stalin voia să pună stăpânire pe întreaga Europă. Şi a ajuns, dejucându-i-se planurile, nu doar până în inima Imperiului Habsburgic, decedat, între timp, ci chiar până în cea a Germaniei. La 5 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, declarase: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc”. De ce nu şi universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu? În cărţile sale, Viktor Suvorov40 arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945 nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Franklin Delano Roosevelt fusese dispus să i-o ofere.
Este o eroare să se susţină că Rusia a importat doctrina comunismului de la Europa civilizată, chiar dacă acolo s-a cristalizat teoria marxistă, preluată însă pe calapod leninist şi stalinist. La 1878, Eminescu simte că stafia despotismului comunist vine chiar din „deşertul sufletesc” care bântuie spaţiul slav. La 6 august, comentând atentatul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia a înaltei poliţii, Eminescu atrage atenţia că generalul a fost, de fapt, victima tendinţelor comuniste: „În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow”41. Dar profeţii nu sunt niciodată ascultaţi. Iar întreaga lui strădanie de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eşuat. O spune el însuşi, la 9 august 1878: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întâmplat în urmă am prevăzut şi, încărcaţi cu hulă şi cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniştiţi, ştiind că vremea ne va da dreptate şi cuprinşi de durerea că, puşi afară din cercul vieţii publice, nu putem mişca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul”42.
Iar aceste dezvăluiri şi previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din secolul al XX-lea, Alexandr Soljeniţîn. Marele disident vedea faptele într-un sens eminescian, confirmându-l pe S. E. Kryzanowski, o strălucită minte politică de la începutul secolului al XX-lea, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve şi forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus”. Soljeniţîn aducea adevărul la zi, în 1990: „Astăzi această previziune a lui Kryzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărâma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte şi ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea. / Văd însă cu adâncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care ne trezeşte în multiplele ei destine, nu se poate nicidecum elibera de gândirea statului enorm, de înşelătoria imperiului; gândirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos «patriotism sovietic» şi se mândreşte cu «marea putere statală sovietică», care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decât să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemărginite, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcându-ne de ruşine, prezentându-ne întregii planete ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – când în realitate genunchii noştri tremură şi iacă-iacă ne prăbuşim vlăguiţi”43.
Soljeniţîn credea că toate nenorocirile Rusiei au început în 1917, odată cu abolirea monarhiei. Dar el nu s-a arătat simpatizant nici al imperialismului ţarist şi avea speranţe în înţelepciunea creştină a ţarului Nicolae al II-lea, care ar fi putut stopa expansionismul rusesc pentru a da şansă înfloririi europene a Rusiei. El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică şi culturală abia după ce a renunţat la veleităţile imperiale. Asemenea, Germania a ajuns prosperă abia după ce a trecut prin puterea catharsis-ului din 1945, purificându-se moral de spiritul războinic. La fel, după căderea comunismului, Rusia trebuia să condamne, ritualic, imperialismul sovietic şi toate crimele şi cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljeniţîn considera că e dreptul ei să se unească cu România, dacă doreşte. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992. Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mânate de „deşertul sufletesc” despre care a făcut vorbire Eminescu?
Are astăzi Rusia lui Vladimir Putin forţa spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea şi rus adevărat?
10. Compensaţii?
Ştiind că nici măcar preliminariile de la San Stefano nu vor fi respectate de Rusia la viitoarele negocieri de pace şi spunând-o public, Eminescu devenea foarte incomod pentru politicieni, atât pentru cei de la putere, cât şi pentru conservatori. „Guvernul liberal – spune poetul, în articolul din 7 aprilie 1878 – a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător”44. Un soi de umilinţă, aşadar, considerată păguboasă şi de vecini. Noul ziar oficios, în limba germană, „Deutsche Orient-Zeiting”, apărut la Bucureşti la 14/26 aprilie 1878, condamna opoziţia că ar fi determinat „ruperea tratărilor cu Rusia”, acuzaţie respinsă de Eminescu: „Opoziţia adevărată, care s-a luptat foarte serios contra tendinţelor Rusiei şi va lupta şi de acum înainte, n-a întrebuinţat niciodată contra puternicului vecin expresiile de cari foiesc tocmai gazetele guvernamentale. Opoziţia a fost rezervată în cuvinte şi puternică în argumente, presa guvernamentală a fost puternică în fraze şi vorbe late şi slabă în argumente.” (16 aprilie 1878)45. Este adevărat, spune ziaristul, pe 26 aprilie, că „Timpul”, ca organ al opoziţiei, a combătut guvernul, dar a făcut-o „chiar cu multă amărăciune”, neuitând că „acest guvern din nenorocire reprezintă statul român”46. Eminescu reproşează guvernului că a trecut dintr-o extremă în alta în atitudinea faţă de Rusia, cu pagubă de fiecare dată: „noi însă am rămas consecuenţi, adică rezervaţi, plini de respect, dar demni şi hotărâţi.” (30 aprilie 1878). Este ultima intervenţie în legătură cu problema Basarabiei înainte de finalizarea tratativelor de la Berlin. A urmat „vacanţa” regizată, de două luni, de la Floreştii lui Nicolae Mandrea. La întoarcere, primul articol pe care-l publică (2 august) este despre Dobrogea, considerată nu doar de Rusia, ci şi de politicienii de la Bucureşti drept o „compensaţie” pentru Basarabia. Eminescu răspunde ferm că nu poate fi vorba de aşa ceva, că dreptul asupra Dobrogei este istoric: „Romană în vremea împăratului August şi loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Ţara Românească până ce ne-au fost luată de turci şi de nimeni altul”47. Poetul continuă cu aceeaşi scrupulozitate în a aduce argumente istorice şi concluzionează în faţa satisfacţiei guvernului liberal că România ar fi ieşit în câştig cedând Basarabia şi primind Dobrogea: „Organul ministrului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste lucruri sunt sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”48.
Refuzând ecuaţia confuză Basarabia – Dobrogea, Eminescu are a se lupta, de acum încolo, cu o nouă problemă, cea a Dobrogei. El se temea că guvernanţii vor trata Dobrogea cu aceeaşi superficialitate ca pe Basarabia. Şi nu se înşela. Dobrogea, în împrejurări istorice, devenise un conglomerat de populaţii. Bancherii evrei din Viena aveau de gând să cumpere pământurile, „numite ale statului, din Dobrogea”, şi să le parceleze pentru evrei, în speranţa că vor „agricoliza” pe evreii precupeţi din ţară. Eminescu vede o maşinaţiune a Austriei menită să-şi extindă influenţa în România. Austria făcuse şi mai înainte demersuri pe lângă Poartă să colonizeze Dobrogea şi mai ales Delta cu supuşi austrieci, dar aceasta s-a opus. Eminescu nu exclude căutarea sprijinului la altă putere „mai puţin exclusivă decât Rusia” care, ajunsă stăpână în Basarabia, a reuşit să scoată până şi limba română din biserici, „deşi pravoslavia ar trebui să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (4 august 1878)49. Poetul adânceşte teologic fapta reprobatoare a Rusiei în Basarabia: „Şi această respectare a limbii naţionale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârii Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborâre apostolii au ştiut toate limbile pământului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toţi timpii un model de toleranţă religioasă: episcopiile atârnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai târziu al Bacăului) şi al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn (la sărbători mari Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice), toate acestea dovedesc că – cel puţin în această privinţă – n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil şi stâlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă şi tolerantă”50.
De aceea, Eminescu nu înţelege de ce, într-un moment istoric greu ca acela scurs în anii 1877-1878, unii dintre aceşti străini primiţi cu generozitate, fiindcă erau persecutaţi în alte zone, condiţionau, bunăoară, recunoaşterea Independenţei României de acordarea de drepturi în masă, fără să se fi acomodat, eufemistic vorbind, cu limba română şi cu legile şi tradiţiile ţării. Mai mult de atât, Austria voia să-i facă proprietari peste Dobrogea abia retrocedată de turci, bulversând orânduielile de veacuri. Altfel spus, Eminescu se ciocnea de aceeaşi încălcare a drepturilor ţării de către străini, ca în cazul Rusiei faţă cu Basarabia. Mai mult, România era invitată să violeze drepturile populaţiilor deja existente în Dobrogea, sub pretextul că pământurile sunt ale statului şi că acesta poate face ce vrea cu ele, chiar să le vândă străinilor. A nu recurge la asemenea abuz ar fi cel dintâi pas în Dobrogea pentru „un progres real în viaţa juridică a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înţelesul strict şi definit al proprietăţii private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda pe turci, tătari, români şi bulgari pentru a parcela pământul lor, câştigat cu sudori şi cu sânge, la colonişti ar însemna a-şi atrage de la început ura populaţiunilor, ba a ajunge la conflicte sângeroase chiar. Elementele turanice în Dobrogea ne trebuie tocmai pentru că nu sunt slave. Ele trebuie cruţate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administraţie. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptăţiţi se înţelege de la sine.”
Cu alte cuvinte, în spiritul său înalt de justiţie, Eminescu pledează pentru o corectă rezolvare a problemei minorităţilor, nu cum au procedat ruşii în teritoriile ocupate. Episodul istoric al Basarabiei se încheia, pentru poet, cu alte două bătălii: una pentru Dobrogea, alta pentru rezolvarea corectă a revizuirii articolului 7 din Constituţie. Din fericire, de astă dată punctul său de vedere a biruit, în cele din urmă.
Însă problema Basarabiei şi a Bucovinei a rămas pata oarbă de pe istoria modernă a românilor, perpetuând pata ruşinoasă a trădării de la 1775 şi 1812. Am pus aici, la judecata lui Eminescu, cele două pete. Cred că nicăieri nu se potriveşte mai bine celebrul vers al lui Grigore Vieru: Eminescu să ne judece! Atât pe românii din Basarabia, dar mai ales pe cei din Ţară.
Note
1Ibidem.
2 Vezi, între altele, studiul, apărut în serial, Alexandrina Cernov, Statutul limbii române în Ucraina după 20 de ani de independenţă, în „Oglinda literară”, Focşani, ani XI-XII, nr. 119 – 124, noiembrie 2011 – aprilie 2012.
3Ibidem, p. 56.
4 Istoricii contemporani vorbesc de gândire cinică şi despre actul de la 1812: „Procedeul anexării Basarabiei prin Tratatul de la Bucureşti (16/28 mai 1812) a ilustrat perfect lipsa de scrupule şi cinismul diplomaţiei ţariste.” (Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice. 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2012, p. 36).
5 D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 21.
6 M. Eminescu, op. cit., p. 47.
7Ibidem, p. 48.
8 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 45.
9 M. Eminescu, op. cit., p. 50.
10Ibidem, p. 51.
11 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 26-27.
12 M. Eminescu, Opere, XV. Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 50.
13Ibidem, p. 98.
14 M. Eminescu, Opere, X., p. 53.
15Ibidem, p. 54.
16Ibidem, p. 57.
17 Cf. Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod cuman la începuturile Ţării Româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
18 M. Eminescu, op. cit., p. 57.
19Ibidem, p. 58.
20Ibidem, p. 59.
21Ibidem, p. 60.
22Ibidem.
23Ibidem, p. 61.
24Ibidem, p. 64.
25Ibidem.
26 A se vedea textul tratatului în Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 127-128, preluare după Acte şi documente relative la istoria renaşcerii României, ediţie de Dimitrie A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, vol. I, Bucureşti, 1900, p. 15-18.
27 M. Eminescu, op. cit., p. 68.
28Ibidem, p. 69.
29Ibidem.
30Ibidem, p. 70.
31Ibidem.
32 C. Jornescu, C. Petrescu, Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 64.
33Ibidem, p. 28.
34Ibidem, p. 39.
35Ibidem, p. 39-40.
36Ibidem, p. 73-74.
37Ibidem, p. 74.
38Ibidem.
39Ibidem.
40 Victor Suvorov, Ultima republică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
41 M. Eminescu, op. cit., p. 91.
42Ibidem, p. 92.
43 Alexandr Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reformăm Rusia,în „Literaturnaia gazeta”, nr. 38 din 18 septembrie 1990, trad. rom. de Natalia Cantemir.
44 M. Eminescu, op. cit, p. 75.
45Ibidem, p. 80.
46Ibidem, p. 81.
47Ibidem, p. 87-88.
48Ibidem, p. 88.
49Ibidem, p. 89.
50Ibidem.
Studiul a apărut în
Preluare aniversară la Centenarul Unirii Basarabiei cu Patria Mamă, România:
Citiți și:
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *