[„APELUL CĂTRE PRESĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1883]

Apelul către presă al unui număr de şaptezeci de studenţi a fost dezavuat de majoritatea studenţilor universitari printr-un protest formal, publicat şi în numărul trecut al „Timpului”. „Românul” a refuzat a publica acel protest, sub cuvânt că se face politică. Adecă Apelul la presă, în adevăr politic, l-a publicat; protestul nepolitic, menit a-i lua şi actului celui dentâi caracterul ce-l avea, nu l-a publicat, deşi poartă mai mult semnături de la studenţi în adevăr universitari, nu de la poduri şi şosele. Dar… apelul la presă e revăzut de onor. Radu Mihai, comandat chiar printr-un fel de pseudostudent, pe când protestul e inspirat de vederi mature şi corecte. Apoi cel dentâi e politic, cel de-al doilea nepolitic, motiv destul pentru „Românul” de-a nu-l publica pe cel din urmă. Nouă ne pare rău că studenţii, în nevinovăţia şi sinceritatea lor, se fac pârghie pentru… dac’ ar şti ei pentru cine? O, tineri! al căror ideal culminează în d-alde Mihălescu şi Carada!

Din Paris aflăm asemenea amănunte asupra modului de înjghebare a adresei înmânate d-lui Clemenceau. Se răspândi vorba că studenţii români vor merge la acest deputat să-l roage să intervie în favoarea României în cestiunea Dunării. Ajunşi înaintea casei deputatului din Montmartre, li se vorbi despre o notă ce se redactase de câţiva studenţi, în care sunt espuse

„interesele vitale ale ţării în cestiunea Dunării”. Introduşi fiind la d. Clemenceau, li se citi acea notă, în care se pretindea că sunt espuse… interesele vitale etc., dar care în realitate era un manifest revoluţionar. După ce, prin prezenţa lor, studenţii susţinuseră un manifest de care cei mai mulţi nu avuseră nici o cunoştinţă, deputatul – încântat fără îndoială a vedea înainte-i atâţia presupuşi discipoli ai doctrinelor sale – căci d. Clemenceau, e cu tot radicalismul său politic, unul din oamenii cei mai învăţaţi din Franţa -[ î]i rugă să iscălească acel manifest.

Ce era de făcut? Să părăsească sala protestând? Bărbatul care-i primise nu ştia fără ‘ndoială nimic, că cei mai mulţi dintre studenţi nu avuseră idee de cuprinsul acelei aşa – numite note şi de culoarea ei politică ori socială. Vrând – nevrând au iscălit toţi. C-un cuvânt, sprijinul bărbatului politic în cestiunea Dunării le e fără ‘ndoială binevenit tuturor, dar cea mai mare parte dintre studenţii ce-au semnat adresa n-au ştiut de mai nainte ce cuprindea.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro