Ar fi fost drept, credem, ca eroul cel mai sublim al naţiunii, ca marele Ştefan Vodă, campionul creştinităţii, admirat de Europa întreagă în toată a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, s-ar fi cuvenit zicem ca acest mare geniu român, revenit între noi în imagine plastică, în carne şi-n oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa.
Dar regimul roşu nu a voit aşa şi a trebuit ca, după pielea de bronz a lui Ştefan cel Mare, să-şi tragă el o porţiune de glorie şi de mărire pe seama sa.
Alţii au luat iniţiativa erigerii unei statue lui Ştefan cel Mare, alţii şi-au depus obolul spre realizarea acestei pioase fapte; iar, când lucrul a fost de tot gata, când n-a mai rămas decât târnosirea, cum am zice, a statuei prin adunarea inimelor românilor în jurul ei şi tămâiarea ei cu amintirea faptelor eroului naţional, atunci iată deodată un guvern hrăpitor că îmbrânceşte pe ctitori şi ia el asupră – şi să prezinte publicului scumpa imagine.
Mai mult decât atâta: porniţi pe această pantă a hrăpirii, miniştrii duc la Iaşi pe deputaţii şi senatorii creaţi de dânşii, duc diferiţi impiegaţi, spre a oficializa sărbătoarea.
Pun apoi în gura Majestăţii Sale vorbele următoare:
„Încredinţez Iaşilor, leagănul Unirii, această statuă!… „
Cum? M. Sa, după guvernul roşu, poate încredinţa cuiva un lucru ce nu este al său?
Atunci averea fiecăruia nu mai e sigură a sa şi dintr-un moment într-altul trebuie să se aştepte cineva să i se smulgă în silă şi să se facă uz de dânsa de către guvern cum ar voi.
Aceasta este consecuenţa logică, fatală a însuşirii guvernului de a face inagurarea statuei de la Iaşi şi de a da ieşenilor
, ca de la sine, un lucru ce nu-i aparţine.
Într-adevăr, faptul acesta este cu atât mai cutezător cu cât, dacă s-ar cerceta listele de subscriere pentru erigerea statuei lui Ştefan cel Mare, nu se va găsi să fi pus vreun ban într-acest scop unul măcar din toţi cei ce au pus înainte individualitatea lor la inaugurare şi au căutat să culeagă lauri de pe scumpa memorie a sublimului domn român!
Istoria ne spune că, în toată glorioasa lui domnie, neobositul şi neînvinsul erou, care a avut pe rând să lupte cu toate limbele străine ce ne înconjurau, a dus o viaţă de griji şi de amărăciuni.
Trecând în mormânt, scăpase de ele; readus pe pământ, reînviat în memoria noastră, fatalitatea se vede că cere să i se verse cupa amărăciunii şi în simpla figuraţiune, spre a-i chinui sufletul pe unde se va fi aflând astăzi.
Putea fi ceva mai cuviincios şi mai corespunzător simţimântului de veneraţiune ce viază în tot românul pentru memoria lui Ştefan Vodă decât să participe poporul, în masa lui cea mai compactă, la serbarea numelui marelui domn şi să-i depună închinările lui de aproape?!…
Ei bine, amesticul arbitrar al guvernului a depărtat acea masă mare populară care era gata să se rădice spre a merge la Iaşi, a ţinut în rezervă chiar şi partea cea mai cu greutate a populaţiunii ieşene şi, în jurul statuei, pe lângă vreo trei sute de oficiali şi oameni ai poliţiei bucureştene, aduşi pe socoteala statului, n-a strălucit decât miile de jidovi, atraşi de solemnitate ca spectatori, spre imagine spăimântătoare a stării de jale în care a ajuns patria eroului sărbătorit!
Daca acum vom părăsi terenul arbitrariului guvernamental spre a caracteriza procedarea guvernului ca act de administraţiune publică, ea ne înfăţişează o tendinţă centralizatoare care dă dezminţire patentă principielor profesate de către roşii pretinşi liberali.
Principiul descentralizator prescrie a se lăsa localităţilor dreptul de acţiune, a le permite să trăiască în ele însele, a li se acorda autonomia; şi pentru o afacere de caracter local se cuvenea ca guvernul, care nu caută centralizarea, să lase localităţii onoarea organizării serbării şi să n’ asiste el decât ca invitat, ca oricare particular.
Nu-şi are logica aci obiecţiunea că, spre a da un caracter naţional serbării, guvernul a luat în mâinele sale organizarea ei.
Caracterul naţional este însăşi fapta erigerii statuei. Nu e nevoie de stampila d-lor Rosetti brătianu pentru a se naţionaliza o figură ce se venerează de către tot românul.
În fine, spre a nu-şi dezminţi năravurile, vameşii şi fariseii au turburat spiritul ce reînviază între noi după mai mulţi seculi de repaus şi l-au privat de contactul entuziast al tutor românilor, adoratori ai săi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
