[„ASUPRA VIZITEI FĂCUTE…”] – de Mihai Eminescu [26 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Asupra vizitei făcute de contele Andrassy la Sinaia „Pesther Lloyd” cuprinde un articol plin de ironie:

Întrevederea de la Sinaia s-a sfârşit, zice foaia din Pesta. Penny-a-liners, pribegii scriitori cu şirul din suita marelui om de stat, şi-au făcut datoria, fixând pe hârtie în mod fidel toate amănuntele importante ale întâlnirii (şi cari din ele nu ar fi importante?). Acum evenimentul aparţine istoriei universale şi generaţiile viitoare vor data din ziua în care contele Andrassy a primit prietenos asigurările de graţie ale perechei regale române schimbarea însemnată operată în relaţiile României cu monarhia noastră. Dar şi contimporanii se vor putea edifica de multe zicători cari, pornind din Sinaia, cutreieră ţara. „E ridicol de-a crede că România voieşte să atace monarhia noastră” – această sentinţă nemuritoare a genialulului nostru om de stat(şi cari din sentenţele sale nu ar fi nemuritoare?) – cată să aibă un efect calmant ! Cine nu simte cum piere deodată spaima paralizantă pe care ne-o inspira ideea că dorobanţii n’ aşteaptă decât un semn pentru a se arunca asupra monarhiei fără apărare şi neîngrijitoare spre a o anexa pur şi simplu în numele regelui Carol! Şi apoi, ce adevăr limpede e în asigurarea că România, formând o insulă în valurile slavismului, are interesul, comun cu noi, de a lupta în contra curentului slav? E atât de adevărat încât noi înşine am scris-o aceasta, opt zile înaintea revelaţiunii din Sinaia. Nouă, se înţelege, nu ne plutea pe dinaintea ochilor decât ca o presimţire vagă, căci vederea noastră era turburată de închipuirea că românii, cu toată solidaritatea naturală de interese, se manifestă cu îndărătnicie ca cei mai hotărîţi adversari ai Austro-Ungariei; dar privirea ageră a contelui Andrassy pătrunde, precum se ştie, în cea mai internă esenţă a problemelor şi înaintea minţii sale care coordonează toate contrazicerile se dizolvă în armonie, deci va fi aflat desigur şi cheia pentru enigma pe care guvernul român o dă Ministeriului nostru de Esterne de-un an şi mai bine.

Toate acestea însă le-a vorbit şi le-a făcut marele nostru om de stat, deşi întrevederea sa cu regele României au avut un caracter privat numai, precum se întâmplă în genere între dinaşti amici. Închipuiască-şi cineva ce evenimente memorabile s-ar fi întâmplat la Sinaia dacă fostul ministru de esterne ar fi venit c-o misiune politică! E de plâns pentru de-a pururea că contele Andrassy n-a fost purtătorul unei însărcinări politice date de Escelenţa Sa ministrul afacerilor străine, baronul Haymerle, şi că Maiestatea Sa Regele României şi d. Rosetti au trebuit să se mărginească la un schimb de idei de caracter privat! Sau crede în adevăr cineva că faimosul nostru om de stat n-a urmat numai propriei sale inspiraţiuni geniale, ci a avut o misiune politică? Ce insinuaţiune ! Pentru o lămurire cu guvernul român, pentru o misiune la Curtea regelui Carol, nu se incomodează un conte Andrassy ! Un asemenea lucru îl poate face un om mult, cu mult mai mic! În patria primitivă a regelui Carol s-ar fi ales bunăoară pentru o asemenea misiune un vânător pădurar ; la noi unde manierele sunt mai urbane, s-ar fi trimis un ambasador estraordinar sau un ministru plenipotenţiar! Dar contele Andrassy! Fostul bărbat de stat conducător, omul trecutului istoric şi al viitorului plin de speranţe? Ce idee oribilă ! Nu ! Contele Andrassy n-a avut nici o misiune, n- a putut să aibă nici una şi, dacă a combinat, precum nu putea evita, plăcerea întrevederii cu discuţia politică, desigur că a făcut-o din propriu impuls, întâi pentru ca să-i dea o mână de ajutor baronului Haymerle, atât de ocupat se vede cu regularea inventarului ce l-a primit în seamă; apoi, ceea ce e şi mai mult, pentru a face şi ca om privat un serviciu patriei sale, predispuind spre mai multă bunăvoinţă pentru Ungaria şi Austro-Ungaria Curtea română şi pe miniştrii români. Ca i-a succes aceasta nobilului conte, că şi-a câştigat un nou titlu la recunoştinţa şi admirarea naţiunii şi a întregei monarhii, nici nu mai trebuie s-o dovedim. Şi fiindcă aşa este, vom încerca, în marginea modestelor noastre puteri, să combatem o mică neînţelegere care stă neesprimată pe buzele multora şi care, din cauza generalei susceptibilităţi pentru asemenea erori, poate cauza oarecare turburare. Rolul strălucit şi orbitor pe care-l joacă genialul nostru om de stat când, cu totul desprins, cu totul neatârnat şi cu totul neinfluinţat de sferele şi ideile oficiale, păşeşte ca om privat pe terenul politicei esterioare ar putea să le pară multora nenatural, ca şi când un soare suplementar ar întrece cu lumina lui pe adevăratul soare. Activitatea ministrului de esterne e foarte puţin zgomotoasă şi nu se manifestă în mari efecte; baronul Haymerle merge liniştit căile sale; succesele şi insuccesele sale nu au gură mare. Când apare în scenă figura istorică a genialului conte, înconjurată de lustrul ei specific, cu gesturile vii şi cu atributele ei îndeparte strălucitoare, pentru ca, după proprie inspiraţie, fără consideraţie pentru actori şi suflori, să intre de bunăvoie în cursul acţiunii dramatice nu trebuie, să i se impună publicului naiv întrebarea: Cine joacă şi cine dirige, care piesă e cea adevărată şi care text cel autentic? Sau, pentru a continua în figuri în sufletele naive, a căror pricepere nu ajunge nicicând până la înălţimea geniului, nu se naşte ideea unui soi de purtare gambettistă, ideea unui ministru neresponsabil, ce are parte de toate bucuriile zgomotoase, alături cu ministrul responsabil, care suportă tăcutele suferinţi? Şi nu se naşte îndoiala dacă poate fi favorabil pentru activitatea ministrului de externe când, alături cu autoritatea sa, se mai arată o a doua autoritate, incomensurabilă şi inaprehensibilă?

Consideraţiile acestea pot să se nască pe ici pe colo; dar cât de deşerte ar fi ! Înainte de toate trebuie să ne aducem aminte că, pentru întâia dată, contele Andrassy face să se vorbească în modul acesta de el. De când a părăsit Ministeriul de Externe s-a ţinut cu totul departe de politica esterioară şi nu vina sa este dacă perechea regală a României a voit în ruptul capului să le fie oaspe şi că prin aceasta se nasc fel de fel de zgomote politice.

Dar în asemenea caz trebuie s-avem în vedere totdauna intenţia unei acţiuni, şi cui i-e permis de-a se îndoi despre fertilitatea intenţiunilor contelui Andrassy? Un lucru e esclus din capul locului, acela că faimosul nostru om de stat ar fi fost împins la o asemenea ostentaţiune, peste voia lui desigur, de motivul vanităţii şi că vanitatea şi-a dezvoltat în juru-i coada de păun, de-a pierdut perspectiva. Nimic din toate astea ! Mulţumită Domnului, contele Andrassy nu mai are nevoie de-a fi deşert şi, dacă – ceea ce e neimaginabil – el ar fi totuşi accesibil unei asemenea înclinări, şi-ar fi adus desigur aminte de cuvântul amicului său Bismarck că „vanitatea e o ipotecă, care îngreuie foarte mult mintea”. Tot atât de esclusă e ideea că ar voi să se impuie vederii „sferelor determinante”. Oricine şi oriunde e cineva „determinant” acolo e determinant şi contele Andrassy, căci nepieritoare sunt în amintirea tuturor faptelor sale, cari zilnic [î]i proclamă gloria din nou.

Fără scrupul şi plin de bucurie cată, după toate acestea, să ne dedăm cu convingerea că contele Andrassy a reprezentat la Sinaia interesele Ungariei şi ale monarhiei în mod de sine stătător şi neatârnat, dar cu efect şi hotărâtor, şi că ostilitatea română va înceta de acum înainte.

Şi aceasta se acordă cu cea mai sinceră dorinţă a noastră. După întrevederea de la Sinaia nu putem decât repeta ceea ce-am zis înaintea ci: Prin comunitatea naturală a intereselor lor, românii sunt avizaţi la o alipire morală de Austria şi, urmărind o politică de ostilitate faţă cu monarhia noastră, ei îşi taie ramura de sub picioare. Iar dacă se convertesc, fie prin intervenţiunea contelui Andrassy, fie de bunăvoie, desigur că e timp ca o asemenea convertire să aibă loc. Escesele guvernului român au provocat o indispunere prea adâncă pentru ca o corectură repede să nu fie necesară. Cu atât mai penibilă a fost pentru noi atitudinea României când acest stat are de împlinit datorii de recunoştinţă către Austro-Ungaria cu mult mai mari decât oricare altul. Nu vom enumera din nou cîte servicii le-a făcut românilor diplomaţia noastră, nici vom espune din nou cum ne-a răsplătit România aceste servicii. Bucuros le uităm pe amândouă dacă avem siguranţa că s-a ‘ncheiat era rătăcirilor de bunăvoie ale României. Dar această turnură cată să se manifeste în fapte, nu în vorbe goale. Timpul nu e depărtat în care lucruri concrete vor da ocazie României de a-şi arăta arama – atunci vom afla dacă ea se afla în adevăr pe-o cale rătăcită sau dacă acţiunile ei răsăreau dintr-o sistematică rea intenţie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.