[„BROŞURA D-LUI G. MÂRZESCU…”] – de Mihai Eminescu [27 septembrie 1881]
Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Broşura d-lui G. Mârzescu intitulată Cîteva observaţiuni asupra legislaţiunii şi organizării judiciare ne îndeamnă să ne mai întoarcem cîteva monente la cestiunea aceasta.
Deputatul colegiului III de Iaşi recapitulează multe din consideraţiile aduse în aceste coloane, le întemeiază însă pe citate din mari jurisconsulţi.
Astfel maimuţăriile comise bunăoară de la 1864 încoace de cătră oameni pretinşi serioşi şi de stat află în broşura d-sale următoarea caracterizare:
Am împins atît de departe spiritul de asimilare cu Francia încît am căutat ca pînă şi prin uniforma magistraţilor şi advocaţilor, adecă prin o imitare puerilă” să dovedim Europei că merităm a ne înălţa la rangul statelor civilizate.
Cu o iuţeală demnă de toată lauda Tribonianii noştri s-au pus de au tradus legile civile ale Franciei. Găsim în legile noastre dispoziţiuni cari n-au la noi nici o tradiţiune şi nici un trecut istoric…
Din acest punct de vedere li se impută cu drept cuvânt codicilor noştri că sunt o operă incoerentă, adusă din străinătate. Mai mult decât atâta ; multe din tradiţiunile noastre naţionale au fost îmbrâncite, ca să zic aşa, cu dispreţ şi în locul lor introduse idei şi principii nouă…
Adevărul filozofic că legile trebuiesc să fie espresiunea deprinderilor şi moravurilor naţionale ale unui popor la noi a fost întors pe dos, căci prin legi am introdus idei nouă, creând moravuri şi deprinderi la cari nu zic majoritatea, dar unanimitatea poporului român nici visase măcar.
Ca probă despre aceste înnoiri nepricepute de popor, nepricepute de magistraţi chiar, d. Mârzescu citează câteva cazuri:
Maximele din dreptul francez că mortul chiar [î]şi trece proprietatea sa la cel viu (le mort saisit le vif) prescripţiunea instantanee a lucrurilor mobile (en fait de meubles possession vaut titre); – translaţiunea proprietăţii prin simplul consimţământ ; – materia absenţei ; – divorţul prin consimţământul mutual ; – împărţeala succesiunei că este declarativă şi nu atributivă de proprietate; – succesiunea copiilor naturali; – formele şi teoria condiţiunilor relative la testamente, legate şi donaţiuni între vii; – societatea de achiziţiuni între soţi ; – ipotecile şi privilegiile; – şi alte multe teorii cu totul nouă au fost introduse în ţară într-un mod atât de brusc încât mi s-a întâmplat să aud chiar foşti membri de Divan, ex – directori ai Ministerului de Justiţie, dacă nu chiar foşti miniştri – toţi după legea organică a Curţei de Casaţiune constataţi încă ca destoinici de-a mai funcţiona în cel mai înalt tribunal judiţiar din ţară – dându-le esplicări ce te făceau să pufneşti de râs !…
Iată ceea ce constată d. Mârzescu, ceea ce ştim cu toţii, de vreme ce e un secret public.
Iată lucruri pe cari le repetăm de ani încoace cu stăruinţă. Cum se putea să fie altfel când oameni fără tradiţii, fără simţ istoric, fără iubire pentru trecutul acestei ţări, moştenit în datine, în limbă, în legi, au stătut stăpânitori ţării? Cum se putea altfel când elementul determinant, tipic, al acestei ţări n-au mai fost românul, cum l-au făcut Dumnezeu şi împrejurările, ci omul in abstracto, din câteşipatru marginile lumii, homo Platonis.
Şi într-o asemenea stare de lucruri, când legile noastre sunt obiectul unei ştiinţe străine, ce trebuie deprinsă prin ani de studiu pentru a se aclimatiza şi a trece de acum înainte în datinele noastre, garda alegătoare, comandată de onor. Serurie va decide cine ştie în adevăr dreptul, cine nu?
Exemplele citate de d. Mârzescu sunt faţă.
Întrebăm pe inginer, pe medic, negustor, episcop dacă ştiu ei de ce e vorba în exemplele de mai sus. P-ici pe colo vor pricepe cîte un cuvânt, în genere însă nici vor înţelege de ce e vorba.
Totuşi ei să fie chemaţi a distinge pe cel ce ştie aceste lucruri de cel ce nu le ştie, totuşi episcopul să decidă dacă cineva cunoaşte deosebirea între „împărţeală declarativă şi atributivă „, pălărierul asupra „prestaţiunii instantanee a lucrurilor mobile” şi altele asemenea.
Electivitatea nu se invocă ca un mijloc de avea buni judecători, de vreme ce colegiele electorale sunt tot atât de profunde în materie juridică ca şi în cea medicală, fizico – mecanică, farmaceutică. Ea se cere ca un drept ce ar rezulta din Constituţiune, care declară că toate puterile statului emană de la naţiune. Puterea judecătorească fiind una din puterile statului, trebuie să emane de la naţiune.
Cestiunea emanării de la naţiune nu este însă o cestiune de electivitate. Puterea judecătorească emană de la naţiune în înţelesul că în hotărârile ei nu se ia după voinţa arbitrară a şefului statului, nu după voinţa judecătorilor, ci aplică voinţa naţională, codificată în legi. dacă cei ce execută legile ar trebui să fie aleşi, atunci ar trebui numiţi prin alegere şi ofiţerii din artilerie, şi profesorii de chimie şi fiziologie; atunci sufrajul ar trebui generalizat asupra tuturor ramurilor de activitate publică, de vreme ce toate emană de la naţiune, întru cât priveşte voinţa ce le-a înfiinţat şi le-a organizat activitatea.
Supuse electivităţii sunt în toate ţările organele acelea cari esprimă şi formulează voinţa cetăţenilor.
Voinţa colectivă se formulează de către cei aleşi în lege generală; voinţa unei părţi a ţării, în corpurile de administraţie judeţană şi comunală, se traduce în măsuri şi dispoziţii ce au putere de lege în circumscripţiunile respective. Dar această voinţă esprimată şi formulată în articole, în paragrafe, în alineate, omul tecnic, omul cu cunoştinţe speciale o aplică. A fost fără ‘ndoială voinţa naţională de a avea universitate, dar profesorii nu sunt aleşi de colegii; voinţa formulată de Parlament de-a avea drum de fier, dar ingineri l-au construit; voinţa codificată ca relaţiile juridice dintre părţi să fie astfel regulate cum sunt omul ştiutor de legi şi de drept o aplică; tot astfel precum voinţa naţională de-a se apăra în contra invaziei străine o aplică nu delegaţii aleşi ai colegiurilor, ci artileristul, cu tunul, infanteristul, cu baioneta.
E curios şi caracteristic pentru starea în care se află spiritele din ţară că ne vedem nevoiţi a espune asemenea lucruri elementare, a arăta că toată lupta între constituţionalism şi absolutism este o luptă pentru determinarea voinţei statului. Cine o determină sub absolutism? Regele cu Consiliul său de Stat. Cine sub constituţionalism? Toţi cetăţenii. Cine sub feudalism? Clasele istorice. Unde nu e vorba de voinţă, nu poate fi nici vorba de alegere.
Mai e oare îndoială că în privirea judecătorilor nu poate fi vorba de voinţa naţională, care stă codificată şi emanată demult pe masă, şi că judecătorul n-are alt de făcut decât să subsumeze cazurile ce i se prezintă sub paragrafii acestei voinţe? Să zică: cazul tău e cutare, după voinţa naţională ce stă dinaintea mea el se cuvine să fie pus sub paragraful cutare?
Cumcă puterea legiuitoare emană direct din alegerea naţiunii e natural, de vreme ce aceste corpuri sunt tocmai organul menit a-i formula voinţa în paragrafe de lege. Dar cea executivă şi cea judecătorească nu mai au de stabilit şi de formulat această voinţă, ele au numai s-o aplice. Un deputat nu e servitor al statului; un administrator, un judecător da. EI are să aplice ceea ce i s-a dictat şi condiţiile prin cari se constată aptitudinea lui de-a le aplica sunt altele la jurist, altele la militar, altele la administrator, altele la medic, profesor, mecanician ş.a.m.d.
Pentru numirea judecătorilor d. Mârzescu propune concursul, ceva analog cu examenul de stat din Austria şi Germania. Aceasta ni se pare în adevăr singura cale pentru a asigura în cele mai multe cazuri înaintarea ştiinţei şi meritului în ierarhia judecătorească.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII