Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieţii, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omului râsul, cu toată scara, de la zâmbetul ironic pâna la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înţelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii pocite, făcându-şi complimente unul alt uia şi numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista şi de a despera de viitorul omenirii dacă n-ai şti că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărţămintele geniilor contimporani, peste balamuc şi puşcărie, va creşte iarbă şi că în amintirea generaţiei viitoare toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare.
Garanţia învingerii adevărului şi binelui în lumea aceasta este moartea. dacă moartea nu s-ar îndura să ne scape de o generaţie în disselecţiune, care produce atâţia Mihăleşti, Fundeşti, Pătărlăgeni, Costineşti, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală şi stupidă a omenirii, niciodată naţiile n-ar fi putut strânge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă pentru existenţă.
E o fericire pentru noi că, prostia şi perversitatea fiind nemuritoare, cel puţin proştii şi perverşii in concreto sunt muritori.
De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei privelişti.
La aceste consideraţiuni, pe jumătate melancolice, pe jumătate vesele, ne-au condus numărul „Românului” de la 30 ianuarie, în care găsim următoarea frază la adresa roşilor mai tineri.
„Sunteţi tineri, aveţi prin urmare puterea de-a lucra”;
„Sunteţi învăţaţi, aveţi deci inteligenţa şi capacitatea de-a corespunde la însărcinarea ce vi s-a dat de naţiune”.
Tinereţea e într-adevăr un defect incurabil, mai cu seamă al inteligenţelor roşii, căci o organografie a radicalilor nu ne-ar arăta în cele mai multe capete ale lor decât numai începuturile embrionare a ceea ce se numeşte creier, însă o dezvoltare ipertrofiată a acelor părţi ale capului cari corespund cu şiretlicul şi în fine o lipsă totală a simţului de distingere între lucruri proprie şi lucruri ale altuia.
Dar învăţaţii roşii? Asta e ceva cu totul nou. Carada, Pundescu, Costinescu figurând ca învăţaţi sunt în stare a face să zâmbească şi pe omul cel mai deprins cu curiozităţile lumii.
Căci într-adevăr e curios ca nişte bieţi oameni cari abuzează în mod periculos sănătăţii lor de surogatul pe care natura răutăcioasă le-au dat în loc de creieri, surogat abia suficient pentru a distinge un om de un car cu lemne, incapabil însă de-a înţelege semnificaţiunea vorbelor chiar, ceea ce ni se dovedeşte atât de des prin articolele de fond ale foilor liberale, să mai fie espuşi la primejdia de a fi numiţi învăţaţi!
Între roşii abia se află câţiva cari pot fi taxaţi cu epitetul biblic de „fiinţe cuvântătoare”, abia câteva escepţii cari, pri ntr- un defect nedescoperit încă al conformaţiunii craniului, sunt ceva mai inteligenţi, deşi roşii. Încolo chiar elementelor liberale inteligente li e ruşine de-a fi confundate în acea masă de hidos întunerec, în acea grămădire de perversitate catilinară ş i de adâncă, uimitoare nerozie.
Guvernul însuşi face foarte bine că nu întrebuinţează asemenea oameni decât la funcţiunea machinală a votului; ar fi vai de ţară dacă ar mai şi discuta. Astfel cum ies proiectele de lege din pana şefilor de biurou ai ministe riilor sunt lucruri mai mult ori mai puţin indigeste, dar nici au pretenţia de-a fi altceva decât lucrări făcute de silă, menite de a nu fi nici înţelese, nici ascultate de poporul românesc. Dar închipuiască-şi cineva că pe aceste canevale de copist s-ar mai broda discursuri roşii şi lucrul ar deveni o adevărată spaimă. De aceea repede se fac, repede se votează proiectele de legi, adesea mai mult într-o singură zi şi obiceiul existenţii, destul de trist prin el însuşi, e cel puţin scutit de platitudinile ma chinelor votătoare.
De aceea „Românul”, sau cel puţin finul d. C. A. Rosetti, în loc de a-i consilia pe tinerii şi învăţaţii lui amici la vorba sau ferească Dumnezeu la lucru, ar face mai bine, a le reaminti singura lucrare de care inteligenţe roşii s unt capabile:
votarea, votarea fără scrupul, fără considerante, fără frază.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
