1

Ziarul Timpul Anul VIII nr. 287 31.12.1883 – PDF

31.12.1883

Bucureşti

Ziarul Timpul

Timpul a fost un important ziar apărut la București într-o primă etapă între 15 martie 1876 și 17 martie 1884. În urma fuziunii Partidului Conservator cu Partidul Liberal-Sincer în urma căruia a apărut Partidul Liberal-Conservator are loc la 18 martie 1884 și fuziunea ziarului Timpul cu ziarul Binele public apărând în locul lor noul ziar România. Începând cu 13 noiembrie 1889 revine la numele inițial, Timpul, și apare sub acest nume până pe 14 decembrie 1900. După fuziunea cu ziarul Constituționalul apare din 15 decembrie 1900 sub numele de Conservatorul ca organ oficial al Partidului Conservator până la data de 15 noiembrie 1914.

La ziarul Timpul au activat Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Paginile 2 si 3 nu sunt imprimate.

Document PDF




Diploma lui Eminescu, student la Facultatea de Filosofie, Königlichen Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin. Documentul din Matrikelbuch / 22 Januar 1875. INEDIT

La împlinirea a 172 de ani de la nașterea Românului Absolut, profesorul Constantin Barbu ne face onoare de a publica la ActiveNews acest document excepțional (în germană și română). Îi mulțumim! (Redacția)

Constantin Barbu

Documentul din

Matrikelbuch / 22 Januar 1875

privitor la

Diploma lui Eminescu,

student la Facultatea de Filosofie,

Königlichen Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin

Documentul din Matrikelbuch / 22 Januar 1875 privitor la Diploma lui Eminescu, student la Facultatea de Filosofie, Königlichen Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin este singurul act original care se mai află în arhivele universității germane în care Eminescu a fost student la Filosofie între anii 1872-1875. În martie 2015, l-am rugat pe Președintele Academiei Germane, Acad. prof. univ. dr.DHC Günter Stock, să mă ajute în cercetările mele privitoare la identificarea unor documente Eminescu. Grație generozității Excelenței Sale, mulțumită admirabilei doamne dr. Vera Enke, mulțumită inspirației doamnei dr. Aleksandra Pawliczek, Leiterin des Universitätsarchivs, Humboldt ‒ Universität zu Berlin, grație doamnei Marie Beuse, grație domnului dr. Bogdan Cuza, s-a ajuns la identificarea documentului din Matrikelbuch / 22 Januar 1875. Publicăm o parte din corespondența privitoare la identificarea acestui celebru document Eminescu.

I. Am 27.03.2015 um 12:45 schrieb Archiv:

Sehr geehrte Frau Dr. Pawliczek,

ich wäre Ihnen sehr dankbar, wenn Sie uns in folgender Angelegenheit weiterhelfen könnten.

Unsere Akademie hat sich in den zurückliegenden Jahren intensiv mit ihrem Mitglied Dimitrie Cantemir (1673-1723) beschäftigt und in diesem Zusammenhang zahlreiche Recherchen für Prof. Barbu aus Rumänien durchgeführt. Mitte April wird er der Akademie im Rahmen einer kleinen Zeremonie mehrere Bände zu Cantemir und Eminescu überreichen. Im Vorfeld dieses Ereignisses hat er uns nun gebeten, ihm bei einer weiteren Recherche behilflich zu sein. Es handelt sich um Mihai Eminescu, der auch an der Königlichen Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin studiert hat. Prof. Barbu hat uns eine Kopie aus dem Anmeldungs-Buch (s. Anhang) zur Verfügung gestellt, die belegt, dass sich Eminescu am 18. Dezember 1872 an der philosophischen Fakultät eingeschrieben hat.

Nach telefonischer Auskunft von Dr. Bogdan Cuza, der Prof. Barbu bei seinen Forschungen unterstützt, ist Eminescu zu dieser Zeit bereits im Besitz eines Diploms aus seiner Heimat gewesen. Prof. Barbu hat nun die Hoffnung, dass er dieses Diplom eingereicht hat, um an der Friedrich-Wilhelms-Universität studieren zu können. Findet sich ein solches Diplom in Ihren Beständen? Prof. Barbu wäre darüber hinaus glücklich, wenn sich in Ihrem Archiv noch weitere archivalische Quellen zu Eminescu finden ließen.

Ich hoffe sehr, dass sich der Rechercheaufwand in Grenzen hält und würde mich freuen, wenn wir uns in der nächsten Zeit auch persönlich kennenlernen. In der Vergangenheit gab es aufgrund der vielen Berührungspunkte zwischen unseren Archiven stets eine gute Zusammenarbeit, die ich gern fortsetzen möchte.

Mit freundlichen Grüßen und bestem Dank für Ihre Bemühungen Ihre

Vera Enke

II. Betreff: Re: Mihai Eminescu

Datum: Tue, 07 Apr 2015 14:49:14 +0200

Von: Aleksandra Pawliczek

Sehr geehrte Frau Enke,

leider habe ich keine gute Nachricht bezüglich Mihai Eminescu. Sein Name ist im Martikelbuch des 64. Rektorats mit dem Vermerk enthalten, dass er am 22. Januar 1875 aus der Studentenliste gelöscht wurde, da er aber kein Abgangszeugnis beantragt hat, ist mehr zu ihm bei uns nicht überliefert.

Nach Auskunft von Frau Seemel, die hier im Archiv für die Bestände der Phil.Fak. zuständig ist und eine langjährige Erfahrung und sehr gute Kenntnis der Bestände vorweisen kann, ist über Eminescu im Archiv der HUB insgesamt nichts weiter überliefert.

Ich bedaure sehr, dass ich Ihnen keine andere Auskunft geben kann.

Mit besten Grüßen

Aleksandra Pawliczek

Leiterin des Universitätsarchivs

III. Gesendet: 7 aprilie 2015 16:13

An: Bogdan Cuza

Betreff: Fwd: Re: Mihai Eminescu

Lieber Herr Dr. Cuza,

ich habe heute Mittag Frau Dr. Pawliczek endlich telefonisch erreicht, die mir eine schnelle Erledigung meines Anliegens zusagte. Wie Sie der beiliegenden Antwort entnehmen können, waren die Recherchen im Archiv der Humboldt-Universität leider nicht erfolgreich.

Mit freundlichen Grüßen

Vera Enke

IV. Von: Marie Beuse

Gesendet: 19 iunie 2015 13:03

Betreff: Scan aus Matrikelbuch 64. Rektorat

Sehr geehrter Herr Dr. Bogdan Cuza,

im Anhang sende ich Ihnen einen Scan aus dem Matrikelbuch des 64.

Rektorat, Mihai Eminescu hat die Nummer 584.

Veröffentlichungen sind nur mit vorheriger Genehmigung gestattet.

Falls sich noch Fragen ergeben, können Sie sich gern wieder an uns wenden.

Mit freundlichen Grüßen.

A. Marie Beuse

Studentische Mitarbeiterin

Universitätsarchiv

Humboldt-Universität Berlin

Eichborndamm 113

13403 Berlin

Leiterin des Archivs:

Dr. Aleksandra Pawliczek

Pentru transcrierea și interpretarea oficială a Universității Humboldt din Berlin am apelat la prietenia domnului dr. Bogdan Cuza și a domnului dr. Ion Marcea.

Transcriem corespondența cu doamna Sabrina Rübisch, căreia îi rămânem extrem de îndatorați.

Tuturor, mulțumiri seculare.

Von: Marcea

Gesendet: Donnerstag, 17. Juni 2021 21:19

An: cuza@online.de

Betreff: WG: Ihre Anfrage: Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Priorität: Hoch

Dragă Bogdan,

Iată traducerile. Am șters adresele de Mail private.

Cu drag,

Nelu M

Von: Marcea >

Gesendet: Donnerstag, 3. Juni 2021 15:02

An: Cuza

Betreff: WG: Ihre Anfrage: Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Priorität: Hoch

Von: Sabrina Rübisch

Gesendet: Donnerstag, 3. Juni 2021 14:26

An: Marcea

Betreff: Re: Ihre Anfrage: Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Sehr geehrter Herr Dr. Marcea,

bitte entschuldigen Sie meinen folgend erneuten Nachtrag. Die Nachfrage zur Ziterweise des Matrikelbuches kommt leider nicht oft vor.

Das Matrikelbuch wird wie folgt zitiert. HU UA, Rektor und Senat 1810-1945, Matrikelbuch des 55.-65. Rektorates der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin, Eintrag Nr. 584. des 64. Rektorates.

Mit der Angabe „ für die Richtigkeit der Abschreibung: Sabrina Rübisch” bin ich nicht einverstanden. Die Erläuterung des Matrikelbucheintrages ist lediglich als eine Hilfestellung zum Verständnis des Eintrages anzusehen.

Nachtrag zu meiner E-Mail vom 02.06.2021. Eine Genehmigung durch die Archivleitung benötigen Sie nur für Abblichtungen, welche für eine Veröffentlichung vorgesehen sind.

Mit freundlichen Grüßen

Sabrina Rübisch

Traducere:

Stimate Domnule Doctor Marcea,

vă rog să scuzați noua mea remarcă. Întrebarea privind modul de citare nu vine, din păcate, frecvent. Cartea matricolă va fi citată în felul următor. HU UA, Rector și Senat 1810-1945, Cartea Marticolă a Rectoratului 55-65 a Universității Friedrich-Wilhelm din Berlin, Notarea Nr. 584 a Rectoratului 64.

Cu remarca “pentru conformitatea transcrierii: Sabina Rübisch” nu sunt de acord. Explicarea înscrierii matricole a fost doar o ajutorare pentru a înțelege aceste înscrieri.

Completare la Mail-ul meu din 02.06.21. De permisiune de la arhivă aveți nevoie numai pentru eventuale fotografii, care ar însoți publicarea.

Cu salutări prietenești,

Sabrina Rübisch

Universitätsarchiv

der Humboldt-Universität zu Berlin

Wagner-Régeny-Straße 5

12489 Berlin

Tel.: 030 209399735

Postadresse:

Humboldt-Universität zu Berlin

Universitätsarchiv

Unter den Linden 6

10099 Berlin

Am 03.06.2021 um 13:55 schrieb marcea:

Danke! OK. Darf man, evtl., die Zusatzangabe machen („ für die Richtigkeit der Abschreibung: Sabrina Rübisch”)?

I M

Traducere:

Mulțumesc! OK. Ar fi permis, eventual, să se facă remarcă suplimentară (“pentru conformitatea transcrierii: Sabrina Rübisch”)?

IM

Von: Sabrina Rübisch

Gesendet: Donnerstag, 3. Juni 2021 13:48

An: marcea

Betreff: Ihre Anfrage: Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Sehr geehrter Herr Dr. Marcea,

Informationen zur Zitierweise finden Sei auf unserer Internetseite Publikation und Zitierweise.

In meiner letzten E-Mail hatte ich die folgend fett-gesetzten Kürzel vergessen.

Quelle Matrikelbuch: HU UA, Matrikelbuch des 55.-65. Rektorates der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin, Eintrag Nr. 584. des 64. Rektorates

Mit freundlichen Grüßen

Sabrina Rübisch

Traducere:

Stimate Domnule Dr. Marcea,

Informații privind felul citării găsiți pe site-ul nostru de internet Publikation und Zitierweise.

În Mailul meu anterior, am uitat partea scrisă mai gros: Quelle Matrikelbuch: HU UA, Matrikelbuch des 55.-65. Rektorates der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin, Eintrag Nr. 584. des 64. Rektorates

Cu salutări prietenești,

Sabrina Rübisch

Universitätsarchiv

der Humboldt-Universität zu Berlin

Wagner-Régeny-Straße 5

12489 Berlin

Tel.: 030 209399735

Postadresse:

Humboldt-Universität zu Berlin

Universitätsarchiv

Unter den Linden 6

10099 Berlin

Am 03.06.2021 um 13:42 schrieb Sabrina Rübisch:

Sehr geehrter Herr Dr. Marcea,

via Quellenangabe und allgemein bekannten Zitierrichtlinien.

Quelle Matrikelbuch: Matrikelbuch des 55.-65. Rektorates der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin, Eintrag Nr. 584. des 64. Rektorates

Quelle Studentenverzeichnis: siehe Zietierregeln für Literatur.

Mit freundlichen Grüßen

Sabrina Rübisch

Traducere:

Stimate Domnule Doctor Marcea,

Iată modalitatea de citare a sursei:

Quelle Matrikelbuch: Matrikelbuch des 55.-65. Rektorates der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin, Eintrag Nr. 584. des 64. Rektorates

Sursa – Catalogul studenților: vezi regulile de citare pentru Literatură.

Cu salutări prietenești,

Sabrina Rübisch

Universitätsarchiv

der Humboldt-Universität zu Berlin

Wagner-Régeny-Straße 5

12489 Berlin

Tel.: 030 209399735

Postadresse:

Humboldt-Universität zu Berlin

Universitätsarchiv

Unter den Linden 6

10099 Berlin

Am 03.06.2021 um 13:21 schrieb marcea:

Hallo, Frau Rübisch,

Danke sehr!!!!!! Wie sollte Ihre Angabe zitiert werden?

Danke,

I M

Traducere:

Hallo, Doamnă Rübisch.

Mulțumesc mult!!!!! Cum trebuie citată contribuția Dvs.?

Mulțumesc,

IM

Von: Sabrina Rübisch

Gesendet: Donnerstag, 3. Juni 2021 12:38

An: marcea

Betreff: Re: Ihre Anfrage: Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Sehr geehrter Herr Dr. Marcea,

der Eintrag (im 64. Rektorat) aus dem Matrikelbuch für das 55.-65. Rektorat der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin bedeutet folgendes.

Eine Person namens Michael Eminescu war vom 06.12.1873 bis zum 22.01.1875 (gelöscht [Studien…]) unter der Matrikelnummer 584 des 64. Rektorates für das Studium der Philosophie* an der Philosophischen Fakultät der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin immatrikuliert.

Dann bestehen nur noch die Angaben, zur Herkunft, zum Berufsstand der Eltern, und an welcher Universität er zuvor war. Bei Letztem wird Berlin angegeben. Es kann sich hierbei um eine vorherige Immatrikulation an der hiesigen Universität handeln. Hierzu können Sie die Studentenverzeichnisse der Vorjahre online einsehen. Sollten Sie darin einen weiteren Eintrag zur genannten Person finden, können Sie sich gern mit den dort angegebenen Informationen an mich wenden. Ich würde dann nach zugehörigen Nachweisen recherchieren.

*Angabe dem Studentenverzeichnis SoSe 1874 entnommen

Mit freundlichen Grüßen

Sabrina Rübisch

Traducerea:

Stimate Domnule Dr. Marcea,

Înscrisul (în Rectoratul 64), din Cartea Matricolă pentru Rectoratul 55-65 al Universității Friedrich-Wilhelm din Berlin înseamnă următoarele.

O persoană, cu numele Michael Eminescu, a fost din 06.12.1873 până la 22.01.1875 (Sters/ Studii…) sub Matricula Nr. 584 a Rectoratului 64 înmatriculat pentru studiul Filosofiei* la Facultatea de Filosofie a Universității Friederich-Wilhelm din Berlin.

De asemenea, mai există informații privind originea, ocupația părinților și la care Universitate a mai fost înscris.. Ar putea fi vorba, aici, despre o înmatriculare anterioară în aceeași universitate. În această privință se pot consulta Listele studentești (Studentenverzeichnisse) din anii anteriori. Dacă găsiți informații privind această persoană, mă puteți contacta din nou. Eu voi cerceta atunci ce informații mai sunt.

Cu salutări prietenești

Sabrina Rübisch

*Preluată din Studentenverzeichnis SoSe 1874

Universitätsarchiv

der Humboldt-Universität zu Berlin

Wagner-Régeny-Straße 5

12489 Berlin

Postadresse:

Humboldt-Universität zu Berlin

Universitätsarchiv

Unter den Linden 6

10099 Berlin

Am 03.06.2021 um 09:16 schrieb marcea:

Guten Tag, Frau Rübisch,

Danke für Ihre freundliche Mail!

Sehr gerne bitten wir Sie um eine fachlich kompetente Umschreibung dieser Kopie des Matrikelblattes von Michael (Mihai) Eminescu. Selbstverständlich wird Ihre Mitwirkung, in der von Ihnen vorgegebenen Form, zitiert.

Freundliche Grüße und vielen Dank,

Dr. Marcea

Traducere:

Bună ziua, Doamnă Rübisch,

Mulțumesc pentru amabilul Dvs Mail!

Vă rugăm mult să faceți o transcriere profesională competentă a acestei còpii din cartea matricolă a lui Michael (Mihai) Eminescu. Vă asigurăm că această contribuție a Dvs. va fi citată, în modul pe care îl veți propune,

Salutări prietenești și mulțumiri,

Dr. Marcea

Von: Sabrina Rübisch

Gesendet: Mittwoch, 2. Juni 2021 13:16

An:marcea

Betreff: Ihre Anfrage: Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Sehr geehrter Dr. Marcea,

es ist hiesig die unten aufgeführte Anfrage von Ihnen an Herrn Hofer bei uns eingegangen. Benötigen Sie in diesem Anliegen noch eine Antwort unsererseits?

Bitte beachten Sie, dass die Veröffentlichung von Quellen aus hiesigen Beständen einer vorherigen Genehmigung durch die Archivleitung bedürfen, siehe hierzu unserer Internetseite Publikation und Zitierweise.

Mit freundlichen Grüßen

Sabrina Rübisch

Traducere:

Stimate Domnule Dr. Marcea

Cererea de mai jos, adresată Domnului Hofer, mi-a fost repartizată mie. Mai doriți, încă, un răspuns din partea noastră?

Vă atenționăm, că publicarea de documente din sursele noastre necesită aprobarea conducerii arhivelor. Vezi pagina de internet Publikation und Zitierweise.

Cu salutări prietenești

Sabina Rübisch

Universitätsarchiv

der Humboldt-Universität zu Berlin

Wagner-Régeny-Straße 5

12489 Berlin

Postadresse:

Humboldt-Universität zu Berlin

Universitätsarchiv

Unter den Linden 6

10099 Berlin

Am 30.04.2021 um 13:59 schrieb Universitätsarchiv:

——– Originalnachricht ——–

Betreff: WG: WG: Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Datum: 30.04.2021 12:09

Von: Marcea

An: <archiv@ub.hu-berlin.de>

Sehr geehrter, Herr Hofer,

Aus der untenstehenden Korrespondenz können Sie entnehmen, worum es geht. Ich erkläre es nochmals, kurz. In den Jahren 1872-75 war der rumänische Nationaldichter, Eminescu in der F.W. Universität (Philosophie) eingeschrieben (s. Matrikelblatt). Ich kann die Handschrift nicht zweifelsfrei entziffern. Könnten Sie mir helfen? Es geht um eine Publikation. Wenn Sie gestatten, werden Sie erwähnt.

Danke sehr,

Dr. Marcea

Traducere:

Stimate Domnule Hofer,

Din corespondența de mai jos vă puteți informa despre ce este vorba. Mai prezint, odată, pe scurt. Între anii 1872-75 poetul național român, Eminescu, a fost înmatriculat în Universitatea F ‒ W (vezi Foaia Matricolă). Eu nu am putut descifra scrisul cu suficientă siguranță. Puteți să mă ajutați?Este vorba de o publicare. Dacă ne permiteți, vă menționăm.

Mulțumesc mult,

Dr. Marcea

—–Ursprüngliche Nachricht—–

Von: Marcea >

Gesendet: Donnerstag, 1. April 2021 19:18

An: ‘Info’ <info@ub.hu-berlin.de>

Betreff: AW: WG: [Ticket#2021032642003405] Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Priorität: Hoch

Sehr geehrte Frau Kreienbring,

Danke schön!!!!! Unglaublich schnell, effektiv und freundlich!!!!

Herzlichen Gruß,

I. Marcea

Traducere:

Stimată Doamnă Kreienbring,

Mulțumesc frumos!!!!! De necrezut de rapid, efectiv și amical!!

Salutări cordiale,

Dr. Marcea

—–Ursprüngliche Nachricht—–

Von: Info <info@ub.hu-berlin.de>

Gesendet: Donnerstag, 1. April 2021 17:05

An: Marcea <>

Betreff: Re: WG: Matrikelblatt Michael Eminescu (1872/73)

Sehr geehrter Herr Marcea,

die Matrikelbücher der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin liegen in unserem Universitätsarchiv.

Ihre Anfrage habe ich an einen Kollegen (Herrn Hofer) der Abteilung “Historische Sammlungen” weitergeleitet.

Leider kann ich auch nicht komplett alles lesen:

Spalte 1 – Ist die Zugangsnummer: 584

Spalte 2 – “Vor- und Zunamen der Studierenden” : Michael Eminescu

Spalte 3 – “Geburtsort und vaterländische Provinz”: Bottuschan, Rumänien

Spalte 4 – “Studium”: phil.

Spalte 5 – “Beruf Eltern”: Gutsbesitzer

Spalte 6 – “ob und von welcher Universität sie gekommen sind”: Berlin

Spalte 7 – “Abgang”: gelöscht 22.1.1875 Studienwechsel

Bitte warten Sie noch auf die Antwort von Herrn Hofer.

Mit freundlichen Grüßen,

Antje Kreienbring

Traducere:

Cărțile Matricole ale Universității Friedrich-Wilhelm din Berlin se găsesc în arhivă.

Întrebarea Dvs. am trimis-o mai departe colegului Hofer, secția de documente istorice.

Din păcate nici eu n-am putut citi complet:

Coloana 1: este numărul de intrare 584

Coloana 2: „Nume și prenume” Michael Eminescu

Coloana 3: Locul nașterii și provincia patriarhală: Bottuschan, România

Coloana 4: Studiul: phil.

Coloana 5: Profesia Părinților: proprietari de pământ

Coloana 6: dacă și de la ce universitate vine: Berlin

Coloana 7: Plecare: „șters” 22.01.75 Schimbare de studiu

Vă rog să așteptați și raspunsul Domnului Hofer.

Cu salutări prietenești

Antje Kreienbring

info@ub.hu-berlin.de

+49 30 2093 99338

http://www.ub.hu-berlin.de

Humboldt-Universität zu Berlin

Universitätsbibliothek

Jacob-und-Wilhelm-Grimm-Zentrum

Abtlg. Benutzung / Sachgebiet Auskunft

Geschwister-Scholl-Str. 1-3

Am 01.04.2021 um 14:57 schrieb Marcea:

Sehr geehrte Damen und Herren,

Ich versuche erneut, qualifizierte Antwort zu bekommen. Zu meinem

Anliegen habe ich das Service Centrum kontaktiert. Wie sie sehen, ist

dieses Zentrum dafür nicht zuständig. Könnte es sein, dass, vielleicht

das Dokument (Matrikel von Eminescu, s. Fotokopie, bei Ihnen ist?).

Ich wäre Ihnen dankbar, wenn Sie mir weiter helfe könnten, Gruß und

vielen Dank, Dr. Marcea

—–Ursprüngliche Nachricht—–

Traducere:

Stimate Doamne, Stimați Domni,

Mai încerc odată demersul meu pentru a primi un răspuns calificat. În această privință am contactat, deja, Centrul de servicii. După cum vedeți, această întrebare nu este de competența centrului de servicii. S-ar putea ca acest document (Foaia Matricolă Eminescu, vezi fotocopia) să fie la Dvs.?

V-aș fi recunoscător, daca m-ați putea ajuta.

Salutări prietenești,

Dr. Marcea

Sehr geehrte Damen und Herren,

ich schicke Ihnen eine Fotokopie des Matrikelblattes des größten

rumänischen Dichters, Mihai (Michael) Eminescu (Nr. 584), der im

Jahre

1873/75 Philosophie Vorlesungen in der „Friedrich Wilhelm

Universität” Berlin besucht hat. Mein Problem ist: ich kann die

Handschrift nicht sicher genug entziffern. Dies ist aber notwendig,

denn es soll in einer wissenschaftlichen Publikation benutzt werden. Könnten Sie mir helfen?

Vielen Dank,

Dr. Marcea

PS: ich war 28 Jahre ärztlicher Direktor der Psychiatrischen Klinik

Marienborn, Zülpich (bei Köln)

Traducere:

Stimate Doamne și Domni,

Vă trimit o fotocopie a foii matricole a celui mai mare poet român, Mihai (Michael) Eminescu Nr. 584, care, în anii 1872/75 a urmat cursurile de filosofie a Universității Friedrich Wihelm ‒ Berlin. Problema mea este: eu nu pot descifra , cu precizie, scrisul. Ori tocmai de aceasta este nevoie, pentru o publicare științifică. Mă puteți ajuta?

Mulțumesc mult,

Dr. Marcea.

PS. Am fost, 28 de ani, directorul medical al Clinicii de Psihiatrie, Marienborn, Zülpch (Köln)

Universitätsarchiv

der Humboldt-Universität zu Berlin

Wagner-Régeny-Straße 5

12489 Berlin

Tel.: 030 209399735

E-Mail: …..@ub.hu-berlin.de

Postadresse:

Humboldt-Universität zu Berlin

Universitätsarchiv

Unter den Linden 6

10099 Berlin

Diese Nachricht wurde von meinem Android Mobiltelefon mit 1&1 Mail gesendet.

On 14.06.2021, 14:00 Marcea <marcea@t-online.de> wrote:

Matrikelbuch wird wie folgt zitiert. HU UA, Rektor und Senat 1810-1945, Matrikelbuch des 55.-65. Rektorates der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin, Eintrag Nr. 584. des 64. Rektorates”

Pentru mine era importantă transcrierea oficială (și interpretarea cuvântului german gelöscht, urmat de enigmaticul Studienwechsel).

Așadar, Matricola lui Eminescu are următoarele șapte rubrici:

„1. 584 (numărul de intrare 584)

2. “Vor- und Zunamen der Studierenden” : Michael Eminescu („Nume și prenume” Michael Eminescu)

3. “Geburtsort und vaterländische Provinz”: Bottuschan, Rumänien (Locul nașterii și provincia patriarhală: Bottuschan, România)

4. “Studium”: phil. (Studiul: filosofie).

5. “Beruf Eltern”: Gutsbesitzer (Profesia Părinților: proprietari de pământ)

6. “ob und von welcher Universität sie gekommen sind”: Berlin (dacă și de la ce universitate vine: Berlin)

7. “Abgang”: gelöscht 22.1.1875 Studienwechsel (Plecare: „șters” 22.01.75 Schimbare de studiu)”

Acum, putem cita oficial sursa Matricolei lui Eminescu:

– HU UA, Rektor und Senat 1810-1945, Matrikelbuch des 55.-65. Rektorates der Friedrich-Wilhelms-Universität zu Berlin, Eintrag Nr. 584. des 64. Rektorates

Constantin Barbu / ActiveNews




“Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc” – Tudor Arghezi. AUDIO din Arhiva Radio România la 170 de ani de la nașterea Românului Absolut. Plus FOTO

“A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăteca slavă. În toate veciile străbătute de atleții și bicicliștii filosofiei, el își are vecia lui deosebită, închisă; trebuie vorbit pe șoptite. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine… Eminescu este în el numai în românește. Poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neistrăvit? Câteva refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…

Extrase dintr-o înregistrare realizată în 1955 la aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu [via Rador]

Înregistrarea integrală, pe care vă îndemnăm să o ascultați, aici:



Odă în metru antic – de Mihai Eminescu



La 170 de ani de la nașterea Românului Absolut artistul Florin Roștariu oferă prin intermediul site-ului Mihai-Eminescu.Ro cele patru fotografii clasice ale lui Eminescu, prelucrate, îmbunătățite și mărite. Mulțumim! Dați click și salvați. Doamne, ajută!

Prelucrare Foto:  Florin Roștariu / Istorie în culori

Mihai-Eminescu.Ro




Îndemnul lui Xenopol la Putna pentru Românii de azi: Nu vă temeți! EXCLUSIV ONLINE: Discursul lui A. D. Xenopol la Serbarea pentru unitatea neamului românesc organizată de Eminescu la Mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt

Eminescu „va stăpâni toate veacurile cât se va mai vorbi pe pământ limba românească.” – A. D. Xenopol

Marele istoric Alexandru D. Xenopol a fost lansat în spațiul istoriografic românesc grație lui Mihai Eminescu. Pentru că tânărul student la Berlin A. D. Xenopol a fost câștigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena pentru Serbarea de la Putna, desfășurată cu fast la marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1871, și gândită de Eminescu pentru unirea tinerilor studioși români din toate provinciile românești, mai ales din cele aflate sub ocupație străină, întru aprofundarea idealurilor Marii Uniri. Astfel s-a lansat practic Xenopol în Istoria României. La împlinirea a 550 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, primul sfânt locaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de duminică, 3 septembrie, a anului 1469, publicăm în premieră online, cu mulțumiri aduse nevoitorilor întru Hristos de la Putna, discursul tânărului A. D. Xenopol, rămas pentru generațiile vremii ca o piatră unghiulară în construcția României Mari, întemeiată pe trecutul sfânt al neamului românesc. Sperăm, cu ocazia publicării sub formă electronică a acestui document de referință pentru istoria națională, ca generațiile de azi și de mâine să îl simtă la inimă la fel ca cele de ieri și de atunci. Amin!

Îndemnul lui Xenopol pentru Românii de azi:

“Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru, din cauză că elementul bun rămâne răzleţit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentreze tot ce este mai ales în naţiunea noastră. Totuşi s-avem speranţă, fraţilor români ! Dacă elementul bun se uneşte în jurul unei idei, dacă puterile de viaţă aleargă la întrunire pe mormântul eroilor naţiunii, spre a lucra cu un gând, cu o inimă spre binele obştesc, atunci să nu ne temem ! Predomnirea binelui şi a adevărului va urma în curând lucrării întrunite a elementului bun, şi o stare mai liniştită, mai regulată şi mai puternică a interiorului ne va mijloci în curând respectarea în afară a naţiunii române şi propăşirea ei spre unul şi acelaşi viitor. Dacă nu este eroul viu în fruntea noastră, este ideea pentru care s-au luptat. Ea este un soare veşnic arzător pentru oglinzile curate ce pot a-l răsfrânge.”

Câteva cuvinte despre Discursul lui Xenopol:

 

La Putna:

August 14: Începe serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a. (…)

August 15: Serbarea de la Putna continuă. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu relata, în numărul din 22 – 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. Mulțimea se întoarce apoi din nou la portic, unde tânărul A. D. Xenopol își rostește strălucita cuvântare festivă. (Sursa: Putna.ro și  Mihai-Eminescu.Ro)\

Nicolae Iorga:

“(…) Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înălțare de cuget, bogat în icoane nouă și în gînduri adînci și cuminți, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Românilor a scos din viața lui Ștefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd și inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, și cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrățească toți Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel și care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de fața lui cînd dormia; de a «nu ne înșela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înșine prin lingușiri și înnălțări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire și astăzi, după aproape patruzeci de anî!(…) Marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrșit al poporului, al trecutului, minte adincă și bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise și gîndul serbării din 1871. ”

Eminescu:

” (…) în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față.”

„… Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legãm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta
neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor.” (Curierul de Iași, 22 și 25 august 1871)

Teodor Stefanelli:

“Era impunătoare această mulţime compusă din inteligenţă şi popor, care încet şi tăcută înainta pios spre locașul unde se odihneau osemintele marelui Domn. Eu mă aflam lângă Eminescu. El era tăcut şi înainta cu capul plecat. Îți făcea impresia că gândurile sale planau în depărtări ce numai el ştia să le pătrundă. Așa am ajuns la mănăstire, şi am intrat în sfântul locaș unde la dreapta se află mormântul eroului. Deoparte şi de alta a mormântului sta Comitetul, iar Eminescu şi eu stăteam în faţa mormântului la o depărtare cam de doi paşi. Se ținură
cuvântările, se depuseră darurile pe mormânt, apoi urmă solemna închinare a delegațiilor şi a
altor credincioși înaintea mormântului. Moment înălțător, care ne transporta şi ne umplea de tainice fioruri, nesimțite până atunci! Această însuflețire a ajuns însă la culme, când colonelul Boteanu, în mare ținută, păși înaintea mormântului şi ținu o scurtă cuvântare în memoria celui ce se odihneşte aici de peste trei secole, dar al cărui geniu veghează şi azi asupra scumpului său popor.

Iar când apoi îşi plecă Boteanu genunchii înaintea mormântului, când îşi descinse centironul de aur de la brâu și-l depuse pe mormânt, rostind cu adâncă emoţie cuvintele: că în numele Oștirii Române îl depune în semn de admirare şi pioasă venerație pe mormântul marelui Căpitan şi Cârmuitor de lupte, atuncea parcă trecu un fior prin cei de faţă şi toți erau așa de emoționați încât vedeai că fără voie li se furișară lacrimi în ochi. Acum îmi făcu Eminescu semn să ieșim și-mi zise afară că acesta a fost cel mai sublim şi mișcător moment al întregii serbări.

Adânc impresionați am ieșit din curtea mănăstirii şi am îndreptat pașii noștri spre un grup de poporeni. Acolo se frigea un întreg bou pe o uriașă frigare de lemn, așezată pe două furci înțepenite în pământ. Câte patru oameni o învârteau de ambele părţi, iar jarul de sub frigare era așa de mare, de nu te puteai apropia. Cu deosebită plăcere se uita Eminescu la acest pitoresc tablou și-mi zise că întâia dată vede un bou întreg pe frigare. Începu să plouă şi ne despărțirăm. Această ploaie răcoritoare ținu cam o oră, dar apoi se făcu iarăși timp minunat de frumos şi nu împiedică de fel serbarea adică masa festivă în portic cu 1.600 de tacâmuri, la care Alexandru Xenopol a ţinut cuvântarea festivă.

Nu a fost împiedicată nici ospătarea imensei mulțimi a poporului, nici petrecerile poporale şi hora mare ce se încinse, după-amiază pe iarba verde lângă porticul festiv. Cu toate că iarba
era încă udă şi ici colea mici băltoace, hora se învârtea cu mult foc şi când domnii luară la joc şi pe fetele şi nevestele din popor, care priveau cum joacă domnăriile, se auzeau aplauze de clocoteau codrii, la ale căror poale se desfășura acest încântător tablou de înfrățire între inteligenţă şi popor.

Începutul îl făcuse Alexandru Xenopol care trase la joc pe o fată minunat de frumoasă din Putna, şi lui îi urmară şi ceilalți dansatori. Pe Eminescu nu l-am observat la horă şi, când ne-am întâlnit seara la congresul studenților, mi-a spus că a privit din
depărtare la joc.” (“Amintiri despre EMINESCU“)

Dimitrie Vatamaniuc:

“(…) Adevărul acestor speranţe îl constituia idealul de unitate naţională. Alexandru D. Xenopol se pronunţă şi el, în cuvântarea festivă, pentru unitate naţională: „Ştefan cel Mare încetează – arată el – a fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români şi devine un centru pentru acelaşi neam”. Studenţii purtau eşarfe tricolore, delegaţiile, stindarde cu inscripţii care vizau tot unitatea naţională, iar cea de pe urna votivă îl numea pe Ştefan cel Mare „Apărătorul existenţei române”.
Delegaţiile aduc ţărână, din provinciile lor, pe care o depun în urna votivă, care se aşează, cu mare ceremonie, pe mormântul domnitorului. Un moment emoţionant îl constituie gestul unui ofiţer român, întors din războiul franco-german, care îşi depune centurionul şi sabia pe mormântul lui Ştefan cel Mare în numele armatei române. Eminescu împarte, în timpul  festivităţilor, poezia lui Dimitrie Gusti, La mormântul lui Ştefan cel Mare, în care se declară că alături de Moldova şi Muntenia şi alte provincii sunt „pământ românesc”, iar la marea horă a participanţilor la serbare, Ciprian Porumbescu cântă la vioară „Daciei întregi”. Congresul studenţesc, care se ţine la propunerea lui Eminescu, fixează ca program de activitate pentru această generaţie, lupta pentru unitatea culturală a tuturor românilor. (…)” (Analele Bucovinei, Anul V, 2, 1998)

A. D. Xenopol

Cuvântare festivă rostită la serbarea naţională pe mormântul lui

Ştefan cel Mare

în 15 (27) august 1871

“Onorată adunare,

A. D. Xenopol – fotografie de la maturitate

Scopul pentru care ne-am adunat aice nu este de a face istoricul faptelor sau zugrăvirea caracterului măreţului bărbat, care, după patru sute de ani, este încă destul de puternic ca
s-adune pe mormântul său reprezentanţi din toate ţările unde trăiesc români. Faptele lui sunt păstrate, mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în o comoară de nesfârşită poezie. Tot astfel se înalţă în amintirea noastră şi inima lui curăţită de greşelile întâmplătoare a vieţii omeneşti, şi înţeleasă de pornirea sufletească a poporului întreg în ceea ce era ea într-adevăr. Nici pentru faptele, nici pentru caracterul lui nu am avea deci, la urma urmelor, decât a rezice ceea ce ştie orice român, că acest suflet ales, cu dreptul au dobândit de la poporul său mândra denumire de „mare şi bun”. În astă judecată, rostită de un neam întreg în decurs de secoli, stă dreapta măsură a mărimii lui Ştefan; şi chiar cercetarea cea mai lămurită a
istoriei nu va putea decât să întărească ceea ce poporul au cuvântat.

Dar să nu credem, onorată adunare, că numai trecutul ne atrage aice; că numai atâta voim noi, a ne împrospăta amintirea, apropiindu-ne de lăcaşurile unde mai văzute urme pare a fi lăsat eroul de la Războieni, unde piatra ce acopere moaştele lui loveşte încă privirile noastre. Nu ! Venim aice şi pentru viitorul după care năzuieşte orice suflet mai nobil a poporului nostru. Venim aice pentru a suge puterea ce susţine în lupta pentru bine şi adevăr, putere ce izvorăşte pe la mormintele oamenilor mari… Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile şi simţirile noastre înapoi, şi totuşi, de vom privi bine în sufletul nostru, vom videa cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fiece faptă a lui Ştefan cel Mare e cu atâta mai măreaţă, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simţim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viaţă, ce pot să ne întărească în propăşirea pe calea dreptului şi a adevărului, care susţin şi înalţă pe popoare.

În astă împreunare a amintirii trecutului cu năzuinţele şi speranţele în viitor, figura lui Ştefan cel Mare încetează de a fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români, şi devine un centru pentru toţi de acelaşi neam. Apărând Moldova de asupririle duşmanilor, el apără o parte din poporul nostru; el împlini aice, aceea ce alţi bărbaţi mari împliniră aiurea. Marginile politice îi opriră de a înrâuri de-a dreptul asupra întregului popor; dar fiecare din ei, lucrând pentru o parte din acelaşi întreg, lucra pentru întregul însuşi. Să nu oprim deci, când cătăm la bărbaţii cei însemnaţi ai trecutului nostru, privirile noastre pe sfera în care ei au trebuit să-şi mărginească lucrarea lor; să nu videm în ei cauze de mândrie sau de gelozie pentru o parte sau alta din poporul nostru, ci să-i privim pe toţi ca pe un bine obştesc a neamului întreg, căci şi ei cu toţii tot de un gând au fost pătrunşi: apărarea şi nălţarea poporului român în sfera în care ei trăiau. Astăzi marginile despărţitoare au început a cădé, şi astăzi în speranţa viitorului, toţi românii sunt datori să depună semnul de amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia din eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce au luptat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului întreg, pentru că prin braţul lor şi, mai mult încă, prin puternica amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de vârtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor. Oamenii cei mari a unui popor nu sunt ai cercului în care ei fură siliţi să-şi mărginească lucrarea; ei sunt ai neamului întreg, pe cât răsună aceeaşi limbă, pe cât se întâlnesc aceleaşi obiceiuri, pe cât se întinde legătura mai strânsă pusă de fire între sufletele omeneşti. Ba ei trec chiar peste cercul poporului lor şi devin binele întregii omeniri.

Pe mormântul lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun. Acest ţel de care atârnă tot lanţul speranţelor noastre, trebuie să avem şi inima de a-l spune în faţa lumii, fără sfială, fără încâlcire, cu deplină încredere în dreptate şi adevăr, în mersul lucrurilor lumeşti. Căci fir-ar oare cu putinţă, că acest popor ce atâta a luptat, apoi atât a suferit, astăzi, când îşi ia avântul pe calea propăşirii, să fie strivit la pasul cel dintâi ? De am fi fost noi meniţi numai a opri cu piepturile noastre năvălirile barbarilor şi ale mohamedanilor, ne-am fi şters de pe faţa pământului, odată cu încetarea acelor năvăliri, ca fiinţi ce ne am fi fost împlinit menirea. Dar nu a fost astfel; ci după o lungă noapte şi grele schingiuiri, pierit-au şi întunericul şi stafiile lui, şi noi iarăşi am revenit la viaţă cu o putere nouă şi plină de încredere în lungul viitor. Avem acea putere, avem acea încredere, pentru că sufletul acestei părţi a omenirii ce se numeşte poporul român încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se mişcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în acea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii. În acea fierbere interioară a căreia urmări stau încă ascunse în sânul viitorului, stă dreptul nostru la trai, îndreptăţirea speranţelor ce ne încântă. Căci asta e legea cea mare a naturii, care domneşte atât în neamurile de plante şi vietoare cât şi în neamurile omeneşti: că fiecare are drept la trai şi dezvălire, cât timp nu a desfăşurat toată puterea de întindere cu care e înzestrat de vecinicul izvor a naturii. Odată însă ce aceasta s-a împlinit, atunci trebuie să se stingă pentru totdeauna, lăsând locul liber pentru alte fiinţi. Fiindcă noi, românii, încă nu am desfăşurat tot cuprinsul nostru sufletesc, avem dreptul de a trăi şi putem spera în viitor.

Dară să nu credem că această lege ne asigură atât de puternic un viitor de propăşire încât, fără de nici o muncă, fără de nici o silinţă, am putea ajunge la el. Nu doară că împlinirea însăşi a legilor mersului omenirii ar atârna de la voinţa oamenilor; căci, precum e cu neputinţă ca să se zdruncine mersul corpurilor cereşti, tot aşa este de cu neputinţă a se clătina măcar câtuşi de puţin acela al lucrurilor omeneşti. Dar între dezvălirea naturii şi acea a omenirii este următoarea mare deosebire că, pe când legile naturii se împlinesc orbiş şi fără de alegere, deci totdeauna cu acelaşi efect şi în acelaşi fel, acele ale omenirii se împlinesc prin mijlocirea omului însuşi, care are puterea de a lucra după ele sau în contra lor. Când el lucrează după cerinţele legilor omenirii, atuncea împlinirea lor se face sub forma binelui, a fericirii, a propăşirii; când el lucrează în contra lor, atunce împlinirea aceloraşi legi se face sub forma răului, a nenorocirii, a decăderii. Libertatea omenească nu hotărăşte nimica asupra împlinirii însăşi a legilor; aceasta merge de sine înainte şi nestrămutat; libertatea omului este însă marea putere, care hotărăşte asupra modului împlinirii acelor legi neclintite ca izvor de viaţă mândră sau de moarte schingiuitoare.

Poporul, deci, ce vra să propăşească – cât timp are încă putere de trai – va trebui cu mintea lui să caute a pătrunde în înşirarea lucrurilor şi să recunoască cum trebuie el să făptuiască pentru a sta în armonie cu legile omenirii. El va trebui să-şi pună toată silinţa pentru împlinirea celor ce va fi recunoscut a fi de trebuinţă. Agerimea minţii şi tăria inimii sunt condiţiile neapărate a vieţii mai depline. Ştiinţa şi puterea morală sunt stâlpii fericirii popoarelor. Aceste fiind bunuri ce omul, poporul, poate a şi le agonisi, urmează că de la el atârnă ca să intre în adevăr pe calea propăşirii şi să-şi câştige recunoştinţa omenirii, precum tot de la el atârnă ca, rămânând în neştiinţă şi aruncându-se în neorânduială şi desfrânare, să se ucidă pe sine însuşi. Pentru noi românii – care începem abia a ne dezvăli – calea spre bine e cu atâta mai uşoară cu cât ştiinţa izvorăşte atât de mănos din lucrarea omenirii întregi trecute şi acelei contemporane ce ne înconjoară; iar puterea morală stă atât de mândră în multe părţi a istoriei noastre, străluceşte în suflete atât de măreţe ca acele a unui Ştefan, Mihai sau Horea şi în sufletele tuturor acelor ce se bătură şi pieriră împreună cu ei, încât n-am avea decât să ne apropiem de ambele acele bunuri pentru a simţi în sufletele noastre înrâurirea lor cea binefăcătoare.

Oricine simte deci în sine un cuget ce năzuieşte mai presus decât spre trebuinţele zilnice, poate dar să se bucure astăzi într-adevăr de gândirea ce ne au adunat aice; căci în întoarcerea aceasta înspre trecut, în simţimântul ce ne împinge a încorda inimile noastre pe mormântul unui bărbat ce luptă o viaţă întreagă pentru poporul său, şi tăriei căruia sufleteşti datorim noi astăzi în mare parte existenţa noastră însăşi, în astă întoarcere, zic, se arată o creştere a puterii morale în sufletul nostru, o mai mare năzuinţă spre bine şi adevăr, o mai mare ură contra răului şi a minciunii ! Oricare din cei ce de aproape sau de departe vor simţi răsunetul, ce amintirea veacului de atunci va produce în suflet lovindu-se de starea de astăzi, se va videa mai înălţat în cugetul său, va voi mai mult şi va lucra mai mult. Tot acel ce va simţi în sine o agerime mai mare a spiritului, o tărie mai mare a inimii, îşi va aduce aminte că prin muncă neobosită şi jertfiri spre binele obştesc e dator să se facă vrednic de părtinirea cu care firea l-au înzestrat.

Căci, să fim drepţi, onorată adunare ! Nu tot poporul lucrează deodată spre viaţa şi propăşirea sa. Este în el o parte activă, în mâinile căreia stau ursitele poporului întreg. Ea-l duce spre propăşire sau decădere, după elementul ce predomneşte în dânsa, cel bun sau cel rău, în luptă totdeauna, în luptă neîmpăcată ca lumina cu întunericul. Cătră apusul vieţii unui popor predomneşte elementul rău, ce se-ndeseşte necontenit ca umbra în înserare, semn că se apropie noaptea mormântului. Dar şi la zori nu e lumina fără de amestec. De la început până la sfârşit, datoria elementului bun este de a lupta în contra răului. Prin silinţele sale, prin exemplul cugetului şi a faptei curate, prin îndreptarea celor ce nu ştiu sau nu vrau, pe calea binelui şi a adevărului, elementul bun introduce viaţa în sânul poporului, o înalţă până la culmea ei, şi chiar în timpul decăderii, prin o luptă necurmată, aruncă raze de strălucire asupra nopţii ce se coboară. Dacă partea mai aleasă a naţiunii rămâne în nelucrare, atunci aceasta urmează în întuneric o cale necunoscută, pradă tuturor elementelor răle ce pot să-şi ieie zborul în mijlocul nopţii; atunci se lăţeşte crima de care e cotropită fapta frumoasă ce fuge şi
s-ascunde; linguşirea ce caută câştig din orbirea celor linguşiţi şi înaintea căreia puterea de a susţine privirea adevărului slăbeşte din ce în ce; îngâmfarea asupra propriilor merite şi lauda cu meritele altora, căreia urmează lenevirea de a mai lucra şi care împreună ucid silinţa de a recunoaşte starea adevărată în care te afli şi iubirea de muncă prin care poţi scăpa din ea… Astfel se târâie atunci un popor în o umbră îndoielnică un timp oarecare, până la ivirea unor zori noi sau, ce e mai sigur, până la stingerea lui. Deci,
împlinirea legii naturii, că un popor are putinţă de a trăi şi a se dezvolta până ce a revărsat în lume tot cuprinsul său sufletesc, atârnă de condiţia neapărată a luptei necurmate a elementului bun în contra celui rău.

Sufletelor nobile şi înţelepte ale românilor din toate ţările le este dar impusă greaua, dar frumoasa sarcină, de a mijloci acuma şi a realiza în viitor ultimul ţel a speranţelor noastre. Pentru aceasta însă, o înţelegere şi o lucrare comună a elementului bun este condiţia neapărată a reuşitei. Nu mulţimea puterilor, ci îndreptarea lor spre acelaşi ţel şi opintirea lor împreună hotărăşte mărimea izbânzilor. Cu cât elementul bun se întăreşte mai mult prin strânsa legătură şi lucrarea împreună a celor ce-l înfăţoşează, cu atâta puterea celui rău slăbeşte, cu atâta orânduiala şi propăşirea înlăuntrul ţării, neatârnarea ei în afară este mai asigurată. Cu cât, din contra, elementul bun se răzleţeşte şi se desface deolaltă, cu atâta puterea lui se micşurează, orişicât ar creşte numărul acelora în a căror suflet este sădit, cu atâta se lăţeşte răul, minciuna, desfrânarea, cu atâta predomnesc înlăuntru patimile şi iubirea de sine, iară în afară siguranţa şi respectarea ţării slăbesc din ce în ce. Să nu credem vreodată că un popor când se coboară în cumpăna lumii, nu poartă el însuşi vina acelei coborâri. Totdeauna un popor ce slăbeşte în afară arată că e slab înlăuntrul său, un popor ce se stinge
de pe faţa lumii, că a fost mort înlăuntrul său.

Ferice sunt timpurile în care elementul cel bun a unui popor găseşte un centru, un suflet mare, în jurul căruia cu toţii se adună şi cu toţii lucrează, duşi de un gând, o simţire comună spre binele şi înălţarea patriei ! Atunci puterea creşte înmiit, atunci o ţară mică, o mână de oameni fac fapte ce răsună departe de locul unde s-au petrecut. Atunci se văd lucruri ce par neînţelese în timpurile mai slabe. Astfel, astăzi cădem în minunare dinaintea faptelor de viteaz ale lui Ştefan cel Mare, şi pentru ce oare ? Pentru că astăzi simţim prea bine că astfel de fapte ar fi cu neputinţă; şi iarăşi, pentru ce aceasta ? Oare nu suntem tot atâta, ba poate mai numeroşi, decât pe timpul lui Ştefan cel Mare; oare nu sunt şi astăzi bărbaţi ce-şi iubesc ţara şi toate le-ar jertfi spre fericirea ei ?… Sunt elemente bune, onorată adunare, şi în mare câtime, dar ele stau răzleţite, nu lucrează împreună, şi, deşi tind spre acelaşi ţel, spre înălţarea neamului şi fericirea lui, nefiind unite prin împreună înţelegere, aruncă adeseori unele asupra altora grozava acuzare de trădător de ţară ! Nu este un centru care să le unească, un ochi fermecător care să le insufle în inimă dorinţa şi puterea de a lucra împreună, un ochi ca acela ce aprindea în războaie sufletele viteze ale ostaşilor români.

Dar astăzi, cu toate turburările timpurilor, nu e atâta vorbă de războaie şi de lupte sângeroase; răul nu este atâta în afară cât înlăuntrul nostru şi în contra acestuia este de luptat. Nu voiesc a vă zugrăvi aceasta stare a noastră dinlăuntru în toate părţile unde trăiesc români, nici acea a legăturilor dintre românii din toate aceste părţi împreună. Oricine însă ştie că ea este departe de a fi astfel precum ar cere-o ideea propăşirii noastre spre unul şi acelaşi viitor. În dezbinarea dinlăuntru stă slăbiciunea tuturor; în această nearmonie a inimilor şi spiritelor stă rădăcina mai adâncă a rălelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne ameninţă. De aceea, pe mormântul bărbatului ce a ştiut a concentra în sine toate razele de bine a poporului său, să cugetăm la o apropiere a tuturor, din toate părţile, spre o împreună lucrare. Toţi cei mai buni să caute a avea credinţi, speranţe şi năzuinţi comune, şi să caute a se înţelege asupra mijloacelor, prin care  s-ar putea aduce realizarea acestora în viitor. Aceste credinţi şi principii comune să caute cu toţii a le răspândi cât se poate mai mult, pentru ca fiece român ce are o inimă, ce simte legătura adâncă pusă de natură între inima sa şi inima celui de acelaşi neam, între soarta sa şi pământul în care sunt sădite amintirile străbunilor şi speranţele copiilor săi, să ştie că are ceva de aşteptat de la sudoarea frunţii sale, că are un bine mai mare de apărat decât interesul traiului său însuşi.

Lăsaţi marginile măiestrite ce şirul istoriei le-au rădicat între noi ! Istoria le va desface cu încetul, precum a şi început, şi să nu grăbim nimica în astă privinţă. Deşi unirea politică este ţelul ultim a oricărui neam şi singurul mijloc de a dezvăli tot cuprinsul sufletesc al său, să nu credem niciodată că aci este totul, şi mai cu samă nu că aci e începutul. Unirea oamenilor, dacă e să fie cu trai, trebuie să se facă întâi prin gând şi inimă, apoi, după ce astfel de înţelegere va fi aruncat adânci rădăcini în sufletul celor ce vor să-şi unească şi alte interese, să păşească şi la aceasta. Unirea politică este şi o unire de interese de toate zilele, o unire a acelor sfere, unde mai uşor se jigneşte omul de aproapele său. Deci starea îmbucăţită cu care ne aflăm este într-un înţeles priincioasă. Să lucrăm cu toţii împreună la răspândirea aceloraşi credinţi şi speranţe, să legăm românul din Ardeal cu cel de lângă Prut prin cuget şi simţire, şi să lăsăm mersului istoriei apropierea tuturor intereselor. Când tot românul va tinde spre un ţel, când unirea minţii şi a inimii va fi încheiată, atunci aceea politică va urma numaidecât din însuşi mersul lucrurilor !

Aceasta deci să fie gândirea ce să ne lege împreună aice pe mormântul lui Ştefan cel Mare:

Că toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucreze neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi acelaşi viitor, şi să asigure împlinirea acelui viitor însuşi.

Aceasta să fie ideea cea mai presus de orice interese, de orice deosebire în gândire şi simţire. Câştigând astfel un mijloc puternic de înţelegere, să căutăm a întinde această înţelegere din ce în ce mai mult între sufletele noastre, de la principiul acel mare, rădăcina vieţii însăşi, până la ramurile, frunzele şi florile ei, restrângând deosebirile între gândiri, simţiri şi năzuinţi numai la atâta, pe cât e de nevoie pentru însăşi propăşirea unui popor. Această idee deci să nu rămână numai ca o amintire în sufletele noastre, ci, despărţiţi de aice să rămână ca o legătură adâncă ce îndată să ne împingă spre o lucrare comună. Să cercetăm mijloacele prin care s-ar putea aduce la împlinire întruniri periodice ale românilor de pretutindeni, dacă nu din toate clasele societăţii, cel puţin ale tinerimii studioase. Să nu încetăm de a dezbate prin grai şi scrisoare, fără patimă personală, ci numai cu ţinta spre adevăr, toate întrebările cele mai însemnate a vieţii noastre sociale, politice, economice, pentru a se putea ajunge cu timpul la un adevăr asupra lor. Să ne silim cu toţii întru cât e cu putinţă şi să ne înţelegem asupra mijloacelor, pentru cultivarea ţăranului – temeliei naţiunii –, pentru ca elementul bun atât de mănos răspândit în el să poată ieşi la lumină şi întrebuinţa puterile spiritului şi a inimii în folosul poporului întreg, iar nu numai în acel a micii sfere a satului în care s-a născut. Să căutăm de înălţarea şi întinderea teatrului naţional, care este până acuma în mare parte mai mult un institut de înjosire decât de înălţare morală, şi chiar astfel precum e, restrâns numai pentru o mică parte din poporul întreg… Dar aceste numai spre amintire: căci destul ar fi de a ne îndepărta de aice cu cunoştinţa clară a ideii ce ne-au adunat. Ea este destul de mare şi de frumoasă pentru a împlea sufletele noastre, şi mijloacele pentru împlinirea ei sunt tocmai roadele ce aşteptăm să le producă. Cu toate aceste, onorată adunare, nu ne putem despărţi de pe mormântul marelui bărbat, fără a cere de la amintirea lui o învăţătură, o povăţuire pentru lupta ce avem de luptat, căci este o asemănare ascunsă, dar adâncă, între starea de atunci şi acea în care ne aflăm, între lupta ce luptă Ştefan cel Mare şi acea pe care trebuie să o lupte astăzi partea cea bună a poporului român ! Era şi atunci ca şi acuma o mare mişcare spre neatârnarea şi înaintarea poporului; erau şi atunci pericole cumplite, dinlăuntru şi din afară, ce ameninţau aceste scumpe bunuri. Iată pentru ce, în bucuria nespusă ce împle sufletele noastre, totuşi simţim trecând o umbră de durere, precum trecea prin sufletul marelui viteaz, când, întorcându-se învingător din lupte, ştia că-i în ajunul unor noi bătălii ! Iată pentru ce ne adunăm noi astăzi pe mormântul lui Ştefan cel Mare; căci este o pornire a sufletului nostru, care, înţelegând asemănarea stării de astăzi cu starea de atunci, ne împinge a întări legăturile naturii pe mormântul acelui bărbat ce fu mai puternic decât ameninţările timpului său. Dar pe timpul lui Ştefan elementul cel bun predomnea înlăuntrul ţării, căci acesta era unit în jurul unui centru, astfel că putea menţine înlăuntrul ţării unitatea, şi că lupta se concentra în contra răului din afară. Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru, din cauză că elementul bun rămâne răzleţit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentre[ze] tot ce este mai ales în naţiunea noastră. Totuşi s-avem speranţă, fraţilor români ! Dacă elementul bun se uneşte în jurul unei idei, dacă puterile de viaţă aleargă la întrunire pe mormântul eroilor naţiunii, spre a lucra cu un gând, cu o inimă spre binele obştesc, atunci să nu ne temem ! Predomnirea binelui şi a adevărului va urma în curând lucrării întrunite a elementului bun, şi o stare mai liniştită, mai regulată şi mai puternică a interiorului ne va mijloci în curând respectarea în afară a naţiunii române şi propăşirea ei spre unul şi acelaşi viitor. Dacă nu este eroul viu în fruntea noastră, este ideea pentru care s-au luptat. Ea este un soare veşnic arzător pentru oglinzile curate ce pot a-l răsfrânge.

Ştefan cel Mare avea mai mult a se lupta contra pericolelor din afară. Arma sa era fierul; puterea sa, virtutea inimii şi braţul neobosit; victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele bravilor români. Timpul de astăzi a schimbat totul, şi răul şi lupta în contra lui. Noi avem să ne luptăm mai mult contra dezbinării, neînţelegerii interioare; arma noastră este pana şi graiul; puterea noastră, vârtutea inimii, nu mai puţin trebuincioasă decât pe câmpul de război, şi spiritul neobosit; victoriile noastre se vor urma în tăcere, în sfera cea ascunsă a gândurilor omeneşti. Dar, cu toată această deosebire, rămâne adânca asemănare a luptei, acuma ca şi atunci, în contra unui rău care ameninţă existenţa şi propăşirea poporului nostru. Adevărurile fundamentale însă rămân aceleaşi pentru toate timpurile, întru cât se reproduc împrejurări asemănătoare. Când o putere mai mică luptă pentru bine în contra unui mare rău, atunci aceleaşi adevăruri vor trebui aplicate pentru a reuşi, fie lupta pe câmpul de război sau în câmpurile minţilor. Ştefan cel Mare a reuşit în lupta sa, pentru că geniul său a pătruns mijloacele adevărate ce putea să-l ducă la o bună izbândă. Mijloacele noastre vor fi deosebite; caracterul lor însă va trebui să fie în totul acelaşi, dacă voim să încununăm şi noi cu glorie şi reuşită lupta ce vom lupta.

Ştefan cel Mare ajunse la ţelul său prin neatârnarea sa de alţii şi încrederea în propriile sale puteri, prin conştiinţa lămurită a stării în care se afla, în fine, prin lucrarea adânc meditată şi totdeauna măsurată după îndemnul împrejurărilor.

Când Ştefan cel Mare îşi apăra ţara, el îşi punea speranţa mai înainte de toate în propriile sale puteri, căci în curând se încredinţase cât de puţin tare e acel ce-şi sprijină viaţa pe puterea şi ajutorul altora. Acest caracter de neatârnare să-l introducem în spiritul nostru. Să fim ceva prin lucrarea noastră şi nu numai prin ajutorul lucrărilor altora. Să nu aşteptăm pururea lucrări gata de la alte popoare: să nu introducem în poporul nostru, pentru a mulţămi trebuinţele lui, aşezăminte străine, ieşite din munca şi osteneala altor popoare; să nu traducem veşnic cele de nevoie pentru întinderea şi adâncirea cunoştinţelor noastre, ci să căutăm a scoate din crierii noştri înşişi cele de trebuinţă pentru propăşirea poporului, precum scotea Ştefan cel Mare din muşchii poporului român însuşi puterea pentru apărarea lui… Şi dacă uneori trebuie împrumutat ajutorul străin, cum altfel nici că se poate, atunci iarăşi să facem ca Ştefan cel Mare, mulţămindu-ne cu cinci mii de secui şi două mii de leşi, când noi înşine luptăm în număr de patruzeci de mii. Astfel întărind puterea spiritului şi a inimii noastre, prin însăşi a noastră osteneală, vom câştiga tot atât de sigur lupta în contra elementelor contrare propăşirii noastre, precum câştiga Ştefan bătăliile sale asupra duşmanilor din afară.

A doua condiţie neapărată a reuşitei este că să nu ne înşălăm asupra stării în care ne aflăm. Să nu ne orbim noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste aceea ce suntem în adevăr. Când Ştefan cel Mare îşi scăpa poporul întreg prin vitezele sale lupte, când întregul popor înălţa rugi fierbinţi către cer pentru măritul voievod, acesta, departe de a se mândri de propriile fapte, petrecea după obiceiul timpului de atunci, zile întregi în post şi rugăciuni, şi nu se orbea asupra primejdiilor ce-l aşteptau şi de acolo înainte, asupra muncii ce avea încă de muncit pentru a ajunge la ţelul său. Să facem asemene astăzi şi noi în felul nostru… La cea mai mică izbândă a faptelor sau spiritului nostru, să nu ne îngâmfăm cu o neiertată zădărnicie; să înţelegem totdeauna unde ne aflăm, cât am lucrat, cât avem de lucrat pentru a ajunge la scopul dorit, şi a merita de a fi trecuţi cu semnul recunoştinţei în analele lucrurilor omeneşti.

În fine, şi aceasta răsună din depărtare peste ruinele secolilor trecuţi ca o sfătuire trimisă poporului său iubit de înţelepciunea lui Ştefan cel Mare, să nu ne grăbim întru realizarea scopului nostru. Să nu pripim prin o lucrare nesocotită mersul împrejurărilor, pentru a nu arunca în o vecinică noapte mândrul viitor ce începe a ne luci. Să lăsăm, pe cât se poate, timpului şi împrejurărilor a lucra pentru noi în astă privinţă, iară noi să ne silim a fi gata prin puterea şi înălţarea dinlăuntru a primi ceea ce viitorul ascunde în sânul său. Viaţa întreagă a lui Ştefan cel Mare şi testamentul său politic conţin această învăţătură. Niciodată Ştefan cel Mare nu se arunca orbiş în luptă, ci totdeauna aştepta ca timpul şi împrejurările să asigure rezultatul lovirii sale, care atunci urma ca un fulger. Niciodată el nu se îndoi a sacrifica un bine mai mic, pentru scăparea bunurilor celor mari, a onoarei şi existenţei poporului său. Lucrarea înceată în interiorul poporului, concentrarea elementului bun, luminarea părţii pasive a naţiunii noastre, înţelegerea asupra mijloacelor de propăşire, asupra mijloacelor de îndepărtare a dezbinărilor ce ne sfâşie, a relelor materiale şi morale ce se lăţesc molipsitoare înlăuntrul nostru – iată lucrarea ce este menită a aşeza temeliile pe care timpul va rădica odată viitoarea Românie; lucrare înceată dară nesfărâmată, ca acea a polipilor ce rădică insule din sânul oceanului, pe care apoi viaţa îşi aşterne covorul său, iar nu ca acea a furtunilor mării ce înalţă într-o clipă cumpliţii munţi de spumă, ca iarăşi să-i cufunde în latul ocean !

Deci, fraţilor români ! Să avem speranţă în viitorul nostru şi să lucrăm întru împlinirea lui. Să lucrăm împreună la unirea spiritului şi a inimii tuturor celor de acelaşi neam, la îndepărtarea relelor ce ne sfâşie înlăuntrul nostru. Să fim cu iubire pentru dreptate şi adevăr, să avem puterea de a le aduce la împlinire şi să luptăm fără încetare contra răului şi a minciunii; să fim neatârnaţi în cugetul şi spiritul nostru şi să nu ne mândrim de rezultatele dobândite, ci să tindem necontenit a le mări şi a le întinde; în fine, să nu grăbim, periclitându-l, un viitor ce va fi sigura urmare şi răsplată a unei munci neobosite pentru bine
şi adevăr.

Iar tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboară-te în sufletul poporului tău, şi cu puterea ta de fier încoardă-i voinţa spre împlinirea acelor datorii, pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte cătră nemurire !

Mihai-Eminescu.Ro




O nouă FLOARE ALBASTRĂ dedicată Românului Absolut Mihai Eminescu – Frumoasa Revistă a Centrului Cultural Spiritual Văratic. EXCLUSIV: Neliniştea și realul. Pascal și Eminescu – de Ilie Bădescu

Sub îngrijirea distinsei Doamne Emilia Țuțuianu a apărut o nouă revistă de cultură, artă și spiritualitate, dedicată Românului Absolut Mihai Eminescu: Floare Albastră, publicată sub egida Centrului Cultural Spiritual Văratic de pe lângă Mănăstirea Văratic. Vă invităm să o lecturați mai jos, felicitând din toată inima sufletista realizatoare și colectivul redacțional. Printre primele semnături: eminescologii Nae Georgescu, Teodor Codreanu și Dan Toma Dulciu, sociologul Ilie Bădescu, jurnaliștii Grigore Ilisei, Fabian Anton și Victor Roncea, IPS Anania, IPS Ioachim, Stavofrora Iosefina Giosanu, scriitorii Gheorghe Simion, Mariana Gurza, Emilia Țuțuianu și mulți alții. Reproducem, de asemenea, în exclusivitate, prin amabilitatea redacție, studiul profesorului Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și director al Institutului de Sociologie al Academiei Române:

 

Neliniştea și realul. Pascal și Eminescu

Ilie Bădescu

1.Puterea neliniştii şi semnificaţia „lucrului” la Eminescu şi Pascal.

Tradiţia „cugetărilor” în cultura europeană1

Acad. Ilie Bădescu

Europa răsăriteană a secolului al XIX-lea era o „Europă tragică”, aflată în „plină transmutaţie a valorilor (…), încă moştenitoare a miracolului grec, dar parvenind prin diversele faze ale umanismului la «Dumnezeu e mort !», a lui Nietzsehe” (Svetlana Matta, 1, p. 25). Infinita unime cu Dumnezeu n-are cum să dispară din sufletul omului, dar uitarea de Dumnezeu preschimbă unimea aceasta într-un abis ontologic, un gol teribil ce răzbate în actele trăitoare sub formula unei maladii sufletești, a acelui mal de l’infini, cu sintagma supraîncărcată de sensuri profetice a lui Blaise Pascal. Marii sensibili ai Europei sunt memoria vie a noii maladii sufletești, maladia golului, fiindcă pentru omul acesta care, în viața lui cea de toate zilele (nu și în adâncul insondabil al sufletului său), și-a pierdut infinita unime toate sunt golite de miezul lor cel mai adânc, existența însăși preia în adâncurile ei un „gol asemenea uitării celei oarbe”. Dar unimea însăși n-ar cum să se stingă, precum aflăm din poezia vizionar-profetică a lui Eminescu: „căci unde-ajunge nu-i hotar/ nici ochi spre a cunoaște/ și vremea-ncearcă în zadar/ din goluri a se naște/ „nu e nimic și totuși e/ o sete care-l soarbe/ e un adânc asemene/ uitării celei oarbe”. Eminescu a preluat în sufletul său golul acesta oceanic și opera lui este locul unei eclesiatrii pancosmice fiindcă totul în lirica lui participă la un fel de liturghie cosmică vindecătoare de golul „uitării celei oarbe”. El, precum remarcă o mare doamnă a eminescologiei eterne, elvețianca Svetlana Matta, a „suprapus acestei clôture (îngrădiri, închideri) a metafizicii cultura folclorică a ţării sale”, „a reabilitat nevoia spiritului în dragoste faţă de sexualitatea goală care devine tot mai mult o formă nouă de nevroză a realului nostru” (Svetlana Matta, 1, p. 25). „Hyperionul său este, de pildă, soarele grec” („metafora luminii a Occidentului”) „altoit pe mitul popular al Zburătorului” (s. n., op. cit., p. 25). Cel ce examinează în decursul ultimilor opt sute de ani sensibilitatea erotică a omului european nu va scăpa din vedere faptul că aceasta urmează un declin progresiv de la Tristan şi Isolda până la tiparul donjuanist pentru a-şi recupera sensul luminos, ascendent şi unificator, cu tiparul hyperionic. Pe cât de unificatoare este lumina hiperionică, pe atât de angoasantă este contemplarea abisului ontologic. Orizontul lucrurilor „ascunde în el un alt orizont, invizibil şi teribil, pe care imaginile poetului ne fac totuşi să-1 vedem : „Se poate ca bolta de sus să se spargă / Să cadă nimicul cu noaptea lui oarbă / Să văd cerul negru că luminile-şi cerne / Ca prăzi trecătoare a morţii eterne.”

Această imagine metaforică a sitei care cerne lumile, risipindu-le pe întinderea existenţei ca pe o ploaie de seminţe, este copleşitoare şi ea face legătura între viziunea stihială a existenţei, proprie nord-vesticului şi cea hindusă. Tema sitei ontologice răzbate în cugetări („Cu fiecare lucru Universul s-opinteşte”) sau în versuri care preiau forma aforismului („cu fiecare om o lume îşi face încercarea”). Căutând secretul popoarelor (Sv. Matta), ca în Memento mori, Eminescu descoperă că „viaţa este legată de profunzimi necunoscute”, că tot ceea ce există urmează unei «colosale cerneri ontologice. În versul: „Ca prăzi trecătoare a morţii eterne” semnificativă nu este ideea eternităţii nimicului, ci raportul ontologic al finitului la infinit, care poartă cu el întregul miracol al existenţei. Viaţa cu tot relativul ei, se iveşte ca o cumpănă a două nimicuri, cerul negru deasupra, ca sită ontologică, şi moartea eternă ca abis al prăbuşirii. Între cele două abisuri ontologice, miracolul şi misterul lumilor cernute :

Să văd cerul negru luminile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne

Sita ontologică cerne lumile ce par a fi pregătite să devină cumpăna ontologică a celor două abisuri: „Cu fiecare lume Universul s-opinteşte”. Aşa cum stau lumile în Univers, aşa se arată a fi şi omul în lume : o cumpănă între două abisuri. Sita ontologică se reproduce la scara ontologiei umane : „Cu fiecare om, o lume îşi face încercarea”. Geniul, cu ideea şi simţirea sa poetică, reprezintă o punte ontologică spre fiinţă, (Şi unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Căci vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte). Simţirea poetică descoperă „departele cosmic” din orice raport. Cum bine remarcă Sv. P. Matta, „apropierea în dragoste — „înc-o gură” — este în esenţa ei o imensă depărtare” ‘(Sv. M. — p. 41) : „Înc-o gură şi dispare / Ca un stâlp — eu stau în lună ! / Ce frumoasă, ce nebună ! / E albastra-mi dulce floare !”

Versurile comunică toată singurătatea ontologică a celui ce iubeşte, care preia cu clipa de fericire şi o colosală, o dulce şi neştiută povară cosmică: a fi „stâlp în lună” (metaforă a singurătăţii absolute în dragoste !), cumpănă a lumii. Oare nu este Hyperion condamnat să fie o cumpănă între roirea cerului de stele de deasupra şi roirea micilor „stele cu noroc” de dedesubt ? „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte / Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte…”. Hyperion, tipar al erosului cosmic, este cumpăna eternă a lumilor. Iată, dar, că abisurile ontologice sunt contracarate de o „nemurire rece” în stare să provoace totuși imense incendii erotice, lumini florale în cosmos. „Sita ontologică” este, aşadar, numai un nivel al ontofaniei lirice eminesciene, acela în care secretul vieţii pare a sta în raportul finitului la infinit. „Luceafărul” ne revelează secretul unei raportări din care poate izvorî acea forţă miraculoasă în stare să unifice regiunile lumii, să actualizeze raporturile lor precomunicante, să transubstanţieze materia în lumină şi să scoată în calea vederii ţinuturile de dincolo de hotarele minţii. „Iar Tu, Hyperion rămâi / Oriunde ai apune… / Tu eşti din forma cea dintâi / Eşti vecinica minune…” Vecinica minune ţine în cumpănă moartea eternă. Iată cei doi termeni ai viziunii onto-cosmogonice a lui Eminescu. Dar să insistăm încă asupra semnificaţiei dezmărginirii la Eminescu.

Din secolul al XVII-lea până în secolul al XlX-lea, în atitudinile culturii europene faţă de real şi în real (ca manifestări valorizatoare ale realului) au precumpănit forţele dezmărginirii, ale dispersiei ontologice. Viziunea lui Pascal pariază pe aceste forţe. „Spaima” sa în faţa „spaţiilor” dezmărginite şi mute, răul de infinit la ştirea că tot ceea ce prinde „realitate” se află instantaneu absorbit de universul fără margini, arătându-se suspendat, cu masa care-i este dată, între două abisuri, toate acestea ne previn că sufletul omului european trăia realul, ca parte a lui, la polul forţelor sale de dispersie ontologică. Viziunea aceasta va merge progresiv, treaptă cu treaptă, până la deplina sa sistematizare, odată cu enunţarea de către Carnot-Clausius a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Acest principiu susţine, după cum se ştie, că sistemele fizice trec, prin transformări neîncetate, de la stări eterogene la stări tot mai omogene, trecerea însăşi antrenând o degradare a scării energetice şi o „de-concentrare” a realului, astfel că la capătul procesului se atinge starea unei dispersii ontologice maxime. Aceasta este starea entropiei maxime, în care a dispărut orice sistem, este nimicul însuşi. Aflat student la Viena şi la Berlin, Eminescu va cunoaşte teoria lui R. Mayer, ca şi teoria lui Carnot-Clausius. Această viziune are rădăcini în veacul al XVII-le, în opera lui Pascal. O aprofundare a eminescianismului metafizic ar putea porni de la pragul pascalian.

Prin Pascal, secolul al XVII-lea ni se descoperise ca un interval traversat de o tensiune sufletească de ample proporţii, în care se oglindește raportul finitului la infinit ceea ce a indus o teribilă angoasă, pe care Pascal a și definit-o prin tulburătorul sindrom al răului de infinit, le mal de l’infini. Între nimicul lumii şi absolutul ei, viaţa este resimţită ca un exil blestemat. „Căci la urma urmei, ce este omul în natură ?… se întreabă Pascal (…) Un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit îndepărtat de înţelegerea ambelor extreme, tot atât de incapabil să-şi dea seama de nimicul din care a ieşit şi de infinitul în care-i înghiţit” (1. Oeuvres I, p. 78—79).

Dar ce fel de om este cel ce trăieşte cu o intensitate insuportabilă această dezmărginire în stare a istovi un biet mănunchi de forţe adunate la un loc spre a compune nucleul simţirii şi unitatea unui suflet!? Cum nu se destramă realul corporal aşa cum se află, suspendat între două nimicuri, între veşnicia care-l precede şi cea care-i urmează, într-un „aici” situat „în nesfârşita imensitate a spaţiilor” ?! Ce este „lucrul acesta de mijloc între nimic şi tot”, care, iată, s-a înălţat la conştiinţa de sine ? La conştiinţa de sine ? Dar ce este sinele, când totul este Necuprinsul Dezmărginirii ?! Cum să te întorci la Sinele tău din nemărginire ? Cine să strige şi de unde : „Ego sum!?” Oare nu este „deplorabilă” pretenţia Eu-lui ? „Le moi est haissable!”, remarcă Pascal, denunţând o asemenea pretenţie. Eu sunt aici şi acum. Unde anume şi când anume ? Căci ce înseamnă aici şi acum în raport cu infinitatea spaţiului şi a timpului ? „Când examinez scurta durată a vieţii mele înghiţită în veşnicia care mă precede şi în cea care îmi urmează, micul spaţiu pe care-1 umplu şi pe care-1 văd prăbuşit în nesfârşita imensitate a spaţiilor pe care nu le cunosc şi care mă ignoră, mă înspăimânt şi sunt mirat că mă aflu aici mai degrabă decât acolo ; căci nu există nici o raţiune de ce aici şi nu acolo, de ce acum şi nu atunci. Cine m-a aşezat aici ?

Cine a rânduit şi a hotărât ca acest loc şi acest timp să-mi fie destinate? Memoria hospitis unius diei praetereuntis”. Şi, mai jos : „Tăcerea eternă a acestor spaţii mă înspăimântă.” „Cine m-a aşezat aici ?” Iată strigătul ecleziastului în vocea lui Pascal. Nici lui Pascal nu-i răspunde nimeni, se pare, în imensitatea spaţiului şi a timpului. „Locul” şi „ivirea” lucrului nu au nici un înţeles, totul e o taină. Dar ceva prefiinţează totuşi în locul meu şi vine de pretutindeni, ne sugerează Pascal. Mirarea şi spaima. Adică marea Nelinişte. Angoasa. Iată dar ceva sigur în legătură cu esenţa omului ca „lucru între două nimicuri” : o nelinişte în stare să compună raportul locului meu la infinitul spaţiului şi al timpului. Omului acesta european, aşa cum ni-l arată secolul al XVII-lea, îi stau deschise două căi pentru întemeiere : cugetarea şi neliniştea. Îndoindu-se de tot şi de toate, lipsit de orice siguranţă în nesfârşit mişcătoarele şi înşelătoarele determinaţii, el descoperă, cu Descates, că ceva ţine în toată această risipire ontologică. Ce anume ? Cugetarea însăşi. Aceasta reprezintă elementul constant, cărămida din care s-ar putea edifica certitudinea, consideră Descartes.

Iar eul nu este atunci altceva decât subiectul actului cugetător, suportul cugetării. Dar ce este cugetarea însăşi în faţa “tăcerii eterne” a spaţiilor ? Copleşită cum se arată a fi între cele două veşnicii ale timpului? Egoul cogitans nu este în stare a istovi neliniştea astfel că aceasta rămâne adevăratul element bazal al tuturor manifestărilor omului european, aşa cum ni-l descoperă, în toată strălucirea lui, secolul al XVII-lea francez. Copleşit de vanitatea de a fi singura cale către întemeierea lumii, ego-ul acesta cartezian n-are cum şti că stă suspendat deasupra abisului pe care-1 cuprinde în necuprinsul lui doar marea Nelinişte, singura forţă sufletească în stare să se măsoare cu Nimicul lumii şi cu Eternitatea ei. Iată de ce vom numi această nelinişte angoasă bazală. Ea este un element de permanenţă a sufletului european şi semnul distinctiv al apartenenţei la cercul culturii europene. Ea capătă caracter de angoasă bazală, căci se înfăţişează ca nelinişte provocată de un conflict interior „reprimat”, respins şi adăpostit în inconştient. Este conflictul dintre pretenţia Eu-lui de a epuiza lumea, în cugetările lui, şi reacția sufletului care nu-şi află pacea şi liniştea în categoriile intelectului. Ni se propune aşadar o cale spre tălmăcirea cunoscutei cugetări pascaliene, deja citate : „le moi est haissable”. A fost nevoie de mare cucerire kantiană pentru ca, prin distincţia dintre „intelectul dogmatic” şi „ego-ul transcendental” să înţelegem, în fine, semnificaţia profundă a cugetării pascaliene despre „eul detestabil”. Oare nu este eul, în sens pascalian, „intelectul dogmatic” din accepţia kantiană ? Eul detestabil este vanitatea însăşi, pretenţia de a epuiza înţelesul lumii în exerciţiul unei aşa-numite „inteligenţe naturale”. Méré, tânărul libertin de care se apropiase Pascal o vreme, este prototipul vanităţii Eu-lui, care se înalţă pe sine la rang de instanţă a cunoaşterii întemeietoare. Pascal, aşadar, este omul neliniştii, Méré al certitudinii. Înţelegerea chestiunii reclamă o cercetare mai în amănunţime a diferenţei tipologice dintre libertin şi marele neliniştit, aşa cum ni se înfăţişează aceştia în făptura celor două individualităţi ale secolului al XVII-lea, pe care cultura europeană le-a memorat fără a coborî asupra lor o explicaţie mulţumitoare.

Dacă în pretenţia ego-ului de a se considera măsura realului pulsează atâta vanitate, atunci forţa aceea care-1 premăsoară, înfruntându-l, de unde izvorăşte ? Forţa naturală nu este de vreme ce se iveşte odată cu ego-ul, ca umbra lui. Te afli în plină filosofie kantiană, un tărâm în care templul ego-ului cogitans cartezian zace-n ruină umbrit de strălucirea acelei instanţe care a repus în echilibru raporturile Ego-ului cu Lumea, (A. D. Gherea) restabilind temeliile obiectului. Să numim această instanţă Eu transcendental. Pascal, îţi pare, a avut întemeiere în cugetarea lui. Ego-ul transcendental supune eul dogmatic, încrezător în sine până la sfidare, unei critici distrugătoare. În chiar criticile acestea simţi însă cum renaşte eul legislator (T. Brăileanu). In actul oricărei cunoaşteri se iveşte spontan, mai puternică decât orice altă forţă, presupunerea că obiectul va avea o „comportare legală”. Şi fenomenul „răspunde speranţei noastre, pentru că, fiind perceput ca obiect de cunoaştere posibilă, el este produsul activităţii de sinteză apriorică a spiritului nostru.” Presupunerea noastră se întemeiază, iată, pe certitudinea că prin chiar actul cunoaşterii noastre se distribuie în lume legi universale. (I. Prigogine, p. 131). Egoul transcendental, aşadar, nu poate fi izvorul acelei forţe care-nsoţeşte cu negarea ei ego-ul însuşi. Nici Kant, aşadar, nu istoveşte cu „criticile” lui cugetarea pascaliană. Doar că după .„momentul” său ne-am ales cu o întrebare în plus : „dar eul vanitos, el însuşi, de unde-şi trage puterea ? Care-i sursa din care izvorăşte ?”

Ce anume îl cheamă şi îl menţine pe suprafaţa existenţei, dacă este, aşa cum ni-1 prezintă filosofia şi etica, doar golul de lume (pe care încearcă să-1 „umple” pretenţia lui). Şi-atunci descoperi că „eul-lume”, pe care ne propune Pascal să-1 detestăm, şi trebuie să-1 detestăm, îl şi detestăm, nu-i chiar fără noimă în topica acestor nesigure agregări. Oare nu este în tensiunea aceasta dintre cele două forţe, pe care-o surprinde atât de pregnant cugetarea, ceva din secretul tensiunii realului ? O tensiune care, iată, răzbate în firea omului şi, prin ea, în inepuizabilul cugetării ? Se cuvine, aşadar, să observăm că această cugetare stă neatinsă de sistemele filosofice, păstrându-şi deplina suveranitate metafizică. La fel găsim a se-ntâmpla cu acele cugetări, şi ele fără egal în cultura lumii, ale lui Eminescu : „Cu fiecare lucru Universul s-opinteşte” şi „Cu fiecare om o lume îşi face încercarea”. Ceea ce te surprinde mai întâi în aceste cugetări este elementul lor comun, cum că în orice încercare a realului stau îngropate două eşecuri : eşecul „lumii” şi eşecul realului însuşi, cu posibilele lui cu tot. Surpriza este atât de .mare, încât te îndrepţi grabnic spre vreun sistem metafizic pentru a-ţi depăşi clătinarea. Dar nu găseşti nici unul pe care să te rezemi. Ideea că realul urcă trepte ale înfiinţării te întâmpină mereu de la Sf. Augustin până la Heidegger. Rămâne însă, cu aceste cugetări, un „rest” de idee care te găseşte cu totul nepregătit. Şi anume : cu înfiinţarea deodată, afli în cugetările eminesciene, urcă în existenţă şi desfiinţarea. Şi ce se va alege atunci ? Ce trebuie să fie (şi să devină) o lume care înaintează în existenţă odată cu propria ei desfiinţare ?! Ba iată că realul însuşi (cu tot cu posibilele lui) aşteaptă la poarta existenţei spre a intra în lume doar pentru a-şi consacra desfiinţarea, dacă cumva în-fiinţarea nu ţine. Adică realul vine spre el dinafară lui însuşi. Încercările realului, aşadar, stau şi sub semnul negativului. Şi aceasta ar explica o parte din surpriza pe care ţi-o stârnesc cugetările eminesciene. Realul poate căpăta semnul minus, pe care-1 şi are de vreme ce-i stă în putinţă să-şi contabilizeze scăzământul. Dar lucrul acesta este cu totul neobişnuit. Pentru mintea europeană (în special pentru culturile nord-vestice), realul are obligatoriu semnul plus şi regimul său ontologic este acela al înaintării (afirmării de sine). Eminescu se afla şi el în cercul european al ideii metafizice şi, ca atare, va lega şi el modalităţile existării (fiinţării) de cercul realului. Contribuţia sa este însă una într-o direcţie pe care n-a mers metafizica europeană: afirmarea de sine a realului, observă el, poate căpăta expresia retragerii din existenţă. Acesta este realul negativ. Dacă ar fi să încercăm o reprezentare intuitivă asupra fiinţării, în orizontul realului negativ, ar trebui (dar totuşi cât de mult ne-am îndepărta !) să înţelegem totul sub semnul „împuţinării” lumii, al de-realizării şi al creşterii „negativului” ei. Lucru greu de imaginat, dar nu imposibil. Oricum, ontologia realului se află astfel radical modificată. Încercarea minţii noastre în faţa unei lumi cu semn ontologic negativ, a unui real supus descreşterii în condiţiile în care descreşterea însăşi este reală (căci este a realului), atinge încordări insuportabile. Şi totuşi vom merge mai departe pe această cale, căci deschizător şi luminător al drumului este chiar Eminescu.

2. A fi în real lipsit de realitate

Toate formele de cunoaşte din cadrul culturii europene par a fi întemeiate pe ideea „sporului ontologic” : „fiinţa sporeşte realul în sânul realului, aşa cum s-a spus despre geniu sporeşte natura în sânul naturii” (C. Noica, p. 381). Acesta este postulatul ontologic al întregii culturi occidentale. Se arată însă cu putinţă şi un proces invers şi anume declinul „realului în sânul realului”. Situaţia aceasta se deosebeşte de cea dezvăluită de filosofia realului pozitiv (cu „spor ontologic”) şi de aceea din zarea metafizicii oriental-indiene în care realului nu i se atribuie nici o funcţie ontologică, aceasta fiind trecută asupra Neantului, a Nimicului ontologic. Readucând chestiunea în unghiul nostru de interes, ne putem întreba : ce întemeieri i se pot găsi realului într-un orizont în care acesta este expus desfiinţării ontologice? A fi în real lipsit de realitate înseamnă, cum am spus, a avea temei (fiinţă), dar a-ţi pierde (treptat) existenţa, iar, la limită, a n-o mai avea deloc. Ce se întâmplă celui condamnat să „trăiască” în esenţial, refuzat sau refuzând (cine ştie ?) existenţa ? De la gestul frivolităţii în real (vezi critica fenomenului zeflemelei în epoca interbelică la un teoretician precum C. Rădulescu-Motru) şi până la regimurile desfiinţării economice a realului unui popor, putem consemna tot atâtea variante ale ideii despre „realul deficitar”. E posibilă, aşadar, o „realitate” care se manifestă numai în şi prin negativul realului (fie din cauza regimului economic şi politic, fie din pricina superficialităţii şi a frivolităţii agentului istoric, care refuză ori nu se poate înălţa spre întemeieri ontologice). Dacă ar fi să căutăm ilustrări istorice, primul exemplu care ni s-ar înfăţişa ar fi acela al agentului fanariot: a avut toate condiţiile să existe (să se înfiinţeze) şi totuşi a ratat ori (poate) a refuzat (cine ştie ?) orice regim ontologic pozitiv (de întemeiere ontologică a realului). În Ţările Române a ratat regimul culturii, în Grecia pe cel politic, în Imperiul Otoman pe cel economic (dacă ne amintim că afacerile comerciale ale imperiului se aflau în mâinile dragomanilor, care erau toţi fanarioţi), într-un cuvânt, în toate, acest agent s-a furnizat desfiinţărilor, încadrând prin manifestările sale un amplu declin ontologic. Iată ce scrie M. Eminescu, referindu-se la ase-menea desfiinţări în real, adică la seriile negative ale realului : „…orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi (…) cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul cată să fie şi el mai simţitor…” (Opere, X, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 201). Sau: „nivelul cheltuielilor publice s-a înzecit, nivelul culturii şi averii generale a rămas acelaşi, ba pentru marea majoritate a poporului, acest nivel e chiar [mai] scăzut”4 (p. 197). Referindu-se la relaţia inversă între expresia geografică şi cea etnologică a progresului, Eminescu remarca posibilitatea înmulţirii averilor într-o ţară, în condiţiile regresului, până la pieire, al poporului („ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri”, scrie poetul referindu-se la un progres economic în favoarea colectivităţii politice, dar în defavoarea colectivităţii etnologice). Afirmarea şi deci progresul economic antrenează, paradoxal, regresul etnologic, adică un „scăzământ ontologic” al „speţei naţiune”, o specie incontestabilă a realului însuşi. Să reţinem că în viziunea lui Eminescu, pătura superpusă ca factor negativ al istoriei este expresia unui raport negativ între colectivitatea politică, de o parte şi colectivitatea economică sau etnologică (etnică), de alta. Afirmarea uneia (a celei dintâi) este un câmp de retragere şi scăzământ pentru celelalte două.

Ne dăm seama, iată, că tot ceea ce există, toate cele ce fiinţează pot acţiona ca „investitori” în real şi astfel se arată făuritoare de destin în contul şi întru compensarea proceselor desfiinţării. Există deci o funcţie ontologică a realului şi o investire ontologică în real. Manifestarea inşilor concreţi şi a societăţilor face cu putinţă transfigurarea deficitului într-un spor ontologic printr-o desfăşurare compensatorie. Aceeaşi investire ontologică, însă, poate „arunca” în lume mari angoase, potenţând „sarcina negativă” a realului. La polul opus avem exemplul populaţiilor cărora li se refuză sau refuză ele regimul istoric al existenţei, optând să-şi deruleze viaţa în regimul esenţial al fiinţei. Este cazul „retragerilor” din istorie. Timp de o mie de ani (primul nostru mileniu d.H.), Româniile populare orientale au refuzat ori au fost împiedicate de la orice afirmare statală, reuşind să-şi păstreze fiinţa etnică în cadrul organizaţiilor ţărăneşti, păstrându-se în rânduiala acelui Jus valahicum, de care pomenesc documentele bizantine târzii. Dacă n-ar exista proba celor trei mari creaţii culturale ale acestor Romanii orientale (iar cultura este prin excelenţă o manifestare strict esenţială), cu greu am putea spune ceva despre masele întinse de populaţii romane (daco-romane şi traco-iliro-romane) ale Răsăritului. Cele trei mari creaţii sunt: a) limba română, cu dialectele ei (extrem de semnificativă între limbile neoromane); b) creştinismul cosmic; c) complexul cultural mioritic de o incontestabila originalitate. Din secolul al Xll-lea apar iniţiativele statale (prin imperiul Asăneştilor), iar dintr-al XIII-lea şi al XlV-lea secol asistăm în aceste zone la patru direcţii de masivă afirmare istorică sporitoare a ramurii românilor nord-dunăreni: Bizanţul după Bizanţ, Statele române, de tipar cu totul nou pentru orientul european al epocii, Războiul de două sute de ani cu Imperiul Otoman, şi progresiva afirmare a unei Culturi voievodale, în care se încadrează şi mănăstirile bucovinene ale epocii lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, dar şi arhitectura și toată cultura scrisă care vor culmina cu Renaşterea târzie a secolului al XVII-lea (momentul Cantemir-Brâncoveanu).

Toate cele ce fiinţează pot acţiona ca „investitori” în real şi astfel se arată făuritoare de destin în/şi în contul (prin compensaţie) proceselor desfiinţării. Insul, ca „factor” transcendental, face cu putinţă transfigurarea deficitului într-un spor ontologic printr-o desfăşurare compensatorie! Aceeaşi investire ontologică permite potenţarea „sarcinii negative” a realului. Este cazul marilor nihilişti. Pe urmele lor, teama şi zădărnicia se accentuează. La începutul deceniului al V-lea apărea în cultura română o carte în stare a clătina fruntariile certitudinilor confortabile cu privire la semnificaţiile poporului român în istorie. Aceasta este cartea lui E. Cioran, Schimbarea la faţă a României (1941). Cartea a primit replica lui M. Vulcănescu, L. Blaga, M. Eliade, N. Iorga, C. Noica. Dacă Noica, Eliade şi, oarecum, Blaga n-ar fi supravieţuit marilor dizlocări postbelice, am fi somaţi să acordăm deplină validitate scenariului cioranian. Din fericire însă istoria a devedit că, într-adevăr, modelul ontologic al culturii române a rezistat valului uriaş al acţiunilor de desfiinţare postbelică. Există însă personalităţi a căror manifestare constituie în real surse de vaste energii recuperatoare, în stare a institui adevărate orizonturi ale salvării. Aceştia sunt „sfinţii” şi „martirii” (pentru epoci ca aceea a destrămării imperiului roman cu tabloul marilor sale tragedii, dar şi pentru toată durata imperiului bolşevic, când numărul martirilor şi al mucenicilor întru Hristos a crescut la proporţii halucinante), înţelepţii şi profeţii (ca cei care au recuperat integritatea poporului evreu într-un moment de cumpănă ontologică pentru existenţa şi supravieţuirea fiinţei sale etnice), geniile eponime (care instituie orizonturile salvării fiinţei etnice în mediul crizelor radicale ale modernităţii, cum este şi cazul exemplar al lui M. Eminescu.

3. Filosofia real-istă a faptei. Faptul şi fapta. Deficitul ontologic

A fi în real, aşadar, înseamnă a încadra prin chiar faptul existenţei tale procese sporitoare ori desfiinţări ontologice. Faptul existenţei tale este mai mult decât suma faptelor vieţii tale, dar se şi poate depotenţa prin suma faptelor, atunci când verticala existenţei tale, adică legătura cu Dumnezeu, se frânge. Faptul că tu exişti ţine de încrucişarea tainică a voii lui Dumnezeu cu seria de fapte care au făcut cu putinţă ivirea ta pe lume într-o familie anume, la un timp anume, într-un loc anume. Această încrucişare face din simplul fapt al ivirii tale pe lume un cumul de virtualităţi, de daruri şi promisiuni « care nu au chip şi nume ». Faţă de potenţialul acesta divin tot restul vieţii este ascensiune sau cădere. Cu faptele tale nici nu adaugi nici nu scazi ceva la faptul existenţei tale: « Cu mâine zilele-ţi adaugi, cu azi viaţa ta o scazi », spune poetul. Faptul şi fapta sunt corelative, dar nu în sensul perfectei lor acoperiri, căci suma faptelor cuiva (ins ori grup) este, cum s-a precizat, mai puţin decât faptul existenţei aceluia, ca loc spiritual de împlinire a unor neînchipuite virtualităţi. Cu fiecare dintre faptele noastre viaţa însăşi este repovestită (« etern repovestită de o străină gură »). Faptul existenţei cuiva ca potenţial al tuturor devenirilor sale este însăşi măsura realităţii sale. Aşa se face că cineva se poate şi desfiinţa pe sine înainte chiar de a se împlini pe liniile de viaţă ale virtualităţilor sale: condiţia specifică a omului ca fiinţă este ratarea, spune Nae Ionescu, « raţa nu se poate rata, omul poate ». În şi prin tine realul sporeşte ori scade, intră în declin. Faptul are, iată, o semnificaţie cuantică, de vreme ce prin el se află în joc întregul real şi, totodată, el reprezintă o discontinuitate în real, în raport cu alte fapte trecute şi viitoare (care, la rândul lor, şi ele, discontinui fiind, au pus în joc realul în integralitatea lui). Existenţa, aşadar, este doar un cadru receptacular, în care se pot desfăşura procese deopotrivă sporitoare şi desfiinţătoare. Puterea înfiinţării şi desfiinţării atârnă de forţa pusă în mişcare de către un proces ori altul, un individ ori altul, o colectivitate ori alta. Sunt nenumărate exemplele de vieţi care pot ilustra cartea autodesfiinţării lor. Sunt iarăşi destule exemple de personalităţi care au iniţiat procese desfiinţătoare în stare să treacă dincolo de cercurile biografiei individuale. Putem vorbi, deci, despre puterea unei colectivităţi de a-şi spori realitatea, dar şi despre manifestări autodistructive ori doar distructive la scara acelei colectivităţi. M. Eminescu a reflectat asupra acelor manifestări capabile să provoace un deficit, un declin ontologic în real şi al realului. Ideea sa este că orice individ şi orice grup întreţine cu realul-speţă, numit „naţiune”, un raport care poate primi semnul plus sau semnul minus, după cum manifestările lor aduc un spor ori un declin ontologic în sânul realului însuşi. Pentru a nu căpăta semnul minus, este necesar ca un asemenea raport să fie unul de compensaţie prin muncă. Cu fiecare faptă sporitoare (în real), realul creşte, se împlineşte, primeşte semnul plus. În real se instituie astfel un câmp de concentrare ontologică, acolo unde nu era decât pura dispersie ontologică, tărâmul norocului („Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece…” zice poetul meditând liric asupra unei regiuni de pură dispersie ontologică, în care se poate întâmpla una ori alta, după cum dă soarta, norocul). Fapta devine astfel o categorie cardinală în cadrul sociologiei realiste eminesciene. Fapta imprimă „realităţii” valenţă ontologică, astfel încât putem spune că fapta deschide în existenţă câmpuri ale concentrării ontologice (împlinire, spor ontologic) sau, dimpotrivă, câmpuri ale risipirii şi declinului ontologic. Fapta este semnificativă în cadrul sociologiei realiste nu pentru rezultatul ei, ci pentru puterea (calitatea) sa de a deschide în existenţă câmpuri ale devenirii (ale unei „deveniri” ce decade ori ale unei deveniri sporitoare). Prin faptă se deschide în existenţă un orizont de împlinire a realului sau unul de „scădere”, şi „declin”. Fapta, deci, este un câmp deschis în existenţă şi are, dincolo de orice alte semnificaţii, trei sensuri fundamentale prin care îi putem judeca „valoarea”: câmpurile deschise în existenţă, prin tăria faptei, pot limita (desfiinţa) realul, îl pot împlini (înfiinţa) ori pot ţine lucrurile pe loc (neutralitate ontologică). Câmpurile deschise în real pot avea, aşadar, semnul plus, semnul minus şi semnul zero. Căutând ilustrări în dinamica istoriei europene, vom observa că Pacea de la Versailles a reprezentat o deschidere ontologică în realul european, cea de la Yalta, însă, s-a dovedit a fi o închidere, căci ceea ce s-a câştigat a fost cu mult mai puţin decât ceea ce s-a pierdut.

O asemenea faptă a antrenat încrucişarea unor procese ale declinului ontologic european căci, resuscitând centrele imperiale, a limitat manifestarea câmpurilor de concentrare ontologică doar la câteva metropole. Mai toate naţiunile sud-estului european au suferit o închidere a câmpurilor lor de afirmare ontologică. Acest model teoretic poate fi utilizat pentru examinarea oricărora dintre formele istorice de manifestare, căci orice fapt, aflându-se integrat într-o serie de fapte (manifestări ale realului), are o dublă semnificaţie: în raport cu realul însuşi (cu suma lui de virtualităţi, daruri, promisiuni) şi în raport cu faptele anterioare şi ulterioare. În sensul acesta putem atribui faptului o semnificaţie cuantică, precum s-a precizat, de vreme ce prin el se află în joc întregul real şi, totodată, el reprezintă o discontinuitate în real, în raport cu alte fapte trecute şi viitoare (care, la rândul lor, şi ele, discontinui fiind, au pus în joc realul în integralitatea lui). Ne dăm seama de limita abordărilor de psihologia popoarelor care identifică „sufletul etnic” cu unul dintre câmpurile fenomenologice ale psihologiei colective. Eroarea psihologiei popoarelor provine din necunoaşterea naturii cuantice a faptului care, angajând realul etnic în integralitatea lui, creează iluzia completitudinii absolut actualizate a sufletului etnic, iluzia epuizării întregului potenţial sufletesc al unei etnii în câmpul unei//unor fapte istorice date. În realitate, angajându-se în integralitatea lui, sufletul etnic este, cu fiecare fapt istoric, mereu altul, astfel că nu există o singură psihologie a aceluiaşi popor, ci un număr deschis de psihologii etnice (dacă ţinem seama de virtualitatea realului). Abia cu noile metode ale sociologiei, antropologiei şi psihologiei profunzimilor (ale noologiei abisale, cu termenul propus de L Blaga) s-a ivit în fine posibilitatea unei ştiinţe a psihologiei colective, care însă nu mai comite eroarea să identifice referenţialul etnic cu fenomenologia actualizărilor psihice ale unei colectivităţi etnice date. Intre „legile” psihice şi „faptele psihice” este o diferenţă radicală. Unele sunt date structurale şi au semnificaţia unor „funcţii categoriale” (arhetipurile lui Jung, categoriile stilistice la Blaga etc.), celelalte sunt date istorice. E posibilă determinarea unor legităţi istorice ale faptelor psihice ale unui popor, dar acestea nu ţin de psihologia etnică ci de psihologia istorică a momentului considerat, care se modifică radical. Opera lui M. Eminescu ne oferă date deopotrivă despre legităţile etnopsihice şi legităţile istorice ale existenţei poporului român.

4. Teoria elementului. Ce-ar însemna despărţirea de Eminescu?

Teoria despre realurile care-şi pierd realitatea fără a fi anihilate ontologic este baza metafizică a realismului sociologic. Pentru a înţelege acest proces de împlinire-desfiinţare a realului (în cercul manifestărilor sale) este necesar să recurgem la conceptul de „element” din ontologia noichiană (noțiune descendentă, prin Cantemir, din metafizica aristotelică). „Este un fapt evident că lucrurile dispar, dar poate în ceva încă subzistent, elementul, iar nu în ceva evanescent ca relaţiile” (Noica, p. 333). (Este aici un criteriu care ne-ar putea ajuta să înţelegem impasul sociologiilor fenomenologice, care reduc totul la interacţiune). Elementul este, aşadar, categoria care ne poate ajuta să înţelegem cum e posibilă menţinerea funcţiei ontologice a unui real care şia pierdut realitatea. Realul nu este reductibil nici la înţelesul său substanţial (căci vedem că există realuri precum realul-câmp în fizică sau realul-idee în societate: idealuri, scopuri, valori etc.), dar nici la înţelesul său funcţional. „Între conceptul de substanţă şi cel de funcţiune se impune un concept nou, care să păstreze o substanţialitate şi, fără a se dizolva în funcţiune, să manifeste funcţionalitate” (C. Noica, p. 333). Acesta este elementul „ca realitate” mediatoare şi ca mediu la propriu. Asemenea medii apar din când în când ca realităţi mai puternice ontologic decât întrupările individuale…” (ibidem). Între ilustrările pe care le caută Noica se distinge şi aceea de „specie” care, de la Darwin încoace, „nu mai este substanţa propriu-zisă (…), a căpătat un caracter funcţional, în locul unuia substanţial, numai că (…) nu 1-a pierdut cu totul pe cel substanţial (…) ; tot ce e viu se dovedeşte a fi întru o specie, care, fără să preexiste individului (…) îl modelează totuşi, ca o realitate organizator activă sau, cum se spune acum, ca un „sistem de reglare”, el însuşi în curs de determinare prin exemplele pe care le determină, Cum oare să numim altfel decât „elemente” asemenea entităţi, nici substanţe, nici funcţiuni, deopotrivă substanţiale şi funcţionale, care dau fiinţă lucrurilor şi iau fiinţă de la ele. Elementele fiinţează paste tot (…) Studiul istoriei a oscilat între date prea legate de realitatea imediată şi orizonturi prea largi: de idealitate, până când sociologia şi filosofia culturii au indicat structurile comunitare şi mediile ce apar în istorie, dacă nu / chiar / câte o adevărată lume, oekumene” (Noica, p. 334). Trăim, aşadar, şi prin aceste „elemente nevăzute, nicidecum numai prin realităţi văzute” (Noica, p. 335). Putem formula o primă ipoteză pe drumul nostru spre ideea realismului sociologic, pe deplin întemeiat în opera politică a lui Eminescu, şi anume: când realul este desfiinţat într-un lucru, el se refugiază în mediul acestuia, astfel încât tot ambientul se „îmbolnăveşte” subit de absenţa lucrului respectiv şi îl conservă ca pură virtualitate, ca predispoziţie spre realitatea lui. Aşa se explică acele stări afective colective în faţa câte unei nedreptăţi făcute unui om, unei colectivităţi, ba chiar lucrurilor neînsufleţite. Ele sunt starea de câmp a realităţii substanţiale a lucrului (omului sau colectivităţii) desfiinţate. Într-adevăr, „oamenii realizează doar în câte un ceas deosebit ce este elementul” (Noica, p. 335). Dar şi cu împlinirea excesivă a câte unui real lucrurile se petrec la fel; realitatea lui trece dincolo de pragul său de optimitate şi el se face simţit prin ceva de peste marginile lui. Prea adesea elementul se manifestă ca ceva „în lumea dinafară”. Pentru a spori realitatea lucrului, elementul trebuie să se manifeste ca interioritate nu doar ca ceva distribuit şi dispersat, chiar dacă nu-şi pierde nici astfel unicitatea. Nu este suficient, remarca Noica, să ai corul dionysiac și actul bahic pentru ca, tipul de entuziasmos manifestat astfel să şi fie sporitor ontologic. Este necesar ca aceste „elemente” să dea tragedia, şi numai astfel ceea ce mai înainte doar „plutea” în aer, în „mediul” de viaţă şi de cultură, s-a împlinit, adică a devenit „model ontologic satisfăcut”, câştigându-şi subzistenţa şi autonomia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu „Misterele” Evului Mediu, care n-au dat „nici creaţii individualizate, cu atât mai puţin legi ale unui gen literar care să se impună ; elementul a rămas element gol”(C. N., p. 336). Prin Luceafărul lui Eminescu, mitul popular al Zburătorului din folclorul românesc, asimilat „metaforei luminii a Occidentului” (cf. Sv. Matta, p. 25), s-a transfigurat în „orizont hyperionic”, deschizând poate un eon cultural nou în câmpul de criză al culturii faustiene. „În sfârşit, un alt exemplu : în toate culturile cu tradiţie, elementul folcloric a precedat creaţia folclorică. Oamenii au trăit în elementul acela, până ce el s-a condensat în creaţii. Într-un sens apropiat, şezătoarea, sărbătoarea în general, a precedat cântecul, aşa cum salonul literar, tot ca un fel de element, a precedat pe moraliştii francezi — până la a pune pe La Rochefoucauld să scrie maxime la comandă — precum şi legile genului respectiv, în măsura în care se poate vorbi de legi aici. Căci realitatea de ansamblu a elementului este cea care face posibile făpturile de o parte, legile de alta, iar legile se nasc şi ele.” (C. Noica, p. 336).

Acum se poate încerca o definiţie pentru element : numim aşa orice mediu exterior ce poate deveni mediu interior” (ibidem, p. 339). „Astfel cultura care la început reprezintă un perfect mediu exterior, cu universul ei de cunoştinţe, ce trebuie învăţat şi de documente ce trebuie consultate ; devine, până la urmă, un mediu interior, în cazul celor împliniţi în ea şi care se ridică la puterea ei” (ibidem, p. 339).

Tot astfel, „comunitatea, sensurile de viaţă ale societăţii, valorile etc, „se pot preface” în principii de viaţă dinăuntru active şi creatoare” (ibidem, p. 340). Elementul, aşadar, „prezintă ceea ce este în lucru mai adânc decât lucrul însuşi” (ibidem). Curiozitatea este că, deşi fiind mai adânc în lucru decât lucrul însuşi, el poate fi atât de uşor „despărţit” de lucrul însuşi. Or această despărţire provoacă desfiinţarea lucrului, de-realizarea lui. Ce mai este cultura fără personalităţi sau cu opere interzise, oprite să circule?! Aceea este o cultură care şi-a pierdut realitatea, adică o cultură desfiinţată. Ce mai este o cultură în, care lumea instituţiilor este utilizată ca o „pană” spre a fi introdusă între mediul acelei culturi şi oamenii ei ? Un cadru de înstrăinare omenească. Nimic nu poate fi mai alarmant pentru şansa unei societăţi decât emergenţa unor paseudoelite care folosesc „pana” instituţiilor spre a menţine societatea „separată”, despărţită de cultura ei. Elita se nutreşte dintr-o cultură străină ori de-a dreptul din subculturi hedoniste, ori nutrindu-se din monstruosul curent al anticulturii, iar poporului i se oferă kitch-ul, manelele, pornografia etc., adică tot anticultură. Spunem în asemenea cazuri că acea cultură, deşi reală, este des-fiinţată în chiar cercul său de manifestare.

Ce fel de „real” este acesta ? Un „real” pe dos, un „real negativ” adică un câmp de încadrare a desfiinţărilor sale. Modelul ontologic al acelui real este blocat. Căci, de vreme ce acel real are un model deja obţinut, el nu mai poate fi „desfiinţat” altfel decât prin blocare, realul însuşi fiind golit de substanţă, de-substanţializat. Un atare fenomen dezlănţuie o criză de mari proporţii pentru starea sufletească a unui popor. Opera lui M. Eminescu este elementul comunităţii şi al culturii româneşti, nucleul lor dens pentru următoarea mie de ani. Prin Eminescu te poţi ridica la puterea acestei culturi, poţi dobândi împlinire ontologică. A despica opera lui Eminescu în două părţi — cea literară şi cea politică — este tot una cu o fractură a spiritului românesc. Toţi aceia care comit o asemenea fracturare interioară se expun pe ei şi, cu ei odată, cultura română unei sterilizante devieri.

Să reţinem, deocamdată, că toţi cei ce trăiesc în mediul eminescianismului se pot „ridica la puterea lui”, dacă vor trece acest mediu exterior al operei în „mediul interior” al sufletului propriu (interioritatea personalităţii lor). Ei pot urma, însă, şi drumul răsturnat, căci pot fi coborâţi din puterea unei culturi, dacă s-ar menţine separaţi de mediul acelei culturi, de operele sale, de personalităţile şi valorile ei, de orientările sale sufleteşti. Cu separarea aceasta, după gradul şi amploarea rupturii, s-ar obţine derealizarea acelei culturi. Câmpul ei de realitate se „împuţinează” progresiv şi-n „golul” ivit se instalează „nimicul”. Acesta, însă, nu este „nimicul absolut”, ci doar măsura „deficitului de real” în cercul de existenţă al celor care, înlăuntrul culturii respective, experiază un asemenea declin. Agenţii capabili să provoace atari sciziparităţi în real sunt agenţii „dominaţiilor”. Ei pot rupe un popor întreg de cultura lui. Dominaţiile, aşadar, nu sunt, din punct de vedere ontologic, decât ocazii şi încadrări ale „nimicului”, tocmai pentru că introduc în real „separaţii” silnice şi inaugurează astfel seriile istorice ale „declinului ontologic”, pe lungimea unor durate variabile denumite „epoci istorice”.

Despărţirea sau doar îndepărtarea de Eminescu se pot obţine, iată, nu numai prin interdicţia operei ci şi prin despicarea ei. Cei ce vor să ţină sub lacătul ignorării o parte din opera eminesciană — cea politică dimpreună cu manuscrisele — provoacă o fracturare a spiritului românesc şi deopotrivă o tragică alienare a elitelor româneşti în istorie. Niciodată primejdia unei atari înstrăinări nu a fost atât de acută ca astăzi, când falşii apostoli ai europenismului ne cer să ne dezicem de opera teoretică şi politică a lui Eminescu. Dispreţul ori chiar şi numai desconsiderarea publicisticii sale reprezintă un fapt de regresiune spirituală la care suntem îndemnaţi cu malefică asiduitate. Despărţirea de Eminescu îmbracă, aşadar, şi forma sciziparităţii întregului operei sale urmată de îndemnul viclean la ignorarea uneia dintre secţiunile acestui univers creator singular. Intuim, iată, ce tragice consecinţe poate să aibă pentru starea sufletească a unui popor o asemenea „despărţire”. Efectul ei cel mai sigur ar fi o gravă îmbolnăvire a direcţiei noastre sufleteşti, o incontrolabilă alienare istorică.

1 Capitol din lucrarea „Declinul popoarelor. Retrosociologie eminesciană”, în manuscris.

Floare Albastră, Nr 1, 2018 – 2019

Mihai Eminescu Ro

Centrul Cultural Spiritual Văratic




Registrul de nașteri din Botoșani, la 15 ianuarie 1850 și Certificatul de deces al lui Mihai Eminescu. FOTO-DOCUMENTE via Arhivele Naționale ale României

Arhivele Naționale ale României au publicat de ziua oficială a lui Eminescu o fotocopie a Registrul nr. 81/1850 din Colecția de stare civilă a orașului Botoșani, unde, la a treia rubrică, se consemnează nașterea lui Mihail, fiul lui Gheorghe și al Ralucăi Iminovici, din categoria socială a proprietarilor, la data de 15 ianuarie (stil vechi). Același registru consemnează și data botezului, pe 21 ianuarie. În general copiii se botează cât mai aproape de 40 de zile de la data nașterii. Mai mulți eminescologi afirmă că data de naștere reală a lui Mihai Eminescu este 20 decembrie 1849.Memorialul Ipotești: notează 1849, dec.20. Dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, trecută de poetul însuşi în registrul – album al Junimii. Este susţinută şi de Matei, fratele cel mai mic al poetului, ca fiind scrisă de către tatăl lor pe o veche psaltire. Fără acoperire documentară, data nu a fost acceptată de istoria literară. • 1849, dec.24. Alta dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, comunicată de Aglaia, sora poetului. • 1850, ian.15. Se naşte la Botoşani Mihai, al şaptelea copil al familiei Eminovici. Data, consemnată în Registrul de naşteri şi botezuri pe anul 1850 al oraşului Botoşani, este singura cu acoperire documentară.

Publicăm mai jos documentul însoțit și de sinistrul act al decesului:

Nr. curgătoriu:
Trii (3)
Data nașterii:
ziua cincisprezece,
luna ghenari
Data botezului:
ziua douăzeci și una,
luna ghenari
Secsul:
fiu
Numele carele s-au dat pruncului la botez:
Mihail
Numele și pronumele, starea sau meseria părinților pruncului:
D. Ghiorghi Iminovici, căminar, cu soția sa Raluca, proprietari
Politiea sau satul unde s-au născut pruncul:
În orașul Botoșani
Numele și prenumele nașului sau a nașii:
D. Vasile Iorașcu, stolnic
Iscăliturile: a preotului, a nașului și a părinților:
Ioan Ikonom, Vasile Iorașcu stolnic au fost naș, G. Iminovici căm<ina>r, Raluca Iminovici, căm<ina>re

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro




BUCOVINA ȘI BASARABIA. Studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online. Adevărurile lui Eminescu despre Rusia, aceleași, după exact 140 de ani

Consecvent misiunii sale, de recuperare integrală a operei jurnalistice, sociologice, istorice și politice a “Românului Absolut”, portalul Mihai-Eminescu.Ro publică integral, pentru prima oară în mediul online și, putem spune, pentru a doua oară de la prima și unica apariție sub formă de volum, din 1941, studiul istoric al lui Eminescu “Bucovina și Basarabia”. Cel mai probabil din motive politice, acest studiu nu a fost introdus în ediția Operelor realizată de Academia RSR citate din el circulând disparat pe ici-colo. Publicate în lunile aprilie, mai și iunie ale anului 1878, exact acum 140 de ani, articolele din Timpul privind Bucovina și Basarabia strălucesc și azi prin acuratețea și profunzimea analizei, dovedind încă o dată de ce jurnalistul și geopolitcianul Eminescu deranja marile puteri din jurul României și în special Rusia.

În pofida spuselor neavenite ale unui fost demnitar al României, în textul pe care îl publicăm azi în premieră în spațiul internetului veți constata speranțele și respectul lui Eminescu față de “lumea modernă”, de Occident. Criticile la adresa Rusiei lasă brazde atât de adânci încât îl determină peste câteva luni, pe însuși directorul ziarului Timpul, Ion Alexandru “Zizin” Cantacuzino, fost ministru de Externe și Finanțe, să îi ceară lui Titu Maiorescu să îi “domolească” adevărurile lui Eminescu despre expansionismul perfid al imperiului țarist care țintea și țintește anihilarea elementului românesc și, în final, distrugerea totală a României.

“Câtă vreme musulmanii erau încă o primejdie pentru societatea europeană, Românii i-au combătut cu bărbătească statornicie, luptând şi mereu luptând veacuri întregi; acum, când muscalii par a voi să pună în joc pacinica desvoltare a vieţii moderne, lupta trebue să se urmeze contra lor, şi câtă vreme piciorul român mai stă ţeapăn pe faţa pământului, unirea slavilor dela miazănoapte cu cei dela miazăzi, atât de mult dorită, nu se poate face.”, scrie Eminescu. Probleme rămân, și azi, aceleași.

PS: Pe 28 iunie, când marcăm 135 de ani de la data arestării jurnalistului Mihai Eminescu vom publica noi documente inedite privind urmărirea militantului naționalist pentru “Dacia Mare” de securiștii maghiari.

MIHAI EMINESCU

BUCOVINA ŞI BASARABIA
STUDIU ISTORICO-POLITIC

prezentat de

PROFESOR I. CREŢU

BUCUREŞTI

1941

MOTTO:

«În toate întâmpinările de până acum, găsim repetându-se cu stăruinţă că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de Ruşi cu sabia dela Tătari şi dela Turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n’a fost nici întreagă, nici în parte a Turcilor sau a Tătarilor, ci a unui Stat constituit, neatârnat deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului şi dacă reprezentanţii Statului moldovenesc, Domnii, ajunseră atât de slabi încât dreptul era desbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vre’odată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el. (…)
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă ».
Eminescu, « Basarabia » :
I. Numele şi întinderea ei.

(Timpul, 3 Martie 1878).

INTRODUCERE


În luna Martie a anului 1878, îndată după războiul româno-ruso-turc, Eminescu a scris în «Timpul» — în calitate de redactor principal al acelui ziar — un şir de articole istorico-politice privitoare la drepturile României asupra Basarabiei. Pentru întâia oară, aceste studii grupate în şase mari capitole şi intitulate Basarabia, au fost identificate şi retipărite de noi în ediţia M. Eminescu, Opere, 4 vol., apărute la Bucureşti în anul 1939. Ele constitue, după părerea noastră, cele mai strălucite pagini
din istoria ziaristicei româneşti şi printr’însele, marele nostru scriitor dovedea «cu istoria şi cu documentele în mână » — după propria sa expresie — că pretenţiunile Rusiei de a i se retroceda cele trei ţinuturi acordate Moldovei de către Congresul dela Paris (1856) erau cu totul nejustificate, iar călcarea convenţiei rusoromâne din 4 Aprilie 1877 de către Rusia constituia un act de trădare din partea unui aliat.
Mânuind cu mare talent şi cu multă competenţă izvoarele istorice contemporane, pe care le şi citează la sfârşitul lucrării sale, Eminescu încheia cu următoarele cuvinte:
«Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr’un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente
grele, toate acestea fac, ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră.
Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n’am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc » (M. Eminescu, Opere, ed. I. Creţu, vol. II, p. 286).
Dar problema pretenţiunilor ruseşti asupra Basarabiei avea să se pună în curând, chiar în cursul anului 1878, în faţa puterilor europene, la Congresul din Berlin. De aceea Eminescu, care simţea că pentru acest for nu este suficient numai argumentul drepturilor istorice şi că este necesar ca problema Basarabiei să fie înfăţişată şi pe planul mai înalt al politicei europene, scrise un nou şir de articole, intitulate de data aceasta Bucovina şi Basarabia, care au apărut în «Timpul» în cursul lunilor Aprilie, Mai şi Iunie ale acelui an.
În noul său studiu, Eminescu introduce problema Bucovinei cu un dublu scop. Făcând o amănunţită expunere, bazată pe documentele timpului, asupra împrejurărilor politice care au dus la anexarea Bucovinei de către Austria, Eminescu urmărea să înfăţişeze rolul ce şi-a asumat aceasta de a împiedica expansiunea rusească în Orient şi deci obligaţiunea ce a contractat Austria de a se opune şi pretenţiunilor actuale ale Rusiei; altminteri menţinerea Bucovinei sub stăpânirea austriacă n’ar mai avea nici o justificare.
De asemenea purtarea boierilor moldoveni şi opunerea lui Grigorie Ghica Vodă la cedarea Bucovinei sunt prezentate de Eminescu în scopul unei propagande interne, arătând conducătorilor politici ai României exemplul de urmat în privinţa Basarabiei.
Pentru puterile europene care se întruneau la Berlin, Eminescu scoate în evidenţă misiunea istorică ce ele înşile acordaseră României prin pacea dela Paris — aceea de a fi o ţară neutră şi de cultură la răspântia unde se ating cele trei lumi deosebite: Rusia, Austria şi Turcia, — iar pentru guvernul român pune înainte faptul că în trecut, cu toate vitregiile politice, Domnii şi boierii n’au consimţit niciodată
formal la pierderea vreunei părţi din «vatra strămoşească», fie aceasta Bucovina, fie Basarabia.
Dar, ca şi articolele despre Basarabia şi ca atâtea sute de articole scrise în cei şase ani de activitate ziaristică la «Timpul», nici studiul Bucovina şi Basarabia nu poartă semnătura lui Eminescu. Din această cauză n’a fost retipărit până astăzi şi niciuna din ediţiile de până aci nu-1 pomeneşte măcar. Urmează deci să spunem câteva cuvinte despre paternitatea acestui studiu.
Ideea de targuială, de renunţare de bună voie, de vindere, cu privire la Basarabia, se află în studiul Bucovina şi Basarabia ca şi în alte studii şi articole ale lui Eminescu, exprimată câteodată cu aceleaşi fraze. Astfel unele pasaje din Bucovina şi Basarabia îşi au echivalentul lor în alte articole a căror paternitate eminesciană este indiscutabil dovedită:
«Nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge orişicând învinovăţirea că înşine am stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri » (Bucovina şi Basarabia, p. 21).
«Oricât de mulţi oameni răi s’ar găsi în această ţară, nu se găseşte niciunul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 214).
« Generalul Ignatieff. . . nu s’a sfiit a mărturisi că crede pe poporul român destul de netrebnic
spre a vinde o parte din vatra ţării sale » (Bucovina şi Basarabia, pp. 166— 167).
« Abia au trecut câteva săptămâni de zile de când corpurile legiuitoare ale României au votat moţiunea prin care respinge orice târguială privitoare la vatra ţării… (« Timpul », 9 Martie 1878).
« Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Basarabia; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vrednici de încrederea popoarelor dela apus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem. .. » (Bucovina şi Basarabia, pp. 164—165).

«Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia; vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic » (M. Eminescu, Opere, vol. II, p. 225).

« Prin urmare vom ieşi din războiu c’o mulţime de experienţe dureroase care vor servi de învăţ M. Sale, cu pierderi de oameni şi bani, ruinaţi poate — dar nu vom pierde Basarabia, şi de sigur nu cu bună voia noastră » (M. Emi- nescu, Opere, voi. II, p. 238).

Ideea că Basarabia este legată de misiunea noastră istorică prin încredinţarea Europei se află în Bucovina şi Basarabia, ca pretutindeni în articolele lui Eminescu.

« Chiar dacă ar fi trecut cu vederea importanţa istorică, economică şi strategică a acestei rămăşiţe din vatra Moldovei, Românii nu puteau uita că Europa le-a încredinţat-o şi că nu se poate un preţ, cu care le-ar fi iertat s’o înstrăineze » (Bucovina şi Basarabia, p. 163).

« Acest petec de pământ, pe care « Le Nord » ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră» (M. Eminescu, Opere, voi. II,

p. 256).

Această misiune istorică a poporului român este înfăţişată la fel în Bucovina şi Basarabia ca în alte articole ale lui Eminescu.

« .. .Nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele dela apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunii şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine » (Bucovina şi Basarabia, pp. 22—23).

«Trebue să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a Statului român…» (M. Eminescu, Opere, voi. III, p. 207).

«Aruncaţi din întâmplare la răspântia, unde se atinge cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească, Românii, chiar în virtutea originei lor, sunt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un strat de cultură deosebită, în care trei lumi se întâlnesc şi se împacă» (Bucovina şi Basarabia, pp. 145—146).

« Misiunea Statului român în afară era ca să formeze o despărţire intre trei civilizaţii deosebite, între Austria şi Rusia pe de o parte, între Rusia şi Turcia pe de alta. . . » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 215).

Ideea că politica austriacă era bazată pe catolicism se află în Bucovina şi Basarabia ca şi în Influenţa austriacă.

« Ca putere catolică, Austria făcea politica sa cu ajutorul catolicismului » (Bucovina şi Basarabia, p. 45).

« Catolicismul întinsese peste Europa un pa- injiniş subţire de idei religioase. . . Imperiul care se formează sub acest painjiniş, se numeşte imperiul roman. Casa domnitoare care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal, este Casa de Austria » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 45).

In Bucovina şi Basarabia se narează pe larg faptele care duc la concluzia că Austria a procedat prin mituire la ocuparea Bucovinei. Această idee se găseşte şi în manuscrisul lui Eminescu, aflător la Academia Română sub Nr. 2.264, precum şi în articole tipărite.

« La conferinţele secrete mai lua parte şi dragomanul Porţii, Costachi Moruzi. Numai decât la una din cele dintâi conferinţe Thugut îi promite 1.000 galbeni, pe care nu-i va primi însă decât dupăce, prin concursul lui, negocierile vor fi ajuns la un bun rezultat. Costachi Moruzi primeşte cu vie mulţumire această dovadă de încredere şi, din partea sa, promite că va face tot ce-i va sta în putinţă » (Bucovina şi Basarabia, pp. 80—81).

«… Un grec a vândut jumătatea Moldovei Ruşilor, alt grec a mijlocit mituirea Turcilor la cedarea Bucovinei… » (Ms. 2264, p. 6).

Descrierea amănunţită a domniei fanariote n Principate care se face în Bucovina şi Basarabia, se află exact în acelaşi spirit concepută, însă mai sintetic exprimată, în Influenţa austriacă (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 59, 63), precum şi în Stăpânirea străinilor pe pământul românesc (idem, p. 465).

Pasajul: «După capitulaţiunea dela Movila Răbiei, oştirea Moldovei se risipeşte, Voivodul Dimitrie Cantemir se duce pribeag în lume » [Bucovina şi Basarabia, p. 104), se întâlneşte aproape întocmai şi în articolul de fond din «Timpul», 16 Aprilie 1878, articol datorit tot lui Eminescu: « De când la Movila Răbiei oastea moldovenească s’a risipit, rămăşiţele inimilor bărbate s’au pribegit… ».

Acuzaţia ce se aduce guvernului român, în studiul Bucovina şi Basarabia, că a dizolvat Senatul, care era ostil convenţiei cu Rusia şi a ales altul « când cetele de cazaci trecuseră hotarele ţării », se repetă întocmai şi în alt articol al lui Eminescu: « Dar oare Senatul n’a fost dizolvat asupra intrării Ruşilor, iar actualul Senat n’a fost ales pe când talazurile invaziei acoperise Moldova? » (M. Eminescu, Opere, voi.II, p. 378).

În fine, ideea că: « împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. . . » (Bucovina şi Basarabia, p. xoo), se află desvoltată într’un articol întreg, intitulat Tendenţe de cucerire (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 295), a cărui paternitate este indiscutabilă şi din care reproducem doar câteva fraze: « Răsărită din rasse mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţii omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură . . . Frumosul e înlocuit prin măreţ. . . Ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care-i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor» (M. Eminescu, Opere, voi. II, pp. 295—296).

Este cunoscută de asemenea atitudinea împotriva războiului alături de Ruşi, luată de Conservatori şi susţinută de Eminescu in toate articolele sale privitoare la această problemă şi care se întâlneşte şi in acest studiu despre Bucovina şi Basarabia.

Iar pentru cei cari, citind articolele lui Eminescu despre Basarabia, au constatat strânsa legătură între ideile de acolo şi tema fundamentală din cel de faţă, nu mai rămâne niciun fel de îndoială că Eminescu este autorul studiului pe care-1 retipărim pentru întâia oară în paginele ce urmează.

Atât ideile cât şi căldura patriotică ce străbate printr’însul fac, după părerea noastră, din acest studiu al lui Eminescu, un document interesant, din care se poate vedea chipul în care spiritul naţional românesc a reacţionat prin pana celui mai mare scriitor al său.

Totodată avem convingerea că prin retipărirea lui ne facem nu numai o firească datorie fată de memoria nemuritorului nostru scriitor, — prezentând astfel un nou aspect al scrisului eminescian şi dovedind prin aceasta că marele poet a fost în acelaşi timp şi un mare apărător al drepturilor naţionale româneşti —, dar aducem totodată şi o largă contribuţie la cunoaşterea problemei acelor pământuri româneşti care, în urma dureroaselor evenimente din ultima vreme, au intrat iarăşi sub dominaţiunea străină.

31.XII.1940

I. CREŢU

Profesor la Liceul Lazăr din Bucureşti

BUCOVINA ŞI BASARABIA

S’au împlinit o sută de ani de când Austria, voind să stabilească comunicaţiunea între Ardeal şi Galiţia, a luat în stăpânirea sa o parte din Moldova. Curtea din Viena nu avea nici un drept asupra bucăţii de pământ, pe care o cerea şi pe care în urmă a şi luat-o, era însă interesul apărării puternicul argument, pe care îşi întemeia cererea.

Impărţindu-se Polonia, Austria luase partea despre miază-zi şi astfel câştigase o provincie, care se megieşea cu Ardealul fără ca să comunice cu dânsul. Dela hotarele Moldovei până la Maramureş munţii stau ca un zid nestrăbătut încât, fiind atacată Galiţia despre miazănoapte ori despre răsărit, era peste putinţă a da trupelor, ce o ar fi apărat, ajutor grabnic din Ardeal.

Două provincii megieşe ale aceleiaşi împărăţii, cari nu comunică decât prin o a treia şi cu un înconjur foarte mare, erau o anomalie foarte jignitoare atât pentru apărarea hotarelor, cât şi pentru administraţie şi comerţ. Curtea din Viena trebuia dar să caute a stabili între aceste două provincii comunicaţia pe cea mai scurtă cale, care, după desvoltarea terenului, era cu putinţă, şi această mai scurtă cale era prin Moldova şi anume prin trecătoarea Bărgăului. Astfel luarea Bucovinei era o consecuenţă firească a împărţirii Poloniei şi cererea Austriei de a i se ceda câteva districte din Moldova, deşi nu era întemeiată pe drept, era justificată prin nişte interese, a căror legitimitate numai anevoie o vom putea pune la îndoială.

Tot spre a stabili o comunicaţie, Rusia a luat Basarabia, şi acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm partea, ce ni s’a înapoiat din această Basarabie. Ţarul nu avea nicun drept recunoscut pe care şi-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat teritoriul din Nistru până în Prut, şi cu atât mai puţin are acum vreun drept, cu care ar putea lua partea ce ni s’a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicaţia între Basarabia rămasă încă rusească şi între Bulgaria.

Admiţând legitimitatea intereselor Rusiei, nu înţelegem cum Rusia ne oferă în schimb Dobro- gea, de oarece, îndată ce Dobrogea ar fi teritoriu românesc, comunicaţia între Rusia şi Bulgaria nu se mai poate face decât prin ţara noastră. Rusia n’a scăpat de o piedică, iar noi întâmpinăm nişte greutăţi mai mari chiar decât cele de până acum. In tot cazul, Rusia nu ne poate oferi Dobrogea decât cu hotărîrea de a ne sili mai târziu să i-o cedăm.

Contestăm însă legitimitatea intereselor, ce Rusia pretinde a avea pentru stabilirea comunicaţiei între Bulgaria şi Basarabia rămasă sub stăpânirea rusească. Bulgaria este eliberată, iar nu cucerită; şi numai atunci, când Rusia va avea o provincie peste Dunăre şi când apărarea acestei provincii ar fi pusă în joc, numai atunci vom putea discuta, dacă cererea de retrocedare e justificată. Nici atunci nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge ori şi când învinovăţirea, că înşine am stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri. Dacă nu am putut păstra întreagă moşia rămasă dela părinţii noştri, ne-am păstrat şi voim să ne păstrăm conştiinţa întăritoare, că ni-am făcut datoria şi că nu din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost ştirbită.

Astăzi, când cestiunea retrocedării Basarabiei pune pe poporul român, ba, putem zice, chiar întreaga Europă în fierbere, este datoria noastră a ne lămuri şi a lămuri pe Europa asupra împrejurărilor, în virtutea cărora această cestiune se pune. Este un curent de două sute de ani, de care Europa sufere ca de o boală cronică. Europa sufere; noi însă, cari am stat aci, între Turci şi Ruşi, mereu am fost zguduiţi şi mereu suntem apucaţi de puternicul curent. Mai înainte, trei veacuri stăturăm mereu sub arme, mereu în luptă, mereu un zid de despărţire între apus şi răsărit; iar după o muncă uriaşă de trei veacuri au început alţii a se bate peste capetele noastre.

Cinci sute de ani din vieaţa noastră a fost o luptă necurmată; cu toate aceste astăzi, după ce Europa ne-a dat douăzeci, numai douăzeci de ani de pace, în ciuda zguduirilor bolnăvicioase prin care am trecut chiar şi în această vreme, astăzi ieşim la iveală ca un popor întinerit şi plin de putere proaspătă. Nu cerem dela lume decât putinţa desvoltării pacinice, nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele dela apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunii şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine.

Dovadă ne este trecutul, pe care l-am putut purta fără de a fi pierdut ceva din individualitatea şi trăinicia noastră.

Sunt aproape două sute de ani de când Ruşii au început luptele pentru surparea împărăţiei otomane.

Astăzi când aceste lupte par aproape de capătul lor şi când cestiunea retrocedării Basarabiei ni se pune ca o consecuenţă a faptelor petrecute peste Dunăre, astăzi când, cu căderea împărăţiei Otomane, soarta poporului român urmează a fi hotărîtă, chiar puterea faptelor ne îndreptează privirea spre trecut şi ne îndeamnă să căutăm a ne lămuri asupra întâmplărilor, în virtutea cărora împărăţia otomană a ajuns la starea ei de astăzi. Vom face dar, mai ales după documentele istorice adunate de răposatul Eudoxie Hurmuzachi, o dare de seamă asupra faptelor hotărîtoare ce s’au petrecut în ţările din Orientul Europei dela anul 1700 până în zilele noastre, şi vom căuta să urmărim tenden- ţele deosebitelor puteri interesate faţă cu ţările române. In deosebi însă vom arăta importanţa cedării Bucovinei în comparaţie cu cedarea Basarabiei, şi vom pune în asemănare purtarea Moldovenilor la anul 1777 şi aceea a Românilor la anul 1877.

Vom vedea apoi în urmă, care trebue să fie consecuenţele fireşti ale faptelor petrecute.

I

POLITICA ORIENTALĂ IN VEACUL XVIII

Întâmplarea hotărîtoare, ce încheie veacul XVII, este pacea, pe care Poarta otomană, în urma luptei dela Zenta, a fost silită a o primi. La Carlovăţ Turcii îşi lămuresc poziţia faţă cu Europa şi în deosebi faţă cu cele patru state învecinate, cu Austria şi Rusia, Polonia şi Veneţia. Puterea otomană e frântă şi începe a se vorbi despre alungarea Turcilor din Europa. Unele dintre state sperează, iară altele se tem, că în curând scaunul Sultanilor va putea să fie mutat în Asia, şi pentru unele această speranţă, iară pentru altele temerea că ea se va îndeplini, este ideea conducătoare în politica orientală.

Numai decât la începutul veacului XVIII, la anul 1706, agenţii principelui Rakoczy, Papay şi Horvath, adresează Marelui Vizir un memoriu, în care pun în vedere Porţii următoarele temeri:

«Ţarul de Moscova, care a îmbrăţişat în Polonia partidul regelui Saxoniei, pare a fi împiedicat de a se mai război cu Poarta; dar ţiind seamă de toate apucăturile lui el aspiră la monarhia orientului. El îşi deprinde şi disciplinează trupele contra regelui de Suedia spre a se folosi apoi de ele, după vreun pretext aparent, contra acestei împărăţii. Toate îl îndeamnă la acest războiu: afecţiunile grecilor şi ale popoarelor din Moldova şi Muntenia, cari sunt de legea lui, şi dorinţa de a-şi satisface ambiţia cu vreo cucerire însemnată.

«E dar de temut, că sfârşindu-se pacea (treuga), împăratul Germaniei va ataca această împărăţie despre apus, în vreme ce Ţarul de Moscova va ataca despre miază-noapte şi, dacă nu vor fi împiedecaţi din vreme, o vor strivi cu puterile lor unite ».

Aceiaşi agenţi, într’un alt memoriu din acelaşi an, arată că Poarta otomană trebue să declare războiu «Ţarului de Moscova, care voieşte să dispună de regatul Poloniei şi să-şi supună pe al Suediei, precum şi mai multe alte principate vecine ». Dovada despre aceasta sunt luptele lui cu regele Suediei, ingerinţele lui în Polonia şi împrejurarea, că a trimes preoţi greceşti în Crîm, ca să facă prozeliţi printre Circasieni.

Aceleaşi temeri le găsim exprimate prin raporturile ambasadorilor dela Constantinopol şi prin instrucţiunile, ce li se dau din partea guvernelor lor.

Tot la anul 1706 cabinetul francez trimite ambasadorului Ferriol un proiect de alianţă cu Austria contra Turciei. Memoriul începe astfel:

« Monarhia turcească, nu deosebit de alte monarhii, ce au existat dela începutul lumii până acum, după ce s’a mărit, acum a ajuns la decadenţă, ori, spre a vorbi mai lămurit, scăderea puterii ei formidabile a început sub Mahomed IV, tatăl Sultanului de astăzi, în cel din urmă răz- boiu, în care liga catolică a uzurpat dela puterea otomană două coroane de cele mai înflorite, a Ungariei şi a Moreei, cu multe alte oraşe însemnate din Dalmaţia, Albania, Polonia şi Moscovia».

Ne mai sperând dar, că Turcii îşi vor putea păstra puterea în Europa, cabinetul francez voeşte să încheie o alianţă cu împăratul Germaniei, pentru ca să slăbească pe casa de Austria prin nouile achiziţiuni, ce ar face în Orient, unde administraţia populaţiunilor necivilizate ar trebui să-i consume toate puterile. « Să împingem pe casa de Austria spre Orient — zice proiectul, — pentru ca Franţa să rămâie stăpână la Rhin ».

Astfel, centrul combinaţiunilor politice europene, era în Orient, şi la Constantinopol se puneau la cale războaiele. In luptă cu casa de Austria, Bourbonii din Franţa mereu stăruiau pe lângă Poartă să declare războiu şi să atace despre răsărit pentru ca să facă diversiune în favorul armelor franţuzeşti. In aceeaşi vreme căpeteniile răzvrătiţilor din Ungaria şi Ardeal, Tokoly, Rakoczy, Bercsenyi şi alţii, încurajaţi şi ajutoraţi cu însemnate subsidii de către guvernul francez, mereu îndemnau pe miniştrii turci să declare războiu Austriei şi să restabilească Ungaria, ca zid despărţitor între împărăţia otomană şi cea romano-germană. De altă parte regele Suediei cerea mereu ajutor contra Ţarului Petru, şi în Polonia era un partid, care mereu îşi da silinţă ca prin ajutorul Porţii otomane, să puie capăt ingerinţelor ruseşti. Zi pe zi Marele Vizir, miniştrii turceşti şi chiar Sultanul trebuia să asculte sfaturile binevoitoare şi propunerile războinice, ce li se făceau de către agenţii secreţi ori publici ai acestora.

Poarta otomană nu cuteza însă a declara războiu Austriei, nici Rusiei, ci totdeauna se mângâia cu poruncile coranului, care cere ca o pace încheiată să fie sfântă şi ca Sultanul să nu se războiască decât cu aceia, cari nu se ţin de învoielile făcute în tratatele de pace. Cel puţin în parte însă această supunere către poruncile coranului era întemeiată pe temerea, că, războindu-se, turcii vor fi alungaţi din Europa. O dovadă foarte lămurită despre această temere găsim în raportul de la 19 Ianuarie 1708 al Rezidentului Talman.

Erau făcute toate pregătirile pentru un războiu contra Austriei, ba chiar oştirile erau îngrămădite în Banatul Temişoarei şi la Sava. Nu lipsea decât porunca Sultanului, pentru ca ele să năvălească în ţara ungurească şi să înainteze, după planul hotărît, spre Buda. Stăruinţele lui Talman pe lângă miniştrii Porţii rămân zadarnice. Atunci Rezidentul Austriei chia- mă la sine pe Kişlar-Agasi, un confident al său, îi pune un scaun faţă în faţă cu portretul împăratului Iosif I şi zice: Alcoranul d-voastră cuprinde proorocia, că veţi cuceri Constanti- nopolul şi toată împărăţia Grecilor şi această proorocie s’a împlinit. Tot alcoranul zice însă, că se va găsi odată un împărat bălan, numit pentru perii săi « beniasfer », care vă va alunga iarăşi din această împărăţie şi din Constanti- nopol. Crezi d-ta în această proorocie?

«Fără îndoială că cred, deoarece sunt credincios al Coranului» răspunde Turcul.

Cum îţi place portretul împăratului meu, — întreabă acum Talman, puind în vederea Turcului virtuţile şi puterea acestui împărat.

Turcul priveşte la capul bălan al împăratului şi nu zice nimic; plin însă de îngrijorare, grăbeşte să spună Sultanului că împăratul, cu care se pune la cale războiul, este bălan. Sultanul cere să vază portretul; chiar însă fără de a-1 fi văzut, hotărăşte a nu face războiu cu un « beniasfer ».

O altă dovadă despre această frică simt următoarele cuvinte pe care le găsim într’o scrisoare a lui Rakoczy, adresată la 26 Noemvrie 1717 lui Cellemare:

« Muftiul şi toţi oamenii de legi sunt pentru pace, ei zic că Dumnezeu pedepseşte pe musulmani pentrucă au călcat pacea încheiată cu creştinii, că împăratul, neavând a combate alţi inimici afară de Turci, e nebiruit şi, dacă va face încă o a treia campanie norocoasă, nu va încheia pace decât după ce va fi alungat (re- chasse) pe Turci în Asia.

Cele două puteri, care puneau în politica lor deosebită greutate pe putinţa alungării Turcilor din Europa, erau însă Austria şi Rusia.

Da începutul veacului XVIII curtea din Viena, fiind silită a se război cu Franţa şi neizbutind a stârpi rădăcinile răscoalei din Ungaria şi Ardeal, era direct interesată de pacea Orientului. In înţelegere dar cu ambasadorul Marei Britanii şi cu acela al Olandei, Rezidentul austriac dela Constantinopol îşi da mereu silinţa să împiedice izbucnirea unui războiu între Austria şi Turcia.

In aceeaşi vreme Rezidentul austriac, tot în înţelegere cu ambasadorii celor două puteri «maritime» îşi da silinţă să împiedice izbucnirea unui războiu între Rusia şi Turcia. Pentru curtea din Viena un războiu la graniţele despre răsărit ale împărăţiei nu putea fi decât o nouă greutate; afară de aceasta temerile pe care le-am văzut exprimate în memoriul agenţilor lui Rakoczy, erau răspândite în întreaga Europă şi totdeauna, când Turcii se războiau cu Ruşii, Austria trebuia să stea gata de a interveni pentru apărarea intereselor sale.

Rusia, singură, înaintează mereu spre Constantinopol.

Cea dintâi jumătate a veacului este un lung războiu între Turci şi Ruşi. Ce-i drept, se încheie şi în mai multe rânduri se reînoieşte pacea. Niciodată însă Rusia nu se simte legată prin învoielile făcute la încheierea păcii. Pentru ea tratatele de pace nu au valoare decât întrucât ele îi dau noui drepturi.

In tratatul de pace dela Carlovăţ se hotăreşte, ca Ţarul să-şi retragă oştirile din Polonia. Dară Turcii erau foarte stăruitori şi era de temut, că vor începe războiu ; Ţarul reînoia pacea încheiată, se obliga din nou a retrage oştirile din Polonia, dar nu le retrăgea.

Aceeaşi era puterea Ţarului faţă cu provinciile dela Crîm. Aci mereu erau conflicte şi oamenii Ţarului mereu se hărţuiau cu Tătarii. Tratatul de pace dela Carlovăţ hotărîse, ca Ţarul să nu dureze noui fortăreţe la graniţele despre Miază-noapte ale împărăţiei otomane. El însă nu numai a întărit pe acele cari erau, ci a ridicat altele noui atât în apropierea graniţelor, cât şi chiar pe un teren, pe care îl pretindea discutat între Rusia şi Imperiul otoman.

In Moldova şi Muntenia, precum şi în provinciile greceşti, Ţarul are oameni de încredere, prin care lucrează mereu pentru surparea puterii otomane.

In sfârşit, Ţarul cucereşte o parte însemnată din Suedia şi sileşte pe Regele Carol XII a se refugia cu credincioşii săi în Turcia. Ţarul îşi întemeiază chiar reşedinţa pe pământul cucerit, şi atunci când miniştrii turceşti vorbesc despre restituirea teritoriilor cucerite dela Suedia, ambasadorul rusesc îi întreabă, ce ar răspunde Sultanul, dacă cineva ar cuteza să-i facă propunerea de a ceda cuiva Constantinopolul.

La anul 1711 izbucneşte cel dintâi războiu. Oştirile ruseşti trec graniţele, Voevodul Dimitrie Cantemir declară Moldova neatârnată şi marele Vizir porneşte cu oştirile otomane spre Nistru.

Ţarul Petru avea la Prut, afară de oştirile comandate mai ales de ofiţeri germani, vreo 10—15 mii Moldoveni şi câteva cete de unguri pribegi, atât husari cât şi pedestri. In partea Turcilor luptau, afară de oştirile otomane şi tătăreşti, suedienii regelui Carol XII, polonezii comandaţi de Poniatovschi, cetele Palatinului de Chiovia şi cazacii Zaporojeni, dimpreună cu cei Potcaleni.

După capitulaţia dela Movila Răbiei (Han Tepesi), la 22 Iulie se încheie pacea dela Vadul Huşilor (In campo ottomanico ad vadum Huss.) o pace foarte blândă pentru Ţarul Petru.

Se hotărăşte în acest tratat, ca Ţarul să restituiască Porţii fortăreaţa Assak, să surpe toate celelalte fortăreţe dela graniţele despre Crîm, să nu se mai amestece în afacerile Polonezilor, Zaporojenilor, Potcalenilor şi ale Cazacilor de sub stăpânirea lui Dewlet Ghirai Han, şi că Regele Carol XII să se întoarcă sub scutul Porţii prin Polonia, în ţara sa. Cu aceste condiţiuni Ţarului Petru i se dă voie de a se retrage nesupărat.

Nu mai departe însă decât la 20 Noemvrie 1712, Sultanul adresează tuturor vizirilor, paşilor şi beilor un ordin, pe care îl începe astfel:

« În lupta ce s’a dat în anul 1123 la graniţele Moldovei între armata mea biruitoare şi aceea a Ţarului de Moscova (care de câţiva ani se prefăcea că este amic al Sublimei noastre Porţi, câtă vreme apucăturile lui meşteşugite încredinţau pe ori şi cine despre relele lui intenţiuni contra împărăţiei otomane) armata acestui Principe, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost biruită. După cum este scris că răul i se întâmplă aceluia care e capabil de a-1 face, Ţarul a cerut iertare cu tot felul de înjosiri (avec toute sorte de bassesse) şi pacea a fost încheiată, iară tratatul redijat în câţiva articoli. Ţarul de mai mulţi ani se amestecă în afacerile Poloniei cu scopul că, după ce se va fi făcut stăpân pe acest regat, care este vecin cu împărăţia otomană, va putea năvăli asupra graniţelor ei, şi pentru aceea s’a poruncit în acest tratat ca să se retragă cu desăvârşire din Polonia. Cu toate că acest articol, care zicea că Ţarul să nu se mai amestece în afacerile Poloniei, era unul din cele mai esenţiale şi mai importante, în ciuda acestei învoieli el a rămas cu trupele sale în Polonia ».

Prin urmare Sultanul a hotărît a reîncepe războiul. Intervenind însă ambasadorul Engli- terei şi acela al Olandei, Poarta otomană a consimţit a reîncheia pacea, puind Ţarului un termen de trei luni de zile pentru retragerea trupelor din Polonia. Cele trei luni au trecut, dar Ţarul nu şi-a retras trupele. Astfel Sultanul porunceşte, că până la 21 Martie 1713, toţi vizirii şi paşii să fie adunaţi cu trupele lor în lagărul dela Adrianopol, de unde vor avea să plece asupra Ţarului.

Astfel se rosteşte persoana Sultanului; cu toate acestea războiul nu se face, deoarece Ţarul Petru izbuteşte a încheia şi astădată pacea, obligându-se din nou a retrage trupele din Polonia.

Peste câţiva ani, la 1718, izbucneşte războiul intre Veneţia şi Poarta otomană. Austria intervine şi astfel războiul se încinge între Poarta otomană şi cele două puteri aliate.

In tot cursul războiului oştirile ruseşti sunt grămădite prin Polonia şi pe la graniţele despre Crîm; în tot cursul războiului, Ţarul Petru mereu face Curţii din Viena propuneri de alianţă ; când Turcii îi aduc însă aminte datoriile, ce le-a pnmit în tratatele încheiate, el îi încredinţează că numai în interesul lor îşi ţine trupele aproape de graniţe, şi că dovadă despre aceasta este refuzul cu care a răspuns la propunerile de alianţă ale Curţii din Viena.

La anul 1718, se încheie pacea dela Pasa- rovit. Poarta cedează Austriei Banatul Timişoarei, Serbia, Oltenia, o parte din Bulgaria şi o fâşie din graniţele despre apus. Deşi slăbită însă, Poarta otomană provoacă pe Rusia să se ţie de tratatele încheiate, şi în deosebi să-şi retragă trupele din Polonia.

Rezidentul rusesc dela Constantinopol, Alexie Dascow, răspunde într’un memoriu adresat în vara anului 1719 Marelui Vizir. Bl încredinţează pe Marele Vizir despre bunele dispozi- ţiuni ale Ţarului şi arată, că: « Regele Engli- terei e de bună înţelegere cu împăratul şi stă- rueşte a răpi ceva dela Spania; Regele Poloniei, cu ajutorul împăratului, voieşte să facă din Polonia un regat absolutist, şi dacă s’ar întâmpla aceasta, nu rămâne îndoială, că ar fi formidabil pentru puterile vecine (Vicinis potentiis formidabile fore non dubitandum) ».

Iată dar motivele pentru care Ţarul îşi ţine trupele în Polonia: e chiar în interesul Porţii, ca Ţarul să apere drepturile şi libertăţile Polonezilor, deoarece regimul absolutist ar face din Polonia un stat primejdios.

In aceeaşi vreme însă, Ţarul îşi dă silinţa a pune la cale libertatea popoarelor din Crini. In anii 1721—1724, relaţiunile între Poartă şi Rusia sunt foarte încordate, deoarece mereu sosesc la Constantinopol, dela Hanul tătărăsc şi dela paşalele fortăreţelor dela hotare, raporturi despre răscoalele ce izbucnesc sub auspiciile Rusiei. Rezidentul Alexie Dascow, miniştrii ruseşti Golowkin, Tolstoy şi Osterman, ambasadorul Franţei, marchizul de Bonnac, ba chiar şi însuşi Ţarul, în mai multe scrisori adresate Sultanului, mereu încredinţează pe Poartă despre bunele dispoziţiuni ale Rusiei şi despre dorinţa de a trăi în pace cu Turcii.

Se încheie în mai multe rânduri tratate ori se dă tărie celor încheiate. Intr’unul din aceste, Ţarul se obligă din nou a retrage trupele din Polonia, iar Sultanul îi da dreptul de a se întoarce cu ele, când cineva ar voi să facă vreun atentat la libertăţile Polonezilor. Intr’altul Ţarul se obligă a surpa fortăreaţa Kamenca, precum şi fortăreaţa din nou durată la gurile râului Samara, se obligă chiar a nu mai dura altele noui.

În sfârşit însă războiul nu se mai poate evita şi Austria primeşte mediaţiunea între Turcia şi Rusia. Se ţin conferinţe; se discută asupra locului de întrunire; Rusia caută să înconjure o

hotărîre definitivă şi astfel, parte în urma uneltirilor dibace ale diplomaţiei franţuzeşti, parte cu scopul de a nu lăsa pe Ruşi să dispună singuri în Orient, Curtea din Viena devine din mediatoare o putere ce intervine şi în urmă o aliată pe faţă a Rusiei.

Se stabileşte un comun plan de acţiune şi războiul contra Turciei se începe. Trupele ruseşti însă, în loc de a opera potrivit cu planul statornicit, îşi fac de lucru împrejurul Crîmului; astfel Turcii, rămâind în defensivă faţă cu Ruşii, îngrămădesc oştirile contra Austriacilor. împăratul Carol VI, în mai multe scrisori adresate comandanţilor săi, se plânge de duplicitatea Ţarinei, dar, în sfârşit, după un războiu de aproape trei ani, pierde Oltenia şi Serbia şi părţile ce câştigase în războiul trecut din Bulgaria şi Bosnia, şi, încheindu-se tratatul dela Belgrad, încetează a mai fi aliat al Ruşilor.

După acest războiu Turcia se bucură de o pace mai îndelungată. Dela 1700 până la 1740 ea a stat mereu gata de războiu şi a purtat sarcina a trei războaie grele; acum era dar secată de puteri şi nu mai avea destulă energie spre a se pune împotriva înaintării Ruşilor. Simţind că nu mai poate alunga pe Ruşi din Polonia şi obosită de greutăţile ce-i făcea acest stat castrat, Poarta otomană propune cabinetului din Viena să-l împartă cu Rusia.

Scăpând însă de această greutate, Poarta întâmpină altele. încă pe la anul 1750 Rusia pune cestiunea independenţei Tătarilor şi ce- stiunea autonomiei ţărilor româneşti; iar la 1769 izbucneşte un nou războiu între Turci şi Ruşi, în urma căruia Poarta este silită a încheia la anul 1774 pacea dela Cuciuc-Cainardji.

In sfârşit la anul 1788 Rusia începe războiu pentru eliberarea tuturor creştinilor din Imperiul otoman.

Dela început până la sfârşit veacul XVIII e pentru Poarta otomană o luptă necurmată spre a pune stavilă năvălirii vrăjmaşului său dela miazănoapte. Mereu în luptă cu o fatală şi neînblânzită pornire şi lipsiţi de orişice sprijinire din afară, Turcii trebuiau să stea mereu sub arme şi mereu să negocieze atât cu vrăjmaşii, cât şi cu prietenii lor. In vieaţa lor nu se mai putea desvolta decât două părţi, în care trebuiau să-şi consume cele mai bune şi cele mai scumpe puteri: armata şi diplomaţia. Despre întemeierea şi desvoltarea unei bune admi- nistraţiuni, într’o împărăţie, ce mereu se războia şi mereu era răscolită, nici vorbă nu putea să fie. Pentru împărăţia otomană nu era cu putinţă altă organizaţie decât cea militară, aspră, dar atârnată de caracterul, priceperea şi discreţiunea oamenilor cari o aplicau. Pentru aceasta erau însă prea multe elemente putrede în imperiul otoman, căci paşalele, chiar buni oşteni şi buni diplomaţi fiind, nu mai aveau nici tăria de caracter, nici destul timp spre a fi şi buni administratori. In împărăţia otomană lipsea temelia virtuţilor cetăţeneşti: credinţa în trăinicia statului şi a formelor lui de vieaţă. Fiecare intrând în vieaţa publică începea să ia parte la o lucrare, în a cărei rezultate nu se încredeau. Abnegaţiunea cetăţenească e peste putinţă acolo, unde suntem aşa zicând încredinţaţi, că va rămâne zadarnică; aşa ori aşa, împărăţia otomană avea să înceteze; ar fi fost dar o nebunie orice abnegaţiune de dragul ei. Oamenii îşi fac datoria ca oameni; fiecare caută însă a profita de ocaziune câtă vreme se poate.

Puterile europene, îndeosebi statele vecine, privesc cu îngrijire cele ce se petrec în Orient; toate se mărginesc însă la sfaturi binevoitoare. Puterile maritime, adică Englitera şi Olanda, în tot cursul veacului XVIII, stăruesc pentru măntinerea păcii; cabinetul francez îşi dă silinţa ca să hotărască Poarta la acţiune ori la pasivitate, după cum cer interesele momentane ale Franţei; Austria în sfârşit, chiar dela începutul veacului urmează o politică hotărîtă totdeauna de neîncrederea cu care curtea din Viena priveşte asupra Rusiei. Turcii totdeauna sunt izolaţi, fiindcă nimeni nu mai crede în putinţa izbutirii lor.

II

POLITICA HABSBURGILOR

În tratatul de pace dela Carlovăţ, Poarta otomană renunţă la înrâurirea ce avea asupra Ungariei şi Ardealului, şi astfel hotarele împărăţiei Habsburgilor se întind până la Mureş şi până la culmile despre miazănoapte şi răsărit ale Carpaţilor. In urmă apoi, la anul 17×8, Habsburgii îşi întind graniţele până la Olt şi spre hotarele Bulgariei.

Oricât de mare însă, această împărăţie nu era puternică decât prin înţelepciunea oamenilor, cari ştiau să ţie la un loc atât de multe şi de deosebite popoare. Mai ales în ţările dela răsărit popoarele totdeauna erau gata de a se încăera la luptă şi numai buna chibzuinţă a Curţii din Viena le ţinea în frâu.

Deşi Poarta otomană a renunţat la înrâurirea ce avea asupra Ungariei şi Ardealului, această înrâurire nu încetase. In tot cursul veacului XVIII este în Ungaria şi Ardeal un partid care se luptă fără de curmare pentru eliberarea patriei de sub «jugul Habsburgilor». Şi acest partid e mare şi puternic, e deseori întregul popor maghiar, care cere ajutorul Porţii contra asupritorilor. Râkoczy şi Tokoly îşi împart chiar viitoarele ţări eliberate; iară după moartea lui Tnkoly, Râkoczy, recunoscut fiind de Principele legitim, adună sub steagurile sale oştiri, care, după spusele ambasadorului Ferriol, se urcă la 80.000 oameni.

Erau deci încă multe greutăţi de învins înainte de a se putea zice, că Habsburgii sunt stăpâni pe ţările dela răsărit.

Armele cu care, deşi după o luptă foarte îndelungată, Curtea din Viena a învins aceste greutăţi, sunt mai ales administrative.

Înainte de toate Habsburgii îşi câştigă ajutor contra maghiarilor chiar în Ungaria şi Ardeal.

După îndelungatele lupte ale veacului XVII, locurile neadăpostite de pe teritoriul Carpaţilor, adică partea dintre Tisa şi Carpaţi a ţării Ungureşti, Banatul Timişoarei şi Oltenia erau aproape cu desăvârşire deşertate de popula- ţiune. Cea dintâi îngrijire a Curţii din Viena era dar de a spori populaţia acestor locuri şi în deosebi, de a o spori cu oameni pe cari se vor putea rezema contra maghiarilor ca vrăjmaşi interni şi contra Turcilor şi Ruşilor ca vrăjmaşi externi.

încă pe la sfârşitul veacului XVII, împăratul Leopold I dă Sârbilor emigraţi sub povă- ţuirea Patriarhului Arsenie Cernovici locuri de adăpost în apropierea graniţelor despre răsărit şi privilegii foarte însemnate. Sârbii rămân însă organizaţi milităreşte şi totdeauna datori a se lupta pentru împăratul.

În urmă se împopulează Banatul Timişoarei mai ales cu colonişti aduşi din ţările dela apus, iară în Oltenia administraţia îşi dă toată silinţa de a spori populaţia cu colonişti bulgari, sârbi şi munteni. In tot cursul veacului XVIII, sporirea populaţiei din ţările dela răsărit este una din cele mai de căpetenie îngrijiri ale guvernului din Viena şi, cu deosebire dela 1750 până la sfârşitul veacului, conflictele pentru oamenii migraţi nu se mai curmă.

Moldovenii, Muntenii şi Oltenii, ba chiar şi Bulgarii catolici mereu migrează în Ardeal, în Banatul Timişoarei şi în ţara Ungurească, în vreme ce Secuii din Ardeal migrează în Moldova şi mocanii din Ardeal se pornesc spre Muntenia.

Sporind populaţia, Habsburgii vor totdeauna să-şi asigure iubirea ei.

In veacul XVIII religia era una din cele mai puternice arme politice. In deosebi în împărăţia

Habsburgilor această armă era însă primejdioasă. Ca putere catolică, Austria făcea politica sa cu ajutorul catolicismului; Leopold I a recunoscut însă pe Arsenie Cernovici de Patriarh şi a dat bisericii sârbeşti cele mai întinse privilegii. El a mers chiar mai departe şi, spre a face şi pe ceilalţi creştini ortodocşi părtaşi de aceste privilegii, guvernul din Viena a admis o naţiune închipuită, « naţio illirica », pentru care se dau privilegiile acordate Patriarhului Cernovici. Toţi creştinii ortodocşi, fie sârbi, fie croaţi, fie români, fac parte din această naţiune ilirică; Patriarhul sârbilor ajunge a fi Patriarh al tuturor creştinilor ortodocşi din ţările dela răsărit ale împărăţiei Habsburgilor, şi cu toţii au dreptul de a se bucura de privilegiile acordate Sârbilor.

Numaidecât, în anul 1700, împăratul Leopold I da însă marelui ambasador, corniţele Oettingen, nişte instrucţiuni, din care ne încredinţăm, că la curtea din Viena ortodoxia e privită ca o primejdie.

Împăratul însărcinează pe ambasadorul său a stărui ca sfântul mormânt să rămână sub paza Franciscanilor, «şi să nu fie cumva încredinţată schismaticilor de sub protecţia Ţarului de Moscova, care, după cum se ştie, foarte mult stăruesc să şi-o câştige ». Tocmai pentru aceea, Mavrocordat (dragomanul Porţii), fiind de legea grecească, şi având acum mare vază la Poartă, e suspect, şi are să fie menajat cu deosebită atenţie şi dexteritate (billig suspect, und dero-halben mit sonderbahrer attention und dexteritat zu menaggiren sein wirdt).

Ideea exprimată în aceste puţine rânduri este una din temeliile politice orientale a Habsburgilor: toţi ortodocşii sunt suspecţi, fiindcă stau sub protecţia Ţarului. Curtea din Viena nu are încredere în popoarele ortodoxe şi această lipsă de încredere merge atât de departe, meat la anul 1718, dându-şi părerea asupra unei petiţiuni, în care boierii munteni cereau anexarea Munteniei la Austria, consiliul de războiu sfă- tueşte pe împărat să nu râvnească la o ţară, de care Ţarul poate dispune după plac. Astfel, acordând dreptul bisericii ortodoxe, Curtea din Viena nu renunţă la combaterea ei indirectă şi acordă mai mari drepturi acelora, care se unesc cu biserica catolică. Unirea cu biserica papistă şi conflictele religioase împreunate cu dânsa sunt una din cestiunile mari, care agitează ţările dela răsărit în tot cursul veacului XVIII. O mare parte din Croaţi, toţi Rutenii din ţara Ungurească şi partea mai mare a Românilor din Ardeal se declară uniţi cu biserica papistă şi luptele între uniţi şi neuniţi, cu deosebire între Români, nu se mai curmă. Administraţiunea, voind să pună capăt acestor lupte, dă ajutor uniţilor; această părtinire nu trece însă anumite margini.

La anul 1754 împărăteasa Maria Theresia însărcinează pe Corniţele Clobuşiţchi, Arhiepiscopul de Calocia, să cerceteze certele dintre uniţii şi neuniţii din ţara Ungurească şi Ardeal. Instrucţiunile, ce i se dau comisarului împărătesc, se încep cu cuvintele:

« Deoarece cauza cea mai de căpetenie a abaterilor şi turburărilor ce s’au ivit în diecesa Orăzii-mari este fapta uniunii şi mai ales a schismaticismului, şi deoarece voinţa noastră dreaptă tinde la liniştirea populaţiunii şi este departe de a face, ori de a permite să se facă asupra numitului popor vreo presiune fiind pe nedrept asuprit prin sporirea contribuţiunilor, ori prin altfel de biruri, prin prestandele domi- nicale ori prin alte mijloace, ci din contra voim să dăm protecţiunea noastră împărătească amân- duror părţilor, adică atât uniţilor cât şi neuniţilor, şi nu vom permite să se facă siluire în materie de religiune ». Comisarul e dar însărcinat să spue preoţilor şi poporului, că toţi deopotrivă se bucură de protecţia împărătesei şi să puie deosebită greutate pe aceasta.

La anul 1758 se ţine o conferinţă în cestiunea concesiunilor de acordat Românilor ortodocşi din Ardeal. Kaunitz dă un vot separat şi cerându-i-se din nou părerea, el răspunde împărătesei:

«Votul meu cuprins în protocol l-am dat după cea bună a mea convingere şi conştiinţă, nu aş avea nimic să scad, nici nimic să adaog. înţeleg foarte bine că Maiestatea Voastră vă aflaţi în nedomirire de a botărî faţă cu nişte păreri atât de deosebite asupra cestiunu. dacă e bine ca, după modalităţile propuse de mine, să li se acorde grecilor neuniţi din Ardeal un propriu episcop exempt, ori ca lucrurile să rămână în starea lor de până acum.

Eu am ales cea dintâi soluţiune, fiindcă îmi dau silinţa de a înconjura în toate consiliile ce privesc serviciul Maiestăţii Voastre măsurile nedepline şi paliative, care îndeobşte mai mult strică decât folosesc, a apuca răul din rădăcină şi a privi lucrurile aşa cum sunt, iar nu cum ele ar trebui să fie.

Dacă am putea să ne mângâem cu speranţa, că aceia cari au să execute înţeleptele şi dreptele ordine al M. V. privitoare la măsurile de luat faţă cu grecii şi neuniţii, s’ar purta cum se cuvine şi şi-ar face pe deplin datoria, aşa nu ar fi tocmai greu a găsi alte mijloace folositoare atât pentru stat, cât şi pentru religia dominatoare; dar, după atâtea experienţe acea

stă speranţă trebue să o privim ca fiind pe deplin zadarnică, căci aplecarea spre mijloace silnice şi ura contra ilirienilor sunt cu mult mai adânc înrădăcinate, decât ca să mai putem spera vreo schimbare în această privinţă.

De asemenea în împrejurările de acum ar fi mai primejdios decât orişicând a da ocazie pentru rebeliuni, emigraţiuni ori alte urmări foarte stricăcioase, şi anume cu atât mai multe, cu cât nu dispunem de mijloace contra unor asemenea rele.

Grecii neuniţi, ce, în număr de câteva milioane, se află sub prea înalta stăpânire, trebue, după părerea mea, să fie priviţi ca fiind pentru prea înalta casă o comoară şi un adevărat juvaer, din care se vor putea trage în viitor pentru stat chiar mai multe foloase decât până acum, dacă numai vor fi scutiţi cu toată asprimea atât în cele lumeşti, cât şi în cele bisericeşti, contra orice asuprire, orice nedreptate şi orice nemulţumiri întemeiate, şi vor fi povăţuiţi astfel cum regulile precauţiunii cer să întâmpinăm o naţiune aspră şi războinică ».

Kaunitz propune dar, ca împărăteasa să numească pe Dionisie Novacovici Episcop al Românilor ortodocşi din Ardeal, rămâind ca prin mijlocirea lui să se facă încercare de a hotărî pe Români la unire cu biserica papistă.

Ura de care vorbeşte Kaunitz nu e însă întemeiată numai pe simţimântul religios, nu este o urmare a intoleranţei religioase.

In anii 1743 şi 1744 Episcopul greco-catolic din Făgăraş, Ioan Klein, mereu se plânge împărătesei Maria Theresia de asupririle ce trebue să sufere Românii uniţi, « care sunt trataţi mai rău decât ovreii ». Intre altele, Episcopul Klein protestează contra hotărîrilor dietei din Ardeal şi în memoriul, ce adresează împărătesei ca răspuns la acest protest, dieta zice următoarele:

«Neamul Românilor din vechime are nevoie de a se bucura de locuirea acestui pământ (hujus glebae incolatu gaudens) dar acea plebe nici prin aplicările, nici prin natura, nici prin in- geniul, nici cu privire la condiţiunile ei, nici din alte consideraţiuni deosebite, nu este capabilă de privilegiile naţionale; din contra mereu intră ca o pribeagă fără de căpătâi în Muntenia şi Moldova, iară acolo se leapădă de uniune, pe care a primit-o mai mult de nume decât în adevăr ».

Memoriul arată apoi, că rămâind în urma războaielor multe pământuri deşerte, Românii au intrat din Moldova şi Muntenia şi s’au aşezat pe ele; ei însă nu pot să câştige drepturi decât începând a face parte din vreuna din cele trei naţiuni.

In zadar sunt dar toate încercările Curţii din Viena. Nici ca parte a naţiunii ilirice, nici unindu-se cu biserica papistă Românii nu pot să câştige drepturi, de oarece, câştigând drepturi, după legile ţării, ei înceată de a mai fi Români. Totdeauna aceste legi erau o stavilă puternică pentru curtea din Viena, iară a le schimba nu se putea, fiindcă se temea de rebelii maghiari, cari foarte lesne puteau să provoace un războiu cu Poarta otomană. Un singur împărat a cutezat să şteargă aceste legi, Iosif II, înainte însă de a muri, şi el a fost silit să nimicească tot ce făcuse în vieaţa sa, decretând restabilirea deplină a drepturilor nobilimii.

In administraţiune curtea din Viena întâmpină aceleaşi greutăţi. Chiar în Oltenia, unde putea dispune după plac, ca în o ţară cucerită, drepturile, pe care le au boierii şi pe care nu crede de cuviinţă a le călca, sunt una din cele mai mari greutăţi. Se face numărătoarea populaţiei, se impart districtele, se iau măsuri pentru sporirea populaţiei, se face un conspect despre mănăstiri şi despre drepturile lor şi se împarte contribuţia astfel, ca populaţia rurală să nu poarte prea grele sarcine. După câţiva ani de încercare se constitue o comisiune financiară, însărcinată cu formularea propunerilor privitoare la măsurile de luat pentru o bună administrare a Olteniei. Raportul acestei comisiuni se încheie prin cuvintele:

« Prea înaltul serviciu şi chiar starea şi împrejurările ţării cer ca Maiestatea Voastră Imp. şi Cat. să faceţi întrebuinţare de acest drept (de a dispune ca în o ţară cucerită şi de a nu ţine seamă de drepturile boierilor); căci cele mai multe privilegii sunt stabilite pentru folosul boierilor, privilegii în virtutea cărora au avut ocazia de a dispune de vieaţa şi averea supuşilor după plac şi, precum arată exemplele în mod cu totul tiranic, mai ales fiindcă purtarea lor e nemai pomenită şi bietul popor suspină după ajutor, şi trebue să fie ocrotit contra lor de oarece importă mai mult a câştiga iubirea acestui popor de rând, decât a ţine pe boierii nesocotiţi şi neînfrânaţi în vechile lor drepturi, ba în cele mai mari nedreptăţi ale lor, mai ales fiindcă omul de rând e cea mai mare putere, căci prin el se împopulează şi se ridică, prin urmare prin el se aduce ţara la deplină des- voltare ».

Curtea din Viena nu a scăzut decât foarte puţin din drepturile boierilor olteni; cu toate aceste în cursul războiului următor boierii olteni nu o mai susţineau. Dacă dar în Oltenia era atât de greu a scădea din privilegii, în ţara Ungurească şi în Ardeal, unde totdeauna era o revoluţie latentă, schimbarea privilegiilor era aproape peste putinţă.

ha anul 1785 împăratul Iosif II numeşte zece comisari însărcinaţi cu organizarea bisericei. In instrucţiunile date acestor comisari, el zice între altele:

«In acest district (Banatul Timişoarei) sunt cu deosebire trei naţiuni: anume Români şi Sârbi, cari de opotrivă sunt de religia greacă- neunită, afară de aceştia colonişti străini de naţionalităţi deosebite din Germania. Naţiunea română tot mai e tratată într’un mod foarte asupritor şi mai ales pentru aceea e puţin desvoltată, nestatornică şi dispusă a fura. Câtă vreme nu vor fi luminaţi în destul prin şcoli şi câtă vreme nu se vor deştepta într’înşii, în urma unui bun tratament, iubirea pentru pământul lor, dorinţa de a-şi clădi mai bine ca sele, de a-şi lucra mai bine pământurile şi de a sădi mai mulţi pomi, aceşti oameni vor urma a se simţi campând (kampirend) de pe o zi pe alta.

de asemenea adevărat, că sau luat dela dânşii cele mai bune pământuri spre a le da altor colonişti, că au trebuit să sufere mai multe asupriri, cu toate că sunt cei mai vechi locuitori ai ţării. In de obşte această naţiune pretinde, că plângerile ei să fie ascultate şi că cei

mai bătrâni dintre dânşii, în care îşi pun toată încrederea, să fie domiriţi prin argumente întemeiate; apoi de aci înainte se poate face ori şi ce cu dânşii (alsdann kann man alles mit ihnen richten) ».

Vorbind despre Românii din Ţara Ungurească şi Ardeal, împăratul Iosif II zice:

« Durere ! este prea adevărat, că între naţiunea ungurească şi cea sârbească, apoi intre grecii neuniţi şi unguri domneşte o ură neîmpăcată. Pe cât de puţin se poate găsi adevărata cauză a acestei ure, pe atat de adevărat este, că ea izbucneşte la toate ocaziunile, lucru de care răscoala, ce nu de mult a fost în Ardeal (Horia şi Cloşca) ne dă cele mai triste dovezi. Dacă e dar să domnească pace şi fericire între oamenii ce trebue să trăiască împreună, înainte de toate această ură trebue să fie pe deplin stârpită, şi nu pot în destul a îndemna pe comisar ca să privegheze şi să silească pe ori şi cine a priveghea, ca toate persoanele magistratului să observe cel mai mare cumpăt şi în deosebi să aibă toată consideraţia pentru popi şi cler în deobşte.

« Românii — zice apoi împăratul — atât de mult sunt obişnuiţi cu asuprirea, încât sunt nepăsători chiar şi pentru locuinţele lor şi astfel sunt dispuşi la nestatornicie, la schimbări şi tot felul de excese. La aceştia nu numai trebue să se introducă şcolile, ci şi preoţii lor să fie mai bine instruiţi; în sfârşit domnii lor de pământ şi autorităţile trebue să înceapă a-i trata mai uman, pentru ca să-i îndrepteze şi să-i lipească de pământul pe care sunt».

Puternicul împărat, care da aceste porunci binevoitoare, nu a putut câştiga Românilor decât un singur drept: dreptul de a-şi schimba stăpânii. Nici dreptul de migraţiune nu l-au câştigat însă Românii, decât după ce au prefăcut în cenuşă o mulţime de sate, oraşe şi curţi nemeşeşti, au tăiat câteva mii de unguri şi au băgat spaima în vrăşmaşii lor.

Altfel lucrurile nu se puteau pune la cale. Principiul politicei Habsburgilor «Divide et imfera », era un rezultat firesc al împrejurărilor. Chiar între mărginile împărăţiei lor, Habsbur- gii trebuiau să facă mereu politică externă Ei nu puteau nimici pe maghiari, fiindcă erau un popor, de care împărăţia avea trebuinţă contra Rusiei şi tărie le puteau nimici da, fiindcă erau un neam răsvrătitor, ce mereu stăruia să provoace un războiu cu Turcia. Tocmai atât de puţin puteau Habsburgii să caute a nimici pe popoarele cuprinse sub numirea de « naţiune ilirică», de oarece ele ţineau în frâu pe maghiari şi erau în aceeaşi vreme un val de apărare contra Turcilor; aceste popoare erau însă de legea ortodoxă, erau suspecte şi foarte lesne se puteau pune la dispoziţiunea Rusiei. Curtea din Viena îşi dă prin urmare silinţa de a ţine pe aceste popoare în echilibru, dând mereu ajutor celor mai slabe dintre dân- sele, fără ca să provoace însă pe cele mai tari la rezistenţa energică.

Cuprinzând toate cele zise pană acum in o singură cugetare, ne rămâne impresia nestrămutată, că politica Habsburgilor e întru toate hotărîtă de neîncrederea cu care ei privesc pe Rusia. Şi urmărind cu băgare de seamă întâmplările ce se desfăşură în cursul veacului XVIII, această impresie ajunge a fi o convingere bine întemeiată.

Numai decât la anul 1700, vedem cum Leo- pold I « suspectează » pe un dragoman al Porţii, fiindcă e de lege ortodoxă. Şi această suspec- tare se urmează în tot cursul veacului. Politica ce Habsburgii urmează faţă cu Turcia se poate cuprinde în câteva cuvinte: ei caută să-şi asi- gureze poziţiuni bune faţă de Rusia.

In cursul războiului izbucnit la 1716, Ţarul Petru mereu face Curţii din Viena propuneri de alianţă. La 13 Octomvrie, Principele Traut- sohn raportează împărtatului Carol VI despre părerile conferinţei ministeriale cu privire la aceste propuneri. Miniştrii sfătuiesc pe Impă

râtul să nu primească această alianţă, deoarece Ţarul «precum învederează din exemple, este o foarte mare sarcină pentru aliaţii săi şi voieşte mai mult să impună legi, decât să dea ajutor; afară de aceasta cere în Imperiul Roman şi cu deosebire în Meklenburg o mulţime de lucruri nepriincioase; în sfârşit vecinătatea lui, mai ales din consideraţie pentru marea înrâurire ce are în Orient în virtutea religiunii, e foarte primejdioasă (respectu seines in oriente ob ra- tionen religionis habenden grossen Anhang gar zu bedenklich). Afară de aceasta, sub pretextul alianţei, ar face, cu deosebire în Moldova şi Muntenia o mulţime de demarşe neplăcute, iar la încheierea viitoarei păci, ar putea pune piedici stricăcioase prin obişnuitele sale preten- ţiuni exagerate ».

Ţinând seamă de aceste motive, împăratul nu primeşte alianţa; tot pentru aceste motive Austria intervine şi chiar se aliază cu Rusia în războiul viitor; tot pentru aceste motive încheie la 6 Iulie 1771 tratatul subsidial în care Poarta îi cedează Oltenia; tot pentru aceste motive refuză propunerea ce i se face de către corniţele Orlow în cursul negocierilor dela Focşani, declarând că nu voieşte să anexeze Moldova şi Muntenia; în sfârşit tot pentru aceste motive, la anul 1788 împăratul Iosif II ocupă Moldova şi Muntenia ca aliat al Ţarinei.

In tot cursul veacului XVIII politica Habsburgilor este una şi nestrămutată, aceea pe care cancelarul Kaunitz o expune în nota adresată la 6 Ianuarie 1775 Baronului Thugut: «înainte de toate ni se pune întrebarea preliminară, — zice Kaunitz, — dacă şi întrucât ar putea să fie oportun a stabili o înţelegere sinceră cu Poarta şi a primi faţă cu dânsa nişte angajamente, care nu ne-ar promite un folos chiar acum, în prezent, ci ar fi calculate pe vremile şi împrejurările viitoare.

Precum ştiţi, starea de acum a Porţii e foarte deosebită de aceea de odinioară. Ce e drept, toate lucrurile vremelnice şi toate prevederile omeneşti sunt supuse atâtor complicaţiuni neprevăzute şi atâtor evenimente, încât este peste putinţă a hotărî capătul lor cu destulă sigu- ntate! Cu toate aceste un ochiu politic poate prevedea cu toată probabilitatea, că dacă Rusia va căuta să profiteze de avantajele ce i s’au acordat în cea din urmă pace, un lucru care abia mai poate fi pus la îndoială, iar Poarta va rămânea în apatia şi letargia ei de până acum lucru ce urmează din putreziciunea temeliilor ei, că, zic, dacă va fi astfel, mai de vreme ori mai târziu va trebui să urmeze în această parte a Europei o revoluţiune capitală (Hauptrevolution).

Această singură perspectivă e mai mult decât destulă spre a ne hotărî să nu primim faţă cu Poarta nişte angajamente, să nu încheiem cu ea tratate, care, fără de a ne aduce foloase actuale, ar fi calculate pe nişte vremi, unde va exista poate cu totul altă stare de lucruri şi aceasta ar cere demarşe cu totul deosebite de cele de acum, ba poate chiar opuse cu ele.

Mijloacele propuse de d-voastră consistă în frică, mituire şi alte mijloace de a hotărî pe cineva la ceva. Spre a hotărî pe turci prin raţionamente, se va face, între altele, întrebuinţare de consideraţia, că intenţia noastră nu este alta, decât a face să înceteze cu desăvârşire neîncrederea reciprocă, pentru ca apoi să ne putem îndrepta toată atenţia asupra întrebării, cum, prin reciprocă înţelegere plină de încredere şi comune demarşe, s’ar putea împiedeca urmările stricăcioase ale celei din urmă păci încheiate cu Rusia.

In situaţia de acum a Porţii, fără îndoială politica noastră secretă trebue să consiste în a susţine, câtă vreme se poate, împărăţia otomană în Europa, ori cel puţin a face ca în cel mai rău caz Rusia să nu o surpe vreodată singură şi pentru sine, venind despre mare, şi prin urmare fără de concursul neapărat al Curţii noastre. E foarte de dorit pentru interesul nostru politic, ca despre mare de unde începe a o ameninţa cea mai mare primejdie, Poarta să-şi dea silinţa a se asigura cu toate aşeză- mintele de apărare şi toate măsurile de altă natură, ce-i stau în putinţă, de oarece tocmai în aceasta consistă cel mai de căpetenie mijloc, spre a ajunge la realizarea intenţiei alternative a politicei noastre ».

Acestea sunt principiile, pe care Habsburgii le-au observat atât înainte cât şi după Kaunitz fată cu Orientul.

Ei nu se pot alia cu Poarta otomană, fiindcă ea nu le dă destule garanţii de statornicie; stau deci totdeauna gata, pentru ca, în cel mai rău caz, când Sultanii nu se mai pot susţine în Europa, să ia partea ce li se cuvine din ţările scoase de sub stăpânirea lor.

III

MOTIVELE POLITICE ALE LUĂRII BUCOVINEI

Izbucnind războiul între Turcia şi Veneţia, Curtea din Viena primeşte un memoriu, în care se expun motivele pentru care împăratul trebue să declare războiu Turciei. Al doilea dintre motive e comentat prin următoarele considerente: «Deoarece interesul de stat e ceea ce trebue să hotărască pe M. S. a nu vedea pe Turc, vecinul său, mărit prin noui progrese, ci mai vârtos a-şi da silinţa de a nu-1 vedea stabilin- du-se cu noui fortificaţiuni şi noui constituţiuni de guvern în Moldova şi Muntenia, — Benderul şi Hotinul, ce a durat Turcul, sunt două puncte delicate, două lucruri importante, care prin împrejurările lor şi prin consecvenţele ce pot avea, trebue să fie considerate cu toată considera- ţiunea şi ponderaţiunea, iară nu să fie trecute cu vederea… ». « Turcul zideşte mari fortăreţe la hotarele creştinilor, lucru ce nu se cuprinde în instrumentele de pace, pune în ele tunuri, pune multă oştire, pune Paşă, şi sub pretextul acestor fortăreţe se extinde şi ocupă locuri din Moldova, pune pe Turci să arbitrarieze, iară creştinii nu ţin seamă de aceasta, nu se gândesc, ci adorm ca şi când nu s’ar întâmpla nimic.

« Trebue să se ţie seamă, că Moldova şi Muntenia, aceste două provincii atât de roditoare întărite cu fortăreţele Turcului, cum a început a se face, vor putea hrăni cu înlesnire şasezeci şi mai multe de mii de ostaşi, gata la orice caz de nevoie a sta totdeauna înaintea ochilor împăratului. întreb dar: va putea împăratul stăpâni Ardealul în pace? vor putea Ungurii sta pe pace şi a nu se răscula, în vecinătatea oştirii ce stă în aceste provincii sub arme şi totdeauna gata?.

«Polonezii mai nainte ţiind mai bine seamă de lucrurile ce privesc conservaţiunea lor, în toate tratatele de pace, ce au încheiate cu Turcii, cum se vede din istorie, totdeauna au pus într’un articol separat următoarele puncte: «că Turcii nu vor putea zidi fortăreţe în Moldova şi Muntenia ; că în cetăţuele, ce se află în aceste ţări, să nu’ se pună garnizoană turcească; că aceste două provincii să se lase în libertăţile lor după învoelile şi pactaţiunile avute cu Moldovenii şi Muntenii, când s’au dat dorrmirii turceşti; de a se pune totdeauna în aceste principate Domni creştini, cari mai sunt afară de aceasta şi cu ştirea Regelui Poloniei».

Peste puţin izbucneşte războiul între Turci şi Nemţi, şi la anul 1718 se încep negocierile de pace. La 22 Septemvrie 1717 principele Traut- sohn raportează despre părerile consiliului de miniştri, privitoare la pace, şi zice, între altele, următoarele:

« Pe cealaltă parte a Dunării este, nu departe de Temişoara, Orşova, un punct ocupat de curând, ce trebue păstrat cu orice preţ deşi trebue să ne dăm silinţa, ca, afară de aceasta, teritoriul Maiest. V. Imp. să se extindă peste Por- ţile-de-Fier, dacă nu până la Rusciuc, cel puţin până la Fetislan, Vidin şi Nicopolis, pentru ca scutindu-se teritoriul dindărătul acestor puncte, navigaţiunea pe Dunăre să fie adusă la un mai mare folos şi la mai multă comoditate pentru comerţ; afară de aceasta, din jos de Porţile- de-Fier şi de trecătoarea primejdioasă de lângă ele, s ar putea face un port pentru vasele ce trec şi magazii pentru mărfurile încărcate pe ele. Cât apoi pentru ambele principate Valachia şi Moldova, ţiind seamă de ordinea actualului tratat de pace şi de principiul « uti possidetis »

observat la încheierea lui, ele sunt de deosebită natură, deoarece Maiest. V. Imp. nu posedaţi până acum nimic în Moldova, iar în Muntenia, încă de când Ioan Mavrocordat a fost prins, aţi luat în posesiune cele cinci districte dincoace de Olt cu mai multe puncte fortificate, şi mareşalul-comite de Steinville a şi încheiat cu prea înalta învoire un tratat privitor la acest ţinut cu Ioan Mavrocordat, din care cauză conferinţa e de părere, ca M. V. Imp. să cereţi în ambele provincii dreptul de a numi şi de a institui Voevozi şi supremaţia împreunată cu acest drept, întrucât însă pentru aceasta ar avea să devie încheierea păcii peste putinţă, să nu insistaţi asupra acestui punct ca o condiţie sine qua non, ci să vă mărginiţi a cere, ca cetatea Hotinului, zidită în contra tratatului dela Carlovăţ şi atât de afară din seamăn de primejdioasă pentru principatul Ardealului şi pentru comitatele despre miazănoapte ale Ungariei, să fie suprimată, iar în Muntenia graniţele să se statornicească după râul Olt ».

Iată dar în puţine cuvinte cea mai deplină lămurire asupra celor mai de căpetenie interese ale Habsburgilor în Moldova şi Muntenia.

Făcând abstracţie dela interesele economice împreunate cu navigaţiunea pe Dunăre, Moldova şi Muntenia sunt cele două colţuri de

teren, de pe care hotarele dela răsărit ale împărăţiei pot să fie ameninţate. Interesul Habs- burgilor nu este întru atât de a stăpâni direct aceste două ţări, pe cât este de a face ca ele să nu fie stăpânite de un element, care ar putea să ameninţe pacinica stăpânire a împăratului în Ardeal şi în părţile despre miazănoapte ale Ţării Ungureşti. împăratul cere dar dreptul de înrâurire indirectă asupra acestor două ţări; chiar nici asupra acestui drept nu insistă însă, ci pune ca două condiţiuni «sine qua non» numai cedarea Orşovei şi surparea Hotinului. Punctele de plecare ale celor două linii strategice, care se întâlnesc la Focşani, Orşova despre miazăzi şi Hotinul despre miazănoapte, sunt dar acele, pe care curtea din Viena pune cea mai mare greutate, deoarece amândouă aceste puncte sunt, după firea locului, centruri de operaţie contra ţărilor dela răsărit ale împărăţiei.

Nici punctele intermediare nu sunt însă trecute cu vederea.

Pe vremea negocierilor de pace, consiliul de războiu din Viena însărcinează pe corniţele Ste- inville, generalul comandant al Ardealului, să dea plenipotenţiarilor împărăteşti lămuriri asupra punctelor, ce sunt de importanţă deosebită pentru apărarea Ardealului. îndeplinind această însărcinare, corniţele Steinviile arată apoi în scrisoarea sa dela 14 Mai 1718, că, ţiind seamă de importanţa strategică a Oltului, l-a curăţit de bolovani şi a clădit cu multă osteneală şi cu mari cheltueli un drum de-a-lungul ţărmului drept al lui până la Râmnic. Deoarece însă foarte lesne s’ar putea ca vreun inamic să străbată prin strâmtorile dela Turnul-Roşu în Ardeal, s’au făcut la Râmnic şi la Cozia fortifi- catiuni, iar în urmă s’au început lucrările de fortificaţiune permanentă la Câineni. Steinviile crede însă, că nu va fi destul a cere numai cele cinci districte de peste Olt, ci comisarii trebuesc să insiste ca Poarta să mai cedeze ţinutul numit Lovişte, numai nouă sate, astfel că hotarul să fie la Topolog, deoarece acest unghiu e de cea mai mare însemnătate pentru paza Ardealului. Pe harta ce trimite, înseamnă chiar şi punctul, în care va trebui să stea grănicerul de pază spre a putea bine observa terenul.

Cât pentru Moldova, Steinville cere ca, spre înlesnirea recunoaşterilor, plenipotenţiarii să stă- ruiască a câştiga poziţiuni în deosebite trecători, şi anume înainte de toate ar trebui să se ocupe Rodna şi Dorna, fiindcă din aceste puncte se pot observa hotarele Moldovei, ale Maramureşului şi ale Poloniei. De asemenea ar fi bine să se ocupe Câmpulungul-Moldovenesc. O asemenea importanţă dă Steinville satului Comăneşti.

Cea mai mare greutate pune însă SteinviUe pe poziţiunile din trecătoarea dela Oituz, deoarece aceasta e largă, este aproape de Focşani şi comunică atât cu Moldova, cât şi cu Muntenia.

Oituzul rămâne până la sfârşit al treilea punct, în care Curtea din Viena stărueşte fără de curmare să-şi câştige poziţiuni.

Numaidecât după ce, în urma păcii dela Belgrad, Curtea din Viena renunţă la Oltenia, se constitue o comisie însărcinată cu statornicirea graniţelor între Ardeal şi ţările româneşti.

Lucrările acestei comisiuni rămân zadarnice, deoarece generalul comandant al Ardealului stărueşte să câştige cu orice preţ poziţiuni favori- toare; astfel pe la 1740, se începe între Munteni şi Ardeleni şi mai ales între Moldoveni şi Ardeleni, cu deosebire în trecătoarea dela Oituz, conflicte de graniţe, care nu se mai curmă decât atunci, când cancelarul Kaunitz dă poruncă să se înainteze pajurile împărăteşti pe toată întinderea graniţelor Ardealului.

înainte de încheierea păcii dela Cuciuc-Cai- nardji, văzând situaţia disperată a Porţii, Cancelarul Kaunitz îşi dă toată silinţa să asigure împărăţiei poziţiunile de care avea trebuinţă pentru apărarea hotarelor dela răsărit.

Înainte de toate se încheie tratatul subsidial, prin care Poarta renunţă din nou la Oltenia; în urmă Curtea din Viena ţinând seamă de părerile consiliului de războiu, de asemenea renunţă la posesiunea acestui teritoriu, a cărui apărare era anevoioasă. încă la 4 Mai 1770. Kaunitz scrie însă Baronului Thugut următoarele :

«Din notele originale dela 22 şi 30 Aprilie ale Consiliului de războiu, ce vă trimit, aşteptând să mi le înapoiaţi, vă veţi lămuri mai de aproape, în ce chip Moldovenii au cutezat a-şi duce vitele la păşune peste graniţele însemnate prin împlântarea pajurilor împărăteşti, şi ce fel de ordine s’au dat după propunerea mea şi cu prea înalta consimţire de către Consiliul de războiu comandei generale din Ardeal, spre a împiedica în viitor asemenea călcări de graniţe şi spre a apăra posesiunile noastre.

« Deşi lucrurile nu stau astfel, încât să putem presupune că Turcii vă vor face nescaiva obiec- ţiuni pentru aceasta, nu este peste putinţă ca ei să izbutească a înainta în Moldova spre graniţele Ardealului şi să vă facă pentru pajuri nescaiva obiecţiuni; la un asemenea caz veţi răspunde numai în mod cu totul amical, cum Poarta prea bine ştie că mai adeseori ne-am plâns de călcările de graniţe ale Moldovenilor; că noi credem, că acele simt graniţele adevărate, unde am împlântat pajurele şi că nu ne-am opune câtuşi de puţin, ca la timp oportun o comisiune mixtă să statornicească drepturile şi pretenţiunile noastre şi ca lucrul să se aplaneze în mod amical».

Astfel, în vreme ce Turcii se războiesc cu Ruşii, Curtea din Viena înaintează pajurile spre Moldova şi Muntenia, câştigând poziţiunile, la care râvnise de atâta vreme.

Chiar nici cu aceste poziţium Kaunitz nu era insă mulţumit, şi din nota ce adresase în Septemvrie 1774 Baronului Thugut, ne încredinţăm că guvernul rusesc luase faţă cu Curtea din Viena angajamente înscris (schriftliche Versi- cherungen) de a nu ocupa Moldova şi Muntenia, şi îndeobşte de a nu stipula cu ocaziu- nea încheierii păcii condiţiuni, care ar pune aceste două ţări sub stăpânirea indirectă a Ţarinei.

Acum situaţiunea se schimbase cu desăvârşire. După cum ne-am putut încredinţa din nota dela 6 Ianuarie 1775, Kaunitz nu se mai temea de Turci, ci din contră prevedea o revoluţie, în urma căreia Rusia putea să surpe împărăţia otomană fără de concursul Curţii din Viena. Rusia era primejdia, pe care se pregătea să o înlăture, şi Turcii începuseră a fi una dintre armele cu care voia să o întâmpine. Stăruind însă ca Turcii să ia din partea despre mare? Cu toate măsurile de apărare, el îşi da totdeauna silinţa ca să câştige pentru Curtea din Viena poziţiunile, de care avea neapărată trebuinţă, în cazul când Turcii nu s ar mai fi putut apăra.

Cu deosebire după împărţirea Poloniei, aceste poziţiuni erau în Moldova, iar nu in Muntenia.

După cum ne spune Alexie Daşcow, Curtea din Viena, pe la începutul veacului XVIII, îşi da toată silinţa să stabilească în Polonia un regim disciplinat şi să deştepte puterea de rezistenţă a regatului vecin, ce despărţea împărăţia de Rusia. Toate silinţele i-au fost zadarnice, deoarece boala libertăţii nu poate fi lecuită decât prin arme şi, în vreme ce Rusia susţine libertăţile Polonezilor chiar cu arma, Curtea din Viena nu a crezut de cuviinţă a le combate tot cu arma. Puindu-se dar cestiunea împărţirii, Curtea din Viena a consimţit, numai însă cu condiţiunea că i se va da teren de retragere, adecă’ o parte din Polonia şi anume partea de care avea trebuinţă spre a nu fi silită să apere chiar dela hotar graniţele despre miazănoapte ale împărăţiei.

De acelaşi lucru avea Austria trebuinţă in Moldova.

Galitia şi Ardealul erau cele două provincii, care hotărau împărăţia spre miazănoapte şi răsărit; din întâmplare însă între aceste două provincii nu exista nicio comunicaţie, ba chiar stabilirea comunicaţiei era peste putinţă. Dela Sniatyn, din Galiţia, la Bistriţa, în Ardeal, comunicaţia nu se putea face decât prin Maramureş ori prin Moldova. Drumul însă prin Maramureş era mai lung şi trece totodată prin două deosebite strâmtori ale Carpaţilor; calea prin Moldova era dar o consecuenţă neapărată a împărţirii Poloniei, deoarece două provincii vecine, care nu comunică între dânsele, ar fi o absurditate strategică.

înainte de a lua hotărîri privitoare la stabilirea comunicaţiunii între Ardeal şi Galitia, «marele stat major» austriac trimite doi ofiţeri superiori să facă recunoaşteri, să studieze terenul şi să răspunză la cinci întrebări deosebite.

A doua din aceste întrebări e formulată astfel:

« De oare ce intenţiunea de a face practicabil drumul din Ardeal prin Câmpulung şi prin Dorna, are scopul de a înlesni apărarea provinciei Galiţia din suszisul Ardeal; şi de oarece trebue să ţinem în vedere, că pentru conservarea şi scutirea acestei comunicaţiuni se cere o aliniare a graniţelor dela munţii calenani spre Podolia, ar fi să ne lămurim dacă este cu putinţă a statornici această nouă graniţă (dacă după termen, sar putea găsi un astfel de aliniament, cum e de dorit la toate graniţele; adică să nu se ceară prea mulţi oameni pentru ocuparea liniei, să se poată observa cu exactitate şi cea mai mică parte a ei, şi la nevoie să se poată face cu înlesnire întrebuinţare de nişte măsuri de apărare, ce, dacă nu împiedică pe vrăjmaş a trece, să-i facă cel puţin trecerea foarte anevoioasă) adică îngrijirea, ostenelele şi cheltuelile ce ar pune monarhia întru desvol- tarea unei bucăţi de ţară câştigate prin tragerea o nor asemenea graniţe noi, nu ar trebui să fie date pradă pieirei faţă cu cel mai mic atac al inamicului? ».

Răspunzând la această întrebare, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului, arată că, în direcţia prescrisă, nu cred că se va putea găsi o asemenea graniţă; ei sunt însă de părere, că « spre a scuti cu succes flancul drept al provinciilor ce fac front spre Prusia, Polonia şi Rusia », nu este neapărată această linie. Ei propun dar o linie, ce ar porni dela Oituz la Trotuş, de aci pe ţărmul Trotuşului până la Şiret, apoi pe Şiret în sus până la satul Camenca, de aci apoi spre Cernăuţi până la Nistru, luând cel puţin terenul dominant din cordrul Hotinului.

Vorbind în urmă despre valoarea strategică a noilor poziţiuni, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului îşi formulează răspunsul astfel:

« Dacă poziţiunea unei armate are dinaintea întregului ei un teren ce-i dominează lagărul, fiind cele mai înalte puncte ale acestui teren ocupate de cele mai înaintate avantposturi, astfel încât nici intervalele dela un avantpost la altul nu pot fi observate, nici patrulele nu pot circula astfel încât să împiedice pe ori şi cine, în vreme de V2 sau un ceas întreg, de a se furişa şi a trece neobservat prin linia de cordon, nici, în sfârşit, observarea inamicului din faţă nu este cu putinţă; despre o asemenea linie fără îndoială se poate zice, că nu e cea mai bună. Şi de aproape aceeaşi natură e linia, ce avem în faţă, presupunând, din Ardeal, un atac din partea Turcilor, Tătarilor ori din partea vreunui alt inamic, dacă nu vom fi ocupat mai înainte poziţiuni dincolo de munţii hotărnici, în Moldova ori Muntenia, întrucât o asemenea înaintare este cu putinţă fără de a pierde din vedere siguritatea retragerii, în caz de nevoie, a trupelor avansate şi lesnirile de a le da ajutor. Deoarece, atunci când am fi atacaţi de către vreun inamic, înaintarea pare necesară, se poate pune întrebarea, dacă nu ar fi mai bine, ca în vreme de pace, ori cel puţin nu aşa zicând în ultima oară, să se facă această înaintare, mai ales când ea s ar putea face prin bună învoială ? Prin aceasta ni s ar da putinţa; 1) de a ne in

forma clin vreme despre planurile, pe care inamicul niciodată nu le poate forma altfel decât după firea terenului; 2) am avea avantajul de a purta războiul, câtăva vreme, până in cazul retragerii, pe pământul inamic; 3) fiind siliţi a ne retrage, dela un pas la altul, am avea mereu în dosul nostru un teren ce dominează pe inamicul năvălitor până la porţile noastre; 4) am pune piciorul in o ţară, care ne oferă toate cele trebuincioase, spre a stabili la punctele propuse cele mai minunate magazii cu cheltueli foarte puţine; nişte avantaje de care monarhia pare a avea trebuinţă faţă cu Turcii şi Tătarii la aripa ei dela stânga şi tocmai în acest flanc. S’ar putea zice, că nu e trebuinţă de aceste avantaje, deoarece înălţimea munţilor ce acoper aripele şi flancurile dela Bârsa, în Maramureş, până “la Orşovă, asemenea unui zid prin care mai ales cu trăsuri nimeni nu poate străbate, ne dă destulă scutire, putându-se închide ori şi când porţile din acest zid în cel mai scurt timp şi cu deplin succes, iară liferanţii ştiu să adune proviziuni pentru bani buni. La cea dintâi obiecţiune vom răspunde, că Ardealul trebue să fie privit ca o fortăreaţă hotarnică a Monarhiei, şi prin urmare nu poate să fie bine a lăsa pe inamic să străbată, mai ales cu pedestrimea şi cu cavaleria uşoară, aproape neîmpiedicat,

până la valurile ei. Căci fără îndoială nici chiar o îndoită linie de copaci culcaţi la pământ nu ne-ar da destulă siguranţă deoarece în întreaga Muntenie şi în Moldova sunt tot atâtea secuii câţi ţărani voinici sunt, cari ştiu să le mânuiască foarte bine, mai ales când un alt inamic, iar nu Turcii şi Tătarii îi pun să deschiză trecerea; ei ar putea face aceste servicii cu atât mai lesne, cu cât acum pare lesne a închide îndestul trecerea cu copaci culcaţi la pământ. Dacă s’ar face dar pe neaşteptate o năvălire cu pedestrimea şi cavalerie uşoară, care ar fi inamicul, ce nu ar căuta să deschidă pe dinlăuntru porţile atât de bine scutite şi să deschiză o lesnicioasă, ba poate chiar liberă intrare pentru puterea, ce s’a apropiat cu artilerie şi furgoane atât de mult ? ».

Cât pentru aprovizionarea trupelor, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului arată că life- ranţii sunt scumpi şi împovărăsc ţara cu datorii. După aceea ei urmează:

«In ciuda tuturor obiecţiunilor ce se fac, o înaintare a hotarelor monarhiei e dar priincioasă, ba chiar de neapărată trebuinţă. De asemenea înaintarea ce s’a făcut prin mutarea pajurelor împărăteşti nu e îndestulătoare… Nu pare a se putea pune la îndoială, că luarea în posesie a provinciilor Galiţia şi Lodomeria şi apărarea lor sunt vrednice de toată îngrijirea şi prin urmare trebue să sprijinim cu tot dinadinsul cea mai de căpetenie consideraţie, adică de a scuti flancul lor. Propunerea de a lua numita parte din Moldova se întemeiază pe motivele următoare: deoarece astfel numitele provincii au cea mai bună comunicaţie cu Ardealul şi cu trupele ce se află într’însul, care trupe, fiind concentrate la Bistriţa, prin Dorna şi Câmpulung au la Sniatyn un marş cu mult mai scurt şi mai uşor, decât acele concentrate la Deeş prin Maramurăş-Sigeth la Delatyn şi Sniatyn ».

Vorbind, în sfârşit despre Oltenia ei zic:

«Noi credem că această achiziţie nu ar fi avantajoasă, deoarece dela Turnul-Roşu până la Nicopoli şi de aci până la Orşova, acest teren e aproape cu desăvârşire înconjurat de inamic; izbucnind războiul, cât de lesne ar putea inamicul, plecând dela Râmnic spre Orşova, să taie trupelor noastre terenul dominant. Şi mai înainte de a putea da din Ardeal succurs trupelor din Oltenia prin singura trecătoare dela Vulcan (deoarece faţă cu o asemenea întreprindere inamicul ar păzi bine trecătoarea dela Tumul-Roşu şi ceea dela Medradia) acestor trupe le-ar fi tăiată comunicaţia, ele vor fi suferit ori vor fi chiar cu totul nimicite ».

Atât despre vederile ofiţerilor însărcinaţi cu studiarea terenului.

Dacă ţinem seamă de lămuririle cuprinse în notele lui Kaunitz asupra politicei orientale a Curţii din Viena, de angajamentele ce Ruşii au t sa ia faţa cu această Curte relativ la Moldova şi Muntenia şi de motivele atât de lămurite din raportul ofiţerilor de stat major, nu ne mai putem îndoi, că Curtea din Viena numai în prevederea unui conflict cu Rusia s’a hotărît a lua poziţiunile din Moldova şi Muntenia şi că îndeosebi stabilirea comunicaţiei între Galiţia şi Ardeal prin Moldova era o con- secuenţă firească a configuraţiunii terenului şi o măsură de apărare faţă cu Ruşii ce ameninţau orientul. Dacă era ca Austria să împiedice pe Ruşi de a se stabili în Moldova şi Muntenia, trebuia ca încă din vreme să câştige poziţiuni, care dominează aceste două ţări. Prin înaintarea pajurilor împărăteşti Austria a câştigat asemenea poziţiuni pe toată întinderea liniei Carpaţilor şi cu deosebire în trecătoarea dela Oituz, astfel încât Moldova şi Muntenia au rămas fără de graniţe tari şi trupele din Ardeal pot să înainteze fără multă greutate, respingând cu puteri mici puteri mai mari. Mai rămânea ca Austria să câştige punctele de plecare ale liniei Carpaţilor, Orşovei şi cu deosebire Hotinul, care era de importanţă şi pentru scutirea comunicaţiei între Galiţia şi Ardeal.

Cabinetul din Viena cere dar dela Poarta otomană Orşova, punctele din linia Carpaţilor, o cale de comunicaţie din Galiţia în Ardeal, terenul neapărat pentru scutirea acestei căi de comunicaţie şi partea dominantă din ţinutul Hotinului.

IV

NEGOCIERILE PRIVITOARE LA CEDAREA BUCOVINEI

Tratatul subsidial încheiat la 6 Iulie 1771 rămâne fără de urmări. Numai decât însă după ce a renunţat la Oltenia, Curtea din Viena începe a se pregăti pentru negocierile privitoare la anexarea către Galiţia a câtorva districte din Moldova. Adunând apoi toate elementele pentru discutarea cestiunii, Cancelarul Kaunitz însărcinează pe Internunţiul dela Constantinopol, Baronul Thugut, să înceapă negocierile cu Poarta otomană.

încă la 3 Februarie 1773 Baronul Thugut cere să i se trimită hărţi speciale şi să i se dea lamurin asupra punctelor, a căror achiziţiune e privită ca neapărată pentru asigurarea graniţelor monarhiei. El arată apoi în raportul său, ca nu crede că Poarta va ceda teritoriul ce ar fi a se anexa după proiectul ofiţerilor de stat major şi că îndeobşte negocierile vor întâmpina mari dificultăţi.

Prevăzând greutăţile ce i se vor face la Poartă, Baronul Thugut nu începe numai decât negocierile, ci caută a-şi pregăti terenul, a se pune bine cu miniştrii Porţii şi a-şi câştiga mijlocitori buni. Reis Effendi, ministru de Externe, era Ismail Raif Bey, un om onest, dar fricos şi lipsit de energie. La un asemenea om banii şi darurile preţioase rămân fără efect; Baronul Thugut izbuteşte însă a-1 angaja prin încredinţaşi amicale şi prin ameninţări indirecte. In mai multe rânduri Ismail Raif Bey şi Baronul Thugut ţin conferinţe confidenţiale secrete. Purtarea ministrului turcesc în aceste conferinţe e cea mai corectă şi cea mai nevinovată; conferinţele sunt însă secrete şi se ţin noaptea, astfel ele pot să dea loc la bănueli şi nedumiresc pe fricosul ministru turcesc. Această nedumerire e una din cele mai puternice arme, de care Thugut se foloseşte faţă cu dânsul.

La conferinţele secrete mai lua parte şi dragomanul Porţii, Costachi Moruzi. Numaidecât la una din cele dintâi conferinţe Thugut îi promite 1.000 galbeni, pe care nu îi va primi însă decât după ce, prin concursul lui, negocierile vor fi ajuns la un bun rezultat. Costachi Moruzi primeşte cu vie mulţumire această dovadă de încredere şi, din partea sa, promite că va face tot ce-i va sta în putinţă.

Mai rămânea Voevodul Moldovei şi agenţii lui dela Constantinopol.

Grigorie Ghica, Voevodul Moldovei, petrecuse patru ani de zile în casa internunţiului austriac, Baronul Pencklern. La 15 Iulie 1754 Penklern arată, într’un raport către Kaunitz, că a dăruit junelui de mare viitor un ceasornic de aur. Mai arată apoi, că « Gligoresco » Ghica s’a căsătorit cu fiica renumitului Giacomo Riso şi cere voie de a-i face un dar de nuntă în valoare de 100 — 120 galbeni. El sperează, că această cheltuială nu va fi rău întrebuinţată, deoarece Grigorie Ghica în curând va fi numit dragoman al Porţii şi este bine de a câştiga încă din vreme bunele lui dispoziţiuni.

Grigorie Ghica e numit dragoman şi în urmă ajunge chiar la domnie. Pe timpul războiului ce izbucneşte între Turci şi Ruşi el se dă însă în partea Ruşilor, merge la St. Petersburg unde se bucură de o foarte bună primire şi după încheierea păcii umblă să fie pus iarăşi în scaunul domnesc.

La 17 August 1774 Baronul Thugut raportează Cancelarului Kaunitz despre conferinţele ce a avut cu ambasadorul rusesc şi cu cel prusian în cestiunea sprijinirii candidaturii lui Gr. Ghica pentru Domnia Moldovei.

Reprezentantul Prusiei, Zegelin arată Baronului Thugut o scrisoare în care generalul rusesc, corniţele Rornanzow, m urma unei însărcinări primite dela Ţarină, il invită a stărui la Poartă pentru punerea lui Gr. Ghica în scaunul Moldovei. Baronul Thugut e contra acestei candidaturi; dă însă un răspuns nehotărît şi promite că va cere numaidecât instrucţiuni dela Curtea sa.

Cancelarul Kaunitz îi dă, într’o notă din Septemvrie 1774» următoarele instrucţiuni:

« Cât apoi pentru susnumitul Ghica, fără îndoială Curtea noastră nu poate pune prea mult temei pe bunele lui dispoziţiuni. Cu toate acestea aţi procedat cu deplină precauţiune, când aţi dat d-lui de Zegelin relativ la sprijinirea candidaturii lui Ghica un răspuns care poate să fie privit mai mult ca favoritor, decât ca un refuz şi merită cel puţin oarecare recunoştinţă.

Dacă Poarta nu a luat încă nici o hotărîre privitoare la numirea viitorului voevod din Moldova, şi dacă precum trebue să presupunem, anevoie se va hotărî contra lui Ghica, ce este sprijinit cu toată energia din partea Rusiei, atunci îmi pare mai potrivit cu interesele noastre, că nu numai să nu combateţi pe Ghica, ci din contră să sprijiniţi cererea lui în public şi cu toată energia, făcând pe rudele lui să înţeleagă că, toate acestea le faceţi, încredinţat fiind, că noul Voevod va fi cu mai multă sinceritate şi mai mult decât în trecut supus curţii noastre ».

Chiar mai nainte de a fi Voevod al Moldovei, Grigorie Ghica era dar un om, în care Baronul Thugut şi Cancelarul Kaunitz nu aveau încredere şi pe ale cărui încredinţări nu puneau nici un temeiu.

Iacovachi Riso, socrul şi agentul lui Grigorie Ghica, era însă un confident şi călduros mijlocitor al Baronului Thugut. Deşi nu i-a promis de mai nainte, Baronul Thugut i-a făcut deci, după încheierea convenţiunii, un dar de 1.000 galbeni în bani gata.

Un alt confident şi călduros mijlocitor al Baronului Thugut era Voevodul Munteniei, Alexandru Ipsilanti, care sta în corespondenţă secretă cu Baronul Thugut, aduna informaţiuni şi stăruia prin agenţii săi dela Constantinopol pe lângă miniştrii turceşti pentru cedarea Bucovinei.

Toţi aceştia nu erau însă decât oameni destinaţi a netezi calea şi a înlătura greutăţile mici, deoarece nu Poarta Otomană era puterea, de care se îngrijea Curtea din Viena.

După încheierea păcii dela Cuciuc-Cainardji Turcii erau secaţi de puteri, şi chiar dacă ar fi voit, nu ar mai fi putut să reziste. Tocmai însă după pacea dela Cuciuc-Cainardji ei trebuiau să caute un sprijin contra Rusiei şi Austria le oferea acest sprijin cu un preţ relativ mic. Curtea din Viena cerea poziţiuni contra Rusiei şi Turcia învinsă de către Ruşi abia mai putea să le refuze. Era numai vorba de a se afla o formă, în care cedarea Bucovinei să se poată face astfel, încât aparenţele să fie salvate şi demnitatea Porţii să rămână neatinsă.

Chiar dela început cererea Curţii din Viena s’a făcut în o asemenea formă: Kaunitz declară că, luând stăpânirea Galiţiei, curtea din Viena va ocupa Bucovina, ca parte a Pocuţiei, uzurpată până atunci de către Moldoveni.

înainte dar de a începe negocierile cu Poarta otomană, Cancelarul Kaunitz voia să ia măsuri pentru ocuparea Bucovinei. Moldova era însă ocupată de către trupele comandate de corniţele Romanzow şi astfel Rusia era puterea, dela care Curtea din Viena trebuia să câştige dreptul de a cere dela Turci să i se cedeze Bucovina.

La 7 Februarie 1775. Cancelarul Kaunitz scrie Baronului Thugut următoarele: « Acest grec deprins la făţărnicie (Gr. Ghica) niciodată nu a avut bune dispoziţiuni faţă cu Curtea noastră, ci din contra înainte de izbucnirea războiului a apucat cu bucurie orice ocaziune spre a favoriza emigrarea supuşilor noştri şi de a pune toate greutăţile posibile m calea comerţului nostru. Purtarea lui in cursul războiului trecut a dovedit însă cu prisos că el este cu desăvârşire supus Curţii ruseşti; şi, fiind recunoscător acestei curţi pentru starea favoritoare în care sc află, nu poate fi nimic mai sigur, decât că el atârnă cu desăvârşire de această curte, care nu poate privi cu ochiu nepăsător, că noi să ocupăm poziţiuni favoritoare pe ambii ţărmi ai Nistrului, să ne înaintăm graniţele şi să luăm aşa zicând cbeia Moldovei în mâinile noastre.

Deşi politica rusească e astfel, încât ea nu permite Ruşilor a se opune făţiş intenţiilor pe care le avem în aceste părţi, nu rămâne îndoială că în taina ei lucrează contra noastră şi chiar trebue să presupunem, că Ghica este din partea lor încurajat contra noastră. Această încurajare vine însă mai mult din partea Principelui Repnin şi altor generali, iar nu din partea Generalului Comite de Romanzow, deoarece, precum cred a vă fi încunoştiinţat în mod confidenţial, noi i-am făcut acestuia un prezent de 5-000 galbeni şi o tabatieră de aur împodobită cu briliante şi după aceea am primit dovezi eclatante despre bunele intenţiuni ale domnului General ».

După ce s’au netezit astfel toate căile, comandantul trupelor împărăteşti din Galiţia, Baronul Barco, primeşte ordinul de a trece graniţele Moldovei şi de a ocupa teritoriul ce era luat drept parte a Pocuţiei.

Atât în Moldova, cât şi în Constantinopol ocupaţiunea stârneşte o vie fierbere şi în mijlocul acestei fierberi Baronul Thugut începe negocierile în toată forma, adresând Porţii otomane următorul memoriu:

« Subsemnatul Internunţiu şi ministru plenipotenţiar al Majestăţilor Lor Imperiale şi Imp. Reg. Apostolice a avut onoarea de a expune în cele din urmă Excelenţei Sale Domnul Reis Effendi, drepturile legitime, pe care auguştii săi stăpâni, reluând vechea lor stăpânire asupra Galiţiei şi a Lodomeriei, le au în virtutea acestui titlu asupra unor anumite părţi din Moldova, care în vremile din vechime au făcut parte din provincia lor Pocuţia; aceste drepturi, discutate fiind cu o riguroasă exactitudine, ar da fără îndoială loc la pretenţiuni foarte întinse; dar Majestăţile Lor preferând de a le înfăţişa mai mult după adevărata şi sincera amicie, pe care o au pentru Imperiul otoman, decât după exigenţele intereselor lor, au hotărît de a le restrânge numai la o făşie de puţină însemnătate, care nu cuprinde decât districtul Cernăuţilor, acela al Sucevei şi o parte din ţinutul Câmpulungului, după hotarele însemnate în harta aici alăturată.

împăratul Romanilor şi împărăteasa Regină Apostolică nu pot nici într’un chip a se lipsi de această posesiune, deoarece numitele terenuri sunt de neapărată trebuinţă pentru comunicaţia Ardealului cu provinciile revendicate dela regele şi Republica Poloniei. Rostindu-se fără de şovăire asupra acestei împrejurări, Maiestăţilor Lor se măgulesc, că vor găsi la înălţimea Sa toate consideraţiunile pentru această trebuinţă, consideraţiuni, pe care cred a putea să le aştepte dela propensiunea amicală a unui bun vecin, precum şi din justa reciprocitate pentru numeroasele dovezi de cea mai credincioasă, şi mai statornică amicie, pe care în toată vremea, şi mai ales în cursul războiului trecut, şi-au dat sdinţa de a le da împărăţiei otomane. întărind încrederea împăratului Roman şi a împărătesei Regine Apostolice nişte motive atât de puternice^ ei nu se îndoesc că înălţimea Sa va consimţi fără de greutate a lăsa în deplina şi întreaga lor proprietate susnumitele districte a Cernăuţilor, Sucevei şi Câmpulungului, după hotarele însemnate în harta aici alegată; spre a înlătura tot ce ar putea să dee loc la noui contestaţiuni în viitor şi să turbure liniştea bunei vecinătăţi între cele două împărăţii, Majestăţile Lor doresc, ca Sublima Poartă să binevoiască a destina comisari prevăzuţi cu puterile şi instrucţiunile trebuincioase, care dimpreună cu comisarii numiţi din partea Lor, să reguleze şi să stabilească într’un mod irevocabil hotarele posesiunilor respective prin o demarcaţiune întemeiată pe bazele aici enuncite.

Şi întâmplându-se, că de-a-lungul hotarelor marelui Principat Transilvania, pe graniţele Moldovei şi ale Munteniei, sunt deosebite terenuri, care în virtutea unor titluri neîndoioase, fac parte din susnumita provincie a Transilvaniei, dar care fiind detaşate prin uzurpaţiunile succesive ale locuitorilor din Moldova şi Muntenia, au fost redate şi restabilite vechei lor proprietăţi prin stabilirea pajurilor, făcute acum câţiva ani împăratul Romanilor şi împărăteasa Regină Apostolică doresc ca spre a înconjura orice pretext pentru dispute şi diferenţe în vutor, susnumitii comisari să fie totdeauna însărcinaţi a verifica şi a statornici pe vechi numitele hotare, astfel cum sunt însemnate prin pajurile împărăteşti.

Serioasa atenţiune ce Majestăţile Lor au pentru tot ce priveşte stabilirea bunei vecinătăţi între amândouă împărăţiile, le angajează a mai face Sublimei Porţi cunoscute gravele inconveniente, ce rezultă din amestecul teritorial, introdus în Banatul Timişorii, prin mica limbă de pământ, asupra căreia e aşezat orăşelul vechei Orşove. Această mică bucată de teren, reţinută de către Sublima Poartă, deşi după litera expresă a tratatului dela Belgrad ea ar fi trebuit să fie restituită Curţii Imperiale, a devenit un bogat izvor de greutăţi pentru provincia Timişorii, prin desele contravenţiuni la regulamentele de carantină, prin numeroasele defraudaţiuni a drepturilor de vamă, prin azilul acordat furilor şi prin alte excese ce totdeauna urmează din lipsa unor hotare bine definite între posesiunile respective ». Prin urmare Baronul Thugut cere, ca Orşova să fie cedată şi ca Dunărea să formeze hotarul între cele două împărăţii.

Asupra acestor puncte se încep negocierile formale şi greutăţile se îngrămădesc.

înainte de toate cererile Curţii din Viena pun întregul Fanar în mişcare şi, agitaţi prin sgo- motele răspândite, legiştii Porţii sunt dispuşi a se opune. In adunările legiştilor, cu deosebire bătrânul Muftiu ia o atitudine foarte războinică; dar, încetul cu încetul majoritatea legiştilor recunoaşte că un războiu cu Austria ar fi zadarnic şi poate chiar fatal. Astfel în cele din urmă, corpul legiştilor se rosteşte pentru cedare ; rămâind însă ca cedarea Orşovei şi a Hotinului să fie privite ca două puncte, asupra cărora orice discuţiune e peste putinţă.

In cercurile diplomatice negocierile nu întâmpină greutăţi pe faţă decât din partea Prusiei. Englitera e cu desăvârşire rezervată. Cavalerul de St. Priest, ambasadorul Franţei, este unul din cei mai zeloşi stăruitori pentru cedarea Bucovinei. Rusia, în sfârşit lucrează contra cedării, dar numai în taină, stăruind pe lângă miniştrii otomani şi îndemnând pe Moldoveni să protesteze.

Fa 21 Februarie 1775, cancelarul Kaunitz scrie Baronului Thugut următoarele:

« Cea mai importantă împrejurare, despre care vă pot face împărtăşire relativ la afacerea de fată, este că Divanul din Iaşi a şi făcut un recurs formal la St. Petersburg, cerând protecţia rusească contra măsurilor luate din partea noastră.

Răspunsul Curţii din St. Petersburg la acest recurs se va amâna însă, iară în cele din urmă el va arăta, că armata rusească s’a retras din Moldova şi această provincie a fost restituită Porţii, prin urmare iarăşi s’a întors sub protecţia ei; pentru aceea Rusia nu se poate amesteca în afacerea de faţă, ci trebue să lase ca Poarta să ia măsuri pe care le va chibzui de bune.

Nu rămâne îndoială că cu toate acestea atât din partea reprezentantului Rusiei, cât şi din partea ambasadorului Prusiei uneltirile secrete nu vor lipsi; dar scopul principal l-am ajuns prin aceea, că nu avem să ne mai temem că Rusia sau Prusia vor interveni pe faţă ».

Şi în adevăr, deşi Zegelin stărueşte mereu contra cedării Bucovinei, ba merge chiar până a oferi intervenţia regelui Prusiei, îndată ce Rusia s’a retras şi a refuzat protecţia cerută de către Divanul din Iaşi, Poarta otomană nu mai cutează să urmeze sfaturile ce i se dau din partea Prusiei.

După negocieri de trei luni de zile, la 7 Mai 1775, se încheie, în sfârşit, convenţiunea pentru cedarea Bucovinei.

Convenţiunea are patru articole.

In articolul I Poarta cedează Austriei teritoriul dela Carpaţi până în ţinutul Hotinului şi anume: dela Teşna împuţită, prin Candreni, Stulpicani, Capu Codrului, Suceava, Şiret şi Cernăuţi, după harta prezentată de Baronul Thugut, rămânând însă: «ca terenul ce aparţine fortăreţei Hotinului, să rămâie, ca în trecut, în posesiunea Sublimei Porţi ».

Articolul II hotărăşte ca pe teritoriul cedat Curtea din Viena să nu poată zidi niciun fel de fortificaţiuni.

In articolul III se verifică hotarele statornicite prin împlântarea pajurilor împărăteşti pe toată întinderea graniţelor Ardealului despre Moldova şi Muntenia.

In articolul IV Poarta otomană se obligă a menţine buna ordine la vechea Orşovă şi se hotărăşte ca aici graniţele să rămâie cum au fost mai nainte.

Incheindu-se această convenţiune, nu mai rămânea, decât ca să se numească comisarii şi să se facă delimitarea formală.

Ţiiând seamă de agitaţiunea musulmanilor şi de stăruinţele lui Zegelin pe lângă miniştrii Porţii, Baronul Thugut se teme de complica- tiuni mai serioase; renunţă deci atât la vechea Orşovă, cât şi la terenul ce era de a se lua din ţinutul Hotinului.

Renunţând însă pentru deocamdată, el rezervă Curţii din Viena dreptul de a reînnoi aceste cereri la timp mai oportun.

In raportul său despre încheierea conven- ţiunii Internunţiul arată, că, obligându-se Poarta otomană a păstra liniştea şi buna înţelegere la vechea Orşovă, Curtea din Viena va putea zice în viitor, că acest obligământ a fost nesocotit şi astfel va putea face din nou cerere să i se cedeze Orşova şi ţinutul ei. Şi, în adevăr, în tratatul de pace dela Şiştov, încheiat la 4 August 1791, Poarta otomană cedează Curţii din Viena, Orşova şi ţinutul ei.

Cât despre ţinutul Hotinului, Baronul Thu- gut formulează cestiunea astfel, că primeşte a se pune în convenţie clauzele, ca comisarii îm- parăteşti de delimitare să fie obligaţi a nu cere nimic din «terenele afectate » ale fortăreţei Hotinului. El sperează însă, că va izbuti să înduplece pe comisarul turcesc şi cu atât mai mult pe paşa din Hotin a da Porţii raporturi, din care va rezulta, că terenul, pe care îl vor’ cere comisarii împărăteşti din ţinutul Hotinului, nu face parte din «terenele afectate» ale fortăretei.

După încheiarea convenţiunii, planul de acţiune al lui Thugut e dar scurt şi lămurit. Deşi harta, pe care o dăduse Porţii, a fost semnată şi sigilată în mai multe locuri atât de către Baronul Thugut, cât şi de către ministrul turcesc, Intemunţiul spera, că atât comisarul turcesc, cât şi Paşa din Hotin vor face, cu oca- ziunea delimitărilor, concesiunile cerute peste hotarele semnate în această hartă.

Rămânea deci să-şi asigureze bunele dispozi- ţiuni ale acestor doi. Poarta numeşte comisar de delimitare pe Mehmed Tahir Aga. Deşi Curtea din Viena ar fi dorit să numească mai mulţi comisari, Kau- nitz se bucură că Poarta a numit unul singur, deoarece este mai lesne a dispune de un singur om decât de mai mulţi. El însărcinează însă pe Thugut a stărui că nici acest singur comisar să nu verifice graniţele Ardealului despre Moldova şi Muntenia, deoarece era de temut, că, fiind Turcii bine informaţi despre întinderea teritoriilor ocupate prin înaintarea pajurilor, se vor naşte complicaţiuni noui şi chiar mai grave decât cele de până atunci. Potrivit cu această însărcinare, Thugut face ca comisarul turcesc să plece de-a-dreptul în Bucovina.

înainte de a fi plecat, comisarul are o întâlnire cu Thugut şi cu această ocaziune Thugut îl încredinţează despre dărnicia Curţii din Viena şi promite că îi va da chiar înainte de plecare i.ooo de galbeni. El spunea totdeauna că această sumă nu e decât o dovadă neînsemnată despre generozitatea Curţii din Viena şi că, în urmă, bunele lui servicii vor fi răsplătite cu prisos. Dar, temându-se ca nu cumva Poarta să-şi schimbe hotărîrea şi să numească alt comisar, Thugut nu dă lui Tahir Aga suma de 1.ooo’galbeni decât, aşa zicând, în momentul plecării.

Afară de aceasta Thugut mai stârneşte pe lângă miniştrii turceşti, ca Tahir Aga să fie înaintat în rang. Arătând, că Curtea din Viena va numi comisar o persoană cu rang de general, Poarta, spre a satisface buna cuviinţă, înaintează pe Mehmed Tahir Aga la rangul de Paşă cu trei cozi.

Curtea din Viena numeşte comisar de delimitare pe Baronul Barco, comandantul trupelor de ocupaţiune, şi, înainte de a pleca, îi asigu- rează la casieria din Lemberg deocamdată 30.000 fiorini pentru cheltueli secrete. Iară Baronul Thugut grăbeşte să dea comisarului împărătesc informaţiuni despre caracterul şi dispoziţiunile lui Melek Mehmed, Paşa de Hotin şi să-i recomande mijlocitori buni, între cari cu deosebire pe doctorul Roşa, medicul Paşei.

La 9 Octomvrie 1775, comisarii se întâlnesc la Câmpulung şi iau un scurt protocol, în care se obligă a observa la statornicirea graniţelor harta autentică şi convenţia încheiată pentru cedarea Bucovinei.

Se încep delimitările.

Comisarii se urcă pe muntele Rarău şi privind din culmea muntelui spre locurile mai aşezate, vad focurile ce Baronul Barco poruncise a se aprinde la punctele mai ridicate ale viitoarelor hotare. Le sine se înţelege, că Baronul Barco dimpreună cu ofiţerii ce-i erau ataşaţi, alesese un liniament, pentru care nu harta autentică şi nu convenţia, ci cerinţele strategice fuseseră luate de bază. Pentru dânşii vorba era de a alege nişte graniţe, pe care trupele de apărare le pot bine observa.

Pe baza acestui principiu se urmează cu delimitările şi astfel, mai ales între Şiret şi Suceava graniţele se depărtează foarte mult de cele însemnate în harta autentică. Tahir Aga face mereu obiecţiuni, iar Baronul Barco îi răspunde, că graniţele’ alese sunt cele fireşti şi că luând mai mult din locurile muntoase, ofiţerii vor lua mai puţin pe şes.

In sfârşit, comisarii ajung cu delimitarea în tinutul Hotinului.

Melek Mehmed Paşa declară că din acest ţinut nu se poate ceda niciun palmac, deoarece întregul tinut e «teren afectat » al fortăreţei, iar comisarul Tahir Aga declară că nu va semna protocolul de delimitare.

In zadar toate încercările Baronului Thugut de a convinge pe Paşa de Hotin ori pe comisarul Turcesc; adăpostindu-se în dosul ferma- nului de însărcinare, ei refuză orice înţelegere. Baronul Barco încearcă să-i cumpere cu bani, dar mijlocitorii săi se întorc fără de nici un rezultat, încredinţându-1 că orice încercare de felul acesta va trebui să rămână zadarnică.

Kaunitz află că Tahir Aga e foarte fricos şi însărcinează pe Baronul Thugut a stărui ca Poarta să-i trimită un ferman « de încurajare ». In loc însă de aceasta, Poarta porunceşte să se constituiască din bătrânii din Hotin o comi- siune, care să se rostească asupra adevăratelor hotare ale ţinutului. Se constitue şi această comisiune, dar nici ea nu află că se poate ceda ceva din ţinutul Hotinului.

Astfel negocierile se încep iarăşi la Poartă. Intre Thugut, Kaunitz şi Barco se discută ce- stiunea dacă nu ar fi bine să se cedeze părţile luate mai mult între Suceava şi Şiret ori poate chiar câteva fâşii din graniţele Ardealului în schimb pentru o parte din ţinutul Hotinului. Effendi e foarte rezervat, ba chiar refuză de a se mai întâlni noaptea şi în taină cu Thugut, arătând că nu-şi va mai pune capul în joc. Dar atunci Baronul Thugut îi trimite răspunsul, că tocmai atunci şi-ar pune capul în joc, dacă s’ar îndărătnici, de oarece nu trebue să uite cele petrecute. Intimidat poate prin această ameninţare, Ismail Raif Bey se arată mai în bune dispoziţiuni şi se pune din nou în înţelegere cu Thugut, dar nu cedează nimic din ţinutul Hotinului.

La 2 Iulie 1776 se încheie, în sfârşit, a doua convenţiune pentru cedarea Bucovinei şi peste puţin Baronul Thugut pleacă din Constantino- pol. In această a doua convenţiune se arată anume punctele bine hotărîte unde vor trebui să fie împlântate pajurele împărăteşti şi astfel întreaga cestiune a cedării Bucovinei este definitiv rezolvată.

Astfel, după negocieri urmate în curs de patru ani la Constantinopol şi St. Petersburg, Curtea din Viena a făcut o achiziţiune preţioasă pentru dânsa şi mai mult ori mai puţin supărătoare pentru Rusia. Nicio picătură de sânge nu a curs pentru câştigarea acestei provincii; iar sumele cheltuite spre a pregăti negocierile şi ocupaţiunea sunt atât de neînsemnate, încât abia mai pot fi luate în seamă. Afară de chel- tuelile arătate mai sus, Baronul Thugut a mai făcut câtorva dintre miniştrii Porţii darurile de bună cuviinţă obişnuite la Poartă. Cel mai preţios din aceste daruri era un cuţit dăruit lui Reis Effendi şi făcut anume cu multă măiestrie după modelul altui cuţit, pe care ambasadorul rusesc îl dăruise marelui Vizir în audienta publică. Toate cheltuelile împreună nu covârşesc însă darul făcut Mareşalului de câmp Corniţele Romanzow.

V

ÎNAINTAREA RUSIEI

La începutul veacului XVIII hotarele dela răsărit ale impărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite. Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celelalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare. Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea dela Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată.

La încheierea tratatului dela Pasarovitz, Curtea dm Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

In sfârşit, tratatul de pace dela Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă in mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult ori mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblânzite.

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele, ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

împărăţia Rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Rupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a dosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s’a produs totdeauna în Rusia. Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă paci- nică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, — altfel ar trebui să se mi- stuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

încă Ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi sau sfărâmat sub pasul lor. Deşii au pierit ca «neam hotărîtor» de pe faţa pământului- cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alăturea cu Turcii, au căzut sub stăpânirea Ţarului , Kiewul a ajuns a fi un oraş rusesc; Tătarii neastâmpăraţi sunt supuşi poruncilor Ţarului,^ până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aci însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea

braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun în potrivă. Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat dela binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

In mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. In mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s’au retras.

Astfel ocuparea in toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român

In tratatul dela Paris, Rusia nu a fost lipsită de niciunul din aceste câştiguri. Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.

VI

MOLDOVA FAȚĂ CU CEDAREA BUCOVINEI

După capitulaţiunea dela Movila Răbiei, oştirea Moldovei se risipeşte, Voevodul Dimitrie Cantemir se duce pribeag în lume, şi ţările româneşti rămân date în bunul plac al Porţii otomane.

Numaidecât după ce Dimitrie Cantemir se dă în partea Ruşilor şi declară Moldova independentă, Poarta otomană trimite pe dragomanul Ianachi Mavrocordat cu oştire în Moldova, ca să ocupe scaunul domnesc. Ianachi Mavrocordat nu izbuteşte; izbuteşte însă ideea cuprinsă în însărcinarea lui. Faţă cu necredinţa Voevodului Moldovei, Poarta otomană ia hotărîrea de a pune în scaunul domnesc oameni, a căror credinţă e încercată; iar capitulaţiunea dela Movila Răbiei şi demoralizarea urmată din ea înlesnesc aducerea la îndeplinire a acestei hotărîn.

Trei ani în urmă, Voevodul Munteniei, Constantin Brâncoveanu, cade jertfă iubirii de argint a miniştrilor turceşti; el cade, şi cu dânsul se încheie şirul Domnilor pământeni.

Poarta otomană, de aci înainte, pune mereu dragomani în domniile ţării româneşti; şi o alegere mai potrivită cu noima veacului stricat şi lipsit de bărbăţie nici nu se putea face.

Afară poate de unul singur — Mavrogheni — Voevozii veacului XVIII nu au fost decât nişte samsari politici, oameni cutezători în felul lor, dar deprinşi cu o meserie făţarnică şi lipsiţi de bărbăţie.

Ca dragomani, ei se deprinseseră a face pe mijlocitorul plătit între puterile certate, a fi slugi supuse acelora cari îi plătesc mai bine ori îi ameninţă cu mai multă stăruinţă, a fi totdeauna pe placul celor puternici şi a nu avea niciodată o voinţă a lor proprie.

Ca voevozi, Fanarioţii nu puteau să se desfacă de deprinderile meseriei lor, deoarece erau cu desăvârşire izolaţi, vieaţa le era mereu pusă m joc şi nu se puteau susţinea decât prin mijloacele cu care ajunseră la domnie.

In ţară, Fanariotul nu găsea niciun sprijin. Ţăranul tăcea şi răbda. Boierii pământeni parte erau retraşi la moşiile lor, parte pribegiţi prin ţările străine, parte se potriviseră cu felul veacului şi nu mai credeau în nimic.

Sprijinul, pe care îl găsea Fanariotul la Poartă, era apoi cu desăvârşire îndoios. Kra destul să

cază un mare vizir pentru ca vieaţa voevodului favorit să fie în primejdie, şi marii viziri cădeau foarte lesne.

Nu totdeauna era însă nevoie de căderea marelui vizir spre a răsturna pe un voevod.

Capitulaţiunea dela Movila Răbiei crease Porţii în ţările româneşti o poziţiune, ce nu se putea păstra pe un timp mai îndelungat; miniştrii Porţii se bucurau deci de această poziţiune vremelnică şi trăgeau din ea foloasele ce li se ofereau.

Scaunul domnesc din Moldova şi cel din Muntenia erau atât pentru dragomanii Porţii, cât şi pentru miniştrii turceşti, un fel de chilipir, cu care se făcea mare negoţ. Era ca şi când oamenii mereu şi-ar fi zis:

« Să ne grăbim, căci vremile se schimbă ».

Spre a caracteriza în puţine cuvinte această neguţătorie, vom privi peripeţiile prin care putea să treacă un singur voevod, de exemplu Matei

Ghica. .

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să-i găsească un cusur şi să-l înlocuiască prin altul.

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să facă toată treaba muşama şi să-i facă hatârul de a-1 mai lăsa în scaunul domnesc.

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să-i găsească alt cusur.

Matei Ghica nu mai poate plăti: el e surghiunit.

Un surghiun este o afacere nu mai puţin productivă.

C. Mavrocordat, surghiunit fiind, caută adăpost în casa ambasadorului Dessalleurs, şi miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să nu ştie nimic despre această adăpostire.

Miniştrii Porţii sunt în urmă plătiţi pentru ca să obţină graţierea lui.

Miniştrii Porţii sunt în sfârşit plătiţi pentru ca să-l pună dm nou m scaunul domnesc, să-l ţină în scaun, să-l mute, să-l strămute, într’un cuvânt, miniştrii Porţii sunt mereu plătiţi.

Pentru ca să poată mereu plăti, Fanarioţii se împart în mai multe grupe, fiecare grupă îşi pune câte un om în frunte şi, când omul grupei ajunge a fi pus în scaunul domnesc, întreaga ceată pleacă cu dânsul, iar celelalte cete, rămase în Constantinopol, adună bani şi încep a lucra ca să răstoarne pe noul voevod.

Voevodul nu plăteşte în bani datoriile sale către Fanarioţi: plăteşte în funcţiuni. Fieştecare fanariot îşi scoate apoi banii din funcţiunea ce i s’a dat, din peşcheşuri şi pocloane, şi din preţul funcţiunilor subalterne, pe care le dă altora.^ Astfel întreaga administraţie, dela voevod până la vătăşel, devine o companie de exploatare, şi dacă ne dăm bine seama, ne încredinţăm că voevodul e mai mult samsarul decât şeful acestei companii, care îşi face operaţiile cu termen foarte scurt şi cu un risc foarte mare.

Urît de ţară, combătut în taină de către mai toţi boierii pământeni, năpăstuit de creditorii săi fideli, pus faţă cu iubirea de argint şi cu dispreţul miniştrilor turceşti, în luptă necurmată cu Fanarioţii protivnici din ţară şi din Constantinopol, un asemenea voevod e aruncat mereu la dreapta şi la stânga, doarme pe spini, umblă pe jăratec şi totdeauna îşi poartă vieaţa în dinţi. Foarte adeseori are obligăminte pozitive faţă cu unul ori cu altul din ambasadorii din Constantinopol. Unul l-a împrumutat cu bani, celălalt a pus o vorbă bună pentru dânsul, al treilea ştie o taină dela care îi atârnă vieaţa, în sfârşit e legat de mâini şi de picioare, mereu se teme şi numai cu ajutorul unei dibace făţărnicii mai poate străbate prin vieaţă.

Ţara, în fruntea căreia poate să stea un asemenea om strimtorat, nu e decât o adunătură de oameni, ce locuesc numai ca din întâmplare împreună, şi dela o asemenea ţară avea Austria să-şi ia trei ţinuturi frumoase şi binecuvântate.

Una din întrebările ce li se pun ofiţerilor însărcinaţi cu studiarea terenului, e privitoare la dispoziţiunile locuitorilor. Răspunsul ofiţerilor e următorul:

«Cât pentru dispoziţiunile locuitorilor din Moldova, trebue să ne dăm seamă, cum ele sunt înainte de toate la mănăstiri şi la restul preoţimei, cum sunt apoi la boieri sau nobili (cari amândouă clasele posedă această parte a Moldovei ca domni de pământ) şi cum sunt la ţăran.

Despre cea dintâi clasă se poate presupune cu destul temei, că nu e de loc dispusă a ajunge să fie sub guvernul austriac, şi anume mai ales fiindcă e condusă de temerea greşită că sub guvernul austriac va avea numai decât să se aştepte la o desăvârşită prefacere a religiunii şi a formelor de îndatorire religioasă, pierzând totodată fără de nici o despăgubire averile sale. Afară de aceasta ar înceta cu desăvârşire stăpânirea, pe care călugării şi preoţii o au asupra poporului. Aceste sunt temeri care îi umplu de îngrijire, câtă vreme nu se va dovedi că se poate aştepta la alte foloase esenţiale.

Boierii nu sunt de loc dispuşi a ajunge sub stapanirea austriacă, fiindcă prevăd, că guvernul austriac va curma purtarea lor nedreaptă f adeseon asupritoare pentru sărmanul ţăran, faţa cu care ei sau purtat până acum cu desăvârşire după bunul lor plac. Afară de aceasta ei mai sunt hotărîţi şi de temerile cu care i-a adăpat, aşa zicând, preoţimea. De altă parte nedumerirea pe care a produs-o prezenţa Ruşilor totuşi îi face să dorească ocuparea Moldovei de către monarhia noastră.

Ţăranul însă, care înainte de războiu niciodată nu a ştiut de ordine în darea şi perceperea birurilor şi a zeciuelilor, căruia îi erau închise toate căile când voia să se plângă de nedreptăţirile ce trebue să sufere, el, care niciodată nu a putut privi rodul muncii şi al sudorilor sale ca un lucru cu care şi-ar putea asigura nişte zile liniştite şi pline de bucurie, cu care ar putea întemeia buna stare a familiei sale, ţăranul dorea cu căldură să ajungă a fi sub stăpânirea rusească. Acum însă când ţara e ocupată de Ruşi, el se încredinţează despre valoarea regimului care îl apasă, incât îl face să suspine din greu, şi în ciuda sfaturilor pe care le dau preoţii, el se declară pentru prea înalta casă de Austria. Căci zi de zi el se încredinţează, că vecinii săi, deşi trebue să se supună la o disciplină aspră, trăiesc ocrotiţi şi siguri, plătesc biruri ce se pot suporta şi sunt trataţi cu dreptate ».

Acestea erau dispoziţiunile Moldovenilor privite şi judecate de către nişte oameni, cari aveau interes de a fi nepărtinitori.

Ofiţerii austriaci par însă a fi pierdut din vedere, că vorba nu era de schimbarea stăpânului, ci de ruperea unei părţi din trupul Moldovei. Urmele au dovedit, că dacă sar fi cerut ca întreaga Moldovă să intre sub stăpânirea casei de Austria, îndeosebi ţăranul moldovean ar fi primit cu vie mulţumire şi cu deplină încredere această nouă stăpânire. Tocmai pe timpul, când se discuta cestiunea cedării Bucovinei, Curtea din Viena era foarte populară în ţările dela răsărit. O dovadă, şi chiar cea mai neîndoioasă dovadă despre această popularitate este migraţiunea, care numai decât după pacea dela Carlovăţ se porneşte în spre ţările dela răsărit ale împărăţiei Habsburgilor, şi se urmează până la începutul veacului XIX, Sârbi şi Bulgari, Greci şi Armeni, cu deosebire însă Moldoveni şi Munteni, se mută mereu în Ardeal, în Banatul Timişoarei şi în Ţara Ungurească. Oierii mocani, ce-şi petrec cea mai mare parte a vieţii la păşunile din Moldova şi Muntenia, rămân cu îndărătnicie sub stăpânirea nemţească, fiindcă ea poartă grijă de dânşii şi-i ocroteşte faţă cu companiile de exploatare din ţările româneşti. Singuri Secuii migrează spre răsărit şi se aşează cu deosebire în Moldova, unde li se acordă deosebite scutiri.

In vieaţa poporului român această migra- ţiune e temelia unei epoci. Cuprinşi de o vie nedumirire, Românii se mutau mereu fără de astâmpăr, dela un loc la altul, încât parcă se pregăteau pentru un nou şir de lupte, în a căror izbutire mai nainte nu credeau. împăratul Iosif II îi numeşte o populaţiune pribeagă şi nestatornică ; şi în adevăr, ei sunt pribegi şi nestatornici, e însă o bucată de pământ pe care se mişcă; sunt margini peste care nu trec; sunt puncte dela care nu se depărtează. Ei se resfiră pe o anumită bucată de pământ, se răresc, dar rămân în atingere unii cu alţii. Moldoveanul, Munteanul ori Olteanul trec în Ardeal şi se aşează pe câmpie, trec in Banatul Timişoarii şi în Ţara Ungurească; oriunde ar trece însă, ei nu se aşează decât între Români ori în satul aşezat numai decât lângă cel din urmă sat românesc. Cea mai mare parte a satelor româneşti din Banatul Timişoarei sunt Olteni şi Munteni, şi cea mai mare parte a satelor româneşti din Ţara Ungurească sunt Moldoveni, Munteni şi Moţi; sate româneşti izolate nu sunt însă nici în Banatul Timişoarii, nici în Ţara Ungurească, ci cel mai despre apus sat, în care sunt Români, se învecinează cu sate curat româneşti.

Acest lucru, în aparenţă atât de întâmplător, ne încredinţează, că migraţiunea era o trebuinţă socială, că Românii nu migrau de bună voie, ci erau siliţi să migreze, şi că migraţiunea nu era făcută cu dinadinsul, ci rezulta din starea economică a populaţiunii.

Pe timpul războaielor cu Turcii populaţiunea se retrăsese între munţi, şi acum, după ce mai multe părţi ale şesului de primprejurul Carpa- ţilor, ajunseră a fi scutite, populaţiunea, sporită prin înfundături, năvă ea spre câmpiile mănoase. Dacă ne vom da seamă despre productivitatea pământului din munţi şi despre stadiul cu totul primitiv al desvoltării economice din veacul XVIII, — vom înţelege, că populaţia dintre munţi era prea deasă şi că, mai ales în Ardeal, unde Românul muncia atât de mult pentru domnul de pământ, era o stare de lucruri, care trebuia să se curme cât mai curând. Moldoveanul şi Munteanul puteau să migreze, deşi voievozii îşi dau toată şilinţa să-l oprească la graniţe; Ardeleanul era însă «glebae adscrip- tus», legat de pământ, supus unui singur stăpân, care avea dreptul de a-1 ţine legat. împotriva mai ales acestui drept sau ridicat Moţii şi Mocanii sub Horia şi Cloşca, şi îndată ce li s’a dat voie să migreze, ei şi-au părăsit căpeteniile, şi în loc de a se bate au început să se mute.

Ocuparea Bucovinei de către austriaci corespundea cu această trebuinţă de migraţiune atât de viu simţită în tot cursul veacului XVIII.

Numaidecât după ocupare se face o numărătoare şi se găsesc în Bucovina ii—12 mii familii. Partea cu desăvârşire mare a acestor familii locueşte, unde Enzenberg găseşte urme de brazde, nu găseşte însă pământ cultivat. Populaţia din munte îşi are ogoarele la câmpie, şi numai după un timp îndelungat administraţia a izbutit a o deprinde să cultiveze şi pământurile dela munte.

La anul 1786 Baronul Enzenberg face o dare de seamă foarte amănunţită despre starea Bucovinei şi arată că populaţia s’a sporit la 29.102 familii. Migraţiunea din Ardeal, din Maramureş şi din Galiţia înspre Bucovina e atât de vie, încât administraţia trebue să ia măsuri pentru împiedicarea ei, să închidă graniţele şi să pună pedeapsă pentru toţi aceia cari migrează fără de încuviinţarea autorităţilor locale x). îndată ce a fost ocupată de Austriaci, Bucovina era o tară, în care oamenii visau toate fericirile şi spre care năvăleau din toate părţile.

Era deci populară casa de Austria în ţările dela răsărit şi lumea visa asigurarea bunului

i) in urma măsurilor luate de administraţie, ovreii, care la anul 1782 erau în număr de 714 familii, au scăzut până la 1786 la 175 familii; dar această scădere este o anomalie. traiu zilnic în Bucovina căzută sub ocrotitoarea ei stăpânire. Moldoveanul cu toate acestea migra în Ardeal, migra în Ţara Ungurească, dar nu găsim urme, din care ne-am putea încredinţa că migra şi in Bucovina. Din potrivă găsim urme, din care ne încredinţăm că, după ocuparea Bucovinei de către Austriaci, o parte din populaţia română, deşi o foarte mică parte, s’a retras în Moldova. Era bună stăpânirea nemţească; era însă o stăpânire străină, pe care Moldoveanul o primea în tăcere.

Căci în zadar! — acest Moldovean, supus, asuprit şi răbdător, purta în pieptul său învârtoşat o mândrie. Nu găsim nici o urmă, din care am putea face concluzia, că ţăranii din Moldova şi îndeosebi cei din Bucovina s’ar fi rostit contra ocupaţiunii austriace; şi dacă ţinem seamă de împrejurările de atunci, de puţina încredere ce putea să aibă în administraţie, în boieri şi în preoţime, de greutăţile ocupaţiunii ruseşti şi de încrederea ce trebuia să le inspire curtea din \iena, abia ne mai putem îndoi, că ar fi fost foarte greu, ba poate chiar peste putinţă a hotărî pe ţăranii Moldoveni să ia parte la o manifestaţie energică contra ocupaţiunii şi desli- pmi Bucovinei. Ei au primit însă noua stare ‘ 6 lucrun ca Pe o nenorocire de care nu pot scăpa, despre aceasta sunt dovezi scrise şi dovezi chiar vieţuitoare. La anul 1777 Bucovinenii au făcut «în cea mai bună regulă şi spre mulţumirea generală» jurământ de supunere; până în ziua de astăzi ei se simt însă în Moldova acasă; până în ziua de astăzi ei nu au pierdut nădejdea de a se uni iarăşi cu ţara lor. întâmplarea a voit ca, dimpreună cu mai mulţi amici, să pot consulta o dovadă vie rămasă din acele vremi, pe un moşneag ce pe timpul serbării dela Putna era bătrân de una sută şase ani. Era băietan pe când Moldovenii din Bucovina jurau credinţă şi supunere Habsburgilor, şi peste aproape 100 ani faţa îi strălucea de o nespusă bucurie, când ne întâmpină, grăind în taină cuvintele:

« Ştiu de ce aţi venit. Acum se împlineşte o sută de ani de când ţara a fost luată dela Moldova şi aţi venit ca s’o întoarceţi! ».

In zadar ne-am dat silinţa să-l încredinţăm că departe e de noi acest gând îndrăzneţ, căci el nu se putea desface de o plăcută amăgire, cu care s’a mângâiat aproape un veac întreg. Şi alipirea către Moldova, păstrată în acest om uitat de moarte, s’a moştenit în ceilalţi Moldoveni din Bucovina.

Moldoveanul a primit în tăcere ruperea unei părţi din trupul Moldovei; dar, dacă i s’ar fi pus în vedere nevoile stăpânirii asupritoare din Moldova şi binefacerile ocrotitoarei stăpâniri nemţeşti, şi apoi ar fi fost întrebat, dacă alege nevoile sau binefacerile, el sar fi rostit pentru nevoile cu care era deprins. Şi dacă sar fi găsit un singur om care i-ar fi insuflat încredere şi ar fi ştiut să ia cenuşa de pe jăraticul din inima lui, Moldoveanul ar fi luat arma şi sar fi luptat

chiar fără nădejde de izbutire pentru mizeria în care se află.

Acest om lipsea şi pentru aceea puterile Moldovenilor erau ca nişte comori îngropate în pământ spre a fi păstrate pentru nişte vremi mai bune.

Voevodul Grigorie Ghica, boierii Moldoveni şi căpeteniile bisericeşti se ridicaseră într’un glas contra cedării Bucovinei. încercările lor erau însă lipsite de sprijinul ţării.

întregul veac era astfel, încât nimeni nu cuteza şi nu credea că este de folos a face apel la puterea braţelor. Chiar însă dacă sar fi făcut vreo încercare spre a ridica pe Moldoveni contra ocupaţiunii nemţeşti, numai anevoie ar fi putut izbuti.

Dacă ar fi izbutit o asemenea încercare, Moldova ar fi rămas întreagă, deoarece Curtea din lena era hotărîtă a nu face un « casus belii» din cedarea Bucovinei, iar Poarta otomană, Curtea din St. Petersburg şi Regele Prusiei căutau dinadins motive spre a putea zădărnici încercările Austriei.

Lipsită de unitate în fapte şi intenţiuni, lipsită mai ales de îndrăzneala bărbătească, acţiunea boierilor Moldoveni a rămas zadarnică.

După ce se produse curentul contra cedării Bucovinei, nimeni nu mai indrăznea să se rostească pe faţă pentru cedare. Bra insă foarte mic numărul acelora boieri pământeni, cari luau parte la acţiune din adevărată pornire patriotică şi fără de a ţine seamă de interesele lor proprii. După săvârşirea cedării, aproape toţi boierii se retrag în Moldova, refuză a jura credinţă Habsburgilor şi nu vor să recunoască competenţa jurisdicţiunii nemţeşti; foarte mulţi însă dintre dânşii caută a-şi asigura proprietăţi în Bucovina, păstrându-şi moşiile bucovinene, ori câştigând altele noui în schimb pentru moşii din Moldova; foarte mulţi se retrag din Bucovina, fiindcă numai în Moldova se împart

boierii.

Dar, în sfârşit, în acţiunea politică nu hotărăsc motivele, ci faptele: stârnit odată de boierii patrioţi era statornic şi neşovăitor un curent la care nimeni nu cuteza să se împotrivească ; Moldova oficială a făcut tot ce atunci îi sta în putinţă spre a apăra integritatea ţării. Dacă nu ar fi lucrat prin mijlocirea unui om ca Grigorie Ghica şi dacă nu ar fi avut un reazem ca Rusia, Moldova ar fi putut izbuti.

Gngorie Ghica a fost crescut în casa unui ambasador austriac, in urmă a fost pus, ca om de încredere al Porţii, în scaunul domnesc, în sfârşit s a refugiat la St. Petersburg şi s’a întors ca protejat al Rusiei în scaunul Moldovei.

Puţină vreme după urcarea sa în scaunul domnesc, Grigorie Ghica trimite Internunţiului Thugut următoarea scrisoare:

« Domnul meu!

Neputându-mă îndoi despre amiciţia d-voastră pentru mine, de care aţi binevoit a da dovezi în împrejurările de acum faţă cu d. Iacovachi Riso, socrul meu, iau libertatea de a vă adresa scrisoarea de faţă, spre a vă încredinţa despre recunoştinţa mea faţă cu d-voa- stra, şi despre aceea ce sunt dator curţii d-voastră imperiale pentru bunătatea ei pentru mine atat în trecut cât şi în prezent.

Vă rog să dispuneţi de mine în toate, unde ma credeţi capabil de a vă servi, şi-mi voiu da silinţa de a vă dovedi, cât de mult ţin la amiciţia d-voastră, având onoarea de a vă fi cu cea mai particulară stimă şi cu un ataşament fără de margini.

Al d-voastră prea umil şi prea supus servitor,

Principele Grigorie Ghica ».

Astfel chiar dela început Voevodul Grigorie Ghica îşi alese o poziţiune imposibilă faţă cu cestiunea cedării Bucovinei. Curentul patriotic stârnit de boierii pământeni şi presiunea Rusiei il hotăra să facă la Poartă toate încercările contra cedării Bucovinei, iar frica şi conside- raţiunile ce avea pentru interesele sale proprii îl îndemnau să se facă o uneltă tainică a Austriei.

Planul de acţiune ce-şi făcuse Grigorie Ghica şi îndrăzneala neşovăitoare cu care urma a-1 aduce la îndeplinire, ne încredinţează că inteligentul voevod era cu desăvârşire lămurit asupra stării lucrurilor.

Austria cere dela Poartă o parte din Moldova şi o cere fără de a oferi în schimb pentru dânsa alta decât amiciţie şi bună vecinătate; de sine gg că Poarta numai in silă împlinea

cererea Curţii din Viena. Lucrând dar contra cedării Buco’vinei, Grigorie Ghica nu numai că îşi făcea datoria ca voevod al Moldovei, nu numai că era corect în atitudinea sa, şi intra totodată în curentul ce trebuia să predomineze în cercurile hotărîtoare din Constantinopol. Afară de aceasta Moldova, chiar atunci, când cele dintâi trupe austriace au intrat în Bucovina, era ocupată de trupele puse sub comanda lui Roman- zow, trupe ale unei puteri, sub a cărei protecţie sta Grigorie Ghica şi care combătea cu tot dinadinsul cedarea Bucovinei. Grigorie Ghica nu fără de temei îi face deci Baronului Thugut impresia unui agent rusesc, ce cutează numai ştiindu-se sprijinit de o mare putere. In sfârşit, Grigorie Ghica lucrează prin mijlocirea Divanului, rezervându-şi pentru cazul neizbutirii putinţa retragerii.

Da 4 Ianuarie 1775 Baronul Thugut raportează despre cele din urmă opintiri ale lui Grigorie Ghica.

In o petiţie adresată Porţii, Grigore Ghica arată, că nu au intrat în Moldova decât vreo 600 oameni trupe austriace şi că izgonirea acestor trupe s ar putea face cu atât mai lesne, cu cât curtea din Viena nu pare a fi hotărîtă să reziste faţă cu nişte măsuri mai serioase. Dacă Sultanul ar nesocoti interesele Moldovei Moldovenii sar afla în mare nedumerire, ne- ştiind, dacă va fi mai bine să-şi apere interesele cu propriile lor puteri, ori ca, lipsiţi de

sprijinul. legitim al Porţii. să recurgă, în desnadajduirea lor, la bunăvoinţa vreuneia din puterile străine.

In urmă Grigorie Ghica trimite Porţii mai multe hărţi ale teritoriului ocupat şi stârneşte mereu, prin agenţii săi şi prin deputaţii Divanului, ce tocmai se aflau la Constantinopol, iar în cele din urmă recurge prin o petiţie a Divanului la Curtea din St. Petersburg.

Alăturea însă cu această acţiune pe faţă era alta tainică. Grigorie Ghica era un om înţelept şi păţit, cunoştea oamenii şi împrejurările, şi nu avea deplină încredere nici m Rusia, nici in Poarta otomană.

El caută dar a se pune în înţelegere atât cu Baronul Thugut, cât şi cu Baronul Barco, comandantul trupelor de ocupaţiune, încredinţează atât pe unul, cât şi pe celalt despre sincera sa supunere către Curtea din Viena şi despre dorinţa de a-i fi folositor prin serviciile aduse, stârneşte să fie recomandat Porţii ca comisar de delimitare şi îndeamnă atât pe Baronul Barco, cât şi pe Baronul Thugut să stă- ruiască pentru surparea Hotinului. In scrisorile sale către Baronul Thugut, pentru cuvintele destul de apriate, Grigore Ghica e foarte rezervat şi se rosteşte numai în fraze generale. El e însă foarte lămurit în scrisorile ce adresează lui Iacovachi Riso, cu scopul de a fi comunicate internunţiului austriac.

Astfel, la 18 Ianuarie 1775 Baronul Thugut scrie următoarele:

« Numai decât după plecarea celei din urmă expediţiuni a venit la mine Iacovachi Riso şi anume, înainte de toate, pentru ca să-mi facă împărtăşirea, că a primit dela ginere-său deosebite ştiri privitoare la afacerea ocupaţiunii din Moldova; că Voevodul Ghica, temându-se, ca nu cumva raporturile, pe care le-a primit dela boierii Moldoveni, să ajungă pe alte căi a fi aici cunoscute, nu a putut lipsi de a face Porţii şi din partea sa împărtăşire despre dânsele; că insă l-a însărcinat pe el, pe Iacovachi Riso, ca numai decât să-mi facă mie împărtăşirea secretă şi confidenţială despre toate acestea, pentru ca să facă, ca încă din vreme să pot lua măsurile pe care le voiu crede de cuviinţă.

Ştirile, de care era vorba cu această ocaziune, consistau parte din câteva plângeri a mai multor boieri, care se tem că-şi vor pierde moşiile situate în districtul bucovinean.

Afară de aceasta se mai află copia unui fel de manifest, pe care l-ar fi fost publicat Baronul de Spleny în Cernăuţi, apoi copia unei scrisori adresate de către acelaşi general Egumenului mănăstirii greceşti din Suceava. Prin amândouă acestea, locuitorii ţinuturilor ocupate sunt provocaţi sub pedeapsa aspră a nu se mai supune în viitor niciunei din provinciile Porţii.

Pe lângă toate acestea se mai face arătare, că mai mulţi ofiţeri ces. reg. au înaintat până spre Neamţu, Roman, Botoşani etc. şi au început să facă măsurături în aceste districte.

Din parte-mi, nu puteam să nu aflu, că asemenea ştiri, împărtăşite fiind Porţii mai ales acum, înainte de timpul potrivit, nu pot produce decât o impresie primejdioasă; crezând în«ţă că trebue să prevăz, că încercările mele de a împiedeca să se facă Porţii aceste împărtăşiri, vor trebui să rămână zadarnice, mi-a părut mai oportun, ca cel puţin să nu arăt din parte-mi o nedumirire stricăcioasă. Prin urmare m’am mărginit numai a pune în vedere lui Ia- covachi Riso, că el şi principele său, în interesul lor şi al Porţii, trebue să se ferească de orice exageraţiune, când fac asemenea împărtăşiri; după acestea l-am mai rugat, ca cel puţin câteva zile să îngădue cu raportul său către Poartă.

Fiind această din urmă cerere făcută mai ales cu scopul de a încerca sinceritatea lui Ia- covachi Riso, m’am încredinţat prin mai multe informaţiuni luate în taină, că el în adevăr şi-a ţinut făgăduiala. Peste puţin el mi-a împărtăşit, că a primit dela Ghica un pachet, care cuprinde răspunsul la întrebările, ce în urma unei înţelegeri avute cu I. Riso, i-am făcut nu demult în afacerea districtului bucovinean. In acest pachet, care, după spusele lui, s a întârziat, aşteptând mai mult timp ocazie sigură spre a fi expediat, s’a aflat, între altele, şi o scrisoare a lui Ghica către mine, despre a cărei conţinut, în adevăr de puţină importanţă, alăturez aici cu supunere o copie. Dându-mi această scrisoare, Iacovachi Riso mi-a citit totodată cea mai mare parte a unei alte scrisori a lui Ghica, adresată lui, scrisoare lungă, din care am înţeles că el, Iacovachi Riso, spre a nu îmbrânci pe Ghica şi pe întreaga sa familie în primejdia celei mai mari nenorociri, mai vârtos trebue să se încredinţeze despre sinceritatea şi deplina mea discreţiune; că apoi, după ce se va fi încredinţat despre acestea, are sa-mi arate, că Ghica e dispus a da, cu oca- ziunea afacerii de graniţe din cestiune, dovezi despre supunerea sa faţă cu Prea înalta Curte; ca poziţiunea lui şi împrejurările îl silesc a face Porţii m aparenţă arătări şi plânsori despre ocu- paţmnea săvârşită; eu însă nu trebue să ţin seama mei de strigătele lui, nici de plânsorile boierilor Moldoveni, ci să stăruiesc cu statornicie pentru aducerea la îndeplinire a preînaltelor pretenţiuni; că în sfârşit, Iacovachi Riso şi eu să stăruim în taină, că pentru înlăturarea conflictelor şi pentru statornicirea graniţelor, el Ghica, să fie numit comisar plenipotenţiar din partea Porţii; că, dacă va fi primit astfel în mâna sa mijloacele spre a dovedi prin fapte buna sa voinţă, Prea înalta Curte va avea destule cuvinte spre a fi pe deplin mulţumită cu purtarea lui şi cu sincerul său concurs pentru aducerea la îndeplinire a intereselor Maiestăţilor Lor.

Cât pentru eventuala răsplătire pentru persoana sa, el se încrede în prea înalta generozitate şi aşteaptă să fie răsplătit după foloasele serviciilor pe care le va fi făcut. Ca una dintre cele mai dorite dovezi despre generozitatea Maiestăţilor Lor către dânsul ar fi aceea, dacă s’ar putea, ca cu ocaziunea negocierilor actuale, să se stipuleze surparea fortăreţei Hotinului şi rea- nexarea teritoriului ei la Moldova, căci, deşi numitul teritoriu, în adevăr, nu face nici a cincea parte din districtul ocupat de trupele £gg reg., înapoierea lui, din alte consideraţiuni, ar fi un fel de despăgubire plăcută, prin care s’ar domoli împotrivirea locuitorilor din Moldova ». _

Din toate acestea rezultă, că Grigorie Ghica privea cestiunea cedării Bucovinei ca o afacere, din care se puteau trage foloase mari.

Opoziţiunea boierilor nu era pentru dânsul decât o împrejurare, ce trebuia să sporească preţul serviciilor făcute pentru cedarea Bucovinei.

Din întâmplare însă el se afla faţă cu Baronul Thugut, un om care ştia să preţuiască oamenii şi împrejurările, şi care ţinea să nu se folosească de nişte servicii foarte scumpe, de care se putea lipsi.

Raportând cancelarului Kaunitz despre propunerile lui Grigorie Ghica, Baronul Thugut arată cuvintele, care îl hotărîse să nu aibă încredere într’un om, a cărui făţărnicie e atât de bine cunoscută, şi cere instrucţiuni privitoare la atitudinea ce trebue să observe faţă cu dânsul.

Kaunitz e de părere că «acest grec deprins la făţărnicie niciodată nu a fost pătruns de bune dispoziţiuni » pentru Curtea din Viena şi că cedarea Bucovinei se va face, şi chiar în ciuda lui.

« Cu toate acestea nu rămâne îndoială, — urmează Kaunitz în nota din 7 Februarie, că

reînoind în mai multe rânduri răutăcioasele sale reprezentări făcute la Poartă şi urmând a face opoziţie, Ghica ne poate face multe neplăceri, şi pentru aceea este bine a nu pierde nicio oca- ziune, dacă nu spre a-l câştiga cu totul, cel puţin spre a-l face să încete cu opoziţia sa făţişă.

Cât pentru întrebarea, dacă este bine să stăruim ca Poarta să însărcineze pe numitul voevod cu punerea la cale a afacerii de graniţe, înainte de toate mă îndoesc, că Poarta va uita atât de lesne duplicitatea acestui Voevod şi va primi propunerea noastră, cu oricât de mult zel ar fi ea făcută. îmi pare dar că o încercare făcută în acest sens ar fi cu atât mai puţin primejdioasă, cu cât ea, chiar dacă nu ar izbuti, ar încredinţa pe Ghica despre bunăvoinţa noastră, iar în cazul când Poarta s’ar învoi, ne-ar rămânea deschisă calea, de a câştiga pe Ghica prin darurile ce i-am propune, ori a lua, după timp şi împrejurări, alte măsuri potrivite ».

Cu toate acestea, recunoscând că la faţa locului împrejurările pot să fie mai bine apreciate, Kaunitz dă Baronului Thugut deplina putere de a face cum crede mai bine.

Thugut e de părere, că cedarea se va putea face şi fără de concursul lui Ghica, şi că banii ce i s’ar da lui, ar fi aruncaţi în vânt; îl ţine dar pe Ghica cu vorbe frumoase, nu face însă Porţii propuneri privitoare la dânsul şi îndeobşte nu voeşte a-i da un rol oarecare în întreaga afacere.

După încheierea convenţiunii, Baronul Thugut adresează Voevodului Grigorie Ghica o scrisoare, în care îl invită să dea cu ocaziunea lucrărilor de delimitare dovezi despre bunele dispoziţiuni ce a exprimat în scrisoarea sa dela 12 Februarie. Ghica răspunde la 29 Mai următoarele:

« Domnul meu!

Nu pot primi decât cu plăcere ştirea despre amicalele puneri la cale intre cele două imperii relativ la graniţele din partea acestui principat; sperez că nu vă este necunoscută mulţumirea despre care am dat dovadă cu această ocaziune, şi deşi nu e vorba decât de o pierdere destul de însemnată pentru Moldova, vă pot asigura, domnul meu, că am făcut tot ce atârna de mine, contribuind în felul meu, la împlinirea acestei lucrări, precum vă veţi fi informat şi din partea d-lui Iacovachi, socrul meu, şi că mă voiu folosi de toate ocaziunile spre a putea dovedi cât de mult ţin la interesele M. R. R. I. şi R., fiind pe deplin încredinţat, că mărinimozitatea lor va face, prin efectele ei generoase, şi prin eficace semne de bunăvoinţă, ca nici ţara, nici eu să nu simţim paguba acestei pierderi».

Aceste « efecte generoase » şi aceste «eficace semne de bunăvoinţă » au lipsit până în sfârşit, Thugut a propus pentru Iacovachi Riso un dar de 1.000 galbeni; Mehmed Tahir Aga a fost numit comisar de delimitare; Ghica rămâne însă până la regularea definitivă a cestiunii fără de rol şi fără de răsplată.

Oricum vom judeca, purtarea Voievodului Ghica e vrednică de osândă. Chiar dacă am fi destul de naivi spre a crede că voia să înşele pe Baronul Thugut, Iacovachi Riso lucra cu ştirea şi învoirea, ba chiar în virtutea însărcinării primite dela dânsul şi astfel, înainte de toate, îşi bate joc de amărăciunea ţării în fruntea căruia îl pusese întâmplarea. Cuvintele din scrisorile lui şi propunerile făcute prin mijlocirea socrului său sunt încercări, ce pot să fie înţelese într’un chip, ori într’altul. E însă o faptă foarte pozitivă, când un voevod rosteşte aceste cuvinte şi face aceste propuneri, e pozitivă fapta, fiindcă prin ea opoziţiunea Moldovenilor pierde toată puterea. « Moldovenii ţipă şi eu trebue să ţip cu dânşii, — zice Ghica, — dar tu nu asculta la ţipetele noastre, ci mergi înainte! ». Ba face chiar mai mult. Moldovenii se plâng la Poartă şi Iacovachi Riso face internunţiului austriac cuvenitele împărtăşiri, pentru ca încă din vreme să ia măsurile pe care le va crede de cuviinţă spre a slăbi efectele acestei plânsori.

Dar în sfârşit, Voievodul Grigorie era un fiu al timpului său. Ridicat în urma stăruinţelor Rusiei în scaunul unei ţări, in care era privit ca străin şi trebuia să se simţă străin, el căuta să tragă din nenorocirea acestei ţări foloasele ce putea, ori cel puţin să scape întreg şi sănătos din o încurcătură primejdioasă, să nu se strice cu nimeni şi să rămână în scaunul domnesc, ce, în urma stăruinţelor Rusiei, i se dăduse pe vieaţă. Faţă cu Moldovenii era dar aprig luptător contra cedării Bucovinei, faţă cu Rusia era o slugă supusă şi totdeauna gata la poruncă, faţă cu Poarta era un biet credincios pus în fruntea unei ţări îndârjite, iară faţă cu Austria lucra prin agentul său dela Constanti- nopol, netezind toate drumurile.

A înşelat pe Moldoveni; dar în sfârşit Moldovenii nu aveau niciun drept la buna lui credinţă: nu ei l-au pus în scaun, nu ei îl ţineau in scaun, nu de dânşii atârna şi nu lor avea să le fie recunoscător. Afară poate de energicul Mavrogheni, oricare domn fanariot ar fi lucrat ca Grigorie Ghica, unii cu mai puţină îndrăzneală, dar în sfârşit, în temeiul lucrului, toţi deopotrivă. Aşa era noima fanariotului atât de bine potrivită cu noima veacului.

Urmele au dovedit, că Grigorie Ghica avea un fel de drept de a fi precum era. Deşi unul dintre cei mai inteligenţi, mai stăruitori şi mai hotărâţi domni, el a murit de moarte nefirească. nd s-a refugiat în Rusia, s-a refugiat fiindcă vieaţa îi era în primejdie mai mult chiar decât vieaţa Fanarioţilor îndeobşte. Întorcându-se în Moldova, el a adus frica în sufletul său şi această frică este firul cel negru în vieaţa lui. Alexandru Ipsilanti, mai puţin energic, dar mai chibzuit, când simte că trebile se încurcă, renunţă la scaunul domnesc, îşi umple pungile şi pleacă în pripă la Constantinopol, ca «prin o dibace surprindere », cum zice internunţiul austriac, să hotărască pe ministrul Porţii a-i da voie să rămână la Constantinopol. Grigorie Ghica rămâne însă în scaun şi tocmai voind să scape de moarte îşi grăbeşte sfârşitul. El căutase în Rusia un reazim contra Porţii; Poarta însă pusese Fanarioţii în scaunele ţărilor româneşti tocmai pentrucă voia să aibă oameni, ce nu sunt protejaţi de Rusia. Cu preţul unei sprijiniri foarte îndoioase Grigorie Ghica a înăsprit deci primejdia în care se afla.

Grigorie Ghica era afară de aceasta unul dintre foarte puţinii Fanarioţi, cari ţineau în felul lor la popularitate şi îşi dau silinţa să prindă rădăcini în ţară. Era însă destul să fie Fanariot pentru ca inimile să-l întâmpine cu răscoală. Românii rabdă, dar niciodată nu renunţă; şi aceea Domnul Fanariot, fie cât de bun, rămânea străin în ţară. Iubirea Moldovei era deci tot atât de îndoioasă ca sprijinul Rusiei. Ghica a rămas ca toţi Fanarioţii izolat.

Se credea şi încă tot se mai crede, că Gri- gone Ghica a fost o jertfă a politicii Cancelarului Kaunitz, că el a murit fiindcă se pusese cu bărbăţie împotriva cedării Bucovinei şi că este martir al integrităţii Moldovei.

Fanarioţii nu erau însă oameni, despre cari se pot zice cu destul temei asemenea lucruri; el a fost o jertfă a făţărniciei sale şi a ticăloşiei timpului în care trăia.

Când Cara Histarli Ahmed Bei plecă, în toamna anului 1777 la Iaşi, cestiunea cedării Bucovinei era definitiv rezolvată. Baronul Thugut nu se mai află la Constantinopol şi administraţia nemţească funcţionează nesupărată în noua provincie austriacă.

Capul lui Ghica a fost trimis la Constantinopol şi expus în seraiu. Din lămurirea în scris ce sta la capul lui şi din raporturile internunţiului Tassara rezultă că el a fost ucis fiindcă, în urma plansorilor ce veniseră din Moldova, Poarta hotărîse al înlocui prin altul, iar el, provocandu-se la hatişeriful din anul 1775, refuza de a părăsi scaunul domnesc.

Intr’o notă dela 21 Noemvrie, Cancelarul Kaunitz mai adaogă următoarele:

« După ştirile sosite aici din mai multe părţi, voevodul Moldovean decapitat mai e învinovăţit şi pentru alte crime, şi anume: el a adunat prin extorsiuni mai multe comori cu intenţia de a se refugia în urmă în ţări străine; că a întreţinut cu Rusia corespondenţă secretă şi suspicioasă; în sfârşit e învinovăţit de a nu fi cumpărat, după însărcinarea Sultanului, cătăţimea de cereale din Polonia, ci s a scuzat cu aceea, că Rusia l-a împiedicat de a face această cumpărătură. In cele din urmă ale mele instrucţiuni vi-am spus, cam în ce consistă răspunsul pe care Poarta l-a dat d-lui Stakieff, şi că prin urmare va trebui să vă daţi silinţa de a respinge la ocaziune potrivită această bănuială; deoarece însă pedepsirea atât de aspră a voievodului Ghica, protejat de Rusia, poate să aibă urmări importante, vă veţi da mai vârtos silinţa de a vă informa în taină despre motivele care au redus pe Poartă, mai ales în starea critică de acum, la un pas atât de pripit şi de cutezat, cu deosebire fiindcă nu se ştie încă la ce capăt vor ajunge conflictele iscate între aceste două puteri ».

Precum se vede, Kaunitz credea că Rusia va cere satisfacţie pentru moartea protejatului său.

Fără îndoială Rusia totdeauna a fost dispusă a cere ceva dela vecini şi mai ales dela Poarta otomană; şi astădată moartea lui Ghica era deci pentru dânsa un puternic argument în negocierile urmate cu Poarta. Atât era şi mai mult nu; Rusia se bucura şi de această ocaziune spre a face presiune asupra Porţii.

Purtarea Ruşilor faţă cu Grigorie Ghica a fost aceeaşi ca faţă cu Moldovenii în cestiunea Bucovinei. După ce l-au luat sub scutul lor şi l-au îndemnat să meargă îndrăzneţ înainte, l-au lăsat în placul întâmplării.

In seria de documente istorice publicate de d-1 Codrescu se află, în volumul VI, corespondenţa boierilor Moldoveni şi a Mitropolitului Moldovei cu Corniţele Romanzoff. Citind această corespondenţă, găsim din partea Moldovenilor atâta încredere în Rusia şi din partea generalului rusesc atâtea dovezi despre iubire creştinească şi părintească, încât am crede că e peste putinţă ca în ciuda acestei înţelegeri şi strânse legături, Curtea din Viena să izbutească în cestiunea Bucovinei. Un dar de 5.000 galbeni şi o tabacheră de aur împodobită cu briliante a schimbat însă dispoziţiunile părintescului comandant rusesc, şi câteva cuvinte grăite cu greutatea cuvenită, au hotărît pe Curtea din St. Petersburg să nu asculte cererea, pe care, împotriva tuturor obiceiurilor şi fără îndoială numai îndemnaţi de agenţii ruseşti, boierii Divanului au cutezat să i-o adreseze.

Poarta otomană era învinsă şi nu putea să facă nimic contra pretenţiunilor Austriei; Voievodul Grigorie Ghica era lipsit de sprijinire ne- îndoioasă şi trebuia să caute de interesele şi de vieaţa sa; un cuvânt rostit din partea Rusiei ar fi fost însă destul pentru asigurarea integrităţii Moldovei, şi Rusia, care avea interes de a rosti acest cuvânt şi care, cel puţin indirect, se obligase a-1 rosti, Rusia nu l-a rostit.

Astfel, lipsiţi de sprijinirea poporului, înşelaţi de către împărăţia în care nădăjduiseră, boierii Moldovei au pierdut o parte din vatra ţării lor. Ei însă, prin purtarea lor, au păstrat numele bun al ţării, au dat tărie încrederii în noi înşine şi au dovedit, că şi chiar în cele mai ticăloase vremi, Românul rabdă, dar nu renunţă.

VII

ROMÂNIA IN LUPTA CU PANSLAVISMUL

S’au împlinit o sută de ani de când Bucovina, despărţită dela trupul Moldovei, a căzut sub stăpânirea nemţească, şi astăzi după o sută de ani, Românul îşi aduce fără de jicnire aminte vremea nenorocită, în care s’a petrecut această rupere în două bucăţi a Moldovei. Ţara era secată de puteri, desorganizată, părăsită şi lipsită de povaţa unui Domn firesc; chiar în aceste împrejurări însă, fruntaşii ei şi-au făcut, după putinţa timpului, datoria şi nu au dat faptei împlinite, prin învoirea lor, sfinţenia morală.

Avântul patriotic dovedit de către boierii Moldoveni în aceste vremi grele ne încălzeşte şi dă tărie încrederii în noi înşine. Fără de învoirea lor, Moldovenii au fost desbinaţi, şi pentru aceea până în ziua de astăzi ei şi-au păstrat dreptul de a se simţi uniţi.

In curgerea unui veac Moldovenii din Bucovina s’au deprins cu stăpânirea nemţească şi astăzi ei se simt alipiţi cu credinţă şi strâns legaţi de Curtea din Viena; Bucovina a rămas însă o ţară românească, o parte din Moldova. Şi nimeni nu poate să-i învinovăţească pe Moldoveni pentru aceasta, fiindcă ei niciodată nu au renunţat la dreptul de a se simţi membri ai aceleiaşi individualităţi sociale.

Cu totul altfel ar fi, dacă Moldovenii ar fi consfinţit, prin învoirea lor, fapta împlinită. Atunci Moldovenii din Bucovina, priviţi ca o parte pierdută, s’ar privi înşişi ca o parte părăsită a poporului român.

Lauda pentru că s’a păstrat românitatea Bucovinei nu se cuvine însă numai Moldovenilor, şi Curtea din Viena e părtaşă la dânsa.

Ce voia Curtea din Viena în Bucovina? Voia să-şi stabilească o comunicaţie pe cât se poate de bună între cele două mai mărginaşe şi mai expuse provincii, să-şi asigureze o parte slabă a graniţelor dela miazănoapte, să câştige câteva poziţiuni faţă cu Rusia; ea nu râvnea deci la sufletele oamenilor, ci la o bucată de pământ de care avea trebuinţă.

Raportul lui Enzenberg despre starea Bucovinei, după câţiva ani de administraţie nemţească, ne încredinţează că, ocupând această bucată de pământ, Curtea din Viena voia să facă din ea o provincie înflorită ce poate să reziste unui atac, fie el făcut din orice parte.

Populaţia se sporeşte; administraţia e neobosită intru desvoltarea economică şi etică a provinciei. Se fac la munte semănături de probă spre a încuraja pe ţărani, se aduc meseriaşi din ţările apusene, se aşează colonii de neguţători armeni, se izgonesc arendaşii ovrei din ţară, se fac şosele şi poduri, se înfiinţează şcoli’ româneşti şi nemţeşti, se organizează biserica, într’un cuvânt, se face mult bine ori, cel puţin, se arată multă bună intenţie. încă la anul 1785 se fac pregătiri pentru împroprietărirea ţăranilor, şi peste puţin mănăstirile, călugării şi călugăriţele se reduc şi averile mănăstireşti se iau din mâinile lor, se masează însă într’un fond religionar al creştinilor ortodocşi din Bucovina.

In urmă îngrijirea Curţii din Viena pentru Bucovina a mai scăzut. încă împăratul Iosif II a alipit-o la Galiţia; dar după câţiva ani iarăşi a devenit autonomă. De atunci Bucovina în mai multe rânduri şi-a pierdut autonomia, şi nici până astăzi ea nu este cu desăvârşire neatârnată de Galiţia. In cursul unui veac Românii din această mică ţară au fost mereu jigniţi în desvoltarea lor şi cu deosebire de când împărăţia Habsburgilor a devenit un stat constituţional, polonezii, nemţii, ovreii şi alţi străini sporiţi prin oraşele ţării au dat vieţii publice un caracter mai mult ori mai puţin străin. Niciodată nu s’au luat însă măsuri directe contra Românilor, ci din contra, totdeauna li s’a dat putinţa de a se lupta cu adversarii lor. Deşi vieaţa publică avea un caracter străin, în biserică şi în şcoală, în familie şi în societăţi de cultură, Românii puteau desvolta individualitatea lor naţională cu atât mai sigur, cu cât regimul austriac niciodată nu a luat măsuri spre a face să înceteze contactul între dânşii şi fraţii lor din România şi din Ardeal.

In sfârşit, proporţiunile etnografice au rămas în Bucovina, îndeosebi pentru Români, aceleaşi cari au fost la anul 1775. Dacă citim lista satelor din Bucovina, ne încredinţăm că cele 11—12 mii familii, ce se aflau la anul 1775 în Bucovina, abia jumătate puteau să fie familii româneşti, adică vreo 20—25 mii suflete.

Astăzi sunt în Bucovina 500.000 suflete, între care cel puţin 200.000 Români. Fără îndoială, dacă Bucovina nu ar fi fost deslipită de Moldova, astăzi ea ar avea o populaţie mai mică, dar aproape cu desăvârşire românească; e însă vorba că sub regimul austriac Românii s’au sporit deopotrivă cu rusnecii, restul populaţiunii pământene.

Cu totul alta e soarta Moldovenilor căzuţi sub stăpânirea pravoslavnicului Ţar al tuturor Ruşilor. Pe când cei 200.000 mii Români din Bucovina formează un mic centru pentru desvoltarea vieţii româneşti, milionul de Români din aşa numita Basarabie rusească este deschegat şi ţinut cu sila departe de poporul românesc.

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voeşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigureze graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Luând fără de nici un drept, fără de nici o justificare legitimă şi cu ajutorul celor mai urîte mijloace, partea despre răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca graniţele între Moldova şi aşa numita Basarabie să fie şterse cu desăvârşire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei şi asupra întregului popor românesc.

Era un element preţios acest popor românesc. Ca popor ortodox şi mai mult ori mai puţin stăpânit de Chaliful Muhamedanilor, Românii în tot cursul veacului XVIII, au gravitat spre Rusia pravoslavnică, şi cel puţin în principiu, au admis supremaţia duhovnicească a Ţarului; bărbaţii politici din Rusia nu se mai îndoiau, că acum, după ce Moldova devenise un fel de provincie rusească şi poporul român căzuse sub înrâurirea directă a celui rusesc, Românii vor intra cu desăvârşire în curentul ce năvăleşte despre miazănoapte asupra lor.

In lupta pentru existenţa etică însă, capetele nu se numără, ci se cumpănesc. Tocmai puşi faţă în faţă cu vieaţa rusească Românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi de superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu Ruşii, Românii erau mai mândri de românitatea lor. E nobil răsadul din care s’a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele nouă milioane de Români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci milioane de Ruşi vor putea să adune cândva. Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori Ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest sim- ţimant şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul, când între Moldova şi aşa numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii sau încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii, şi pentru aceea au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între Românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti «Cristos a înviat» în româneşte. Nimic în limba românească nu se poate scrie, nimic, ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la prepusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se ieresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într’un cuvânt, orice manifestaţie de vieaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate aceste mai e şi sistemul de colonizare silnica al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă cu măsurile de rusificare.

După încheierea păcii de la Paris toate aceste măsuri se înăspresc.

Pentru întâia oară puterile europene îşi dau mai cu dinadinsul seamă despre caracterul poporului român şi despre misiunea ce i s’ar cuveni. împăratul Napoleon III îl numără in rândul popoarelor latine, şi izbuteşte a face ca Europa să-i încredinţeze lui paza gurilor Dunării şi să-i creeze nişte condiţiuni în care să se poată desvolta.

Organizându-se pe temelia tratatului dela Paris, ţările româneşti intră într’o epocă de desvoltare febrilă, bolnăvicioasă şi slăbitoare, dar o desvoltare, din care încetul cu încetul se desvălue caracterul naţional ca temelie a în- tregei lucrări viitoare; o desvoltare zăpăcită, dar din ce în ce mai serioasă. Ţările se unesc şi România se pune în relaţiuni directe cu popoarele apusului. Popoarele latine îi întâmpină pe Români cu mai multă ori mai puţină căldură; iar în urmă, alegând de capul său pe un membru al celei mai ilustre familii din Europa, statul român pune temeliile relaţiunilor sale cu Germania, mai nainte atât de străină de dânsul.

Înaintând astfel cu pas nesigur, dar statornic, spre împlinirea misiunii sale, Statul român, voind mereu să reprezinte interesele popoarelor apusene ale păcii, ale civilizaţiei şi ale ordinei sociale, e ca un copil răsfăţat al puterilor europene, de care nimeni nu cutează a se atinge.

Pentru Rusia acest stat era o stavilă supărătoare.

Pravoslavnică în veacul XVIII, Rusia a devenit slavă în veacul XIX.

Câtă vreme religiunea era ordinea de idei pre-dommatoare, Românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult ori mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s’a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etică între Români şi celelalte popoare ortodoxe s’a curmat. Simţindu-se a fi mai mult latini decât ortodocşi, Românii resping orice solidaritate de aspiraţiuni cu popoarele slave şi stau aci, la Dunăre şi Carpaţi, ca un zid de despărţire între slavii dela miazănoapte şi cei dela miazăzi.

Aruncaţi din întâmplare la răspântia, unde se ating cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească, Românii, chiar în virtutea originei lor, sunt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un strat de cultură deosebită, în care trei lumi se întâlnesc şi se împacă. Câtă vreme musulmanii erau încă o primejdie pentru societatea europeană, Românii i-au combătut cu bărbătească statornicie, luptând şi mereu luptând veacuri întregi; acum, când muscalii par a voi să pună în joc pacinica desvoltare a vieţii moderne, lupta trebue să se urmeze contra lor, şi câtă vreme piciorul român mai stă ţeapăn pe faţa pământului, unirea slavilor dela miazănoapte cu cei dela miazăzi, atât de mult dorită, nu se poate face. Oricât de mic, Statul român e puternic, fiindcă de dânsul atârnă starea de lucruri stabilită prin munca veacurilor în Europa, într’însul se întâlnesc interesele marilor popoare dela apus, şi îndată ce acest mic stat s’ar surpa, împărăţia otomană nu se mai poate susţinea, şi existenţa împărăţiei Habsburgilor e pusă in joc, şi istoria Europei intră în o fază cu totul nouă.

In tot cursul crizei orientale, Slavii, Românii, Turcii şi Europa au ţinut în vedere aceste adevăruri, pe care le desvălue chiar bunul simţ firesc.

Pe când Rusia pregătea prin agenţii săi secreţi această criză, în România nu era decât un mic număr de oameni, îndeobşte străini ori cel puţin de origine străină, şi anume. Bulgari, Sârbi şi Greci, cari luau parte la lucrarea de surpare a Slavilor. Poporul român însuşi, deşi avea interese de regulat, respingea orice solidaritate cu Slavii.

Când a izbucnit în urmă, răscoala din Bosnia şi Erzegovina, când războiul s’a declarat din partea Sârbilor şi Muntenegrenilor, când Bulgarii au apucat armele, Românii au început să-şi adune puterile şi să se pregătească pentru toate eventualităţile; nimeni însă nu cuteza să vorbească despre o acţiune comună cu Slavii de peste Dunăre şi Europa întreagă lăuda purtarea bine chibzuită a Românilor.

In sfârşit Rusia se pregăteşte să declare războiu, şi România strâmtorată trebue să se hotărască într’un fel ori într’altul, deoarece înainte de a începe războiul cu Turcii, Rusia trebuia să biruiască pe Români.

Dacă ar fi putut să fie vorba de o biruinţă cu armele, diplomaţii puterii dela miazănoapte nu ar fi stat multă vreme pe gânduri; ei ştiau insă, că cel dintâi foc descărcat asupra Românilor ar fi despărţit pe Rusia de Europa, şi, chiar înainte de a se fi dat lupte, ar fi pus în joc succesele războiului. Era dar vorba de a birui pe Români moraliceşte, de a-i face să capituleze chiar înainte de cea dintâi împuşcătură, de a-i înjosi în faţa lumii ce ţinea la dânşii, de a-i izola (faţă cu Europa.)

In vremea aceasta Statul român era mai puternic decât a fost vreodată. Cinci milioane de Români, uniţi în virtutea conştiinţei lor naţionale, gata de a aduce toate jertfele şi înaintaţi în desvoltare, stau împrejurul unui domn oştean, ales cu voinţa tuturora şi, în virtutea legăturilor sale familiare şi a încrederii ce întâmpină în ţară, dator a fi mândru. Patruzeci de mii de oameni, disciplinaţi şi bine armaţi, stau gata de a intra cu bărbăţie în luptă, şi, dacă era vorba, alte patruzeci de mii se puneau alăturea cu dânşii, deoarece comorile ţării româneşti sunt nemăsurate, numai oameni să fie, cari ştiu să ia din ele partea cerută de împrejurări.

In sfârşit, Europa stă la o parte şi aşteaptă să vadă cum Statul român înţelege misiunea spre care a fost reîntemeiat, priveşte cu nedo- mirire la copilul său răsfăţat şi, cel puţin indirect, îl îndeamnă să fie bărbat şi să nu-şi piardă nădejdea.

Ce putea să facă Statul român în asemenea împrejurări?

Cel mai firesc lucru ar fi fost, ca ţiind seamă de tratatul dela Paris, să ia în unire cu Turcii parte la războiu, să-i apere hotarele şi să rămâie în toată forma credincios misiunii formulate cu învoirea marilor puteri.

Oricât de corectă şi oricât de potrivită cu interesele poporului român, o asemenea hotă- rire ar fi intâmpinat însă o vie rezistenţă nu numai în ţară, ci chiar şi în Europa. Când Ruşii începeau un războiu pentru libertate, civilizaţie şi pentru cruce, când Ruşii înaintau spre hotarele ţării româneşti drept mandatari ai Europei, când vorba era că tratatul dela Paris nu mai există, era aproape peste putinţă a hotărî pe Români să se unească cu Turcii osândiţi de lumea întreagă.

Cu toate acestea, a lupta în unire cu Ruşii era un act de sinucidere. Un popor este o comoară de puteri, pe care bărbaţii de stat trebue să o sporească, şi orice luptă în unire cu Slavii este o risipă de puteri. Când războiul a izbucnit, Românilor nu le rămânea deci decât să-şi păstreze puterile, multe puţine câte erau, şi să aştepte cu hotărîre nestrămutată momentul, când nu vor mai putea evita lupta pentru interesele lor proprii.

Mângâierea noastră e, că atunci când se discuta cestiunea atitudinii ce trebuia să observe Romania, s’au găsit în ţară destui oameni luminaţi, cari s’au rostit lămurit contra Rusiei şi au pus in vedere tuturor principiul, că orice biruinţa a Slavilor nu poate fi decât o nenorocire pentru Români. A vărsa cu toate acestea sânge şi a jertfi averi pentru o asemenea biruinţă, era un act de nebunie.

Dacă în momentul izbucnirii războiului puterile Statului român ar fi fost încredinţate unui bărbat de stat prevăzător, hotărît şi îndrăzneţ, fără îndoială Românii ar fi observat faţă cu Ruşii o atitudine rezervată. Acesta era spiritul ce predomnea în ţară. Erau în toate păturile societăţii române oameni, cari urau pe Turci şi iubeau pe Ruşi, ori oameni, cari iubeau pe Turci şi urau pe Ruşi; aceştia erau însă oameni izolaţi; un partid rusofil ori unul turcofil na existat în România. Marea majoritate a Românilor avea bunul simţ firesc de a respinge atât pe unii cât şi pe alţii, şi acest curent de neutrală rezervă era atât de puternic, încât nimeni nu îndrăznea să se rostească în public pentru Turci ori pentru Ruşi, ba chiar ministrul M. Kogălniceanu, pe când îşi da silinţa să obţină dela cartierul general rusesc graţia de a putea risipi sângele şi averea poporului românesc pentru cauza slavă, găsea că este oportun a declara în Cameră şi Senat că Românii nu vor urma exemplul lui Dimitrie Cantemir, ci vor sta neutrali.

Înainte de a fi izbucnit războiul, majoritatea Românilor era lămurită asupra eventualităţilor ce vor putea să urmeze din lupta Ruşilor cu Turcii.

Îndeobşte, se credea că Ruşii vor birui din această luptă. Chiar aceia, cari mai aveau încă încredere in rămăşiţele puterii osmane, nu sperau că Turcii vor birui, ci numai că ei vor face ca Ruşii să-şi plătească foarte scump biruinţele. Şi chiar cea mai de rând inteligenţă putea să prevadă, că plătite scump ori eftin, biruinţele Ruşilor nu pot avea urmări, care nu jignesc desvoltarea poporului român.

Dacă Rusia în adevăr s’ar fi mărginit a se ţupta numai pentru libertatea popoarelor de peste Dunăre, şi nu ar fi voit să tragă pentru sine insăşi niciun folos din biruinţele ei, Românii ar fi stat poate pe gânduri şi s’ar fi întrebat, dacă nu sunt cumva datori a se lupta şi dânşii pentru libertate şi religie. Oamenii serioşi nici atunci nu ar fi uitat însă, că în luptele ce se începeau, nu era vorba de idei, ci de existenţă. Intre Români şi Slavi este o vrăjmăşie firească, în virtutea căreia Românii nu au nici un interes de a dori ca Slavii să fie mai liberi decât cum sunt. Sute de ani Românii au fost cel puţin indirect, stăpâniţi de Turci: niciodată însă, în curgerea veacurilor, Turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă Românii au’ căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a Slavilor, desvoltarea lor firească s’a curmat prin mijloace silnice. Două sute de ani Sârbii din Banatul Ti- mişoarii au terorizat pe Românii din Banat şi din Ţara Ungurească; o sută de ani Românii din Bucovina s’au luptat mereu cu Rusnacii; până în ziua de astăzi Românii din Serbia liberă şi din Rusia pravoslavnică nu au dreptul, pe care l-au avut pretutindenea unde stăpâneau Turcii, dreptul de a-şi înfiinţa o şcoală şi o biserică românească. Astfel poporul român nu are chiar nici dreptul de a dori ca Statul otoman să fie înlocuit prin state slave. Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru Români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

Românii sunt destul de cuminte spre a nu voi să se lupte contra desvoltării fireşti a stării de lucruri din Orient. Puterea osmană se surpă, şi mai nainte ori mai târziu va trebui să fie înlocuită prin alta şi anume prin o putere slavă. Interesul Românilor cere însă ca această înlocuire să urmeze cât mai târziu şi, pe cât se poate, în o vreme când Statul român e pregătit pentru rezistenţă. Era deci o nebunie a voi, ca Românii înşişi să verse sânge şi să jertfească averi pentru ca înlocuirea să se facă cât mai curând, o nebunie, de care Românii nu sunt capabili.

Foloase directe Romanii nu puteau spera din o luptă contra Turcilor. Independenţă, drepturi, sporiri teritoriale, toate acestea erau consecvenţe ale stării de lucruri şi atârnau de puterile europene. Ar fi trebuit să fie foarte blajin Românul care ar fi cutezat, că Românii pot să ia ceva fără de învoirea Rusiei, şi că Rusia poate să ne dea ceva fără de învoirea puterilor, ba fără de a fi silită de către puteri.

Unde e insă bărbatul politic, care ar fi avut dreptul de a crede, că Rusia nu va căuta să tragă foloase din izbândele ei ?

Sunt două sute de ani, de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie, şi acela care nu cunoaşte această istorie, ori care o cunoaşte şi nu ţine seamă de ea, nu este un bărbat politic şi nu are dreptul de a lua parte hotărîtoare la vieaţa politică. Când a izbucnit războiul, Românii au dovedit, că nu sunt lipsiţi de comuna capacitate de prevedere: toţi bărbaţii politici din România au prevăzut, că după ’războiu, Rusia va cere să i se retrocedeze Basarabia, şi atât în Camera, cât şi în Senat, această prevedere sa exprimat în termeni lămuriţi, fără ca un singur glas să fi cutezat a se ridica spre a o pune la îndoială.

Nu prevederea politică, nu conştiinţa misiunii Statului român, nu bunul simţ firesc au lipsit bărbaţilor de Stat ai României; le-au lipsit onestitatea, voinţa hotărîtă şi îndrăzneala bărbătească.

Intr’o zi se răspândeşte ştirea, că oştirile ruseşti au trecut hotarele şi au călcat pe pământul românesc, şi că marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatei din Europa, a adresat Românilor o proclamaţie, în care îi numeşte «locuitorii români » şi le spune că vine ca amic.

Ştirea aceasta străbate ca un fior toată ţara; iar în Bucureşti, uliţele şi localurile publice se umplu de oameni nedumiriţi. Nu este spaimă, nu este mânie, nu este însufleţire, nu este un afect hotărît ceea ce cuprinde toate spiritele: este o zăpăceală febrilă, în care nimeni nu mai ştie ce este de făcut, nimeni nu-şi mai poate da seama despre întâmplările ce se petrec şi nimeni nu mai poate prevedea urmările lor. Oricine însă, din această zăpăceală, rămâne cu impresia presimţirii unui şir de fapte mari şi hotărîtoare, ba poate a unui şir de nenorociri.

Numai a doua zi lumea începe să judece şi să chibzuiască.

Trecerea Ruşilor, deşi se putea prevedea, era o surprindere şi atât această surprindere, cât şi modul în care s’a făcut erau negaţiuni ale Statului român. Fără de ştirea şi învoirea Românilor, Ruşii au călcat pământul românesc şi, nemulţumiţi de a fi nesocotit astfel Statul român, ei mai întâmpină pe Români ca pe nişte simpli «locuitori», spuindu-le cu toate acestea, că vin ca amici. Asemenea dispreţ nu au mai arătat Ruşii decât faţă cu Polonia şi asemenea amicie nu s’a mai pomenit decât între Polonia şi Rusia.

Cetele de cazaci erau aproape de capitala ţării, şi nu se ştia dacă Românii le vor întâmpina cu arma în mână, dacă vor înainta cu ele spre Dunăre, ori dacă se vor retrage îndârjiţi la nişte locuri adăpostite; aceasta nu vasăzică amicie, ci dispreţ, şi marea majoritate a Românilor simţea că Statul român a fost luat peste picior.

Era însă în ţară un mic număr de oameni, cari ştiau ce se petrece.

Un ziar liberal, « Unirea Democratică », scria în ziua când ţara a fost călcată de oştirile străine, din cuvânt în cuvânt:

«Ruşii au trecut Prutul! Acestea sunt cuvintele cu care oamenii se salută unii pe alţii».

Alt ziar liberal, « Românul », pe când zăpăceala era atât de mare, lămurea pe cititorii săi asupra foloaselor materiale ce Românii vor putea să tragă din trecerea oştirilor ruseşti prin ţară.

După vederile cercurilor politice, ale căror organe erau aceste două ziare, năvălirea oştirilor ruseşti în ţară era o întâmplare fericită, dorită şi chiar pregătită cu ştirea şi învoirea Românilor.

Şi în adevăr, guvernul român pusese de mai nainte la cale această trecere şi luase cu cel rusesc înţelegere pentru încheiarea unei convenţii pe cât se poate de înjositoare.

Mângâierea noastră e că, luând hotărîrea de a încheia o asemenea convenţie, guvernul nu spera că Senatul, acelaşi Senat care l-a adus la putere, îl va ierta pentru această hotărîre. Guvernul simţea, că în acest Senat e mai multă prevedere politică decât să-şi poată da învoirea la încheierea unei convenţii, în care armata română e luată peste picior şi Statul român se izolează şi se pune la discreţia Rusiei.

S’a dizolvat dar Senatul şi s’a ales în pripă altul, care în adevăr a şi votat convenţia.

Când cetele de cazaci au trecut hotarele ţării, noul Senat nu era încă constituit, şi când corpurile legiuitoare s’au întrunit spre a lua hotărîre relativ la atitudinea ţării faţă cu năvălirea oştirilor ruseşti, ţara era ocupată de aceste oştiri, adunările naţionale stau aşa zicând sub tunurile ruseşti, ostaşii români se retrăgeau ca nişte sibariţi din calea năvălitorilor, şi toată lumea îşi pierduse bunul cumpăt. Ruşii nu mai aveau a face cu un stat român, ci cu o adunătură de locuitori români, pe cari surprinderea făcută cu ştirea şi învoirea guvernului lor îi lipsise de toată energia.

La Focşani era locul, unde armata română trebuia să fie concentrată, şi dacă atunci când Ruşii au trecut Prutul, patruzeci de mii de Români armaţi ar fi stat la Focşani, Rusia nu ar fi cutezat să ia armata română peste picior, ori, dacă ar fi cutezat, lumea ar fi văzut minunea cu ochii şi ar fi fost mulţumită de preţul, cu care Ruşii îşi plătesc îndrăzneala. Atunci Statul român ar fi putut negocia cu Rusia. Guvernul român luase însă înţelegere cu cel rusesc, ca armata română să nu fie niciodată în dosul celei ruseşti, ca niciodată să nu ocupe poziţii, din care ea devine o primejdie serioasă pentru operaţiunile celei ruseşti; luase înţelegere ca armata română să nu fie aruncată în cumpăna hotărîrilor. îndată ce Ruşii au înaintat peste linia Focşani-Galaţi, fără ca să aibă pe Români în dosul lor, negocierea cu Rusia era o curată comedie.

O singură putere mai rămânea pe care Statul român mai putea să pună temeiu: voinţa Europei.

Astăzi e lucru dovedit, că fără de învoiala Europei Ruşii nu pot, ori cel puţin nu cutează să facă nimic, şi de aceea drepte, patriotice erau cuvintele, pentru care bărbaţii de stat mai prevăzători au cerut în Cameră şi Senat ca, după toate cele petrecute, România să nu încheie niciun fel de convenţiune cu Rusia, ci să-şi pună toată încrederea, nu în Rusia, ci în convingerea că Rusia nu va cuteza să nesocotească principiile civilizaţiei moderne şi să calce drepturile unui popor, ce se pune sub ocrotirea Europei.

Dar guvernul şi majorităţile create in Cameră şi Senat au nesocotit aceste cuvinte, şi convenţiunea s’a incheiat.

Această convenţiune era un act de capitulaţiune.

De când ţinem minte întâmplările petrecute pe faţa pământului, nu s’a mai pomenit, afară de Polonezi, niciun popor, care să fi dat altui popor voie de a trece peste pământul său spre a se război cu al treilea, fără ca însuşi să ia parte la luptă. Mircea, Ştefan, Mihai şi alţi domni adeseori au dat vreunuia dintre vecini voie de a trece prin ţările lor; totdeauna însă aceşti vecini le erau fraţi de arme. De asemenea Prusia în mai multe rânduri a fost silită a se alia cu Francezii şi a le da voie să treacă; Prusienii sau luptat însă alăturea cu Francezii. Este o mare nenorocire, ca un popor să fie silit a se lupta contra intereselor sale; este însă o nenorocire, numai o nenorocire, urmată din raporturile de puteri; aceea ce s’a făcut în convenţiunea încheiată cu Rusia e însă mai mult decât o nenorocire, este o renunţare la tot ce dă unui popor dreptul de a fi. Am fi înţeles ca Ruşii să intre în ţară şi Românii să-i primească bine ca pe nişte aliaţi, am fi înţeles ca Ruşii să intre şi Românii să nu facă nimic, am fi înţeles ca guvernul să încheie o convenţie cu comandantul trupelor ruseşti; când însă chiar corpurile legiuitoare a votat o convenţie, a cărei premisă era condiţiunea ca Românii să nu ia parte la războiu, Rusia, şi îndeobşte Slavii, au putut striga Europei; iată poporul atat de fudul, la picioarele noastre.

Încheierea convenţiei dela 4 Aprilie a fost, pentru ca să nu zicem o vânzare, o greşală atat de mare, încât nu putea fi reparată decât prin o nouă greşală.

Si in adevăr, numaidecât după încheierea acestei convenţiuni, atât în armată, cât şi în ţara, a început a se pronunţa dorinţa de a lua parte la luptă; fie cu Ruşii, fie cu Turcii, cu oricine şi contra oricui, Românii voiau să se bată, nu pentru ca să câştige ceva, ci pentru ca să spele pata ce-şi simţeau pe frunte, să salveze onoarea naţională pierdută în convenţiune şi să dea tărie conştiinţei naţionale.

Românii nu aveau însă voie de a se lupta; Rusia voia tocmai ca pata să rămână pe fruntea lor, ca onoarea să le fie pierdută şi ca conştiinţa naţională să le fie slăbită, şi dacă îngerul ocrotitor al României nu ar fi pus pe Osman Paşa la Plevna, până astăzi Românii ar sta ruşinaţi şi călcaţi în picioare faţă cu lumea amăgită. Acelaşi îngâmfat mare Duce, care numise pe Români «locuitori Români », în urmă i-a rugat să-i dea ajutor. Dacă cel puţin atunci guvernul român nu ar fi ştiut de ce e vorba, s’ar fi mulţumit cu rolul nedemn pe care l-a jucat şi ar fi lăsat ca ţara să plece pe calea ce-i croise bunul simţ; el însă a grăbit să profiteze ori, mai exact, să abuzeze de nerăbdarea ţării, şi a trimis oastea română peste Dunăre, pentru ca prin faptele ei vitejeşti să se reabiliteze şi cu sângele Românilor să spele păcatele sale.

Războiul a fost norocos. Norocul însă nu consista în aceea că Românii au biruit, ci în aceea că ei au dovedit lumii, că sunt adevăraţi urmaşi ai străbunilor lor; biruinţa, ca biruinţă, a fost o nenorocire pentru dânşii.

Îndată ce sau simţit biruitori, aceiaşi Ruşi, cari ceruseră ajutorul Românilor, au început a fi insolenţi faţă cu fraţii lor de arme şi a cere drept răsplată a biruinţei o bucată din vatra ţării, prin al cărui ajutor au ajuns la biruinţă.

Numai acum s au adeverit prevederile acelora care au cerut ca România să nu încheie niciun fel de convenţie cu Ruşii, ci să rămână rezervată şi pregătită de războiu până în momentul, când încheierea păcii se va pune în discuţiune, cari au cerut ca Românii să-şi pună toată nădejdea în Europa, să nu aibă încredere în Rusia şi să nu pună nici un temeiu pe vorbele ei, deoarece ea ne este şi trebue să ne fie vrăjmaşă.

In tot cursul războiului, purtarea Ruşilor faţă cu Românii a fost, cel puţin în formă, destul de cuviincioasă; nu însă pentrucă se simţeau legaţi prin convenţiunea dela 4 Aprilie, ci fiindcă se temeau de puterile europene, voiau să evite orice ocazie pentru amestecul vreuneia dintre dânsele şi avea interes de a evita orice conflict. Conferinţa dela 4 Aprilie nu era pentru dânşii decât un act de înjosire pentru Români, şi un mijloc foarte comod spre a înconjura orice conflict privitor la România, prin fraza: Tot ce facem, facem cu învoirea Românilor. îndată ce ei au ajuns la biruinţă, nu mai aveau nevoie de aceste consideraţiuni, şi s’au arătat pe faţă ca vrăjmaşi ai Românilor.

Numai acum politicii nepricepuţi au început să înţeleagă, pentru ce a încheiat Rusia convenţia din 4 Aprilie şi pentru ce nu voiau să dea Românilor dreptul de a lua parte la răz- boiu. Dacă, după faptele dela Griviţa şi dela Rahova, Ruşii s’au purtat faţă cu Românii cum s’au purtat, ne putem închipui cum s’ar fi purtat atunci dacă Românii nu s’ar fi reabilitat prin faptele mari şi sângeroase, ci ar fi rămas până în sfârşit precum îi înfăţişase convenţia din 4 Aprilie. Vai ar fi fost şi amar de dânşii.

Dar acesta era momentul în care Românii trebuiau să-şi arate bărbăţia; pentru acest moment ar fi trebuit să-şi păstreze puterile, pe care le-au risipit pe câmpiile Bulgariei.

Când a cutezat generalul Ignatieff să ceară Basarabia? Atunci, când Turcii erau biruiţi, când Europa privea zăpăcită cum oştirile ruseşti se apropie de Constantinopol, când comorile României păreau secate şi armata română risipită şi scăzută la jumătate, atunci când Rusia se credea atotputernică; nici atunci însă, chiar nici atunci nu a primit răspunsul pe care-l dorea şi încercarea lui a rămas o ruşinoasa neizbutire.

Cestiunea retrocedării Basarabiei este o parte a cestiunii orientale. Niciun bărbat politic serios nu se îndoia, că, mai curând ori mai târziu, Rusia va căuta să câştige ce a pierdut la anul 1856, şi când a izbucnit criza orientală, eventualitatea retrocedării Basarabiei a început să fie discutată. Ce-i drept, înainte de a fi declarat razboiu, Rusia a declarat că nu voieşte să facă achiziţiuni teritoriale şi a ştiut să acopere întreprinderea sa cu aparenţa unui mandat european ; nimeni însă, cunoscând istoria celor din urmă două veacuri, nu putea crede, că Rusia nu va căuta să facă cu toate aceste achiziţiuni teritoriale şi în deosebi că va renunţa la Basarabia.

Pentru Români cestiunea retrocedării Basarabiei era pusă afară de toată discuţiunea. Chiar dacă ar fi trecut cu vederea importanţa istorică, economică şi strategică a acestei rămăşiţe din vatra Moldovei, Românii nu puteau uita, că Europa le-a încredinţat-o şi că nu se poate un preţ, cu care le-ar fi iertat s’o înstrăineze.

Guvernul român cu toate acestea era hotărît să-i dea învoirea pentru retrocedare. Dovadă despre aceasta e convenţia dela 4 Aprilie care într-un un articol foarte echivoc, atinge cestiunea fără de a cuteza să o lămurească. Dacă guvernul nu ar fi crezut că Rusia voeşte să ajungă la reanexarea Basarabiei, el nu ar fi atins in convenţia dela 4 Aprilie cestiunea; iar dacă ar fi fost hotărît a nu ceda Basarabia, numaidecât la începutul războiului ar fi dat oeaziu- nea pentru deplina lămurire a cestiunii.

Nici odată Corpurile Legiuitoare nu ar fi votat convenţiunea, dacă ea nu ar fi ţinut un articol, în care Rusia părea obligată de a nu cere să i se retrocedeze Basarabia; acest articol însă, ca întreaga convenţie, întrucât o obligă pe Rusia, nu era decât o iluzie deşartă.

Chiar nici un articol mai puţin echivoc, în care Rusia s’ar fi obligat anume a nu cere să i se retrocedeze Basarabia, nu ar fi putut să fie pentru Statul român destulă garanţie, deoarece mai ales Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete. Singura garanţie, ce le mai rămânea Românilor, era voinţa puterilor europene ca Basarabia să rămână în posesiunea Statului român. In zadar o ar fi luat Rusia ; în zadar i-o am fi dat noi; la urma urmelor tot puterile europene aveau să hotărască a cui să fie. Nouă nu ne rămânea decât să dovedim lumii, că suntem vrednici de a o stăpâni şi ştim să păstrăm pământul ce ni s a încredinţat. Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Basarabia; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vrednici de încrederea popoarelor dela apus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem.

Guvernul privea cestiunea dintr’un punct de vedere în aparenţă mai practic şi voia ca să o lase nelămurită. După părerea lui, Rusia dispunea în orient, puterile mari îi dăduseră mandat şi nimeni nu mai ţinea la principiul ca Rusia să rămână departe dela gurile Dunării; România dar, de voie, de nevoie, trebuia să piardă Basarabia şi prin urmare era mai bine să o piardă de bună voie şi să tragă din strâmtoarea ei foloasele pe care le poate.

Astfel se prezintă cestiunea în convenţia dela 4 Aprilie.

Rusia nu voia să o lămurească fiindcă se temea de noi complicaţiuni; iar guvernul român nu cuteza să o lămurească, fiindcă era alcătuit din oameni lipsiţi de bărbăţie şi voia să-şi păstreze o portiţă din dos.

Pentru Rusia convenţia dela 4 Aprilie era o amânare foarte comodă a discuţiunii pe nişte timpuri, în care diplomaţii ruseşti puteau să fie mai îndrăzneţi; iar pentru partea de bună credinţă şi naivă a publicului român ea era o garanţie a integrităţii teritoriului român. Bărbaţii politici mai serioşi numai decât înainte de votare a declarat însă, că pentru dânşii această convenţiune nu are nici o valoare, deoarece chiar dacă Rusia ne-ar garanta integritatea teritoriului faţă cu un inamic încă necunoscut, întrebarea e cine ne-o garantează faţă cu Rusia. Nu ne-o putea garanta decât Europa şi dacă nici Europa nu ne-o garanta, nu ne rămânea decât să predăm Basarabia. Astfel convenţiu- nea era un act primejdios ori cel puţin de prisos, deoarece, în cel mai bun caz, ne însărcina cu o mulţime de sacrificii fără de a ne da un singur folos, pe care nu l-am fi avut şi în lipsa ei.

Aceste aprecieri erau atât de adevărate, încât chiar şi după ce Rusia numai în urma ajutorului primit dela Români a ajuns la biruinţă, diplomaţii ruşi au început negocierile de pace cu cestiunea retrocedării Basarabiei.

Când generalul Ignatieff a venit la Bucureşti, ca să facă presiune asupra poporului român, el nu sta faţă numai cu îndatorirea Ţarului de a respecta integritatea teritoriului român ci mai avea înaintea sa un popor reabilitat ce-şi recâştigase simpatiile popoarelor dela apus, mai avea înaintea sa cuvintele de laudă rostite de către Ţarul Alexandru II, mai avea înaintea sa faptele, prin care Românii au câştigat un drept, dacă nu la recunoştinţa, cel puţin la respectul poporului rusesc; cu toate acestea el nu s-a sfiit a mărturisi că crede pe poporul român destul de netrebnic spre a vinde o parte din vatra ţării sale.

El a primit răspunsul ce i se cuvenea: opoziţia Românilor a fost atât de hotărîtă, încât chiar şi guvernul a trebuit să se încredinţeze că sunt lucruri, care în România nu se pot face, să se supună cererii publice şi să schimbe politica sa echivoacă cu una mai hotărîtă.

Acum şi numai acum guvernul a acceptat politica bazată pe încrederea în bunăvoinţa marilor puteri dela apus, politica, care bărbaţii politici mai serioşi o susţineau înainte de izbucnirea războiului şi mai ales cu ocaziunea discutării convenţiei dela 4 Aprilie.

Acum însă era prea târziu.

Convenţia dela 4 Aprilie a fost un act izvorît din neîncrederea Românilor în puterile dela apus. îndeosebi pentru Englitera, Franţa şi Austro-Ungaria, încheierea acestei convenţii este un păcat, pe care Românii vor trebui să-l ispăşească.

În urmă Românii au luat parte la războiu şi au dovedit lumii că sunt un popor trainic şi vrednic de încredere. Nu însă în asemenea împrejurări, nu dând ajutor Ruşilor strâmtăraţi trebuiau să dea Românii această dovadă, şi în deosebi Englitera, Franţa şi Austro-Ungaria, deşi recunosc virtuţile oştenilor români, nu vor ierta pe Români pentru păcatul de a fi contribuit atât de mult la biruinţa Ruşilor.

Astăzi România stă înaintea Europei întrunite în Congres.

Acest Congres are să reguleze orientul potrivit cu interesele deosebitelor puteri europene şi această regulare s’ar fi făcut cu mai multă lesnire dacă Ruşii nu ar lua parte la Congres ca biruitori, ci ca biruiţi. Ar fi biruit Ruşii şi fără ajutorul Românilor, ar fi biruit poate chiar contra Românilor; acea Rusie însă, care ar fi biruit, fără de ajutorul Românilor, acea Rusie nu ar fi atât de stăruitoare ca şi aceea care astăzi stă faţă cu Europa.

În zadar! Românii au dovedit că sunt un popor plin de putere, dar un popor care dispune de puterile sale în contra intereselor sale si în aceeaşi vreme în contra intereselor europene; el stă înaintea Congresului ca înaintea judecătorilor săi.

Două sute de ani sunt, de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi, două sute de ani lumea muscălească şi cea musulmană se află în luptă necurmată, şi acum, când se apropie timpul, ca să se curme lupta între musulmani şi muscali şi să înceapă o altă luptă între muscali si lumea modernă, noi, poporul, pe care lumea modernă ne-a ales de reprezentant al său, ne-a răsfăţat, ne-a legănat în cele mai îndrăzneţe iluziuni, noi am vărsat sânge şi am jertfit averi spre a face ca Ruşii să înainteze la porţile Constantinopolului şi ca lupta între ei şi lumea modernă să urmeze cât mai curând.

A trecut o sută de ani de când Austria se pregătise pentru lupta pe care o prevedea încă acum o sută şi cincizeci de ani, şi astăzi simte la hotarele dela răsărit un popor ce se numeşte latin şi totuşi e capabil de a se lupta contra intereselor civilizaţiei latine şi pentru biruinţa lumii muscăleşti.

Abia douăzeci de ani a trecut de când Europa biruitoare a încredinţat poporului român paza Gurilor Dunării punându-l stăpân pe Basarabia şi creindu-i o poziţie spre a se putea desvolta şi spre a aduna puteri pentru o luptă contra Rusiei, şi astăzi Românii stau înaintea Europei şi cer drepturi pe baza titlurilor câştigate la Plevna şi la Rahova, stau ca aliaţi ai Ruşilor înaintea acelora, pentru care burinţele Rusiei au fost nişte izvoare de nedumerire.

Dar, dovadă sunt faptele petrecute, că nu poporul român e vinovat. El dela început până în ziua de astăzi a fost pătruns de misiunea sa, şi singura lui vină ar fi că s’a supus necesităţilor, pe care cu voe ori fără de voe le-a creat guvernul. Această vină e însă o dovadă despre spiritul de disciplină a Românilor. Românii nu puteau să creeze Europei noui greutăţi. Îndată ce Ruşii au trecut hotarele şi guvernul român se pusese la dispoziţiile Rusiei, Românilor nu le rămânea decât să facă ce au făcut totdeauna: să decline orice răspundere, să protesteze şi să renunţe de bună voie.

Şi astăzi cestiunea e pusă cum a fost dela început.

Românii pot să piardă Basarabia şi pot chiar să câştige în schimb Dobrogea; atârnă dela învoirea puterilor europene; ei însă nu vor pierde din vina lor, nu vor renunţa, nu se vor lepăda de tradiţiile lor, ci vor urma pe calea croită de veacuri.

Cestiunea română e o cestiune europeană, şi dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele lor proprii; acesta e rezultatul faptelor istorice expuse în această dare se seamă. De două sute de ani bărbaţii de stat din imperiul Habsburgilor mereu se pregătesc să întâmpine eventualitatea care astăzi e un fapt împlinit; dacă astăzi Austro-Ungaria ar consimţi ca Rusia să facă din nou pasul spre Dunăre, ea trebue să renunţe atât la Bucovina, cât şi la poziţiile ce ocupă în linia Carpaţilor, deoarece interesele, în virtutea cărora a luat in stăpânirea sa aceste poziţiuni, nu ar mai fi legitime. Austro-Ungaria ar trebui să renunţe la misiunea, ce de două sute de ani caută a împlini în orient, pentru ca să poată sacrifica Basarabia. Şi faţă cu Rusia, Austro-Ungaria reprezintă interesele societăţii moderne.

Dacă cu toate acestea congresul ar ceda stăruinţelor Rusiei şi ar sili pe Români să se retragă din Basarabia, rezolvarea definitivă a cestiunii va rămânea amânată până la un războiu viitor, în care Rusia va fi biruită, iar nu biruitoare.

MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI
IMPRIMERIA NAŢIONALA, BUCUREŞTI 1941

Vă rugăm să răspândiți acest studiu și să ne semnalați eventualele greșeli de transcriere a textului. Vă mulțumim!

Mihai-Eminescu.Ro




Eminescu, ”pătruns de ură împotriva rușilor”. Directorul Timpului îi cerea lui Maiorescu să-i “domolească” adevărurile lui Eminescu. Rușii vor a face să ne fie rușine că suntem români – Ioan Slavici

Mihai Eminescu de Ion Pacea

“București, Joi, 18/31 oct.

Dragă Domnule Maiorescu, încă o dată mă văd obligat să apelez la intervenția D-Voastre. Știți cu câtă sinceritate v-am arătat spontan simpatiile mele pentru Eminescu și cât am fost de satisfăcut să-l pot număra printre colaboratorii noștri. Ei bine, tare mă tem că voi fi forțat zilele acestea să-mi impun o separație. (fr. une séparation ; sensul este: delimitare). Tânărul acesta e atât de pătruns de ură împotriva rușilor (imbu de sa haine contre les Russes), încât cu toate eforturile mele, ba ce e mai mult desconsiderând și ale D-voastre, stăruie a face din Timpul organul personal al antipatiilor sale. Fiți bun și înnoiți insistențele; faceți-o și D-voastră. Fără a-i spune ceva ce i-ar putea trezi susceptibilitățile sau sensibilitatea, veți obține din partea lui nu ocolirea adevărului, ci prezentarea lui într-o formă mai domoală (fr. obtenez de sa part, non pas de ne pas dire la verite, mais de n’en dire qu’une faible partie; să spună adevărul într-o măsură mai mică) (…). (St. Doc. lit., V, 123; 1931, text în l. franceză, tradus de I. E. Torouțiu citat de eminescologul N. Georgescu)

(…) În orice caz, îmi faci și mie personal un serviciu, căci eu port foarte adesea plictiseala lipsei sale de a se situa în timp. Mulțumesc anticipat și la revedere, pe când?

Al tău,

I. A. Cantacuzino” (final reprodus din “Cugetarea Europeană“, XIII, 3 (32)/2016).

Ion Alexandru “Zizin” Cantacuzino (1829 – 1897) a fost un om politic prieten cu Titu Maiorescu, diplomat și traducător, fost ministru de Externe și Finanțe, director general al Teatrelor din România în perioada 1872 – 1878, și, la data respectivă, chiar directorul ziarului Timpul (foto dr.).

Deși scrisoarea poartă o notă, adăugată de cineva între paranteze, cu anii “(1879 – 1880)”, profesorul Nae Georgescu, al cărui studiu polemic având ca fond tema schițată în scrisoare îl prezentăm mai jos, afirmă ca anul corect este 1878.

Nota noastră: Din cauza calității slabe a copiei scrisorii pe care am avut-o la dispoziție nu reiese cu claritate daca în dreptul semnăturii avem un “f” sau un “I”. Cum dorim să fim foarte atenți la detalii vom produce o copie chiar după originalul scrisorii pentru a vedea mai clar atât acest lucru cât și, cu nuanțe de traducere la zi, în ce măsură “mai domoală” dorea directorul ziarului Cantacuzino să apară adevărul și pe cât de aproape este cererea sa către Maiorescu cu cea telegrafiată de P.P. Carp de la Viena: “Și mai potoliți-l pe Eminescu”…

 

România în starea ce i-a creat Congresul din Berlin”. Scena este urmărită de Alexandr Mihailovicici Gorchakov al Imperiului Rus și Otto von Bismarck al Imperiului German (cam aceeași soarta pe care o împărtășim și azi). Data: 21 Septembrie 1878. Sursa: “Bobârnacul”, 60/1878 (accesibil via DacoRomanica)

Eminescu la Florești

Dl. Zenovie Cârlugea îmi face parte abia acum de cartea D-sale Mihai Eminescu – Drumuri și popasuri în Gorj1, care-mi procură o lectură cât se poate de plăcută, cu trecerea lejeră prin bibliografia aferentă temei dar și cu unele observații pe care trebuie, cred, să le fac. Dânsul observă că au apărut și apar la noi numeroase lucrări extrem de bine documentate privind trecerea poetului prin diferite localități din Bucovina, Ardeal, Muntenia, Banat, Oltenia, Dobrogea – și vorbește, cu îndreptățire, de o „biografie itinerantă” a lui Mihai Eminescu – ce ar putea constitui, consider la rândul meu, un corpus de texte util (necesar mai degrabă), relativ ușor de înfăptuit prin aglutinarea acestor studii (s-ar putea porni o colecție la o editură importantă), și, desigur, interesant prin pitorescul literaturii de călătorie în general, dar mai ales prin acroșarea operei poetului în acest demers: ce anume din biografia sa itinerantă corespunde, sau răspunde chiar cu siguranță, cutărei poezii care ar fi putut fi scrisă aici, cutărei descrieri, observații, etc. Ar fi chiar un răspuns la aceste sărbători programate, prin Legea Culturii Naționale, în ziua de 15 ianuarie de peste an, fiecare colț de țară implicându-se mai strâns, mai intim, în celebrarea poetului național, făcând ca el să fie resimțit ca al fiecărui loc prin care a trecut ori despre care a scris.

La Florești, în Gorj, se organizează deja, de mulți ani, simpozioane importante pe tema Eminescu – și, în consonanță cu ele, s-ar putea face reamenajări ale locului, poate chiar reconstrucția conacului Mandrea, un monument arhitectonic risipit astăzi, care amintește de Bălcești, de unioniștii de la 1859 – dar, iată, și de partea din vara anului 1878 când Eminescu a locuit aici scriind, plimbându-se prin împrejurimi, lăsând în memoria colectivă amintirea sa. Despre această vizită prelungită pe meleagurile Gorjului au scris Liviu Poenaru (cu o postfață cam mustrătoare a lui Petre Popescu-Gogan), Victor Crăciun, Ion Mocioi, Șerban Cioculescu, Ion Pachia Tatomirescu, Gellu Dorian și Emil Iordache, Tudor Nedelcea (citez doar ceea ce cunosc; n-am văzut, însă, cartea lui Liviu Poenaru) – și, desigur, Zenovie Cârlugea, care dorește a prelua frâiele discuției, ca să zic așa, făcând un comentariu critic al bibliografiei în dorința de a îndrepta unele lucruri.

O notă aparte face, în această carte, un excelent reportaj – de fapt o bucată antologică de literatură – al lui Ion Filipoiu despre trecerea prin zonă a lui Eminescu încă din 1866, în drum de la Sibiu spre Giurgiu; textul este preluat în întregime cu un comentariu pe măsura frumuseții lui.

De asemenea, într-o anexă ni se prezintă viața și opera unui poet local, Nicolae Burlănescu-Alin (1867-1912), un boem al Craiovei, dar cu studii serioase și chiar funcții de stat sfârșind, însă, în boală și sărăcie: după operă, risipită în câteva reviste locale dar strânsă chiar de el în câteva volume, este un epigon eminescian ce ilustrează bine curentul. Aducerea lui în discuție este o binevenită faptă de istorie literară.

Menționez și ilustrația bogată a volumului d-lui Zenovie Cârlugea, care ne introduce în atmosfera locurilor și oamenilor.

În rest, ce-ar mai fi de spus pe marginea unui subiect atât de bine bătut?! Compar cartea cu fișele mele, făcute de-a lungul timpului pentru o vreme cu răgaz să elaborez o cercetare proprie, și constat: cam multe lucruri stau în nepotrivire, pentru că n-am văzut locurile, nu m-am așteptat să fie un interes atât de mare pentru poezia lui Eminescu; eu privesc foarte aplicat ziaristica, și poate ar fi momentul unui îmbinări.

Eu știam cam așa. Florești reprezintă prima pauză a ziaristicii lui Eminescu la Timpul, după câteva luni bune de ținută teoretică înaltă a articolelor sale – expusă, această teorie, în calmul ei, dar agrementată cu multe săgeți polemice, fără a viza, însă, pamfletul – cum se va întâmpla după anul 1880. Suntem în primăvara lui 1878, imediat după încheierea Războiului de Independență, înaintea Congresului de la Berlin cu pretențiile rusești asupra Basarabiei, asistăm la menținerea ocupației rusești în țara noastră, iar polemica de presă a momentului a fost provocată de scrisoarea deschisă a locotenent-colonelului Iancu Alecsandri, fratele bardului, prin care i se cere Rusiei să-și explice intențiile. La această scrisoare răspunde ziarul Le nord, din Bruxelles, rusesc, răspândit în întreaga Europă, dezvoltând, în primăvară, tezele pe care le va susține (și obține) Rusia în vară la Berlin. Timpul urmărește cu atenție, traduce și re-publică larg textele (comentate de altfel în întreaga Europă), comentează la rândul său – prin texte de Eminescu dar și de alți redactori – iar poetul elaborează un studiu amplu istoric despre Basarabia, publicat în serial între 3 și 14 martie 1878, menționând în ultimul număr că s-a bazat pe studii din Hasdeu, Părintele Melchisedec, Eudoxiu Hurmuzachi – dar și pe surse „asupra cărora ne-au atras atenția d. Al. Odobescu” (citez din memorie; este important, pentru că la 24 noiembrie 1877 poetul recenzase, cu câteva zile înainte de apariție, ediția acestuia la Nicolae Bălcescu: Românii supt Mihai Voievod Viteazul: se poate deduce că au discutat împreună și acest studiu, sau părți din el, pe fondul prieteniei – cunoscute de altfel – dintre ei; Odobescu era un obișnuit al Junimii bucureștene, iar I. Slavici afirmă de câteva ori în scrisori că s-a consultat cu el și a ținut cont de toate observațiile lui de limbă – ceea ce nu avem motive de îndoială că se întâmpla și cu Eminescu – la discuții mă refer, nu la observații). B. P. Hasdeu se desolidarizează formal de Eminescu, printr-o scrisoare publică pe care Timpul o tipărește (îi reproșează lui Eminescu, numit ca atare, că-i preia texte din Istoria critică a românilor; nu este o acuzație de plagiat – ci, ca liberal, Hasdeu vrea să se delimiteze, vezi mai jos; din păcate, Scrisoarea sa nu este preluată în ediția academică). Menționez că în timpul Războiului funcționa, cu oarecare sincope, înțelegerea (din 26 aprilie 1877; este o Declarație) dintre conservatori (în opoziție) și liberali (la guvern) după care conservatorii se angajează (obligă) să nu atace guvernul în chestiuni de politică externă, situația fiind atât de dificilă. Încă la 14 decembrie 1877, la opt luni după această declarație de principii, I. Slavici îi mai scrie lui Iacob Negruzzi :„…Ordinul de azi este – rezerva – , astfel încât fiecare cuvânt se cumpănește de trei ori și cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe însă o campanie strajnică” (St.doc.lit., II,285); și mai explicit la 8 feb. 1878: „…Despre politică nu îți pot scrie nimic. Tot ce știu, stă scris în Timpul, unde îndeobște stă foarte puțin scris. Dacă-i vorba, noi suntem cei mai rezervați ziariști de pe fața pământului…” (II,288; în aceeași scrisoare, dezamăgirea patetică față de situație, cu ocupația și aroganța rusească ce încercă a șterge identitatea românilor : „…În întregul război, nu mai e vorba de statul român, ci de poporul român, nu mai e vorba de interesele materiale ale unui stat, ci de acelea morale ale unei națiuni. Rușii și îndeosebi slavii vor să ne sguduie conștiința națională și să ne lipsească de credința în trăinicia noastră proprie, vor să ne înjosească, vor a face ca nouă înșine să ne fie rușine de românitatea noastră…” ).

Pe acest fond al tăcerii impuse (care a scăzut Timpul la mai puțin de 2.000 exemplare tiraj), începe ofensiva eminesciană din primăvara lui 1878 – care, după întreruperea de la Florești, va continua în toamnă – încât textele sale îl vor face pe I. A. Cantacuzino, directorul ziarului, să-i scrie, la 19 octombrie, lui Titu Maiorescu: „Încă o dată mă văd obligat să apelez la intervenția D-Voastre. Știți cu câtă sinceritate v-am arătat spontan simpatiile mele pentru Eminescu și cât am fost de satisfăcut să-l pot număra printre colaboratorii noștri. Ei bine, tare mă tem că voi fi forțat zilele acestea să-mi impun o separație. (fr. une séparation ; sensul este: delimitare). Tânărul acesta e atât de pătruns de ură împotriva rușilor (imbu de sa haine contre les Russes), încât cu toate eforturile mele, ba ce e mai mult desconsiderând și ale D-voastre, stăruie a face din Timpul organul personal al antipatiilor sale. Fiți bun și înnoiți insistențele; faceți-o și D-voastră. Fără a-i spune ceva ce i-ar putea trezi susceptibilitățile sau sensibilitatea, veți obține din partea lui nu ocolirea adevărului, ci prezentarea lui într-o formă mai domoală…” (St. Doc. lit., V, 123; text în l. franceză, tradus de I. E. Torouțiu). Am dat citatul întreg din această scrisoare, pentru că mulți trunchiază; de pildă, ediția academică scrie așa: „Conducerea Timpului era îngrijorată de faptul că poetul stăruia să facă din ziar „organul personal al antipatiilor sale” – și, desigur, autoritatea ei a făcut ca expresia, și trimiterea de rigoare la St. D. lit., să devină un fel de loc comun; tot ediția academică argumentează, cu această scrisoare din 19 octombrie, dorința conservatorilor ca Eminescu să-și reducă vocea în aprilie-mai. E drept că I. A. Cantacuzino scrie : „încă o dată mă văd obligat”; „cu toate eforturile mele”; „înnoiți insistențele” – ceea ce presupune mai multe încercări de a se discuta cu poetul în privința „formei mai domoale a adevărului” – dar scrisoarea este din toamnă și răspunde puternicelor accente – nu pamfletare, ci de disperare etnică – din preziua intrării armatei române în București, pe fondul ocupației rusești și al cedării Basarabiei; un triumf, constată poetul, de paradă, care acoperă o nenorocire – cu, desigur, tragerea la răspundere a clasei politice (liberalii, în speță). A se vedea mai ales editorialul /Pe arborul tăcerii crește fructul ei, pacea/, din 6 octombrie (O.X, p.132-134), dar și /Era lesne de prevăzut/, din 12 octombrie, și cele din jurul acestei date (inclusiv discuția cu un cititor care reproșează Timpului că înveninează relațiile României cu Rusia).

Volumul X din publicistica eminesciană s-a putut edita cu greu, n-a apărut la vreme, după volumul IX, 1979, cum era firesc, ci abia în 1989, după ce apăruseră volumele XI-XIII. Fiind vorba de scrierile poetului din timpul războiului, este oarecum de înțeles reținerea autorităților noastre cultural-științifice: se atingea chestiunea rusească, textele eminesciene incendiare în această chestiune. Astfel că nu e de mirare că volumul X este cam „hărtănit”, ca să folosesc un eufemism. Bănuiesc că unele trimiteri greșite, unele inadvertențe din note, etc. – s-au putut strecura în el datorită închegării în grabă a materialelor care au rămas până la urmă (vezi și mai sus: eu am trimis la surse, pentru că trimiterile din volum erau greșite). Oricum, texte eminesciene devenite refrene, devenite canonice prin edițiile anterioare – lipsesc de aici.

Nu intru în detalii filologice, dar țin să amintesc un fapt real. La cantina scriitorilor din Casa Monteoru, Petre Țuțea avea loc fix, masa din fața intrării, din dreptul ușii, și din când în când venea să mănânce aici (de cele mai multe ori i se ducea mâncarea acasă, cu sufertașul), iar noi, un grup de scriitori interesați și îngrijorați de soarta ediției Eminescu atât de larg comentată în epocă (anii 80 ai secolului trecut; cu toții știam că volumul IX a fost dezavuat, că volumul X stă în editură și nu se poate tipări), îl iscodeam cu întrebări. Nu o dată l-am ascultat și eu. După ce-și rostea cu voce tare teoria că menirea istorică a rușilor este să civilizeze Siberia, Petre Țuțea, cu trupul său imens, de matahală de la munte, ridica furculița din farfurie și dirija cu ea sala. Doi mari scriitori i-au înțeles și i-au descris pe ruși, spunea el, unul este Sienkiewitz și al doilea este Eminescu al nostru. Eminescu spune – și „recita” din memorie fragmente din articolele sale, mai ales pe acesta: „Ȋmpărăția rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic din măreția intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile sale… Țarul e puternic și nu știe ce să facă în puterile de care dispune. Chiar înăuntrul împărăției sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în luptă internă”.

Ei bine, textul acesta lipsește din ediția academică, îl găsim în edițiile de război (Ed. I. Crețu, 1941, vol. I, p. 269; text din 6 iunie 1878, care continuă: „Ca orice mare putere, Rușii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă și hotărâtoare; sunt poporul ce-și dă mereu silința să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să le supună”; ediția academică îl refuză, considerând, calm, că nu este eminescian). Trecea, apoi, la cauze, la acel „ce-i mâna pe ei în luptă”, și, la fel, recita bucăți întregi din publicistica aceleiași perioade, din care reiese că principalul resort al tendințelor de cucerire rusești rezidă în acel „horror vacui”, spaima de golul interior: De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească…”

De data aceasta este vorba de un text prezent în ediția academica – nu putea lipsi de acolo, pentru că urmele paternității sunt evidente: se încheie cu parafrazarea Glossei, iar în interior conține versul horațian „Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o”, ce se regăsește în manuscrisele poetului. Revin asupra acestui text din 7 aprilie 1878. Vreau, însă, să atrag atenția că generația lui Petre Țuțea, generația războiului, îl știa pe Eminescu din edițiile ei, puse bine la lucru de propaganda momentului (vezi broșurile lui Nenițescu cu titlul „România și panslavismul”, tirajele repetate ale ediției I. Crețu, presa vremii, etc.; este firesc să-ți educi combatanții cu texte din clasici) – că, deci, multe texte ziaristice ale poetului deveniseră oarecum canonice, se țineau minte, erau citate. Ediția academică face un fel de slalom științific printre ele. Chiar textul „Bălcescu și urmașii săi”, la fel: bine intrat în eminescologie – este considerat cu paternitate incertă. În stabilirea paternității unui text eminescian din Timpul cred că și tradiția editorială trebuie luată în calcul: textele exemplare, intrate în memoria colectivă într-un mod oarecare – prin împrejurările de război, sau altfel – ar putea constitui cel puțin un fond intangibil, cu mici explicații de editor – altfel, pe de o parte editologia eminesciană capătă un aspect babilonic (pentru că azi, de pildă, se citează ziaristica poetului din toate edițiile, cel puțin basarabenii: lor nu le scapă nimic din Crețu, dar nici nu semnalează că ce preiau de aici nu se regăsește și în amintita ediție etalon a Academiei), iar pe de altă parte se creează impresia – poate vagă, dar este cazul? – că nu ținem cont de tradiție, ori chiar c-o disprețuim.

În fine, nu insist. Revin, însă, la editorialul Tendințe de cucerire, din 7 aprilie 1878, care-i plăcea atât de mult lui Petre Țuțea – și pe care ediția academică îl conține. În final, citim aici:Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacov şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacov se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate când ajung în rândurile din urmă. Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice cu siguranţă că ne aşteaptă vremuri grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizației, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.

Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”. (O.X,p.75). Nu atât ideea din Glossă ne atrage atenția – ci vorba de mai sus: aprobăm ca directivă. Se face apel la înțelegerea de anul trecut, dintre conservatori și liberali, privind politica externă a țării pe care primii, în opoziție, se angajează s-o lase în seama guvernului. Dar, iată, cu prețul acestor luări de cuvânt necesare, ce reprezintă definiții categoriale, nicidecum pamflete. Starea este aceea din scrisoarea lui I. Slavici de mai sus: aroganța ocupației rusești vrea să ne distrugă simțul național. Armata română, după demobilizare, s-a risipit – în timp ce armatele rusești stau cantonate prin județe și districte, campate după împrejurări, asigurându-și hrana / traiul mai mult din rechiziții ori expediente. Paul Anghel explica fenomenul (și simțul de atunci al românilor) printr-o imagine plastică: ce faci când se pune ceața? Sufli în ea să se dea la o parte? (Citez din memorie o replică a unui personaj din romanul său Zăpezile de-acum un veac.) Lumea politică românească suporta, mioritic s-ar putea spune, această „ceață istorică” și, în așteptarea ridicării ei, era foarte, foarte grijulie să nu-i supere pe ocupanți. Eminescu și alți ziariști critici – dar el, mai ales – reacționează la aroganță (păstrez acest termen, ca să ne menținem în zonă elitistă; dacă aș zice dispreț ar fi prea unilateral), nu acceptă „rușinea de a fi român” – și definește, cu instrumentele psihologiei popoarelor, firea ocupantului. I. A. Cantacuzino n-ar fi avut motiv, acum, să se îngrijoreze pentru tonul scriiturii: este teoretic, și punctum. Ca idee – suplinește ceea ce guvernul nu poate spune, exprimă adevăruri ce contribuie la păstrarea încrederii noastre de sine, la delimitare cel puțin…

Istoria reține o anecdotă (o știu din familie, de la bunicul meu): Mihail Kogălniceanu a mers la Țar într-o audiență și i-ar fi declarat: – Maiestate, dacă nu vă retrageți armatele, noi vă declarăm război! I s-a răspuns de sus, cu zâmbet și, de data aceasta, chiar cu dispreț: – Cine sunteți voi să ne cereți nouă ceva, puteți voi să ne învingeți?! – Iar Kogălniceanu ar fi replicat: – Noi nu, Maiestate, dar ce va zice Europa?

De aici se aștepta soarele care ridică ceața, de la Europa.

+

Cam acestea sunt fișele mele privitoare la opera politică a lui Eminescu în preziua plecării la Florești, la conacul junimistului Nicolae Mandrea. Recunosc faptul că nu m-am întrebat niciodată asupra motivelor mai adânci ale aflării poetului aici. Mi s-a părut oarecum în firea lucrurilor: el călătorea mult, cu sau fără motiv, acum era interesat de starea țării, dorea, apoi, să-și întâlnească fratele în întoarcere rătăcită de pe front – știind, însă, că punctul de demobilizare era Craiova – , avea nevoie de un răgaz pentru a se familiariza cu o carte nemțească de tradus în românește pentru care urma să primească frumoasa sumă de 1000 lei, vedea că în București, la Timpul, nu prea putea să lupte, abia din când în când primindu-i-se textele mai grele, teoretice, în rest funcționând principiul „ceței istorice” pe care l-am formulat mai sus… și câte și mai câte, poate căuta chiar un punct arhimedic în afară; s-a ivit prilejul, i s-a oferit un loc de observație și de odihnă, nu mi se pare greu de înțeles că a fost convins ușor.

Un Eminescu enclavat la Florești, însă, rupt de realitate, fără știri și alte preocupări decât această traducere la care era ținut se lucreze ca sub un clopot de sticlă – este imposibil de imaginat. Poșta funcționa, ziarele se răspândeau în țară, lui trebuia să i se trimită Timpul ca să și-l vadă, trenul era aproape (12 kilometri până la Filiași, unde funcționa și un „post-restantul”), oameni maturi, capabili de discuție politică, trăiau și la Florești…Ce putea să facă aici un Eminescu la 28 de ani prins în focul campaniei pentru Basarabia, putea el să se abandoneze total plimbărilor prin codri și lecturii în limba germană a „Fragmentelor din istoria românilor”?

În privința timpului exact petrecut aici, dl. Zenovie Cârlugea face o legătură cu totul interesantă: pe 26 mai 1878 poetul figurează printre participanții la cenaclul Junimii – iar pe 27 mai se dă în funcțiune linia ferată București-Vârciorova, cu oprire și la Filiași. Este de presupus că poetul a plecat din București pe 27 mai. Ce se întâmplă, în acest caz, cu textele sale de la Timpul cât a lipsit din București, mai ales cu cel 8 iunie din care am citat? Unele sunt lăsate în redacție, altele sunt trimise cu poșta sau prin prietenii care l-au vizitat (se știe de Slavici și Vasile Conta, dar puteau fi și alții). Am studiat cu oarecare atenție sejurul lui Eminescu în Dobrogea, din iunie-iulie 1882, și am găsit că, deși se afla departe de redacție, totuși unele texte din ziarul Timpul sunt de el. Ar trebui să avem mai multă încredere în poștă, fie și privind numai presa vremii: zeci de știri și comentarii de prin județe apar zilnic în foile centrale.

Pentru finele lui mai ca moment al prezenței lui Eminescu la Florești pledează și poezia Freamăt de codru, în care unii cercetători – Zenovie Cârlugea, printre ei – văd elemente din peisajul local. „Cucul cântă” este o referire la primăvara târzie, teiul înflorit de asemenea. Din poezie, apoi, ar rezulta că eroul liric se întoarce aici, la un codru, că a mai fost, deci, că este recunoscut: asta ar valida amintirea drumului din prima tinerețe a poetului, în 1866 când a trecut prin zonă în drumul său de la Sibiu spre Giurgiu – însoțit, poate, de o tânără ce avea același drum…

Mai mult ca sigur, Eminescu a stat la Florești în lunile iunie și iulie 1878, revenind la redacție în august. Sunt zile calde și lungi de vară, plictisitoare pentru tineri – iar întrebarea care se ridică de la sine este dacă poetul s-a mulțumit cu starea pe loc. De obicei, vara este anotimpul plimbărilor – iar împrejurimile Floreștilor nu se poate să nu-l fi atras.

Iată, deci, că se poate ține un dialog cu biografii poetului care mizează excesiv pe poezia sa și caută la Florești numai, sau cu mare preponderență, urme ale poeziei, dispensându-se de ziaristică. Zenovie Cârlugea sintetizează, cred, această latură din preocupările celor care au scris despre șederea lui Eminescu la Florești. Pe scurt, nu se amintește despre ocupația rusească a momentului, nici despre seria anti-panslavistă a lui Eminescu; mai simplu zicând: lipsesc cuvintele rus, slavi, panslavism din cartea pe care o am în față. Câtă pudibonderie…Înțeleg să faci istorie cu mănuși când e vorba de vecinii noștri de la răsărit, accept că e bine așa – dar chiar cu mâinile legate?! Autorul discută mult ideile politice eminesciene, oferă și o amplă antologie de texte – dar din anii de după 1880, din zona polemicilor pe tema Tudor Vladimirescu, apoi din aceea a teoriei păturii superpuse, sau din aceea a teoriei selecției sociale negative. Nu aceste teorii, încă neformulate plenar, îl îngrijorau la 1878 pe Titu Maiorescu ori pe I. A. Cantacuzino.

Accept, în principiu, această poziție (pentru a-mi echilibra poziția mea de mai sus), dar dorința de a înfunda în dileme amănuntele mi se pare că ascunde abordarea lucrurilor mari, importante. Poetul a venit, așadar, aici să-și vindece rănile de la picioare (fusese internat câteva zile la Spitalul Brâncovenesc, la doctorul Kremnitz, cu care se știe că juca șah acolo ca să-și omoare timpul) și să traducă „Fragmentele din istoria românilor” de Eudoxiu Hurmuzachi (cartea abia apăruse în limba germană la Academia Română), nu prea știa ce e prin țară pentru că nu avea ziare, se plimba prin păduri, pe malul unui lac din apropiere – aici ar fi scris poezia Freamăt de codru ce se va publica în 1879, și, desigur, și alte poezii (aflăm că Ion Mocoi lansează ideea că chiar Lacul ar descrie peisajul Floreștilor, dar i se reproșează aspru că Lacul se publicase în 1876), dându-ni-se, ca exemple de studiu pentru viitor, postume databile în această perioadă. O mare dilemă ar fi dacă Eminescu chiar a fost și la Craiova, să-și caute fratele, pe Matei, demobilizat din armată și aflat cine știe pe unde, în risipire. Dl. Tudor Nedelcea a rezolvat ferm chestiunea, după scrisori și însemnări ale poetului: Eminescu a fost, desigur, acolo – dar dilema persistă, în cartea de față: nu sunt documente certe, etc. O alta: dacă poetul a avut vreo muză locală la Florești. Este scoasă din discuție „fata popii cea ocheșică” dintr-o scrisoare a poetului, stabilindu-se că se referă la un sejur al său în altă parte, în alt timp, cu alt popă – dar se găsește o legendă locală cu o tânără din partea locului, tot fiică de preot. Se neagă cu înverșunare posibilitatea ca Eminescu să fi fugit de la conac împreună cu o nemțoaică tânără, menajeră aici de mai de mult – deși informația este scrisă, și datează din 1900. De ce n-ar fi fugit poetul cu o tânără frumoasă, când avea 100 de franci în buzunar?!Se putea plimba cu ea prin tot județul, în trăsură de lux, din han în han, poate chiar printre improvizatele cazărmi rusești, mai ales că știa locurile din 1866, când coborâse pe la Novaci, cu ciobanii în transhumanță, spre Dunăre.

Da, zice dilema, dar avea banii aceia? Unde e dovada? Există dovada că poetului i se puseseră deoparte 1000 de lei pentru această traducere, există scrisoarea lui către Theodor Rosetti prin care-l roagă să-i trimită, din acești bani, suta necesară, îi dă și adresa exactă. Da, dar scrisoarea se găsește între manuscrisele poetului, nu se știe dacă a fost expediată – și apoi, lipsește mandatul, semnătura, etc. Cu asemenea dileme nu se poate înainta, relativism până-n vârful unghiilor, pozitivism la patru ace – asta nu înseamnă istorie literară. În epocă epistolele se păstrau și în copie la expeditor, vezi arhiva lui Titu Maiorescu. Dacă, apoi, o tradiție locală vorbește de o fată – și altă tradiție, de altă fată, ce faci? Alegi? Cum poți alege între zvonuri? Le consemnezi pe toate – și deduci simplu: lui Eminescu îi plăceau fetele – care, la rândul lor, îl plăceau pe el.

Da, dar cartea aceea de tradus din germană în română era mare, aproape 400 de pagini, când mai isprăvea el treaba dacă se ținea și după fete, și de plimbări?

Crede cineva că poate cineva să traducă o carte de acest fel într-o lună sau două?!Nici calculatorul, azi, la traducere automată, nu rezolvă treaba: e nevoie de dicționare, de reveniri, revizuiri, de alte cărți. Se stabilește că multe expresii din Eudoxiu Hurmuzachi au trecut în Scrisoarea III (lucru adevărat – dar, să știți, „Pe copite iau în fugă fața negrului pământ”, din Hurmuzachi, cu referire la caii armatalor turcești, se regăsește, aplicat la armatele rusești, și în ziaristica eminesciană) – dar că visul sultanului vine din Josef von Hammer, vol. XIX din cartea sa despre istoria Imperiului Otoman: rezultă că și pe aceasta a avut-o poetul cu sine, pe lângă atâtea altele? Apropo de acest vis, D-na Ileana Mihăilă arată că poetul putea să-l fi cunoscut și din Dora D’Istria, o cititoare pasionată a lui Hammer, care, și ea îl traduce.

Eu zic să fim rezonabili, și să înțelegem că poetul a luat cartea lui Eudoxiu Hurmuzachi cu sine doar pentru o primă familiarizare cu lectura, eventual pentru începerea lucrului.

Mi se pare ciudat cum citește și dl. Zenovie Cârlugea, dar și alții fac la fel, amintirile lui Slavici despre șederea lui Eminescu la Florești: se zice acolo că după Florești, Eminescu a venit la Titu Maiorescu, unde i se pregătise o cameră pentru ședere, dar nu s-a acomodat cu casa criticului, și-a luat o gazdă unde nu ședea prea bine, încât, zice Slavici, a fost nevoit să-l ia la el în gazdă, mai ales că trebuia să vină, de la Iași, Veronica Micle și cei doi intenționau să locuiască împreună. Asta nu se potrivește de loc pentru 1878, deoarece soțul Veronicăi Micle, profesorul Ștefan Micle, va muri anul următor, pe 4 august 1879 (în urma răcelii contractate la o vânătoare de rațe sălbatice), și, deci, în toamna lui 1879 vine Veronica la București și se va afișa cu poetul. Slavici scrie amintiri, nu memorii – cum am demonstrat de atâtea ori – și aici confundă toamnele.

Se pare că dl. Petre Popescu-Gogan este cel care a dirijat discuțiile către poezie și biografie, scriind într-o postfață la o carte a lui Liviu Poenaru apărută în Editura Centrului Județean al Creației Gorj, 1995, așa: „Observația principală a referentului /a sa, Petre Popescu-Gogan, n.n./ fusese însă asupra determinărilor vacanței poetului la Florești – și continuă să susțină mai departe teza unui „exil” la care Eminescu ar fi fost obligat de către politicienii conservatori, în urma unei înțelegeri cu liberalii. Se susține iarăși teza unei cure sanatoriale /recluziune psihiatrică, n.n./. Fără a polemiza cu astfel de teze – oricum, neesențiale – am propus exploatarea determinărilor ținând de personalitatea Poetului și de nevoia lui în acel moment de a trece într-o altă etapă a creației. Autorul a continuat – după opinia mea, nemotivat, să dea vacanței de la Florești înțeles de „azil”, un fel de „domiciliu obligatoriu”. De unde nu rezultă că ea, cartea, nu poate fi publicată. Sigur, discuția referentului cu autorul a fost amplă și la obiect, pe text, pertinentă de ambele părți, de unde au rezultat îmbunătățirile cărții. Asupra unui subiect nu am căzut de acord: ceea ce autorul, urmând pe alți predecesori, a numit „exilul lui Eminescu la Florești”. În ceea ce mă privește, ca unul care cunoaște determinările creației eminesciene, nu accept aserțiunea unui Eminescu exilat, la numai 28 de ani și într-o vervă creatoare ieșită din comun. Fabulația în jurul „exilului” și a unui statut „sanatorial”, la conacul Zoei Bălcescu-Mandrea va rămâne o speculație sub specie politicianistă.”

Dl. Zenovie Cârlugea reține aceste observații ale lui Petre Popescu-Gogan și le amintește de mai multe ori, întărindu-le cu titlurile științifice ale „referentului” la cartea lui Liviu Poenaru (acesta, decedat între timp). Mai mult: face din aceste observații un fel de nuielușă cu care-și avertizează cititorii de azi: „Nu împărtășim ideea că, dorind să-l îndepărteze de la conducerea ziarului, unde devenise incomod chiar și pentru junimiștii de frunte, diriguitorii vieții politice conservatoare în frunte cu Titu Maiorescu l-ar fi trimis pe poet nu la odihnă și recreare, ci într-un „exil floreștean”!…Ipoteza aceasta este … siameză cu alta fluturată în ultimii 20 de ani, potrivit căreia internarea la Șuțu, a poetului, la 28 iunie 1883, „ziua cea mai neagră”, fusese un angajament criminal, pus la cale de … Titu Maiorescu și ceilalți „trădători” din Societatea Carpații!.. Așadar, un Eminescu victimă a unei conspirații iudeo-masonice. Mistificări ordinare pe seama îmbolnăvirii iremediabile a poetului, tratat însă de medicii vremii, după tipic, cu injecții și frecții mercuriale…” (p.30; declarație de principii reluată de mai multe ori). Vorbe mari…Numai că Eminescu nu era, încă, redactorul șef al Timpului, nici „la conducerea” ziarului – asta se va petrece la sfârșitul lui 1880, după multe și lungi polemici câștigate față de adversarii de idei; Titu Maiorescu, apoi, era junimist – va deveni conservator mai târziu, etc., etc.: cam tot ce se spune aici e după ureche – iar în loc de „ipoteză siameză” ar sta bine să se zică teorie, și să se observe că este una singură, cu mai multe articulații. Ipoteza (latinește: sub-positio, punere dedesupt) este una – teoria este o construcție coerentă de argumente și fapte. Nu insistăm, dar trebuie observat că este o reacție: în locul ziaristicii se propune poezia și studiul istoriei. De ce nu pot sta toate acestea împreună?

Trecem. Dl. Zenovie Cârlugea „împărtășește”, așadar, ideea lui Petre Popescu-Gogan, pe care o expune în cartea de față la p. 6o: „Episodul Mihai Eminescu la Florești – scrie cu buna intuiție a celui ce a buchisit în eminescologie, profesorul doctor Petre Popescu-Gogan, fost secretar științific al Academiei Române și autor al unor lucrări-album – are determinări eminesciene. Ceea ce s-a consumat în cele două luni la Florești nu este un consum de energie într-o „societate de consum” cu idile ușurele ori desfășurări extravagante. Eminescu era devorat de dorul Veronicăi, iar o Zoe, „muză înlocuitoare” a nemuritoarei lui muze, nu a fost probată. Așadar, din textele tezaur din „Timpul” și din versiunile anilor 1878-1879 ale creației eminesciene, deducem că ne aflăm în fața orei H de dinaintea „Marii explozii creatoare” a Poetului anilor 1880-1883. E vorba de poemele de largă respirație și de mare frumusețe artistică, dar este vorba mai cu seamă de transcenderea faptelor de viață și de istorie în filosofia-poezie și a filosofiei clasice în filozofie metafizică. Anii 1878-1879 sunt anii marilor metamorfoze anunțate de poet…”

Ce vorbe, Doamne, ce vorbe! „Transcenderea filosofiei clasice în filozofie metafizică” ?! Dl. Petre Popescu-Gogan n-a fost, cred secretarul (științific, desigur, ca funcție) al academicienilor de la Secția de Filozofie a Academiei Române; după câte știam eu, dânsul a fost arhivar acolo, apoi bibliotecar la Secția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române, de unde și-a procurat și informația (și ilustrația) pentru excelentul, de altfel, Album Eminescu. Totuși, să vorbești de „ora H” în creația eminesciană, să consideri că aceasta bate în manuscrise și în „textele tezaur de la Timpul” din jurul momentului Florești… asta produce alertă. ”Filozofie-poezie” găsim, la Eminescu, și în Împărat și Proletar (1874), și în Venere și Madonă (1870). Nu e nici măcar o ipoteză aceasta, a d-lui Petre Popescu-Gogan, ci doar o simplă aserțiune gratuită. I se răspunde cu vorba veche, eminesciană: La muncă! Vă așteaptă textele tezaur din Timpul…Vă așteaptă chestiunea panslavismului, a Basarabiei.

Constat, așadar, nu fără tristețe, că la Florești se caută lideri, că s-a găsit unul – și acum se merge pe ideea de a periodiza creația poetică eminesciană. Este, în fond, o idee corectă, încă Ibrăileanu punând-o la lucru, iar D. Caracostea și Perpessicius urmărind-o cu insistență. În 1878, însă, nu se produce nicio ruptură, nu bate „ora H” în creația poetică eminesciană: abia mai târziu, în 1881, Titu Maiorescu cerându-i în mod expres să-și adune poeziile într-un volum propriu, poetul reface insistent texte mai vechi și construiește febril. Se deduce acea dorință imperativă a lui Titu Maiorescu dintr-o scrisoare a Veronicăi Micle publicată încă din 1909 – și confirmată, recent (în lotul din anul 2000) printr-o scrisoare a lui Eminescu însuși. Altfel, trebuie reținut ce-au scris înaintașii noștri: Eminescu lucra concomitent la mai multe manuscrise, relua, ștergea, etc. Ar fi o performanță istorică să reușească cineva a găsi și defini „ora H” – și asta, atât de departe de tezaurele de la Biblioteca Academiei…

Aceeași dorință dârză de a jura în vorbele magistrului o regăsim și când se discută fotografia lui Eminescu de la Florești: această fotografie nu este a poetului, pentru că – ascultați: „comentariul la obiect al criticului Șerban Cioculescu s-a impus, prin considerații inamovibile și observații infranșisabile.” (p. 85). Șerban Cioculescu a efectuat o expertiză, care nu poate fi nici una – nici alta (inamovibil și infranșisabil): oricând are cineva dreptul să facă o contraexpertiză; până una-alta, a se păstra acea fotografie, care are vechimea și tradiția ei locală. Calculatorul oferă soluții pe care Șerban Cioculescu nu avea cum să le bănuiască.

Dl. Zenovie Cârlugea rezumă, după câte am înțeles, preocupările mai multor pasionați de tema Eminescu la Florești – ghidat de repere pe care le consideră fundamentale. Pe baza materiei (materialelor) la îndemână, dânsul oferă o oglindă, și trebuie spus că, în referențialul pe care și l-a fixat, este corect și chiar zelos în identificarea tuturor contribuțiilor de până acum – și, desigur, entusiast în păstrarea stării de emulație. Îi rămâne, ca demonstrație întru totul acceptabilă, data de 27 mai ca moment al sosirii poetului în zonă – și, desigur, datoria de a continua investigația, racordând momentul la viața întreagă a poetului în anul 1878, adică acceptând că era și ziarist, nu numai poet, și sănătos tun, nu numai apt-necombatant din cauza unui platfus pe care-l caută până și în numele unui personaj, Moș Iftimie Talpă-Lată, că avea și un frate militar, că a mers și la Craiova unde a văzut o piesă de teatru (aici demonstrația lui Tudor Nedelcea este impecabilă, nu văd de ce n-o crede), că avea și pasiune pentru Basarabia, etc., etc. Altfel, rămânând numai în jumătatea poetică a lucrurilor, cercetările de acest fel, și mai ales bazându-se pe informație lacunară și selectivă, riscă a țese o ceață desul de deasă peste istorie și a ne păstra în abstracțiuni fără greutatea realului.

N. Georgescu

1 Zenovie Cârlugea: Mihai Eminescu – Drumuri și popasuri în Gorj, Ed. Centrului Județean pentru Conservarea și promovarea Culturii Tradiționale, Tg. Jiu, 2016

Apărut și în Revista MăiastraAnul XIII, 2017, Nr. 4 (53)

Mihai Eminescu Ro

 




DARE DE SEAMĂ. Ce este și ce vrea Mihai Eminescu Ro, site dedicat în principal Operei Politice a Românului Absolut

Hristos a Înviat!

Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh mai mulți voluntari mireni și monahi au reușit ca până la marea sărbătoare a Învierii Domnului 2018 să publice online toate articolele părintelui jurnalismului românesc, militant ardent pentru România Mare – Românul Absolut Mihai Eminescu.

Este o premieră care se datorează exclusiv unei inițiative românești private susținute de rugăciunile fraților monahi, cărora le mulțumim din suflet pe acestă cale. Pentru prima oară de la înființarea internetului în România orice român poate găsi aici un articol al lui Eminescu, atât după titlu și subiect tratat cât și după perioadă sau publicație.

Articolele au fost reproduse individual din OPERA POLITICĂ a lui Mihai Eminescu, Ediție Critică întemeiată de Perspessicius și îngrijită de Muzeul Literaturii Române, Coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei RSR, 1985-1989.

În prezent reluam fiecare articol și îl confruntăm cu Ediția Integrală Mihai Eminescu în 11 volume îngrijită de istoricul literar Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române și publicată pe spezele proprii la Editura Național în 2010. De asemenea, ne străduim să îmbunățim aspectele tehnice ale site-ului.

Transpunerea articolelor după ediția facsimilată a Academiei Române este posibil să fi suferit și mici erori, drept pentru care vă rugăm să ni le semnalați în cazul în care descoperiți vreuna.Chiar daca munca noastră nu se vede imediat aceasta este minuțioasă și presupune timp și atenție.

Planul următor al realizatorilor portalului este să publicăm, pe lângă studii, dezvăluiri și amintiri mai mult sau mai puțin inedite, și cât mai multe manuscrise scanate cât și reproducerea în format PDF sau/și JPG a fiecărei pagini de ziar în care au apărut articolele reproduse de noi electronic, ceea ce va întregi pe măsură această Bibliotecă online Mihai Eminescu.

Vă mulțumim anticipat dacă răspândiți la rândul Dvs de aici cuvintele de foc ale marelui nostru înaintaș și martir pe altarul României Mari, Mihai Eminescu.

Doamne, ajută!

Mihai-Eminescu.Ro

Vizitați și Pagina de Facebook Mihai Eminescu – Românul Absolut




“Christos au înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!”. ÎNVIEREA – de Mihai Eminescu

POEZII de M. EMINESCU , EDITIE ILUSTRATA DE TH. KIRIACOFF SURUCEANU 1943

Învierea
de Mihai Eminescu

 

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Mihai Eminescu Ro

Eminescu – Gravura a pictorului basarabean Th. Kiriacoff–Suruceanu, Editia de Poezii din 1943 aparuta la Cartea Moldovei




“A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti.” BASARABIA în publicistica eminesciană – Un STUDIU de Prof. Theodor Codreanu

Basarabia în publicistica eminesciană

de  Theodor CODREANU


Moto: A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.
Eminescu

Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012 în revista Limba română de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei petrecut în anul 1812. – Ed. Junimea

1. Un număr nefast

Theodor Codreanu

Se pare că numărul 28 a fost nefast Basarabiei şi lui Eminescu, deopotrivă. Cu siguranţă, între toţi marii intelectuali români Eminescu a fost acela care a iubit şi a înţeles cel mai profund Basarabia, pentru că poetul a iubit deopotrivă toate provinciile locuite de români, pe care le-a cunoscut nu numai la nivel livresc, ci şi străbătându-le cu piciorul şi cu alte mijloace, cum n-a mai făcut-o altcineva. Într-un concept de articol (mss. 2264, p. 282r), poetul vorbeşte de „pierderea iubitei Besarabia”, în împrejurările negocierilor de la Berlin din vara lui 1878. Pe bună dreptate, în 1932, D. Murăraşu, care a realizat prima sinteză de sine stătătoare privitor la naţionalismul lui Eminescu, putea conchide că autorul Luceafărului a fost „cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc”1. Nimic fals, nimic demagogic în cuvintele de pe fila 65r a mss. 2257: „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”. Firesc, de vreme ce Eminescu a întrupat arheul românităţii în toată plenitudinea lui, dându-i contur conceptual ontologic, pornind, deopotrivă, din filozofia greacă a lui Platon şi Aristotel, din Johann Baptista van Helmont şi Dimitrie Cantemir, dar şi din imaginarul poporului român aşa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm pe care l-a comentat în două articole, conchizând că în protagonistul Făt-Frumos s-a întrupat arheul / memoria românităţii, eroul-arhetip fiind singurul care-şi aminteşte, în ultima sa călătorie spre casă şi părinţi, de tot ce-a fost, timp de secole, pe meleagurile străbătute. Or, la nivel cărturăresc, e chiar rostul istoricului şi al istoriei. De aceea, Nicolae Iorga, în 1934, era uimit de profunzimea cu care Eminescu a recitit istoria românilor şi istoria europeană, în genere, depăşindu-i pe contemporani: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se ridică la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne”. Şi nu e de mirare, deoarece Eminescu îmbina maiestuos faptul istoric cu intuiţia ontologică întru Archaeus.

Iar acum se cuvine să mă întorc la nefastul număr 28 care-l leagă, indescifrabil „cabalistic”, de destinul Basarabiei. Joseph de Maistre (1753-1821), una dintre minţile strălucite ale Franţei antimoderne2, se afla, în 1810, la Petersburg. Cu intuiţia lui politică, iată ce nota: „Je suis tenté de croire que tout finira par un morcellement de la Moldavie, pour satisfaire l’honneur ou ruiner une province.”3. Aşadar, cu doi ani înainte de a doua sfârtecare a Moldovei (prima se produsese în 1775, prin raptul Bucovinei de către Imperiul Habsburgic), ţarul Alexandru I pregătea intens terenul pentru o nouă rupere din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, jinduind a pune graniţa pe Siret, dacă nu să cucerească toate „proprietăţile” din zonă ale Imperiului Otoman, spre a reface, chipurile, vechiul Bizanţ sub sceptrul ortodoxiei pravoslavnice. Joseph de Maistre pricepuse limpede că, sub pretextul „onoarei” (ce fel de onoare?), Rusia ruina o provincie a Moldovei. Iar începutul ruinei s-a declanşat, după câţiva ani de „diplomaţie”, la 28 mai 1812, ţarul renunţând la graniţa pe Siret, dar, prin trădare şi corupţie (cu ajutorul Dragomanului Porţii Otomane), şi-a extins conceptul geografic de Basarabia (partea sudică a Moldovei dintre Gurile Dunării şi ţărmul Mării Negre) până în nord, la Hotin şi marginea estică a Bucovinei căzute sub habsburgi. Şi, ca un făcut, tot într-o zi de 28, dar în iunie 1940, Basarabia va fi din nou invadată de către moştenitoarea Rusiei ţariste, Uniunea Sovietică. Iar între aceste date nefaste, tot pe un 28 iunie, dar 1883, s-a produs începutul ruinei/ruinării geniului eminescian la „Caritatea” lui Al. Şuţu. Paradoxal, era totuşi prea târziu, fiindcă ziaristul de la „Timpul” spusese ce era de spus: adevărul despre Basarabia şi despre ruinătorii ei interni şi externi. El, acest adevăr, arde astăzi mai mult decât vreodată, chiar în pofida indiferenţei multor politicieni şi intelectuali de pe ambele maluri ale Prutului.
2. Cinismul imperial
Napoleon îşi afirma astfel cinismul politic al cuceririlor: „Voi cuceri pământuri, că istorici care să dovedească ale cui sunt avem.” Dar dacă în cazul său istoricii măsluitori n-au prea avut de lucru, din pricina efemerităţii imperiului napoleonian, principiul, chiar neformulat ca atare, a funcţionat perfect în cazul cuceririlor ruseşti, fiind preluat, cu succes, de către Ucraina de după destrămarea Uniunii Sovietice. Ceea ce s-a produs printr-un act fraudulos a devenit garanţie a apartenenţei „dintotdeauna” a Basarabiei la imperiul rusesc, apoi sovietic. Poate că nu este lipsit de interes să evocăm, pe scurt, povestea răpirii Basarabiei4, în contextul războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Sankt Petersburgul a ocupat vremelnic Principatele Moldova şi Valahia, având „acoperire” în Congresul de la Tilsit, 1807, când Alexandru I se înţelesese cu Napoleon I pentru o împărţire a Imperiului Otoman, Rusiei revenindu-i Moldova şi Ţara Românească. (Nu era o prefigurare a Pactului Ribbentrop-Molotov?) Dar Moscova a renunţat, momentan, la a-şi statornici puterea în Principate din pricina pregătirilor lui Napoleon de a ataca Rusia. Într-o carte a lui Leon Casso5, tradusă în româneşte abia în 1940 de Şt. Gr. Berechet şi folosită de Gh. I. Brătianu în invocata lucrare despre Basarabia, se preciza în legătură cu planurile ţarului: „În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia (oblasti) Rusiei.”6. Într-adevăr, la 15 aprilie 1810, Rusia anunţa că vrea ambele Principate, Projuranschi detaliind un proiect administrativ în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Oltenia şi Muntenia. Când Kutuzov ieşea victorios la Slobozia, 2 octombrie 1811, el iniţia tratative cu Poarta la Giurgiu, restrângând dorita graniţă de vest a Rusiei pe Siret, apoi, în anul următor, tratativele s-au mutat la Bucureşti, având loc în Hanul lui Manuc, unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia. Amiralul Pavel Vasilievici Cicagov, trimis de ţar să încheie pacea cu orice preţ, chiar renunţând la orice pretenţii teritoriale, a ajuns, se spune, prea târziu, preluând ceea ce realizaseră ceilalţi delegaţi. „Constrângerile” veneau, în speţă, de la ameninţările invaziei napoleoniene. Rusia, deşi gata să renunţe la orice pretenţii, s-a folosit totuşi de presiunile Angliei, care postase în Bosfor o flotă, Poarta fiind silită de a încheia pacea cu Petersburgul. Or, tocmai această ciudată Pace de la Bucureşti va fi folosită de Rusia pentru a recurge la coruperea diplomaţilor care negociau: între alţii, dragomanul Dimitrie Moruzi, Panaiot, fratele său, Manuc-bei (proprietarul celebrului Han), toţi în cârdăşie cu Capudan paşa Ramiz. Panaiot Moruzi nu a dat Porţii o scrisoare de la Napoleon prin care acesta cerea imperativ „să nu facă pace cu nici un preţ” (Alexandru Boldur). Între timp, Kutuzov a pus pe masa tratativelor nişte hărţi măsluite care ar fi venit, chipurile, de la Napoleon. Delegaţia rusă cumpărase mai demult pe dragomanul Porţii, Dimitrie Moruzi. Preţul trădării marelui dragoman, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri. Delegaţia, cu toate că avea şi din partea sultanului Mahomed II sarcina „să nu accepte cedări teritoriale”7, tocmai vânzare a făcut. Rareori s-a întâmplat ca o delegaţie oficială, în tratative de anvergură, să fie cumpărată de adversari „la grămadă”. Diplomaţia rusă a reuşit, fiindcă atât Mustafa IV, cât şi succesorul său Mahmud / Mahomed II au avut încredere în armeni şi greci. Amiralul Cicagov, devenit conducătorul delegaţiei ruseşti, a confirmat, ulterior, coruperea lui Dimitrie Moruzi. Manuc-bei (şi el armean) era atât de abil, încât, numit de sultan domn al Moldovei, a refuzat în favoarea antecesorului Scarlat Callimachi. Şi asta fiindcă juca, simultan, şi în favoarea Rusiei în timp ce negocia cu partea rusească, din însărcinarea lui Mustafa Paşa. Nu e de mirare că Alexandru I îl decorase, în 1810, cu ordinul „Sfântul Vladimir”, gradul III.
Cât priveşte viclenia asimilării părţii de sud a celor trei judeţe, cunoscute ca Basarabia, cu întreaga jumătate estică a Moldovei, aceasta a fost ideea lui Gaspard Loius Andrault, conte de Langeron, pus şi el în slujba ţarului Alexandru I. Dragomanul Moruzi a „confirmat” şi validat, contra cost, în documente, minciuna lui Andrault. Încât Poarta s-a văzut de două ori înşelată, iar Moldova grav păgubită. Sultanul s-a indignat, fireşte, împotriva trădătorilor, atitudinea lui fiind susţinută şi de diplomaţii francezi la Istanbul, dar faptele erau consumate.
Prin Tratatul de la Bucureşti, semnat la 28 mai 1812, se „consfinţea” ocuparea Basarabiei, în noua ei înfăţişare extinsă abuziv, de către ruşi. Dimitrie Moruzi va fi decapitat, pentru înaltă trădare, lângă Şumula, pe 26 octombrie 1812, iar şase zile mai târziu – Panaiot, fratele său, la Istanbul, urmându-le Capudan paşa Ramiz, la 25 noiembrie 1813, lângă Bucureşti, la Colentina. În schimb, Manuc-bei, mai prevăzător, a avut noroc, fugind în Transilvania, iar de acolo la Viena, unde a stat până la încheierea Congresului (1814-1815), după care s-a retras la moşia de la Hânceştii căzuţi sub ruşi, bucurându-se de privilegii şi onoruri, primind vizite de la înalţi demnitari, precum contele Benijsen şi prietenii săi Rusievici şi Bahmutov. Alexandru Moraru citează din scrisoarea arhiepiscopului armean Grigor Zacarean, din 23 iunie / 5 iulie 1817, în care se evocă moartea lui Manuc-bei, provocată de un infarct, tocmai în timpul vizitei celor amintiţi mai sus (20 iunie 1817). Manuc-bei a fost înmormântat la Hânceşti. Infarctul se produsese după ce a vrut să arate musafirilor cum se călăresc armăsarii arăbeşti pe care îi avea, mândrindu-se nevoie-mare cu ei.
Astfel s-a pecetluit vânzarea Basarabiei. Zadarnic au protestat boierii moldoveni (reuniţi în Adunarea de pe 26 octombrie 1812) pe lângă domnitorul fanariot Scarlat Callimachi, despre care se spunea că ar fi fost filofrancez. Ruşii deja tratau provincia ca pe o gubernie care li se cuvenea. Se pregătiseră şi „spiritualiceşte”, prin biserică. Încă din 1808 restauraseră dioceza de la Cetatea Albă, impunând la conducere pe viitorul mitropolit Gavril Bănulescu-Bodoni, originar din Transilvania (Bistriţa), dar şcolit la Kiev. Deşi intrat în proiectul rusesc, Gavril Bănulescu-Bodoni va încerca să conserve, o perioadă, spiritualitatea creştină românească a Basarabiei până în 1821, când a murit.
3. Răul dinlăuntru
Eminescu nu se mulţumeşte doar cu explicaţia unor asemenea acte de trădare, care au pricinuit nenorociri peste nenorociri teritoriilor româneşti de-a lungul secolelor. El încearcă să facă lumină de ce o etnie atât de numeroasă, comparabilă, după Herodot, cu „inzii”, traco-dacii, din care se trag românii, au stat în istorie sub Zodia Racului (vezi Doină) şi n-au preluat de la romani spiritul imperial, precum au făcut alte naţii din Europa şi Asia, deşi înzestrarea nativă a indivizilor compunători o recomanda cu asupra de măsură la un alt destin istoric. În faţa realităţii, Eminescu a comparat latinitatea orientală cu o insulă mereu roasă pe margini de slavi şi de alte etnii. De ce a nimerit românitatea într-un veritabil „triunghi imperial al Bermudelor”, „în calea tuturor răutăţilor”, după spusa cronicarului? Fiindcă, într-un fel, moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principala meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi. Pe acest fond arhemioritic s-au născut şi structurile statale româneşti, încât, de la bun început, triunghiul imperial extern s-a „interiorizat”, iar lipsa de unitate a dus la crearea a trei state româneşti. Spre deosebire de statele puternice din Europa şi Asia, românii şi-au croit organizarea statală după un soi de „democraţie” medievală concretizată în monarhiile elective. Monarhia electivă seamănă izbitor cu matricea dezbinării mioritice a fraţilor care se ridică împotriva fratelui, moştenind păcatul fratricidului biblic al lui Cain şi Abel. Balada Mioriţa încifrează rezolvarea crizei sacrificiale8, mitul devenind de o rară complexitate prin soluţia creştină a nunţii cosmice, specifică spiritului creştinismului cosmic răsăritean, despre care a scris pagini esenţiale Mircea Eliade (Mioara năzdrăvană)9. Numai că elitele politice şi culturale n-au avut, decât arareori, apetenţa înţelegerii mitului naţional. Deşi nu s-a ocupat special de Mioriţa, Eminescu a pus în concept ceea ce balada punea în imagine artistică. Gândirea lui politică pleacă chiar de la realitatea dezbinării mioritice translatată în domniile elective. Textul fundamental este excepţionala conferinţă din 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Acolo şi în alte texte, poetul elaborează teoria golului etnic (prefigurată încă de Dimitrie Bolintineanu), despre care am scris şi în Modelul ontologic eminescian (1988-1992)10.
Celor care au văzut sau mai văd în Eminescu un „naţionalist fanatic”, trebuie să li se răspundă că poetul a fost atât de profund în problemele naţionale fiindcă a judecat deopotrivă cu inima şi cu mintea, normă pe care el o formulează în varii contexte, după principiul, devenit şi maiorescian, al naţionalităţii în marginile adevărului11. Iată ce spune chiar în amintita conferinţă din 1876: „Dar tocmai fiindcă influenţa austriacă se prezintă ca o ţesătură foarte complicată de cauze şi efecte, încât fiecare individ din ţara noastră trăieşte sub presiunea ei, de aceea cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să surescităm cugetarea, căci uşor s-ar putea să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să [ne] agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece (s. – Th.C.) se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, şi fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu opreşte defel ca creierul să rămâie rece şi să-şi îndrepteze activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi să o stârpească cu statornicie de fier.”12.
Înarmat cu asemenea concepţie, Eminescu procedează ca un chirurg dăruit integral sănătăţii pacientului. Şi el porneşte de la răul dinăuntru, văzând că acela din afară este nutrit şi augmentat de primul. Iar acest rău, ecou ontologic al antitezelor monstruoase (sau dublul monstruos, cum îl va numi Girard), a fost, de la întemeierea statelor româneşti, domnia electivă, lăudată de publiciştii superficiali, observă poetul, ca pe un fel de „democraţie” a boierilor13. Ţările în care a dominat monarhia electivă au fost mereu în primejdie de a fi înghiţite de monarhiile ereditare din vecinătate, cum s-a întâmplat cu Polonia şi cu Ţările Române. Ele au fost condamnate la mediocritate şi la subistorie. Perioadele de stabilitate şi de înflorire ale Principatelor s-au produs când modul electiv al domnilor a fost înlocuit, pasager sau bune perioade de timp, cu principiul eredităţii, cum s-a petrecut sub Basarabi şi Muşatini. Miracolul domniei lui Ştefan cel Mare (echivalentul domniei lui Mircea cel Bătrân, în Ţara Românească) pe acest fond s-a produs: „De la 1459-1504 se văd din nou efectele stabilităţii. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimiceşte influinţele străine de dinafară cu sabia şi cu isteţia. Şi cu toate aceste se ştie din relaţiile medicului veneţian că, cu toată gloria şi lunga sa domnie, Ştefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ştefan cel Tânăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de Muşatin. Însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înţeleasă cu boierii.”14. Discordia dintre boieri a produs necurmate lupte pentru tron, meteahnă care va fi moştenită în pseudodemocraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare. Lipsind legitimismul domnesc în stare să menţină echilibrul între antitezele din sânul aristocraţiei, discordia a produs un gol etnic pe care s-au grăbit totdeauna să-l umple străinii. Boieri ambiţioşi veneau să cucerească tronul cu ajutor străin, meteahnă exploatată magistral de Imperiul Otoman sute de ani. Când Dimitrie Cantemir a crezut că se poate îndrepta către alt stăpân, în 1711, iluzionându-se că ţarismul este un imperiu civilizator (ca ortodox ce era), el a produs schimbarea domniilor pământene cu cele fanariote: „Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat ţara aproape în paşalâc.”15. Cantemir a căzut în capcana propriei teorii a celor două tipuri de imperii, teorie definitivată în studiul Monarchiarum physica examinatio (1714). Cărturarul împărţea imperiile în civilizatoare şi în imperii-avorton. Din prima categorie – Imperiul Roman, din a doua – Imperiul Otoman. Monarhiile civilizatoare compensează opresiunea prin beneficii ale civilizaţiei şi culturii. În schimb, monarhiile-avorton sunt parazitare, fără să producă niciun beneficiu pentru cuceriţi. Teoria lui Cantemir nu era lipsită de adevăr, numai că el a considerat că imperiul ţarist, aflat în expansiune sub stindard creştin, este un imperiu la antipodul celui turcesc, adică unul civilizator. Mai mult de-atât, trăind mulţi ani la Istanbul, a priceput că imperiul este în decădere, imagine pe care o va contura şi în capodopera lui Incrementa atque decrementa aulae othomanicae. Acestea au fost şi pricinile pentru care el s-a grăbit, în 1711, să facă nechibzuita alianţă cu Petru cel Mare. N-a avut răbdare să-şi întărească economic, politic şi militar ţara şi s-a bazat pe ajutor străin. Armata cu care s-a prezentat în bătălia de la Stănileşti, lângă Huşi, a fost una improvizată, neinstruită, alcătuită din lefegii adunaţi de pe toate drumurile, căci Rusia promisese suportarea cheltuielilor militare. Iar tratatul încheiat cu ţarul avea capcane, deşi, textual, părea să-i garanteze graniţele şi independenţa. Eminescu a fost uimit că o minte atât de strălucită ca a lui Dimitrie Cantemir a putut fi atât de mioapă în plan politic, încălcând până şi ultima poruncă a lui Ştefan cel Mare că, în caz de nenorocire, e de preferat ca ţara să fie închinată turcilor, mai cinstiţi decât ruşii, polonezii, austriecii sau ungurii. Şi iată consecinţele, culminânde cu cele două rapturi din trupul Moldovei: „Sub domnii fanarioţi, care erau trimişi pe un timp anumit şi care aveau numai titlul de domn şi pomenirea în biserici, nicidecum însă consistenţa monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decât ceea ce era în împrejurările date, viaţa şi averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu se da naţiunii nici o compensare, erau dări pentru îmbogăţirea personală şi armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Ţara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump, şi nu prin război – prin vânzare. Într-adevăr, se împărţise Polonia, şi o ţară care trăise în atâtea asemănări cu ea trebuia să aibă şi soarta ei. Totuşi trebuie să constatăm că nici un moldovan n-a putut fi mituit de influenţa morală a Austriei şi că domnul a plătit cu capul protestatarea sa.”16. Eminescu se referă la răpirea Bucovinei şi la protestul lui Grigorie Ghica al III-lea, care a fost decapitat.
Tot prin vânzare va fi pierdută, cum am văzut, şi Basarabia, rolul jucându-l şi de astă dată străinii de neam, în frunte cu dragomanul Moruzi. Numai că acum au protestat doar boierii, domnul fanariot Scarlat Callimachi neavând niciun motiv de rezistenţă, deci neriscând a-şi pierde capul precum domnitorul Grigorie Ghica al III-lea la 1775. „Cu căderea Poloniei şi luarea Bucovinei – continuă Eminescu – se începe o nouă epocă a influenţei austriace: cea care atingea politica esterioară a statelor româneşti se schimbase întru atât, întrucât aceste ţări nu mai însemnau nimic politiceşte şi erau susţinute de Rusia şi Turcia. Ca să revenim la vorba pronunţată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia şi au devenit uriaşe; ţările române, în care acest punct central lipseşte, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor naţional. Cum se schimbase faţa lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mâinile Austriei, ungurii erau supuşi, Turcia începuse a slăbi, România, care moştenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decât doar ficţiunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi şi fără cultură. În Moldova [în] special boierimea nu mai semăna de fel cu Nistor şi Grigore Urechi, cu Miron Costin, limba naţională e într-o vădită decadenţă alăturată cu frumoasa şi spornica limbă a cronicarilor.”17.
Iar toate acestea au fost urmările dezbinării dinăuntru, starea reţinută de popor în zicala: Vodă da şi Hâncu ba. De la 1812, Rusia va simula (ca „protectoare” a creştinătăţii) că îi apără pe patrioţii moldo-valahi persecutaţi de Poartă, dar preţul era obţinerea hegemoniei în treburile interne în contra intereselor autohtone şi otomane în Principate. „Mijloacele de dominaţie ale Rusiei – scrie Catherine Durandin, comentând evenimentele de la 1812 – sunt multiple, în măsura în care aceasta reprezintă un refugiu pentru patrioţii Moldo-Valahiei apropiaţi ai grecilor şi ai sârbilor, iar pentru conservatori – fidelitatea faţă de ordine şi tradiţie, flacăra luptei împotriva revoluţiilor. Însă practica politică, abandonarea patrioţilor de către ruşi clarifică situaţiile confuze şi prea marile speranţe ale epocii napoleoniene şi post-napoleoniene. Patrioţii îşi descoperă fragilitatea în faţa unei politici ruse care foloseşte neînţelegerile pentru a-şi stabili hegemonia.”18 Desigur, neînţelegerile intraetnice româneşti.
4. „Cestiunea Orientului”
Vremelnic, între 1856-1877, în urma Tratatului de la Paris din 18 martie 1856, decidenţii europeni au făcut o mică reparaţie Moldovei, judeţele sudice ale Basarabiei retrecând sub jurisdicţia patriei de drept. E o ironie a istoriei că tocmai partea sudică, numită Basarabia, a fost retrocedată. Dar numai şi pentru atât Moscova a pretins că i s-a rănit grav „onoarea”, care va fi invocată ca un laitmotiv şi despre care am luat cunoştinţă prin Joseph de Maistre încă de la 1810. Vorba prozatorului basarabean Ion Iachim: „Rusia se simţea jignită că pământurile româneşti aparţin românilor!”19.
Din păcate, răul din afară va continua să se solidarizeze cu cel din interior. După Unirea de la 1859, metehnele boieriei degradate au supravieţuit în sânul partidelor politice, în ceea ce Eminescu va numi „pătură superpusă”. O analiză a acestei degradări a instituţiei boieriei a făcut Ion Heliade Rădulescu în Echilibrul între antiteze (1869). Eminescu o va adânci, observând că partidele politice din România nu reuşesc să devină partide în sensul european al cuvântului, rămânând fracţiuni care-şi urmăresc interesele personale şi de grup („partide personale şi nu de principii”): „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi la rândul lor toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei activi, pe de altă parte cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă îl numesc cu toţii presă.” (Meteahnă conservată şi renăscută, cu o nouă vigoare, după ieşirea din comunism!).
Antiteza monstruoasă dintre partide – spune Eminescu – măreşte golul etnic pe care se grăbesc să-l umple străinii, spre propriile lor foloase. În democraţiile autentice, partidele lasă disputele ideologice deoparte atunci când se iveşte o ameninţare din afară. La noi, un partid îşi ia ca aliat o putere străină pentru a birui împotriva adversarilor interni, aşa cum domnii ambiţioşi de altădată se plângeau la Înalta Poartă şi veneau cu trupe turceşti ca să-şi înlăture contracandidaţii la tron. Costache Negruzzi a surprins această boală în capodopera Alexandru Lăpuşneanul. Dar exemplele sunt numeroase. Nu altfel au început să procedeze partidele politice din epoca modernă. Ceea ce e şi mai îngrijorător e că primii care au sesizat această carenţă etnică au fost străinii. Dimitrie Bolintineanu, în 1858, îl cita pe Saint-Marc Girardin (1801-1873), care, într-un articol din Les Débats, observa: „Toate acele certe şi divizii între români servă să compromită viitorul acestei naţionalităţi înaintea Europei.” Faptul, zice eminescian avant la lettre Bolintineanu, vine din domniile elective: „Modul electif a fost în toate epocele fatal acestor ţări, încă de la începutul epocelor de decădere, căci ambiţioşii ce visau la tron, uniţi cu cei nemulţumiţi după timpuri, au avut recurs la streini. Istoria ne arată un tablou destul de trist. Armiile de invazie streine, în principate, erau mai totdeauna călăuzite de români ambiţioşi. Unii alergau la poloni, alţii la unguri, alţii la turci, alţii la hanul de tătari, cărora le promitea felurite avantage, toate cu perderea dreptului de autonomie al ţărei.”20
Bolintineanu făcea aceste observaţii tocmai în momentul când intelighenţia din Principate se străduia să realizeze o minimă coeziune între combatanţii pentru Unire, ceea ce Eminescu va numi împăcarea antitezelor. Semnalul de alarmă suna astfel la paşoptist: „La toate naţiile există partide de principii sau de dinastii; sunt certe, divizii, pe cât timp aceste certe nu au a da nici o socoteală altei puteri străine; dar din momentul când neamicul strein caută să profite din aceste discordii sau să se apropie de hotarul unei asemenea ţări, urile se uită, pentru un timp, certele amuţesc şi toate partidele, ca un singur corp, se rădică, merge a-şi face datoria; la noi însă, părţile certânde, în asemenea cazuri, rămân divizate, devin instrumentul celor ce lovesc în drepturile ţărei, numai ca să poată lovi partea ce urăşte şi dă astfel lumei cel mai trist exemplu ce ne atrage ura şi dispreţul popolilor. Aceste divizii răvarsă veninul lor în toate faptele noastre politice.”21.
Unirea s-a făcut, în cele din urmă, în pofida restricţiilor impuse, prin Tratatul de la Paris, de către puterile europene, caz fericit de depăşire a discordiei tradiţionale. Situaţie tonică, în care forţele politice n-au mai făcut jocul intereselor străine, ci au urmat „instinctul naţional”, dovadă că discordia nu este o maladie incurabilă la români. Dar aceasta va reveni curând între partide şi a fost rândul lui Eminescu s-o fulgere chirurgical. Iar următoarea încercare a fost prilejuită de Războiul de Independenţă, soldat cu pierderea celor trei judeţe sudice ale Basarabiei. Politica externă se contura sub problema general-europeană a chestiunii Orientului. Se profilau trei soluţii: austriacă, rusească şi grecească22. Pe toate Eminescu le scrutează. Un articol din „Curierul de Iaşi”, din 15 iulie 1876, se intitula chiar Cestiunea Orientului. Imperiul Austro-Ungar preconiza „o confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”, după cum suna propunerea oficiosului „Post” din Viena, sperând că Rusia va renunţa la supremaţie în această zonă geopolitică. Eminescu reacţionează imediat, argumentând că hegemonia Austriei într-o asemenea confederaţie ar fi ruinătoare pentru ţările balcanice: „Robia economică a noastră şi a Orientului întreg, supremaţia culturii extrafine din Budapesta şi Viena, poate fi visul diplomaţilor de la «Post», dar exemplul României ar trebui întipărit în mintea popoarelor de peste Dunăre, ar trebui să li se spună că protectoratul Austriei este echivalent cu sărăcia, cu stoarcerea populaţiunilor prin agenţi economici fără patrie şi că acelea n-ar forma decât terenul de nutriţiune al dezvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena.” (Planul unei confederaţiuni balcanice). Eminescu nu neagă beneficiile unei confederaţiuni balcanice, dar aceasta să nu atârne de nicio putere imperială.
Soluţia grecească era ideea amiralului francez Jurien de la Gravière, care credea că elenismul se poate opune în zonă expansiunii ruseşti. Eminescu respinge şi această utopie, în articolul Elenismul, cunoscând bine ce pot grecii care au dominat în Principate în secolul fanariot: „În faptă, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească. Demosul grecesc din Antichitate şi până astăzi s-a arătat incapabil de-a construi un stat ca oamenii. În lumea antică, caractere nobile şi mari erau răsplătite de acest demos desculţ şi palavragiu cu ostracismul; imperiul bizantin, venit în urmă, e cuibul vicleniei, deşertăciunii şi corupţiei în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice şi mai ignorante demagogii…”. Că Eminescu avea dreptate în privinţa incapacităţii elenismului modern de a se mai ridica la înălţimea grecităţii antice stă dovadă şi mediocritatea statului de astăzi, ajuns în pragul falimentului financiar.
Panslavismul venea, la rându-i, cu geopoliticienii lui, între care N. I. Danilevski, autorul unei cărţi de răsunet Rusia şi Europa, tipărită la Petersburg, în 1871. Danilevski se dovedea un filozof al geopoliticii pătrunzător, având o teorie proprie despre mesianismul rusesc în contrapondere cu lumea germană. Îi vedea pe germani moştenitorii Romei, iar pe slavi – moştenitorii Bizanţului, aflaţi în rivalitate seculară decisivă pentru destinul Europei. În faţa expansiunii noului imperiu romano-german, Rusia n-ar fi putut rezista „dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient”. Această stavilă a fost Islamul, „chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale”23.
Aşadar, Danilevski vedea slăbiciunea Poloniei în faptul că s-a lăsat catolicizată, iar nu în sistemul monarhiei elective, cum considera Eminescu. Explicaţia poetului nostru este însă cu mult mai validabilă. Danilevski considera că există trei variante de rezolvare a chestiunii orientale: fie împărţirea Imperiului Otoman între Rusia şi Austria, fie anexarea integrală a Turciei la Rusia, fie refacerea imperiului greco-bizantin sub hegemonie rusească. Altfel spus, cam toate soluţiile trăgeau spuza pe turta imperiului ţarist. Opţiunea lui Danilevski era pentru ultima variantă, prin care Rusia ar fi trebuit să conducă, din Constantinopol, Cehia, Sârbo-Croaţia, Albania, Banatul, Bulgaria, România (inclusiv cu Bucovina şi Transilvania, plus Basarabia, în locul lor Rusia oferindu-şi Delta Dunării şi Dobrogea), Grecia, cu insulele aferente, Ungaria, Ţarigradul, cu Rumelia, ţărmurile asiatice ale Bosforului, ale Mării Marmara şi Dardanelelor, peninsula Galipoli, insula Tenedos. „Constatat este – zice poetul – că această carte a d-lui Danilevski este o copie îndestul de credincioasă a opiniunii publice din Rusia şi că ideile dezvoltate în ea nu sunt visurile unui filozof, ci idealul istoric al uriaşei puteri de la nord.”24
Eminescu atrage atenţia românilor şi Occidentului, în 1876, că năzuinţele expansioniste ruseşti nu sunt simple visuri, ci voinţa de a face istorie, voinţă pe care Occidentul începe s-o piardă, dând dovadă de oboseală, cufundat în dulceaţa civilizaţiei, bunăstării şi culturii. Întrevedea el ceea ce, la începutul secolului al XX-lea, un Spengler va numi „declinul Occidentului”? „Teoriile aceste – continuă Eminescu – nu sunt lipsite de oarecare măreţie şi de o manieră de a privi istoria universală într-un mod specific slav. În orice caz ni se pare ciudat cum noi, românii, care trăim lângă Dunăre, suntem cu totul cufundaţi în ideile Occidentului, pe când din toate părţile împrejuru-ne pulsează o viaţă istorică care în dispoziţia ei generală se deosebeşte atât de mult de istoria Occidentului. Câteodată ar trebui cel puţin să ni se pară că suntem o muchie de despărţire între două lumi cu totul deosebite şi că este în interesul nostru de a cunoaşte amândouă lumile acestea. Occidentul îl cunoaştem îndestul. Misiunea sa în Orient este cucerirea economică, proletarizarea raselor orientale prin industria străină, prin robirea sub capitalul străin. Cealaltă parte a lumii o vedem din contra mişcată nu de un curent economic, ci de unul istoric şi religios, care nu poate lipsi de a exercita de o mare atragere asupra popoarelor economiceşte puţin dezvoltate din Peninsula Balcanică, pentru cari credinţele bisericeşti şi idealele istorice sunt încă sfinte, nefiind pătate de materialismul modern.”25
Jurnalistul de la „Timpul” regreta că teoreticienii occidentali nu răspund pe măsură provocării panslaviste. Marile popoare ale Europei au început să slăbească din pricina luptelor interne stimulate de democraţia modernă: „Oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării”26. Mai mult de atât, după fiecare înfrângere, statele occidentale îşi schimbă „curentul lor istoric” şi modul de a vedea lucrurile, spre deosebire de consecvenţa politicii ruseşti: „C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeierea uriaşei sale puteri.”27 O vreme, Austria a ţinut piept înaintării spre Orient, contracarând panslavismul: „Austria câştigase pe acest teren mult. Cu toate acestea videm şi aici că influenţa austriacă în Orient cedează încet-încet celei ruseşti, cum Rusia câştigă provinţie după provinţie, cum le liberează cel puţin de sub domnia turcească, cum în această liberare e secundată de puterile Europei, de engleji, de franţuji ş.a.”28.
STUDIUL CONTINUĂ DUPĂ NOTE
Note
1 D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, ediţie realizată de Stancu Ilin, Editura ATOS, Bucureşti, 1999, p 169.
2 Cf. Antoine Compagnon, Les Antimodernes. De Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005.
3Apud G.I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, Institute d’Histoire Universelle „N. Iorga”, 1943, p. 33.
4 Vezi G.I. Brătianu, op. cit.; Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. 1-2, Chişinău, 1938-1940; Nicolae Iorga, Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, 1910; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1922; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III etc.
5 Leon Cassa, Rosiia na Dunaie i obrazovanie bessarabscoi oblasti, Moscova, 1913. Leon Casso a fost un jurist basarabean, profesor de drept la Universitatea din Moscova şi ministru al Instrucţiei publice în două cabinete ţariste. Versiunea românească a cărţii sale s-a realizat de către Ştefan Berechet sub titlul Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940.
6Apud Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice. 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2012, p. 37.
7 Vezi şi Alexandru Moraru, Subteranele istoriei. Rolul lui Manuc-bei în vânzarea Basarabiei către Rusia, www.tribuna-basarabia.ro.
8 Cf. René Girard, La Violence et le Sacré, Paris, Grasset, 1972; Je vois Satan tomber comme l’éclair, Paris, Grasset, 1999, în versiunea românească a lui Ion Doru Branea, Prăbuşirea Satanei, Editura Nemira, Bucureşti, 2006.
9 Vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, trad. de Maria şi Cezar Ivănescu, prefaţă, de Emil Condurachi, Bucureşti, 1980.
10 Cf. Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992.
11 În mss. 2257, se află conceptul de articol Din şedinţele Societăţii „România Jună”. Naţionalii şi cosmopoliţii, din care citez: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după câte ştim noi naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.” (p. 233v).
12 M. Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, studiu introductiv, de Al. Oprea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 165.
13Ibidem, p. 168.
14Ibidem.
15Ibidem, p. 169.
16Ibidem.
17Ibidem.
18 Catherine Durandin, Istoria românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 80.
19 Ion Iachim, O istorie a expansiunilor ruseşti, Editura Pontos, Chişinău, 2009, p. 105.
20 Dimitrie Bolintineanu, Opere, X. Publicistică, ediţie, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 62.
21Ibidem, p. 63.
22 Pentru amănunte privind analiza chestiunii orientale la Eminescu, a se vedea şi exegeza inedită a lui A. C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, II, ediţie critică de I. Oprişan, în colecţia „Corpusul receptării critice a lui M. Eminescu”, vol. 23-24, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010, cap. Politica lui Eminescu, vol. II, p. 348-358.
23 Apud M. Eminescu, Opere, IX, p. 240.
24 M. Eminescu, Opere, IX, p. 241.
25Ibidem, p. 241-242.
26Ibidem, p. 239.
27Ibidem, p. 240.
28Ibidem.
5. Către a treia pradă imperială

Eminescu – Gravura a pictorului basarabean Th. Kiriacoff–Suruceanu, Editia de Poezii din 1943 aparuta la Cartea Moldovei

Reamintesc: prima, răpirea Bucovinei de către Austria, a doua, raptul rusesc de la 1812. Acum urma ca Rusia să mai „libereze” o dată Basarabia de la gurile Dunării şi de la Marea Neagră, precum şi ţările din Balcani. Alexandru al II-lea făcea pregătiri intense pentru atacarea Turciei. În 1876, Eminescu oferă dese relatări despre semnele pregătirii războiului. Ziarele ruseşti se întreceau în a sublinia „jertfele” pe care le face Rusia pentru a-i „apăra pe creştini”. Un jurnal chiar ameninţa că dacă ţarul nu va asculta „cea mai populară din mişcările câte s-au întâmplat vrodată în Rusia”, atunci se va striga: „Jos ţarul!”. Şi asta o scria, subliniază Eminescu, un conservativ, adică un „moderat” şi un „politicos”. Problema orientală devenea din ce în ce mai acută şi mai complicată. În Balcani, se produceau rebeliuni împotriva asupririi turceşti, susţinute de Rusia din solidaritate slavă. Carol I se menţine în rezervă faţă de mişcările din Sudul Dunării şi guvernul ia măsuri de a stopa traficul de arme în Balcani. Cuvântul de ordine este neutralitatea, deocamdată. În context, puterile europene fac presiuni asupra Turciei pentru a declanşa reforme care să stopeze nemulţumirile. O intensă activitate diplomatică tatonează terenul situării între Turcia şi Rusia. În România, chestiunea Basarabiei este nod gordian între cei care îndemnau orientarea către Poarta Otomană sau Rusia. În 1928, Nicolae Iorga va aprecia astfel poziţionarea noastră faţă de beligeranţi, comparativ cu a slavilor sud-dunăreni: „Pentru români, turcii nu sunt de văzut. Există o mare diferenţă între atitudinea românilor şi atitudinea slavilor din Peninsula Balcanilor. Pentru slavii din Peninsula Balcanilor, turcul era stăpânul, sau cel puţin vecinul, în vreme ce în România turcul era invizibil.” Altfel spus, România nu avea niciun interes de a se poziţiona alături de Rusia împotriva Turciei. Era, în principiu, şi poziţia lui Eminescu, adept al neutralităţii în conflictul care se profila.

Cum va reacţiona România în această ecuaţie a războiului?, se întreabă Eminescu, la 12 noiembrie 1876: „Unul din pericolele războiului eventual este însă neclaritatea ţinutei României. Guvernul rusesc nu se simte deloc sigur faţă cu românii, a căror afaceri esterne se clatină aproape ca vibraţiunea, aşa încât, dacă România n-ar renunţa singură la neutralitatea ei, pericolul cel mare al războiului ar rămânea înfrângerea acestei neutralităţi. Cu drept cuvânt se-ntreabă deci un ziar dacă această evazivitate a diplomaţiei române e născută din nesiguranţa întâmplărilor sau dacă în ea este un mod cert, care ţine în eşec tendinţele puternicului vecin.”1. Spre a testa terenul românesc şi a face presiuni, Rusia trimite trupe în Basarabia: „În mare apropiere de noi românii se petrec însă înglotirea a şase corpuri de armată. Aceste şase corpuri, compuse din 214.000 oameni, cărora se vor mai adauge 90.000, îşi au ştabul lor general la Chişinău. Vechea cetate moldovenească, Hotinul, împrejurul căruia au avut loc nenumărate bătălii şi care ne aminteşte atât trecutul de glorie cât de cădere a Moldovei, Hotinul va căpăta un parc de artilerie de 92 tunuri.”2.
Devenea clar că România era, pentru Rusia, cheia războiului din Balcani, teritoriul acesteia fiind calea de acces spre Dunăre. În octombrie 1876, Rusia iniţiază primele contacte de la Livadia (în Crimeea), din delegaţie făcând parte I.C. Brătianu, ministrul de război Gheorghe Slăniceanu, mareşalul Curţii şi un aghiotant al regelui Carol I. Ruşii s-au prezentat în frunte cu ţarul, cu Marele Duce Nicolae, cu ministrul de război şi cu generalul Nikolai Ignatiev. O soluţie finală însă nu se materializează. În decembrie 1876, eşuează conferinţa de la Constantinopol, pierzându-se ultima şansă a păcii. România rămânea, în continuare, parte a Imperiului Otoman, ceea ce l-a bulversat de Carol I şi dădea apă la moară Rusiei de a pune condiţia „retrocedării” celor trei judeţe din Sudul Basarabiei. Catherine Durandin consemnează că, la reluarea tratativelor, la Bucureşti, după mărturia lui Nelidov, Brătianu ar fi declarat: „Văd bine că într-o zi veţi sfârşi prin a ne lua înapoi partea din Basarabia care v-a fost luată prin tratatul de la Paris. Înţeleg, am simţit-o la Livadia, este o chestiune de onoare pentru împărat. Dar în acest caz, preveniţi-ne. Spuneţi-mi deschis. Vom căuta compensaţii iar eu aş putea să pregătesc în acest scop opinia noastră publică.”3.
Uimitor cum revine moftul „onoarei” ţarului în privinţa Basarabiei şi cum politicieni de primă mână precum Brătianu sunt gata să cedeze din nou în faţa „motivaţiei”. Cu faţada „onoarei”, Rusia intenţiona să strivească militar, mai întâi, Principatele Unite, ca parte a imperiului turcesc. A fost cauza pentru care Carol I va juca pe cartea Convenţiei încheiate la 16 aprilie 1877. La 22 ianuarie 1877, principele îi scria tatălui său, Carol-Anton: „Oamenii politici de aici sunt mai neliniştiţi decât mine în ceea ce priveşte urmările unui conflict ruso-turc şi asupra subiectului constituit de viitorul României. Eu însă mi-am trasat calea încă de la început: să închei o convenţie militară cu Rusia şi, dacă este necesar, să mă bat împreună cu ruşii împotriva turcilor. Convenţia este gata să fie semnată.”. Prin această hotărâre, Carol I spera că România va fi primită ca beligerant la tratativele de pace. Dar oare nu se repeta situaţia alianţei lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare, iar, cu bătaie lungă, în viitor, cu pseudoarmistiţiul de la 23 august 1944? Cu o diferenţă: acum Imperiul Otoman îşi dădea suflarea, pe când Moldova a avut norocul să ia bătaie cu tot cu marele aliat, în 1711. La 1877, asemenea portiţă de scăpare nu mai era. Geniul lui Eminescu a intuit situaţia şi ziaristul va scrie, în contra euforiei şi a curentului general, că acest război a fost inutil, deci potrivnic ţării, că n-a slujit decât expansiunii ruseşti care şi-a „recuperat” partea sudică a Basarabiei. Iluzia că am obţinut independenţa prin arme este spulberată de poet, care arăta că această desprindere de Poarta Otomană era inevitabilă în condiţiile în care imperiul turc îşi trăia ultimele ceasuri. De facto, influenţa Porţii în România devenise cu totul invizibilă, fiind doar formală, cum s-a exprimat Iorga în 1928. Dar parlamentul şi guvernul au ţinut la ipoteza vizibilităţii puterii otomane şi la 9 mai 1877 s-a proclamat solemn „independenţa absolută a României”, declarându-se război Porţii prin asedierea fortăreţei de la Plevna. Aceasta a fost decizia supremă a grupului liberalilor radicali, în numele statului-naţiune. Armata, reînfiinţată de Cuza şi înzestrată de Carol I (în jur de o sută de mii de ostaşi) a dat iluzia redeşteptării eroismului din timpul marilor voievozi. Contribuţia a fost decisivă pentru înfrângerea forţelor otomane, nevoite curând să ceară negocieri de pace. Altfel spus, sosea momentul adevărului alianţei româno-ruse. „Semnarea de către ruşi – sintetizează situaţia Catherine Durandin – a unui armistiţiu şi a preliminariilor de pace cu Constantinopolul în ianuarie 1878 deschide o perioadă dificilă. Români, sârbi şi greci descoperă că Sankt Petersburgul girează, fără a ţine seamă de ei, obiectivele de război prezentate în afara concluziei preliminariilor Păcii de la San Stefano din 3 martie 1878. Proiectul creării unei Bulgarii mari, după care trupele ruseşti ar staţiona timp de doi ani la sud de Dunăre este o sfidare adresată Marilor Puteri, care supraveghează drumul Constantinopolului. Bucureştii nu sunt trataţi ca aliaţi, iar cabinetul de la Sankt Petersburg suspendă corespondenţa diplomatică cu românii.”4
Celelalte urmări se cunosc. Parlamentul României protestează zadarnic împotriva luării Basarabiei. Conservatorii l-au acuzat pe I. C. Brătianu de comportament dictatorial, dar tot ei l-au îndepărtat, cu diplomaţie, pe Eminescu din Bucureşti, singura voce care nu se sfia să spună adevărul, în editorialele de la „Timpul”, privitor la culisele evenimentelor. Atunci, sub pretextul căldurii din Bucureşti, l-au trimis într-o vacanţă la moşia lui Nicolae Mandrea de la Floreştii Gorjului, dându-i-se sarcina să traducă din tratatul de istorie al lui Eudoxiu Hurmuzaki.
Politicienii români se trezesc că Tratatul de la San Stefano este potrivnic ţării, că ruşii îşi rezervau dreptul să ia Basarabia sub falsul pretext că se face schimb cu Dobrogea, deşi se stipula, în art. 19, că Turcia trebuie să cedeze Dobrogea, o veche provincie romanizată, dar eterogenă etnic. Imaginea României era dezastruoasă în faţa Marilor Puteri. Împăratul Germaniei şi cancelarul Bismarck îl considerau pe Carol I un simplu aventurier, oblăduind un guvern de „revoluţionari”, în vreme ce conservatorii moldoveni i-ar fi oprimat pe evrei, refuzându-le cetăţenia în masă. România, între altele, este ameninţată că nu i se va recunoaşte independenţa fără rezolvarea chestiunii evreieşti. Dar e vremea să ne întoarcem la atitudinea ziaristului Eminescu.
Un studiu amplu publică poetul în cinci numere din „Curierul de Iaşi”, în noiembrie 1876, care începe cu o consemnare a hotărârii Consiliului de Miniştri al României „de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin ţară. S-a hotărât totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv puterile la întrebarea României.”5 Eminescu e de părere că o asemenea hotărâre e o tatonare a celor două tendinţe europene: cea de Nord-Est, panslavă, care tindea „a schimba faţa Europei”, şi cea vestică, menţinătoare a statu quo-ului. Răspunsul la întrebarea României va clarifica opţiunea europeană. În cazul dorinţei de menţinere a stabilităţii, puterile occidentale se vor vedea în postura de a-şi apăra cu armele strategia, „fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi”. În situaţia unui răspuns evaziv, România şi-ar lua libertatea să hotărască precum e mai bine pentru ea, alegerea cea mai bună fiind, finalmente, crearea acelei confederaţii dunărene pe baza egalităţii dintre naţiuni. Patronatul Rusiei ar însemna câştigul de cauză al soluţiei orientale, pe când al Austriei – al celei occidentale. Eminescu e pentru a treia cale. În studiul amintit, el analizează soluţia occidentală a patronatului Austriei. Şi întrucât contextul geopolitic nu permitea încă refacerea unităţii politice a vechii Dacii, poetul optează pentru menţinerea unităţii de limbă, credinţă şi cultură, singura care garantează, pentru viitor, împlinirea idealului Daciei Mari: „Aşadar idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mănţinerea unităţii reale a limbei strămoşeşti şi a bisericei naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice.”6. Geniul lui Eminescu înţelege că fondul ontologic al unui popor vine din limbă şi spiritualitate, că atâta vreme cât acestea sunt vii, la oricâte divizări geopolitice ar fi supus teritoriul României, viitorul unităţii politice este asigurat: „Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul sens al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.”.
În cei 200 de ani de dominaţie rusească (exceptând scurtele perioade), acesta a fost argumentul-cheie al rezistenţei Basarabiei: „În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.” Cine a spus aceste cuvinte? Eminescu, desigur, dar nu seamănă ele izbitor cu ale lui Grigore Vieru din celebra lui poezie În limba ta? Şi chiar în studiul din care citez emite Eminescu celebrele consideraţii, ieşite din text şi devenite „folclor”: „Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.”7.
Între timp, diplomaţia europeană era în fierbere. Anglia ar fi vrut ca problema orientală să nu ducă la război împotriva Porţii. Lordul Salisbury a fost bine primit la Paris, consemnează Eminescu (la 17 noiembrie 1876), dar nu şi la Berlin, unde el a convenit că Rusia poate ocupa teritoriile „turceşti”, dar temporar, în condiţii stricte, însă Bismarck nu voia să deranjeze „vechile legături ale curţii sale cu Rusia”.8 Ceea ce putea oferi Germania era neutralitatea, în caz de război. Nouă zile mai târziu, Bismarck trebuie să constate că „războiul ruso-turc este inevitabil9, dar nu va renunţa la neutralitate. Totuşi emite opinia că războiul trebuie „localizat”, mai ales pentru a nu afecta Austria.
În şedinţa Camerei din 27 noiembrie, deputatul Nicolae Blaremberg cerea, într-o interpelare, ca guvernul să aducă limpeziri în privinţa păstrării neutralităţii României în raport cu conflictul ruso-turc. „Turcia – adaugă şi Eminescu, aprobându-l – nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianţă cu Rusia însemnează primejdia absorbirei şi a absolutismului. Toate naţiile Europei, nu numai Rusia, doresc îndreptarea soartei popoarelor din Orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susţinut că Orientul trebuie dat pe mâna ruşilor. La ordinea zilei se află două politici, una onestă şi conformă tractatelor, alta aventurieră şi setoasă de cuceriri. Tot ce ni s-ar oferi pentru a renunţa la binefacerile tractatului de la Paris ar fi mic lucru. Nu suntem deloc în poziţia de a opta pentru una din cele două părţi, ţinta noastră e prescrisă de tractatul din Pariz. Când naţia au încuviinţat mijloacele pentru armată, au făcut-o pentru ca soldaţii noştri să apere vatra strămoşească, nu ca să prezenteze arma cuiva, deci tractatul de la Pariz ne impune de a apăra teritoriul nostru contra oricui ar voi să ne calce.”10
Se clarifică din nou poziţia realistă a lui Eminescu. El ştie că această opţiune e în concordanţă cu orientarea paşnică a Europei, nu cu tendinţa aventurieră de cuceriri. La interpelarea lui Nicolae Blaremberg, ministrul de externe a răspuns diplomatic: „Neutralitatea noastră coincide cu dorinţele Europei, dar dacă am fi siliţi a ieşi din ea atunci o vom face-o; în orice caz însă nu vom urmări o nouă direcţie politică fără învoirea reprezentaţiunei ţării.”11. Şi guvernul turcesc declarase că va respecta neutralitatea României şi că linia de apărare va fi malul Dunării. Ministrul credea că puterile europene vor dezbate la conferinţă problema neutralităţii României, oferind garanţii speciale. În context, Eminescu admite că România trebuie să urmeze cea mai bună cale pentru apărarea propriilor interese. Dar ce te faci cu mărturia ciudată a regelui Carol I că el a hotărât, de la bun început, să intre în război alături de Rusia? Nu cumva Bismarck nu greşea considerându-l pe Carol I un aventurier? Dar dacă simpatiile proruse ale Germaniei au înclinat balanţa spre apropierea de Rusia a guvernului României?
În orice caz, la 5 ianuarie 1877, lucrurile păreau să se mai calmeze. Guvernul României protestase pe lângă Poartă împotriva articolelor 1, 7 şi 8 din constituţia turcească, având susţinere şi din partea Austriei şi Germaniei. Savfet Paşa a răspuns conciliant, dând asigurări că „Poarta n-a avut niciodată intenţia de a modifica poziţia escepţională de care se bucură România în puterea tractatelor sale şi că constituţia otomană nu atinge nici într-un fel drepturile recunoscute ale României”12. În plus, Poarta recunoscuse cinci din cele şapte puncte din protestul Principatelor. Mai mult, Eminescu reţine, ca noutate a zilei, o apropiere „foarte energică” a Germaniei de Poartă, „pe baza independenţei României, care ar servi de barieră sub garanţia Germaniei”. Ceea ce însemna păstrarea neutralităţii. Dar ceva misterios şi neprevăzut, desigur, lucrează împotriva acestui drum favorabil în diplomaţia internaţională.
Mai întâi, la conferinţa din 4/16 ianuarie 1877, lordul Robert Salisbury prezintă delegaţiei otomane cerinţele în patru puncte ale delegaţilor europeni, neadmiterea lor ducând la părăsirea Constantinopolului, întreaga răspundere căzând pe umerii Turciei. În cele patru puncte, se revendicau rectificări de graniţe în Balcani, libertatea navigaţiei pe Boiana, neutralizarea forturilor de pe lacul Scutari, numirea, în primii cinci ani, a guvernatorilor din Balcani cu acordul puterilor europene, iar pentru România, evacuarea trupelor otomane, schimb de prizonieri şi amnistierea celor arestaţi politic. Cerinţele, apoi, priveau diferite probleme de organizare internă, libertate religioasă, drepturi la folosirea limbilor naţionale şi la cultură proprie etc. Consiliul convocat de Midhad Paşa a respins, în unanimitate, cerinţele. În răspunsul final, din 8/20 ianuarie, Savfet Paşa a precizat că Poarta poate conveni asupra unor puncte de detaliu, dar nu şi în ce priveşte numirea guvernatorilor şi crearea unei comisii europene de control, căci nu se cadrează cu „onoarea suveranului”. Cum se vede, sultanii şi ţarii aveau ceva în comun: onoarea! Or, ultimele două cerinţe erau considerate esenţiale. Generalul Ignatiev a întâmpinat cu satisfacţie indignată respingerile Porţii, ameninţând că toată responsabilitatea războiului va fi a Turciei. Protocolul final a pus capăt negocierilor şi delegaţiile au părăsit Constantinopolul. „Întrebarea este – reflectă Eminescu pe 14 ianuarie 1877 – cum trebuie privit acest fiasco al conferinţei, această solidaritate aparentă care avea totdeauna drept corelat o nesolidaritate în esenţă?”13
Răspunsul e că Rusia a reuşit esenţialul, transformarea chestiunii orientale în una europeană, dar panslavistă. Sub masca platonismului şi generozităţii, „Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot şi nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanţii pentru punerea lor în lucrare ea va refuza pân-în sfârşit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât ruşii, declarând război, îşi vor putea spăla mâinile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat.”14. Rusia a jucat aşa de bine în faţa Europei, observă Eminescu, încât lordul Salisbury era cât pe ce să semneze un ultimatum „egal cu al Rusiei către Poartă”. Poetul mai subliniază o nuanţă devenită opinie publică: anume că negocierile n-au avut decât rolul unei tactici a amânării, pentru a pregăti total furia ruşilor în contra turcilor, consacrând legitimitatea războiului. Slavofobia Europei, în acelaşi timp, venea în ajutorul Austro-Ungariei, care sugerează, diplomatic, că românii din Ardeal şi din Bucovina stau bine în imperiu şi că România le-ar face un rău îndemnându-i la unire cu Principatele, căci ar cădea sub barbaria slavă, precum Basarabia.
Pe 2 februarie, generalul Ignatiev făcea presiuni diplomatice asupra Vienei de a-şi preciza poziţia în legătură cu intrarea în război a Rusiei15. Între timp însă Serbia şi Muntenegru negociau cu Turcia, prin intermediul Vienei, apropiindu-se de o înţelegere, încât insistenţele lui Ignatiev aveau noimă, fiindcă tocmai slavii sud-dunăreni puteau strica planurile Sankt Petersburgului. Diplomaţia, spune Eminescu, la 6 februarie, e cuprinsă „de cutremur nervos”16. O telegramă a Agenţiei Havas anunţă, pe 12/24 februarie, că pacea între Serbia şi Turcia e aproape încheiată: „Serbii au primit garanţiile cerute, însă punctele cari ating egala îndreptăţire a evreilor şi numirea unui agent diplomatic turc nu sunt atinse în convenţie.”17 Urma ca după zece zile de la semnare armatele turceşti să părăsească Serbia. La fel se profilau lucrurile şi cu Muntenegru. Londra negocia, la rându-i, cu Petersburgul ca să i se dea Porţii un an pentru a permite aplicarea „reformelor promise”. În asemenea condiţii, Alexandru al II-lea dezminte că ar fi dat ordin ca trupele să treacă Prutul la 28 februarie. Dar armistiţiul acordat Porţii expira peste trei zile. Eminescu speră că, date fiind negocierile din Balcani, armistiţiul va fi prelungit „în caz când aceste negociaţiuni nu s-ar termina până la 1 martie”18. Generalul Ignatiev se vede nevoit să plece din nou pe la Berlin, Paris şi Londra, consemnează Eminescu pe 25 februarie 1877. Încearcă o ultimă viclenie: Rusia se va dezarma, dar cu condiţia abrogării tratatului de la Paris, care privea Basarabia19. Petersburgul se agită că puterile europene întârzie cu cerinţa Rusiei. Ţarul aminteşte răspicat, prin intermediul contelui Piotr Andrunci Şuvalov, că nu există decât două soluţii în chestiunea Orientului: ori eliminarea tratatului de la Paris, ori menţinerea lui, promisă Turciei, deşi „Poarta au respins hotărârile conferenţei bazate pe acel tratat; sau cabinetul din St. Petersburg va privi acel tratat ca neexistând.”20. Aceasta era chiar ţinta ultimă a Rusiei, care-i permitea să negocieze cu România fără a respecta tratatul de la Paris. Pentru a se evita asemenea cale, Rusia punea o condiţie imposibilă: silirea Porţii de a respecta integral conferinţa de la Constantinopol, fără a se ţine cont de negocierile ulterioare cu Serbia şi Muntenegru: „Prin urmare Rusia va privi tratatul, în toate punctele ce o ating, nul şi fără valoare, şi-şi va păstra deplina libertate de acţiune.”21. „Urmările acestor concluzii ale Rusiei pentru România – spune Eminescu – sunt bătătoare la ochi. După cât ştim numai «Timpul» din Bucureşti au atras atenţia publicului român asupra greutăţii frazei din urmă, căci între stipulaţiile ce-o privesc pe Rusia este şi cesiunea Basarabiei române, între care privesc aşa-numitul «corp turcesc» sunt cuprinse garanţiile de autonomie şi suveranitate ale României. / Aşadar şanţurile de pe Siret capătă acum o deosebită însemnătate.”22
Or, „şanţurile de pe Siret” nu erau adresate Turciei, ci eventualei invazii ruseşti! O corespondenţă din Ismail, pentru „Neue Freie Presse”, informa (9 martie 1877) că Rusia comandase, la Borssig, în Germania, cincizeci de locomotive şi o mie de vagoane potrivite căilor ferate din România. Turcia, din păcate, tocmai respinsese mai multe cerinţe ale Muntenegrului, iar în convenţia cu Serbia exista un spin, care va deveni de o importanţă specială şi pentru România: chestiunea evreiască. Iar Eminescu simte că, în curând, acest spin se va îndrepta şi împotriva României, principala cauză pentru care ţara a fost frustrată de avantajele majore ale recunoaşterii neutralităţii sale.
Pe 19 martie, Bismarck încă mai credea în pace şi în dezarmarea Rusiei. Dar în Balcani încep provocările. Ca răspuns la acestea, o mie de turci, comandaţi de caimacamul Petrovaţ, măcelăresc două sate bosniace23. Balansând prin capitalele europene, generalul Ignatiev recunoaşte, pe 14/26 martie 1877: „Noi n-am avut niciodată intenţia de-a dezarma, ci numai de-a retrage de la graniţă trupele noastre şi a aştepta întâmplările din Turcia; nu putem dezarma după ce-am trezit entuziasmul naţiei, cu-n cuvânt: cred în război.”24. Generalul se plânge, pe 20 martie 1877, că nu a găsit înţelegere în capitalele europene, că Rusia nu urmăreşte o politică de cucerire (sic!, n.n.), dar că toate evenimentele o silesc să intre în război25. Pe 23 martie, pacea pare încă asigurată. Europenii cred că Rusia şi Turcia se pot „dezarma” simultan26 Un protocol de la Londra conţine o invitare amicală către Poartă spre a se dezarma. Turcia era împuternicită să trimită un delegat la Petersburg, care „să roage cabinetul de acolo să dispună dezarmarea”. Turcia chiar a numit pe Reuf Paşa pentru asta, dar Rusia ştia ce ştia (25 martie)27.
Pesimiştii însă, constată Eminescu, sunt cei care vor avea dreptate, în final. El interpretează jocul ruso-turc prin imaginea binecunoscută a celui dintre Roma şi Cartagina: „Cum că între slavi şi turci există o antiteză tot atât de pronunţată ca între Roma şi Cartago e sigur.” Evident, Poarta era în situaţia Cartaginei, iar Rusia în postura de a cere raderea celei dintâi de pe faţa pământului. Prinţul Muntenegrului, cel care punea beţe-n roate tratativelor cu Poarta, om al Petersburgului, a avut acelaşi rol de provocator ca Masinissa, regele Numidiei, încât tabloul este complet, zice Eminescu, în editorialul din 1 aprilie 1877 al „Curierului de Iaşi”28.
Războiul nu mai putea fi evitat. Încercând, pentru ultima oară, să facă uz de neutralitate, România „descoperă” cu stupoare că aceasta nu-i era garantată de puterile europene. Cine avea interesul să facă uz de un asemenea chiţibuş diplomatic? O ştire consemnată de Eminescu la 10 aprilie sună sec: „O depeşă din Londra spune că generalul englez consideră pe România ca făcând parte din Imperiul Otoman şi că neutralitatea specială a României nu e garantată prin nici un tratat.”29. Deşi până atunci nimeni nu contestase dreptul ţării la neutralitate. Atitudinea perfidului Albion arunca România între Scylla şi Charribda. Cine determinase Anglia să-şi schimbe opinia în legătură cu neutralitatea României? Rămâne de cercetat în subteranele istoriei. Declaraţia subsecretarului de stat Bourke este astfel comentată de Eminescu: „Aceste puţine cuvinte ale subsecretarului de stat nu sunt deloc îndreptate contra Rusiei, că adică, trecând Prutul, ea ar viola teritoriul otoman, ci ele vor să constituie numai un drept pentru Turcia de-a încălca teritoriu român oricând i-ar dicta-o aceasta vederile sale strategice. Pe de altă parte guvernul englez mai pare a zice că ţara noastră nefiind neutrală, ci formând parte integrantă a Turciei, nici se poate opune ocupării din partea trupelor otomane şi, dacă ar încerca a se opune, Turcia ar avea dreptul să ne trateze ca pe o ţară inamică, ca pe o provinţie răsculată chiar.”30.
Eminescu aduce argumente că excluderea României de la dreptul neutralităţii este tendenţioasă: „Fără a ne preocupa de înţelesul pe care Albion cearcă a-l da poziţiei internaţionale a României, vom aduce numai aminte că purtarea acesteia pân-în momentul de faţă a fost cea mai corectă din lume. Pusă sub garanţia colectivă a puterilor, neavând nici o legătură reală cu Imperiul Otoman, ea era şi este neutrală prin natura lucrurilor, chiar dacă neutralitatea n-ar fi fost stipulată prin un anume tratat. Când art. XXII a tratatului de Paris spune că nici o putere n-are voie să s-amestice în cele dinlăuntru ale ţărei şi art. XXVII că nici Turcia chiar n-are voie de-a interveni cu armata în România fără învoirea tuturor puterilor celorlalte, e evident că România a fost considerată cel puţin pe atât de autonomă şi suverană ca şi statele germane după pacea vestfalică, deşi ele «formal» făceau parte din corps germanique. Deşi neutralitatea era de sine înţeleasă, România au făcut apel la puteri ca să fie neutralizată în mod clar şi necontroversat. Dar memoriul României au fost pus frumuşel ad acta, căci puterile au binevoit a ne considera ca nevrednici a ocupa un moment înalta atenţie a profunzilor ei diplomaţi.”31.
„Prietenii” europeni ai României atenţionează imediat Poarta că românii n-au garanţia neutralităţii, ceea ce este primit cu satisfacţie de „Agenţia rusă” de presă, la 13 aprilie 1877. Eminescu aminteşte, cu ironie, cum credulii politicieni dâmboviţeni erau buni bazaţi pe dreptul la neutralitate şi chiar au cerut desfiinţarea armatei pentru a reduce deficitul bugetar, problemă grea şi pe atunci. Dacă Europa n-ar fi găsit, în mod subit, că trebuie să nu recunoască neutralitatea României, Rusia n-ar mai fi avut motivul pornirii războiului: „Pentru orice inteligenţă mai pătrunzătoare era însă aproape dovedit că mijlocul cel mai puternic contra războiului, dacă acesta nu era dorit, ar fi fost neutralizarea României, sub garanţia colectivă a Europei ş-atunci desigur Rusia nu se ispitea de-a începe o luptă contra lumii întregi. Motivele secrete şi înţelegerile intime între puteri se sustrag vederii publicului mare şi abia istoricul viitor va putea să discoasă din arhive icoana adevărată a lucrurilor, în care comedia oficială nu-i va părea decât ceea ce este într-adevăr: o piesă cu roluri învăţate pe de rost, în care actorii înşii nu cred în ele, deşi în momentul jocului ei se identifică cu rolurile şi produc public uimitoarea iluzie că ei sunt convinşi de ceea ce zic.”32.
Deşi Eminescu n-a fost un „fan” al regelui Carol I, el laudă acum prevederea acestuia de a crea „această oştire disciplinată şi ecuipată, pe atâta pe cât l-au iertat starea noastră înapoiată în cultură şi calamităţile economice”, în pofida intereselor „păturii superpuse”, cea care credea că n-avem trebuinţă de tunuri şi de baionete. Eminescu răspunde şi jubilaţiei presei austro-ungare faţă de ştirea că neutralitatea României este inexistentă, acuzându-ne, totodată, de „rusofilie” şi cum că am fi „reprezentanţi ai politicii slave”. Poetul caută cauzele aceste trădări din partea Occidentului în slăbiciune, rea-voinţă, în „rezervaţiile mentale ale diferitelor cabinete”, sucite de anumite interese, pentru a conchide că trebuie să ne bazăm pe noi înşine, în ultimă instanţă: „Locuind pe un teritoriu strategiceşte nefavorabil şi înconjuraţi de seminţii străine nouă prin limbă şi origine, având înlăuntrul nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe şi turburate de prea mari înrâuriri străine, trăind sub invectivele presei europene pentru că nu dăm drepturi politice evreilor, care nici nu ne ştiu limba, toate mişcările noastre a fost tratate de vecini c-o rară lipsă de generozitate şi c-o nedreptate nemaipomenită faţă cu alte popoară.”33. Intuiţia poetului mergea la ţintă!
Abandonaţi sub gheara rusească, România a fost nevoită să joace tragic cartea războiului ruso-turc, după cum recunoaşte şi Catherine Durandin, citându-l pe Vasile Alecsandri şi necunoscându-l pe Eminescu34, din pricina propagandei care s-a făcut şi se face împotriva lui. Principelui Carol I nu i-a mai rămas decât să trimită o delegaţie care să-l întâmpine politicos pe Alexandru al II-lea la Ungheni, pe 11/23 aprilie 1877, după o ultimă încercare de a conserva neutralitatea35. La curtoazia mitropolitului Iosif Gheorghian, ţarul răspunde cu aceeaşi monedă: „Sunt foarte mulţămit a vă vedea. Cunosc ţara voastră, căci de mai multe ori am venit pe acolo. Întru şi acum, însă ca şi altădată nu ca inimic, ci ca amic. Vă mulţumesc pentru buna venire.”36.
Trupele ruseşti au fost lăsate să intre în ţară. Pe 20 aprilie 1877, Eminescu consemnează primele abuzuri. Zarafii evrei fac speculă financiară cu soldaţii ruşi. Poetul mai speră că turcii nu vor încălca graniţa sudică şi că armata română va rămâne în „strictă defensivă”37. Dar sultanul a semnat curând un document prin care principele vasal din România se detronează (1 mai 1877)38. Presa din Viena şi Pesta începe o propagandă antiromânească, ridiculizând armata şi vehiculând fel de fel de zvonuri, între care că principele şi-ar fi încărcat averea personală şi că mai mult de treizeci de lăzi au plecat deja din Bucureşti spre Sigmaringen (4 mai)39. Pe 9 mai, independenţa absolută este declarată şi, ca urmare a votului din Cameră de pe 29 aprilie, războiul se declanşează, odată cu ruperea relaţiilor diplomatice40. Declaraţia a fost necesară, admite Eminescu, drept răspuns la atitudinea Angliei: „Drept că în realitate era altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei; dar în ochii diplomaţiei engleze şi a unei părţi din jurnalistica austriacă România era ceea ce e şi după opinia lui Savfet Paşa: parte integrantă a Imperiului Otoman.”41. Aceeaşi presă ostilă insinuează că România va trece de sub vasalitatea Turciei în aceea a Austro-Ungariei.
Eminescu consemnează fidel desfăşurarea evenimentelor de pe front şi din ţară, acţiunile pentru ajutorarea răniţilor etc., în „Curierul de Iaşi”, apoi în „Timpul”, de îndată ce a ajuns la Bucureşti. Pe 27 mai, consemnează primirea, la Iaşi, a ţarului, în acordurile muzicii dirijate de Gavriil Muzicescu, oaspetele fiind primit, la coborârea din tren, de către I. C. Brătianu şi de Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei42. Toate păreau că merg bine, în pofida jertfelor şi cheltuielilor de război împovărătoare pentru ţară.
6. Pe baricadele „Timpului”
Rămas fără slujbă, după conflictul cu proprietarul ziarului „Curierul de Iaşi”, Eminescu este chemat la Bucureşti de către Ioan Slavici. Activitatea de la „Timpul” se produce la începutul lui noiembrie 1877, ca simplu redactor. Soarta războiului încă nu era decisă, aşa că primele articole stau sub semnul „diplomaţiei”. „Ordinul de zi – îi scrie Slavici lui Iacob Negruzzi, la 14 decembrie 1877 – este rezerva –, astfel încât fiecare cuvânt se cumpăneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică.”43
Vârful de lance al acestei „campanii straşnice” va fi, desigur, Eminescu. Abia sosit la ziarul conservator, el va încălca directivele de partid, alarmându-l deja pe I. A. Cantacuzino, care-l acuză că se străduia să facă din ziar „un organ personal de presă”. În realitate, poetul voia o presă pusă exclusiv în slujba intereselor naţiunii. Anunţata campanie se declanşează cu articolul Dorobanţii, apărut în nr. din 30 decembrie 1877. Eminescu este indignat de starea în care se întorceau de pe front ostaşii, în zdrenţe şi vlăguiţi de foame: „Nu sunt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară.”44.
Pe 3 ianuarie 1878, Eminescu aminteşte partidului de guvernământ că ideea independenţei României a fost pusă întâia oară de conservatori, în anii 1870-1871, dar nu prin război, ci prin tratative comerciale şi politice, fără a neglija întărirea armatei care combătea acum pe front. Poetul le aminteşte liberalilor că, pe atunci, se împotriveau ideii de independenţă: „Ei au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările şi tot ce a făcut necesitatea din soldaţii de paradă de altădată armata de la Plevna şi de la Griviţa. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ţine legaţi de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870-1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Paşa; ei felicitau sus şi tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor şi privilegielor naţiunei române guvernate de conservatori.”45. Asemenea, ziaristul le amintea că, în 1876, guvernanţii „desfiinţau armata prin buget”, au suprimat recrutările şi anunţau „vânzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte”, încât au intrat în război „cu o armată nepregătită”, dar „şi fără o convenţiune stipulând şi marginea sacrificiurilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii”. Întrebaţi de presă dacă au vreun tratat cu „împărăţia alături de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal” şi că ei „nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, amanet etc.” Eminescu recuză slăbiciunea diplomaţiei guvernanţilor, fundată pe ideea că nu pot negocia din cauza „vasalităţii”: „Dacă eram un stat vasal cu care nu se poate trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerţ subscris sub ministrul Lascăr Catargi de însuşi Maiestatea Sa Împăratul Alexandru alături cu M. Sa Domnitorul?”. Desigur, n-a fost uşor să negociezi cu Petersburgul, dar fermitatea diplomatică a ministerului condus de Catargi a adus impunerea punctului de vedere românesc. „Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acţiune guvernul rus a iscălit cu noi convenţiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condiţiuni curat politice, cum este integritatea teritoriului?”46 În toate polemicile sale, Eminescu aduce argumente solide şi raţionale. În finalul editorialului din 3 ianuarie, poetul îşi exprimă speranţa că acea convenţie cu Rusia va fi fost bine concepută spre a nu ne trezi cu noi pierderi: „Dacă dar România nu va ieşi din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avantagiuri disproporţionale cu riscurile şi cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe aceşti miniştri inepţi şi slugarnici, care n-au ştiut a vorbi şi a stipula în numele unui popor liber şi stăpân pe sine.”47.
Din nefericire, bănuielile poetului se vor adeveri cu asupra de măsură. Pentru Eminescu, un semn, de exemplu, este alegerea lui Candiano Popescu să onoreze armata română „pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României”48. Candiano Popescu, trădătorul, de la 11 februarie 1866, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi ridicolul protagonist al „revoluţiei de la Ploieşti”, a avut, în câteva luni, o ascensiune bizară, de la maior, înzorzonat cu medalii, până la gradul de locotenent-colonel şi şef al misiunii de la Tiflis (6 ianuarie 1878). Pe 25 ianuarie, deja Eminescu se lămureşte în legătură cu fermitatea negocierilor cu Petersburgul. Este momentul când generalul Ignatiev face publice pretenţiile asupra Basarabiei, oferind, chipurile, compensaţii câteva „petice de pământ de preste Dunăre”, încât: „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenţii a cărei iscălituri sunt încă umede şi pe care a încheiat-o c-o împărăţie mare, pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze.”49.
De-acum încolo, principala ţintă este dezonoarea Rusiei, care şi-a găsit în guvernul liberal un şoricel cu care să se zbenguie pe tărâmul alunecos al geopoliticii orientale. Eminescu întoarce cu strălucire pseudoargumentul ţarului cu privire la „onoarea” de a poseda, de a i se cuveni Basarabia. Poetul elaborează, cu acest prilej, originala sa teorie cu privire la drept50, aplicând-o, cu o logică fără fisuri, la cazul Basarabiei. În loc de probe care să ţină de dreptul naţional şi internaţional, Rusia nu putea aduce decât pe cea a… onoarei şi mistificările sugerate de reflecţia lui Napoleon, amintită în paginile anterioare: „Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr!”51.
Eminescu subliniază că Rusia nu poate nici măcar să aducă argumentul că ar fi cucerit Basarabia cu sabia în mână, fiindcă atunci când a luat-o, prin fraudă, nu era în măsura de a se lupta măcar cu armata Moldovei, fiindcă nu ştia cum să se retragă mai repede din calea uriaşei trupe a lui Napoleon. Raptul de la 1812 n-a fost rezultatul unei păci, căci nu Turcia avea nevoie de pace grabnică, ci Rusia. Împărăţia de la răsărit nu putea invoca nici faptul că Moldova, apoi România i-ar fi fost ostilă în timp, dimpotrivă: „Căci prin ce păcătuise Ţările Româneşti Rusiei? Nu le-am hrănit într-atâtea rânduri oştirile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?”. Apoi, de ce nu ţine seamă aliatul că românii au adus 15.000 de jertfe omeneşti, zeci de mii de răniţi, zeci de milioane cheltuieli de război? Logic, ar fi fost ca, drept recunoştinţă, Rusia să ne restituie toată Basarabia, nu să ceară ce ne-au înapoiat puterile europene la 1856: „Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”52. În fine, un ultim gest de „onoare” ar fi fost dacă, cel puţin, Rusia ar fi avut curajul să ne ceară să dăm Basarabia de bunăvoie. Dar marile puteri, de felul Rusiei, sunt laşe, ele recurg totdeauna la mijloace dezonorante, la viclenii şi trădări. Răspunsul nostru, spune, apăsat şi demn, Eminescu, nu poate fi decât acesta: „De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.” El se adresează diplomaţilor şi guvernanţilor noştri că acesta este adevăratul drum al politicii naţionale, chiar de-ar fi să fim striviţi de forţa Rusiei. Nu întrevede, de la un stat care se şi pretinde a fi creştin, decât să reacţioneze în conformitate cu justiţia: „Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.”53.
Neîndoielnic, Eminescu ştia că Rusia nu se va lepăda de trufia de prădător, dar o asemenea logică este o construcţie de înaltă persuasiune, cuvintele fiind adresate, în definitiv, diplomaţiei şi jurisdicţiei europene. În orice caz, ştia că laşitatea guvernanţilor nu va reacţiona hotărât la pretenţiile „aliatului” de război şi, în următorul editorial (28 ianuarie 1878), se va adresa conservatorilor, ca măcar ei să adopte linia dreaptă a naţiunii. El comentează cu ironie zvonul că ţarul n-ar voi să-şi calce cuvântul din Convenţie, dar că este presat să nu-l respecte de „voinţa poporului rusesc” care cere imperativ luarea Basarabiei! Cu asemenea motivaţie de doi bani, spune poetul, orice tratat între state poate fi încălcat a doua zi: „Convenţia a fost încheiată între guverne, adică între oameni cu pleinpotenţe din partea poporului lor, şi tocmai voinţa popoarelor este angajată prin convenţie. Deci nu înţelegem ca o voinţă angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce deosebire mai este între popor, ca personalitate juridică, şi nişte bande neorganizate?”54. Eminescu găseşte formula diplomatică, deşi ironică, de a-i numi pe ruşi prădători asiatici. Altfel spus, Rusia nu vrea să respecte mandatarea primită de la Europa în a rezolva, în spiritul justiţiei, chestiunea orientală. Argumentul eminescian este imbatabil: „Noi nu recunoaştem în ea decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit a popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce l-am purtat au fost poate o imprudenţă ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate din partea noastră să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi.” Desigur, se referă la „generozitatea” Rusiei de a ne da Dobrogea: „Vrea Rusia să ne dea independenţa? N-o primim de la ea. / Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.”55. Pe 10 februarie, întăreşte cele spuse: „Rusia voieşte să ne ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.”.
De-acum încolo, păstrând şi adâncind matca dreptului, Eminescu reacţionează împotriva propagandei antiromâneşti din străinătate întreţinută de Rusia şi extinde consideraţiile la destinul poporului român în faţa barbariei asiatice. Războiul mediatic antiromânesc era, în bună măsură, o replică la argumentele minţii de laser a lui Eminescu. Rusia nu se aştepta ca să găsească într-o ţară mică, dispreţuită o asemenea rezistenţă la nivelul filozofiei dreptului, al geopoliticii, al etnologiei. Pe 10 februarie, poetul apreciază: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.”56.
STUDIUL CONTINUĂ DUPĂ NOTE
Note
1 M. Eminescu, Opere, IX, p. 248.
2Ibidem.
3Apud Catherine Durandin, Istoria românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 114-115.
4Ibidem, p. 116.
5 M. Eminescu, op. cit., p. 251.
6Ibidem, p. 252.
7Ibidem, p. 253.
8Ibidem, p. 265.
9Ibidem, p. 271.
10Ibidem, p. 284.
11Ibidem.
12Ibidem, p. 296.
13Ibidem, p. 309.
14Ibidem.
15Ibidem, p. 320.
16Ibidem, p. 322.
17Ibidem, p. 327.
18Ibidem.
19Ibidem, p. 331.
20Ibidem, p. 332.
21Ibidem, p. 333.
22Ibidem.
23Ibidem, p. 342.
24Ibidem, p. 343.
25Ibidem, p. 346.
26Ibidem, p. 350.
27Ibidem, p. 352-353.
28Ibidem, p. 353-354.
29Ibidem, p. 358.
30Ibidem.
31Ibidem, p. 358-359.
32Ibidem, p. 360.
33Ibidem.
34 Iată cuvintele lui Alecsandri citate de Catherine Durandin, la p. 118 a cărţii sale: „Când eşti Franţa, când eşti şi pitic şi uriaş, îţi poţi permite orice, chiar şi greşeli care sunt plătite foarte scump, căci ai cu ce să le plăteşti. Dar când eşti din România, adică dintr-un pitic prins între trei coloşi, ce poţi face pentru a-ţi păstra existenţa şi naţionalitatea? Coloşilor le place să-şi măsoare forţele la fiecare cincisprezece sau douăzeci de ani. Îi preocupă nefericirea piticului aflat în calea lor? Bineînţeles că nu. Ei trec, îl zdrobesc şi, odată jocul terminat, se reîntorc acasă lăsându-l plângând, răsturnat cu picioarele în sus. Atunci vin la el bunele bătrâne ale diplomaţiei pentru a-l îngriji şi a-l acoperi de bandaje care se schimbă în adevărate lanţuri. Nefericitul geme mai tare ca oricând, în vreme ce Europa îşi spune: «Ce-o mai fi vrând ţâncul ăsta gălăgios? Niciodată nu-i mulţumit. Ai face bine să taci, ţestoaso!»”. „Punctul de vedere al lui Alecsandri este tragic.”, conchide Catherine Durandin.
35 M. Eminescu, op. cit., p. 363.
36Ibidem, p. 365.
37Ibidem, p. 369-370.
38Ibidem, p. 371.
39Ibidem, p. 373.
40Ibidem, p. 374.
41Ibidem, p. 375-376.
42Ibidem, p. 382-383.
43Apud Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv la M. Eminescu, Opere, X, Publicistică. 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880. „Timpul”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. VII.
44 M. Eminescu, Opere, X, p. 33.
45Ibidem.
46Ibidem, p. 34.
47Ibidem, p. 34-35.
48Ibidem, p. 37.
49Ibidem, p. 40.
50 Profunzimea teoriei dreptului la Eminescu, singulară în secolul al XIX-lea, în contemporaneitate, a fost analizată de doi specialişti în drept, C. Jornescu şi C. Petrescu, în lucrarea Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. A se vedea şi Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992 şi Mitul Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2005, cap. Teoria dublului binom, p. 46-57.
51 M. Eminescu, op. cit., p. 40.
52Ibidem, p. 41.
53Ibidem.
54Ibidem.
55Ibidem, p. 42.
56Ibidem, p. 46.
7. Basarabia: „cestiune de existenţă pentru poporul român”

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Eminescu înţelege că dialogul diplomatic cu imperiul ţarist devine o imposibilitate şi că soarta Basarabiei este, în context, pecetluită. Tocmai de aceea el consideră că problema basarabeană devine piatra de încercare pentru existenţa poporului român. Rostirea lui, în atare privinţă, se arată esenţială pentru istoria noastră: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporului român.”1 De aceea, pentru el, e de o importanţă covârşitoare „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”.

Rostită în 1878, această profeţie ne va urmări până în zilele noastre, când suntem departe de a fi rezolvat problema Basarabiei, lăsând-o, ca şi atunci, la cheremul Rusiei, dar complicată infinit cu ecuaţia ucraineană după destrămarea Uniunii Sovietice, căci partea de Basarabie de la 1878 e revendicată, odată cu Bucovina din nord, de naţionalismul şovin al Kievului, cu mult mai încrâncenat, dacă nu mai rudimentar decât vechiul panslavism. Astăzi, se poate spune că o parte importantă a neamului nostru e pe cale de a pierde sau a pierdut încrederea în trăinicia poporului român. Studiile acad. Alexandrina Cernov2 de la Cernăuţi arată deja că populaţia românească din Bucovina este istovită psiholingvistic, lăsându-se asimilată în faţa metodelor opresive ale Kievului. Ce-a mai rămas din Basarabia, în actuala Republică Moldova, deşi pare mai apărată decât Bucovina, prin bruma de independenţă dobândită după desfacerea U.R.S.S., arată că încrederea în trăinicia poporului român este mai slabă în faţa doctrinei moldovenismului decât a fost sub ţarism şi sovietism. Nu e de mirare, de vreme ce şi elitele politice şi culturale din Ţară îşi fac un titlu de glorie din a nu mai fi româneşti, lovind în marile valori naţionale, Eminescu fiind în prim-planul atacurilor celor vlăguiţi spiritual. Un asemenea prag critic este prevăzut de însuşi Eminescu: „Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.” Datoria, cu valoare de testament, pusă de Eminescu era următoarea: „Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.” La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina iarăşi din temelii şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute prin trădare şi vânzare la 1775 şi 1812.
Iar Eminescu, formulând dezideratul, trece imediat să-l pună în practică şi-n teoria dreptului. Îşi ascute armele scrisului, documentându-se pentru abordarea unui studiu special despre istoria Basarabiei, citeşte presa rusească şi europeană pentru a-i da replică, aprofundează teoria dreptului pentru a nu fi găsit vulnerabil în discursul său. Altminteri, propaganda rusească, de la Petersburg până în Belgia, încearcă să se facă auzită în Occident pentru a demonta şi bagateliza chiar tezele eminesciene din presa bucureşteană, între principalii vizaţi, indirect, fiind neobositul jurnalist de la „Timpul”. Vorbind de pe poziţii de forţă, publicaţiile panslave recurg însă la sofisme şi mistificări pe care poetul le spulberă în cele patru vânturi. Altminteri, el se vede nevoit să ducă o dublă bătălie: cu publicaţiile guvernamentale şi cu cele străine, între care „Românul”, „Corespondenţa politică”, „Gazeta St. Petersburg”, „Vedomosti”, „Le Nord” (din Bruxelles, publicaţie finanţată de ruşi) ş.a.
O dezinformare maliţioasă ca aceea din „Le Nord” este uşor de distrus. Eminescu publicase în „Timpul” versiunea în româneşte a scrisorii de protest a locotenent-colonelului Ioan Alecsandri, adresată principelui Alexandr Gorciacov, cu privire la cererea reanexării Basarabiei de către ruşi. Un colaborator rus al publicaţiei din Bruxelles trimite, la rându-i, o scrisoare deschisă în care tratează de sus misiva lui Ioan Alecsandri, privind-o ca pe opera unui „poet” cu capul în nori, care nu cunoaşte subtilităţile politicii şi adevărul istoric, neştiind că Basarabia este „proprietatea” ţarului. Fireşte, colaboratorul ştia că România are un poet cu numele Alecsandri, confundându-l însă cu militarul de carieră, fratele poetului. Pe 2 martie 1878, Eminescu îi dă o replică pe măsură: „Cititorul rus voieşte să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mişcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet. / Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie şi politică, nu este exact. Poeţi se găsesc foarte rar – politici cât frunză şi iarbă.”3
„Gazeta St. Petersburg”, în numărul din 2/14 februarie, ne acuza că suntem orbiţi în privinţa Basarabiei, incapabili a vedea în ce poziţie ne aflăm comparativ cu imperiul. Orbirea ar veni din îngustimea gândirii diplomaţilor şi jurnaliştilor de la Bucureşti, care sacrifică „interesul real” al României pe altarul „mândriei naţionale”. „Înainte de toate – ne învăţa binevoitoare gazeta petersburgheză – trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gând nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România apreţiază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgârcită cu câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri şi mlaştine. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi aceasta nu se poate stabili altfel decât primind noi Basarabia de sud, iar nu cedând pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o cestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856.” Argumentul capital al oficiosului rusesc era dreptul forţei: „Să admitem că de amândouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80000000, şi celălalt a unui popor de patru-cinci milioane.”
Ne aflăm în faţa unei tipice gândiri cinice4, anticipând pe aceea a Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Coincidenţa face că această capodoperă a lui Dostoievski a început să fie scrisă chiar în anul 1878, când Eminescu se confrunta cu gândirea cinică a gazetei din Sankt Petersburg. În gândirea abisală, cei doi mari scriitori se întâlneau, deşi în plan ideologic, privitor la români, Dostoievski, ca şi Puşkin, urma idiosincrasia panslavistă. Cu deosebirea că Eminescu avea dreptate şi-n plan doctrinar.
Dar să revin la oficiosul din Petersburg. Condeierul asigura pe ziaristul de la „Timpul” că jertfele aduse de România pe teatrul de război sunt neînsemnate comparativ cu ale Rusiei: „Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să n-o releveze nici ei.” E aici o altă ameninţare, oglindită în neacceptarea României la negocieri, ca parte beligerantă, şi refuzul de a i se oferi despăgubiri de război, toate revenindu-i Rusiei. Culmea ironiei e că imperiul se vede nedreptăţit în faţa puterilor europene, că „pretenţiile” României sunt cotate drept „pâră” către acestea: „Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi găsească un asemenea sprijin la amicii noştri cei mai buni, cari sunt totdeauna gata de a nedreptăţi pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenţii, întâmpinând rezistenţa din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă.” Dar nu e deloc bine ca România să întârzie dobândirea „frontierelor naturale” ale Rusiei, fiindcă s-ar putea ca, la negocieri, „Rusia insultată” să nu satisfacă „nici un fel de pretenţii în favorul României”: „Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României?”, întreabă sigur de sine gazetarul de la „Gazeta St. Petersburg”, conchizând: „Suntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi la nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptăţirea neatârnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi târâtă prea departe”.
Limpede. Rusia simţea că singurul opozant faţă de pretenţiile ei prădătoare este presa, nicicum diplomaţia şi guvernul din România, care, oricum, prin natura lucrurilor, trebuia să lucreze tăcut. Iar vârful de lance al presei din România era „Timpul”, mai precis pana devastatoare a lui Eminescu. Rusia îşi găsea un adversar pe măsură. Acest adversar, în loc să se astâmpere la replicile de felul celor din oficiosul petersburghez, dimpotrivă, se pregătea de un război ideatic de anvergură, cu o logică de neînvins. De aceea, el trebuia anihilat în vreun fel şi presiuni s-au făcut, simultan, şi dinspre guvern, dar şi din tabăra conservatorilor. Cei din urmă, deşi erau solidari cu Eminescu, s-au văzut nevoiţi să-l îndepărteze diplomatic pe poet din Bucureşti în vara lui 1878, trimiţându-l pentru două luni la Floreşti, taman în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, iunie-iulie. I s-a oferit o ispită care a prins: traducerea primului volum dintre cele cinci ale tratatului Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxiu Hurmuzaki, traducere care se va tipări în anul 1879. Dimitrie Vatamaniuc a înţeles tâlcul expedierii poetului la moşia lui Nicolae Mandrea: „Era un mod de a nu-i stârni susceptibilitatea; traducerea o putea face şi în Bucureşti, nu neapărat să fie trimis la ţară”5.
În context, adevărurile spuse despre ruşi erau interpretate ca „rusofobie”. I.A. Cantacuzino îi scria lui Titu Maiorescu, la 31 octombrie 1878: „Tânărul acesta e atât de pătruns de ură împotriva ruşilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderând pe cele ale D-Voastre, stăruie în a face din «Timpul» organul personal al antipatiilor sale”. Eroare sau grabă de politician incapabil de a vedea mai departe de „cercul strâmt” al fricii stârnite de momentul istoric? Eminescu nu are a se teme de ameninţările „Gazetei St. Petersburg” şi reproduce articolul în „Timpul”, 14 februarie 1878, după care îl combate punct cu punct, într-o detaşare olimpiană, dar profund implicată ideatic. 1) Dacă pentru Rusia Basarabia este o chestiune de onoare, şi încă una „rău înţeleasă”, zice poetul, pentru români este „una de existenţă”: „România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimeni (Chiar asta şi urmărea Rusia!, n. – Th.C.). / Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentul-l are pentru drumul de apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petic de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.”6 2) Eminescu se preface a nu înţelege teoria rusească a superiorităţii amorului-propriu la un popor de 80 de milioane în balanţă cu al unuia de 4-5 milioane: „Statele, ca personalităţi politice, sunt egale de jure şi deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război, şi înrâurirea pe care o exercită prin frica ce inspiră cu ameninţarea puterei fizice. Dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur şi simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru, dar cel puţin nu ni se va putea imputa că am fost atât de decăzuţi încât, de bunăvoie şi cunoscând limpede una din principalele noastre condiţiuni de viaţă, am dat-o de înjosiţi ce suntem în mâinile Rusiei pentru… bani sau altele.” Arguţia e fără cusur şi România s-ar fi dovedit o ţară de nimic dacă nu s-ar fi găsit nicio voce care să spună adevărul sub umbrela fricii unui conservator de talia lui I.A. Cantacuzino. 3) Eminescu rectifică şi proporţia cifrelor invocate de gazetarul rus privitoare la cheltuielile de război, cele româneşti nefiind de 10 milioane, ci de 260 de milioane, „ceea ce e o mare deosebire”. 4) Poetul respinge ironic şi teoria „graniţelor naturale” pretinse de Rusia: „Graniţe naturale îi trebuie unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuie puternicei Rusii contra periculoasei şi ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sunt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atunci ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi… un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţe naturale s-ar putea cuceri universul întreg.”7
Dar Eminescu trebuie să se confrunte, simultan, nu doar cu ostilităţile propagandei ruseşti, ci şi cu acele dinăuntru. El observă că, la repetatele interpelări din parlament, guvernul a refuzat să răspundă. Poetul parafrazează astfel „arguţia” presei oficiale: „Calomnii de ale conservatorilor, ca să discrediteze guvernul, scorniri ca să amăgească opinia publică. Cai verzi pe păreţi şi invenţiuni cari pun la îndoială loialitatea înaltului nostru aliat, fum care se va risipi la cea dintâi rază de soare.” (15 februarie 1878). Iar când „raza de soare” a venit prin generalul Ignatiev, guvernatorii înşişi au putut afla că, pentru aliat, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace.” Guvernul – spune Eminescu – avea perfectă dreptate că nu ştie nimic, deşi contele P.A. Şuvalov îi comunicase intenţiile, privitoare la Basarabia, lordului Edward Stanley Derby încă de la 8 iulie 1877. Şi poetul citează masiv din acea notă a contelui, din care se văd planurile Rusiei la viitoarele negocieri, precizându-se că împărăţia îşi revendică dreptul de a lua Basarabia ca pe o compensaţie pentru cheltuielile de război, argumentând că foloasele României vor fi cu mult mai mari comparativ cu pierderea provinciei. Petersburgul dădea mână liberă Austriei să-şi revendice Bosnia şi o parte a Herţegovinei. Poveste veche, care se va mai repeta, în privinţa României, în altă ecuaţie, prin Pactul Ribbentrop-Molotov şi la Ialta. Istoricul ieşean Ion Agrigoroaiei ne amintea recent: „La 14/26 ianuarie 1878, cabinetul rus a cerut deschis guvernului de la Bucureşti retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. În ziua încheierii armistiţiului ruso-turc din 23 ianuarie / 4 februarie 1878, generalul Ignatiev, în drum spre sudul Dunării, a trecut prin Bucureşti şi a solicitat domnitorului cedarea celor trei judeţe, România primind drept compensaţie Dobrogea.”8 Protestele domnitorului şi ale guvernului veneau prea târziu, chiar dacă, pe 26 ianuarie / 7 februarie 1877, I.C. Brătianu afirmase în Adunarea Deputaţilor că „niciodată naţiunea română nu va consimţi la cesiunea, dar nici la schimbul unei părţi din teritoriul său”.
La 19 februarie, Eminescu face un prim comentariu la o corespondenţă trimisă de un anume X. din Bucureşti la ziarul „Le Nord”, pentru a da replică afirmaţiei că, la 1812, ruşii ar fi cucerit Basarabia de la nişte populaţii tătare sălbatice trăind în corturi, încât, la 1856, s-a făcut o mare nedreptate tătarilor, căci peticul acela de pământ n-a fost retrocedat legitimilor proprietari, ci a fost luată fraudulos de Moldova şi însuşită de România, după Unire. „Atâtea cuvinte, atâtea erori istorice”, răspunde Eminescu. „Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită de mai bine de patru sute de ani.”9 El respinge şi falsul argument că, după Unire, România devenea un stat puternic, primejdios pentru securitatea Rusiei! Şi califică raţionamentele publicaţiei ca fiind o panglicărie dialectică: „Ţara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul şi agricultura noastră au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice, cari la fiecare zece-cincisprezece ani ne face a pierde tot fructul muncei noastre. Noi suntem baza de operaţiuni a Rusiei în contra Imperiului turcesc. Noi îi servim de grânar, de cazarmă, de poziţiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăţia noastră, fructul muncei noastre; de astă dată i-am dat şi sângele nostru. / Dacă s-ar trage o socoteală, nu ştim care ar rămâne dator, marea Rusie, sau mica Românie?”10. Eminescu amână pe altădată lămurirea ce e cu „sălbaticii” de sub corturile basarabene.
Pe 21 februarie, poetul comentează ştirile din „Românul” şi din „Corespondenţa politică”. Prima gazetă acuza pe conservatori că nu sunt buni români şi că vor să dea mâna cu ruşii, o fantezie pe care jurnalistul de la „Timpul” crede că nici măcar nu merită a fi luată în seamă. Cealaltă publicaţie colportează ştirea că principele Carol I va abdica, în semn de protest, dacă ruşii vor insista în cererea lor privind Basarabia. Mai mult, ruşii aveau şi un candidat la tron în persoana prinţului Grigore Mihail Sturdza. Protestul lui Carol este lăudat de Eminescu şi-i dă speranţa că nu se va pierde Basarabia: „Noi avem credinţa că nu vom pierde Basarabia. Cererea Rusiei e strigătoare la cer, nemaipomenită, apoi pământul de care e vorba nu e rupt din trupul Rusiei, precum le place a susţine, sub dominaţie rusească. Putem dovedi oricui cu documente şi cu istoria în mână că n-a fost nici cucerit cu sabia de ruşi. Prin influenţă engleză, turcii au cedat drum ruşilor, pe care drum ruşii, prin «mituirea» comisarilor turci, l-au prefăcut într-o ţară. E aceeaşi istorie ca şi în Bucovina, numai sub alte împrejurări. Că comisarii turceşti au vândut pe ruble un pământ ce nu era al lor nu e un motiv ca românii să-şi vânză pe ruble pământul patriei lor străveche.”
Pe 22 februarie, poetul reia polemica cu „Le Nord”, polemică în care se angajează şi ziarul rusesc „Vedomosti”. Citează din franceză pasaje ale scrisorii lui X., pe care le combate, cazuistic, cu documente vechi moldoveneşti şi ruseşti. Propaganda rusească se crampona, în revendicarea „drepturilor”, chiar de numele Basarabia, care ar fi desemnat o altă ţară decât Moldova care s-a unit, în 1859, cu Ţara Românească. Ecouri ale acestei „teorii” au răzbătut până astăzi. „Dincolo de unele chestiuni ce rămân de discutat între specialiştii problemei – precizează Ion Agrigoroaiei –, este indubitabil că teritoriul dintre Prut, Marea Neagră şi Nistru era parte integrantă a Ţării Moldovei. Acest teritoriu, ce se va numi mult mai târziu, prin extensie, Basarabia, nu a fost provincie istorică distinctă, aşa cum vor încerca unii să prezinte lucrurile pentru a justifica ocuparea de către Rusia în anul 1812 şi, apoi, pretenţiile Rusiei / Uniunii Sovietice.”11
Spre deosebire de unii istorici şi oameni politici, Eminescu nu se teme deloc de numele Basarabia, dimpotrivă, acest nume devine, pentru el, punctul central al spulberării tezelor ruseşti, valabil şi astăzi pe deplin în faţa teoriei moldovenismului care bântuie minţile panslavismului încuibat puternic în sânul partidelor şi ideologilor românofobi de la Chişinău sau Tiraspol. E un semn al originalităţii gândirii eminesciene, superioară, la nivelul ştiinţei istoriei, contemporanilor săi (dar nu numai), aşa cum a remarcat-o cel mai de seamă istoric al nostru – Nicolae Iorga. Eminescu venea înarmat cu o concepţie proprie asupra adevărului şi limbii, concepţie preheideggeriană, de mare profunzime, recunoscută ca atare de eminescologi precum Rosa del Conte, Constantin Noica, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi ş.a. Enunţul arheic eminescian sună astfel: „Însfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”12. Şi corelatul cu adevărul limbii: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ceea ce a fost înainte – după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”13.
 În virtutea acestor ecuaţii ontologice, cuvântul grăieşte adevărul chiar şi atunci când vrea să-l ascundă. Sau mai ales atunci. Eminescu se reîntâlneşte aici cu subterana dostoievskiană şi cu subtilităţile inconştientului dezvăluite de Sigmund Freud, C. G. Jung sau de Jacques Lacan. Sub cuvântul Basarabia, ruşii au vrut să ascundă adevărul asupra poftei lor de cucerire în slujba căreia au pus trădarea şi mituirea. Dar tocmai cuvântul Basarabia a devenit supremul cap de acuzare, în ce-i priveşte. Nu întâmplător am ales drept motto al studiului nostru cuvintele eminesciene despre rostirea numelui de Basarabia. În revenirea asupra scrisorii din „Le Nord” (din 22 februarie 1878), Eminescu atacă tocmai argumentul numelui Basarabia adus de domnul X.: „«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţării Româneşti, a Basarabilor. În secolul al patrusprezecelea Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţărei Româneşti şi despot al Dobrogei, domn al Silistrei şi al ţărilor tătărăşti până la mare, cel care a luat parte la bătălia de pe şesul Kossovo, la bătălia de la Nicopole, între luptătorii creştini între cari erau conetabilul Franţei, regele Ungariei şi marele prior Frideric de Hohenzollern, acest Mircea şi-a întins domnia până la Nistru, de unde partea aceea de loc care e în posesiunea noastră a păstrat numele Basarabia de la Mircea Basarab. Va să zică «le vrai possesseur» este Ţara Românească, Valachia magna. / Ceea ce se numeşte Basarabia rusească au binevoit ruşii s-o numească astfel, dar aceea, afară de părţile de sud, e Moldovă curată şi anume jumătatea ţărei Moldovei”14.
Cu această sintagmă, Valachia magna, echivalentul Ţării Româneşti, Eminescu prefigurează conceptul de România Mare, numire legitimă, pe care el o vehicula şi sub sintagma Dacia Mare, ştiind că, în contextul istoric al vremii, aceasta nu-i posibilă decât ca Dacie Ideală, adică unitară lingvistic şi spiritual. În editorialul de pe 1 martie, replică la publicaţiile „Le Nord” şi „Vedomosti”, revine la numele Basarabia: „Însuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor”15.
Eminescu opreşte, deocamdată, aici argumentul lingvistic şi istoric legat de numele Basarabia, fiindcă, între timp, se documentase şi elaborase substanţialul său studiu Basarabia, primul în ordinea importanţei istorice.
8. Basarabia dreptului
Studiul Basarabia este publicat în cinci numere din „Timpul”, între 3 şi 14 martie 1878, când între Turcia şi Rusia s-au încheiat preliminariile păcii de la San Stefano (19 februarie / 3 martie). Principalele surse, precizate de Eminescu, în final, erau: colecţia Arhiva istorică a României, datorată lui B.-P. Hasdeu, lucrarea acestuia Istoria critică a românilor, Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxius Hurmuzaki, capitulaţiunile domnilor moldoveni cu Poarta, cronicarii moldoveni editaţi de Mihail Kogălniceanu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire (1869), de Melchisedec Ştefănescu, cronica tradusă de Amiras în greceşte, la porunca lui Grigorie Vodă, colecţia de documente Hurmuzaki, Histoire des Mongols a lui D’Ohsson, Annales Polonorum vetustiores, cartea consulului general englez la Bucureşti W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei ş.a. Asupra lucrărilor lui Amiras şi Wilkinson îi atrăsese atenţia Alexandru Odobescu, dovadă că, în cercurile culturale ale vremii, era cunoscută şi încurajată întreprinderea lui Eminescu.
Primul capitol reia problema numelui, intitulându-se I. Numele şi întinderea ei. Acum scrie poetul celebrele cuvinte: „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarabşi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”16. Şi, într-adevăr, cuvântul Basarabia, care dă şi titlul studiului, îi prilejuieşte a face o istorie concentrată a românilor ca problemă existenţială şi de justiţie imanentă. Textul, ca şi altele din opera eminesciană, îl plasează în rândurile marilor istorici români. Eminescu judecă lucrurile disciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar avant la lettre, de unde şi profunzimea abordării sale.
Comparativ cu articolele anterioare, poetul găseşte că vechimea cuvântului trece dincolo de dinastia Basarabilor. E atestabil încă de la 1240, în arhivele hanului mongol din Persia, traduse de medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid, în 1303, la porunca sultanului Mahmud Gazon Khan, pe când ruşii nu contau în istoria universală. Fragmentele mongolice vorbesc despre o expediţie militară dincolo de munţii Galiţiei, vizând pătrunderea în ţara ungurilor şi a vlaho-bulgarilor. Principele mongol Orda a fost întâmpinat de Bazaran-bam (Basarab-ban) cu o armată şi este învins, iar alţi principi tătari au bătut pe Kara-Ulaghi (µαυρός βλάχος), negri-valahi, în sensul originii „cumane” a Basarabilor viitori, în viziunea lui Neagu Djuvara17. În Annales Polonorum Vetustiores (scrise între anii 1248 – 1282) şi publicate de Sommersberg, Eminescu găseşte informaţia că tătarii au subjugat, în 1259, pe besarabeni (subiugatis Bessarabenis), iar regele maghiar Carol Robert, într-o diplomă de la 1332, povesteşte despre bătaia luată de la Basarab, fiul lui Tugomir-Basarab (Thocomerius, căruia Neagu Djuvara i-a închinat cartea citată), care trăia pe la 1300. De-aici încolo, istoria Basarabilor este cunoscută. După o sută de ani, Ţara Basarabilor, sub Mircea cel Bătrân, atingea apogeul întinderii şi dezvoltării sale, remarcă Eminescu: „În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost şi acest lambeau de terre de pe care Rumianţoff şi Sumarov pretind a fi cules tătari sub corturi.”18 Aşadar, nu doar acel lambeau de terre invocat şi de autorul din „Le Nord” constituia Basarabia, ci o întreagă ţară, de la Nistru până în Dobrogea, Oltenia şi ducatele Făgăraşului şi Olmaşului din Ardeal, încât ceea ce s-a înţeles prin Basarabia, porţiune sudică a Moldovei, devine, în viziunea lui Eminescu, simbolul unităţii naţionale a tuturor românilor, de vreme ce numele difuza până-n Transilvania. Ştefan cel Mare, la rându-i, întinsese Moldova în toate provinciile istorice româneşti, iar Mihai Viteazul a încercat să le adune laolaltă şi politic.
Ceea ce numeau contemporanii lui Eminescu Basarabia nu era altceva decât operă deformatoare a propagandei ruseşti (care credea că se poate pierde semnificaţia veche a termenului), extindere abuzivă a porţiunii sudice la întreaga jumătate estică a Moldovei: „Dar lăsând Valahia de o parte, ce se numeşte astăzi Basarabia? / Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până-n Prut, avem o lature; de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până la Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin ţărmurii Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără cuvânt. / După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465 – 1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi a păstrat numele distinctiv a dinastiei primae occupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae. / Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: trage linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace”19.
Mai mult de atât, ruşii pretindeau că au găsit în toată Basarabia, augmentată abuziv, tătari sub corturi. De fapt, aceştia n-au fost nici măcar în întreg pentagonul neregulat sudic, căci acesta era împărţit, la rându-i, în patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail. Numai în Bugeac au fost primiţi tătarii de domnii Moldovei ca să-şi pască animalele, după reguli stricte de arendă, cu dări către stat. Cârdurile (peuplades) care locuiau în corturi şi care ar fi fost, în trecut, les possesseurs légitimes ai întregii Basarabii, cum se exprima colaboratorul ziarului din Belgia, „erau cam ciudaţi în felul lor”, căci, bunăoară, la 1407, Alexandru cel Bun prescria ce vămi să plătească negustorii polonezi la Tighina şi la Cetatea Albă, iar ierodiaconul rus Zosima, trecând în 1420 prin Cetatea Albă, ne spune că, la traversarea Nistrului, a plătit bir moldovenilor, bir pe care şi-l împărţeau, la încheierea socotelilor, nu cu ruşii, ci cu „litvanii”. Eminescu dă multe exemple de călători străini care fac mărturisiri de acest fel, dovedind, totodată, că pârcălabii Chiliei, Hotinului, Cetăţii Albe erau mari boieri ale căror nume n-aveau nimic tătărăsc: Manoil, la Hotin, Stanciu, la Cetatea Albă, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, „tot nume… tătărăşti de boieri de a lui Alexandru Vodă”20, zice ironic Eminescu. El remarcă şi altă „ciudăţenie”: la 1407, Alexandru cel Bun dă un aşezământ din care rezultă că negustorii importau postav din Lemberg, peşte din Brăila, cai şi vite albe din Podolia: „ce-or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărăşti? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia, pe care prozaicul aşezământ le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia.” Şi, după alte argumente, poetul conchide: „Hotinul – nord extrem, Chilia – gura Dunării, Cetatea Albă – gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii. / Ştim prea bine că diplomaţii sunt isteţi întru prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept”.
Dreptul este cheia studiului Basarabia şi Eminescu face o demonstraţie fără cusur, unică în literatura de specialitate. Susţinătorii pseudodreptului rusesc asupra Basarabiei ar fi procedat mai firesc dacă nu ar fi recurs la mistificări precum aceea cu „semisălbaticii de sub corturi”: „Oare nu-i era mai uşor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui «Le Nord», dacă afacerea se regula între noi şi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam după cum ni se cânta? / Sigur că da. / De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul. / Cu un cuvânt tătarii d-lui X şi ai lui Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a Hotinului), acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invenţiuni pentru a arunca praf în ochii Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. / Acest petic de pământ pe care «Le Nord» ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră”21.
Această normă a dreptului, precizează Eminescu, a fost dintotdeauna calea regală a istoriei româneşti. Pe vremea intrării lui Mahomed în Ţara Românească împotriva lui Vlad Ţepeş, sârbul Constantin Mihajlovicz de Ostroviţa, aflat în Bucureşti, mărturisea că opinia generală în Balcani era că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept cu drept au şi al lor este”22. Turcii înşişi îi sfătuiau pe sultani să nu facă război cu românii, dat fiind că războaiele cu ei n-aduc niciun folos, „ci pier numai o mulţime de turci în zadar”. Eminescu reţine replica sultanului (Sbiόr pisarzόw polskich, sec. II, tom. V, Warszawa, 1828): „Până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, iar ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini!”. Şi răspunsul lui Eminescu: „Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. / Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
Şi nu se înşela.
Eminescu dedică fiecărui veac din istoria Basarabiei câte un capitol. Colportarea numelui Basarabia nu s-a pus decât în vremea lui Mircea cel Bătrân, pentru ca să revină, în dreptul forţei, abia la 1812. În vremea lui Ştefan cel Mare, Imperiul Otoman atinsese culmea puterii sale şi ţelul sultanilor de a stăpâni cetăţile de la Marea Neagră, drept condiţie a biruinţei asupra creştinilor, s-a împlinit: „De aceea trebuie s-o spunem de pe acum că, oricât de viteaz să fi fost bătrânul domn al Moldovei, oricât de puternic să fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decât Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decât în defensivă, decât nevroind la strâmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea23. De unde şi „testamentul” lui Ştefan cel Mare privitor la viitoarele capitulaţii faţă de Poartă, prima fiind încheiată la 1511 de către Bogdan, prin care se stipula că „Moldova e ţară liberă şi nu cucerită” (art.1), că „Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni şi de a o mănţinea în starea în care se găsea de mai-înainte, fără să i se facă cea mai mică ştirbire a teritoriului ei” (art. 3), că „stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei” (art. 6), că „turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea aşeza în orice mod ar fi”, drept recompensă şi supunere, domnii oferind, anual, Porţii „4000 de galbeni turceşti, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlul de dar” (art. 8). Aceste drepturi sunt recunoscute şi în tratatul lui Petru Rareş de la 1529. De jure, cetăţile Cetatea Albă şi Chilia fuseseră restituite Moldovei, dar de facto ele au fost ocupate milităreşte de turci, de unde şi precipitarea lui Petru Rareş în politica faţă de Poartă, nevoit fiind să încheie un tratat secret cu marchizul de Brandenburg, la 1542, cu scopul de a fi stăpân, de facto, pe cetăţile de la mare. Eminescu subliniază faptul că acele cetăţi n-au devenit proprietate de jure a Porţii, ceea ce se reflectă şi-n Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 10/21 iulie 1774, încheiat între Rusia şi Imperiul Otoman, sub Ecaterina a II-a. În raportul ambasadorului austriac Thugut la Constantinopol (3 decembrie 1774), se precizează limpede că Poarta s-a angajat să restituie către Moldova şi Valahia cetăţile ocupate militar, chiar dacă a făcut tot ce i-a stat în putinţă să tergiverseze lucrurile. Drama respectivelor cetăţi începe cu adevărat din secolul al XVII-lea, cu stingerea dinastiei Muşatinilor, efect al sistemului electiv al domniilor, despre care am făcut precizări în acest studiu.
În capitolul al IV-lea, Eminescu se ocupă de secolul al XVII-lea. Tătarii, care se ocupau cu păscutul cailor şi cu prădăciuni, sunt prezenţi în Bugeac sub domnia lui Ieremia Movilă, care dăruieşte lui Kazigherei Han din Crimeea şapte sate pentru câşlă (păscutul cailor), asta şi pentru a-l împăca pe Han cu Polonia. Se vor retrage în Crimeea şi vor reveni la 1637, sub Vasile Lupu. Dar populaţia stabilă era cea românească şi Eminescu aduce dovezi din viaţa religioasă a eparhiilor Brăilei şi a Huşilor care şi-au disputat, la un moment dat, autoritatea în spaţiul Basarabiei. „Tătarii d-lui X – redevine ironic Eminescu – devin foarte interesanţi. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba de la anul 1640 Vasile Vvd Lupul le zideşte biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mânăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail. / În faptă însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia păşune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri şi creştin, le trebuia biserici, cărţi, mitropolit.”24 Şi poetul conchide: „Să mulţumim bisericii noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică”25.
Argumentele pentru veacul al XVIII-lea sunt şi mai puternice. Eminescu aduce la bară, ca martor, chiar pe „martorul” lui X, graful Petru Alexandrovici Rumianţov, care relatează, la 25 aprilie 1773, despre limpezirea judecăţii din 1716, dintre Iorest, episcopul Huşilor, şi Ioanichie, episcopul Proilavei, pentru delimitarea hotarelor celor două eparhii. Cearta e pentru Dubăsari, de dincolo de Nistru, şi pentru două sate din Bugeac, Sultan-Câşlaşi şi Musaip-Câşlaşi. Judecata a fost tranşată la Iaşi de Patriarhul de la Alexandria, Kyr Samuil: Dubăsarii au revenit Proilavei (Brăila), iar cele două sate au rămas Episcopiei Huşilor.
Dar evenimentul cel mai important din veacul al XVIII-lea se leagă de domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu. Aceşti doi domni, străluciţi ca personalitate, aveau toate şansele să ridice Principatele pe culmi de civilizaţie şi cultură, la nivel european. Ba chiar, conform clarviziunii lui Dimitrie Cantemir, manifestată în Istoria ieroglifică, se ivea posibilitatea unirii lor sub un singur sceptru, dar vechea maladie a discordiei mioritice a împins cele două Principate la nenorocirea domniilor fanariote, după ce Cantemir a trebuit să devină captiv în Rusia, iar Brâncoveanu să provoace martiriul familiei, stingându-se dinastia Basarabilor. Am văzut cum Dimitrie Cantemir, orbit de propria doctrină cu privire la monarhii, a încheiat cu Petru I, la 13/24 aprilie 1711, tratatul de la Luţk26. Art. I prevedea trecerea Moldovei de sub umbrela Porţii sub aceea a Rusiei, cu făgăduinţa că, intrată în Moldova cu oastea, împărăţia va suporta cheltuielile de război (art. II), va garanta integritatea teritorială şi restituirea de la turci a cetăţilor ocupate militar (art. XI), asigurând perpetuarea dinastiei Cantemireştilor la tron, câtă vreme se va arăta credinţă către ţar (art. III), neimpunându-se nici Munteniei domniile. Tratatul, deşi recunoaşte graniţele cele mai întinse ale Moldovei, răsuflă peste tot de grija „ocrotirii” principatului, devenind, în acest chip, poarta de acces a Rusiei către Balcani. Din pricina ruşinoasei înfrângeri de la Stănileşti, singurul articol care a putut fi îndeplinit a fost al XIV-lea, care prevedea dreptul lui Cantemir de a se bucura de „ospitalitatea” ţarului în caz de înfrângere. Tratatul acesta a căzut, dar a rămas pofta de „ocrotire” asupra Moldovei. Pe de altă parte, sultanul n-a pricopsit Moldova doar cu domniile fanariote, ci, drept răzbunare, a cucerit, în 1713, cetatea Hotinului cu tot cu teritoriul aferent.
La rândul său, Constantin Brâncoveanu, după cunoscuta bătălie de la Poltava, i-a promis lui Petru cel Mare ajutor militar contra turcilor, jocul său dublu determinând Poarta la sechestrarea întregii familii, cu silirea la lepădarea de credinţa strămoşească, urmată de decapitare. Pierderea dreptului domniilor pământeşti a fost marea catastrofă din istoria Principatelor. Totodată, Rusia îşi va întări, treptat, influenţa în Principate, începând chiar de la Petru I, care, prin Tratatul de la Constantinopol (5 noiembrie 1728), deja îşi asigură asemenea drepturi asupra creştinilor din Orient. Cu Ecaterina a II-a, „politica rusească în Orient s-au copt cu desăvârşire”27.
În 1769, în războiul cu Turcia, Galiţin ocupă Hotinul, iar în februarie 1770 boierii moldoveni şi munteni se văd nevoiţi să jure credinţă Ecaterinei. De altfel, ţarina voia o Românie unită de la Nistru la Carpaţi, dar sub protectoratul ei. Din corespondenţa baronului Francisc Maria Thugut cu prinţul Wenzel Anton Kaunitz, reiese şi candidatura lui Stanislaus August ca primul rege al Principatelor Unite, pe atunci Rusia fiind dispusă „cu dragă inimă” să-i lase ţării peticul de pământ numit Basarabia, adaugă ironic Eminescu.
În ultimul capitol, al şaselea, poetul se ocupă de veacul al XIX-lea. În iunie 1812, Napoleon aştepta să treacă peste Niemen cu o oaste uriaşă de 640.000 de oameni şi 1.370 de tunuri, în vreme ce Alexandru I nu putea opune decât 112.000 de ostaşi: „Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Când delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pacea cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire?”28. Se putea vedea în retragerea grabnică din Moldova a celor 53.000 de soldaţi de sub comanda lui Mihail Ilarionovici Kutuzov o armată învingătoare? se întreabă, retoric, Eminescu. Poetul recurge şi la amintirea celor vârstnici: „Oameni bătrâni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, de mersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripei drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Schwartzemberg”.
Într-o asemenea împrejurare, Poarta nu avea nici grabă şi nici interes să încheie pacea, cu atât mai puţin una defavorabilă ei. Ceea ce a silit-o să facă pasul, reaminteşte şi Eminescu, a fost Anglia, care masase o flotă în strâmtoarea Bosfor, fapt care i-a împiedicat pe turci de a se folosi „de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.”29
De-aici încolo, odioasa poveste a trădării şi mitei este cunoscută. Eminescu o relatează reproducând masiv din cartea lui W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei. Şi pentru că diplomaţia rusească a făcut atâta caz de onoarea ţarului, Eminescu se întreabă strivitor: „Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această… afacere?”30. Şi concluzia inevitabilă: „Toate elementele morale în această afacere sunt de partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră. / Mai vine însă de partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.”
În acest punct, vine ideea genială a lui Eminescu, rezultată din teoria dublului binom, al datoriilor şi al drepturilor, subliniată de amintiţii specialişti în drept, C. Jornescu şi C. Petrescu. El observă că propaganda rusească se slujeşte de imaginea simbolică a balanţei lui Themis, zeiţa antică a justiţiei. Pe un taler ei pun „onoarea” a optzeci de milioane de ruşi, iar pe celălalt – a celor cinci milioane de români din Principatele Unite. Evident, sugerează preopinenţii, că greutatea de pe talerul cu 80 de milioane este strivitoare comparativ aceea de pe talerul cu doar 5 milioane! În materie de drept însă, replică Eminescu, răsturnând conceptul raţionalist cartezian al dreptului şi al „diplomaţiei” ruseşti, cu precădere, trebuie înlocuită balanţa / cumpăna cu cântarul, singurul îndrituit să nu introducă abuzul dreptului forţei în locul forţei dreptului. Şi asta fiindcă nu întâmplător cei vechi au imaginat-o pe Themis legată la ochi, tocmai pentru a nu se lăsa coruptă de „dreptul celor puternici”: „Ce ni se opune? / Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De braţul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă”31.
Iată soluţia de necombătut, în modernitate, a lui Eminescu. Această profunzime a gândirii lui în privinţa teoriei dreptului a fost remarcată întâia oară de către Ioan Slavici, în Amintiri: „Eminescu era tare în argumentaţiune şi rămânea învingător chiar şi-atunci când discuta asupra dreptului.” Cu siguranţă, observaţia lui Slavici este un ecou asupra zilelor când poetul reflecta asupra destinului Basarabiei, la 1878. „Eminescu – observă C. Jornescu şi C. Petrescu – nu a fost jurist şi nu poate fi considerat ca atare, însă datorită gândirii sale integraliste, conceptele şi ideile juridice, politice, etnografice, sociale şi economice constituie un tot organic, un sistem de noţiuni, gânduri şi instituţii închegate”32. Să nu ne întrebăm de ce un specialist în drept de talia avocatului Titu Maiorescu n-a fost capabil să argumenteze, în epocă, dreptul românesc asupra Basarabiei, aşa cum a făcut-o Eminescu. Explicaţia vine de acolo că juriştii vremii erau înrobiţi conceptului raţionalist de justiţie, ignorând raţionalitatea istorică în favoarea celei instrumentale: „cel ce se plasează pe poziţiile raţionalităţii istorice nu-l va socoti pe Eminescu antiraţionalist, ci, dimpotrivă, raţionalist de o concepţie profundă”33, apreciază autorii invocaţi. Numai cu idei a priori, spune Eminescu, ignorându-se adevărurile istorice, nu se poate face justiţie. Poetul distingea între drept şi dreptate, reflex al egalităţii eurilor. Bilateralitatea eurilor, regăsită de poet în filozofia budistă (Tat twam asi) şi în creştinism, este coroborată cu ideea de echilibru şi cu istoricitatea organică, echilibru între materie şi spirit: „Echilibrul materiei şi spiritului. Este o exprimare şocantă, în care, pentru prima oară după cunoştinţa noastră, o terminologie cu care se deschide «Cartea facerii» este folosită pentru a explica «dreptul» în sens subiectiv. Această formulare eminesciană, datând de peste 100 de ani, ne înfăţişează un spirit capabil de profunde observaţii, pe care juriştii consacraţi nu le-au făcut. Este clar că prin echilibrul spiritului – aşa cum o spune poetul în alte părţi – el a înţeles «echitate», «egalitate de prestaţiuni», «măsură a lucrurilor» ceea ce dă noi dimensiuni dreptului”34. Da, Rusia punea în balanţă numai greutatea materiei, eludând dimensiunea spiritului, care sta de partea braţului lung al cântarului. Poetul concentrează această idee şi în reflecţia: „Căci ce e dreptul? Datoria ce e decât dreptul unui subiect, care implică datoria obiectului, ce datorează.” Aici se ascunde imaginea complexă a dublului binom, care „duce la dezlegarea unei controverse ce a traversat veacuri, între raţionalism şi istorism. Şcoala istorică a dreptului, considerând juridicitatea ca un produs al vieţii sociale dintr-un timp dat şi un loc dat, nu putea explica identitatea unor norme juridice aparţinând diferitor perioade şi popoare şi nici impregnarea unor sisteme juridice naţionale cu instituţii aparţinând altor sisteme. Nici raţionalismul abstract nu găsea suport temeinic afirmaţiei că norma juridică este un produs al raţiunii umane – egală ei înseşi în timp şi spaţiu – în timp ce sistemele de drept erau atât de departe de la popor la popor şi de la epocă la epocă, fiind în permanentă evoluţie şi transformare. / Dubla bilateralitate a dreptului aduce explicaţia acestei controverse adânci. Într-adevăr, binomul persoană altă persoană – sau bilateralitatea eurilor – reprezintă conceptul abstract, schema pur formală a dreptului şi este de esenţă raţională, iar binomul exigenţă – obligaţiune (drept – datorie) are un cuprins concret în care juridicul apare ca un element exponenţial al socialului”35. Concretizarea acestei concepţii despre drept la Eminescu, cei doi jurişti o găsesc tocmai în partea finală a studiului Basarabia, dar ei se feresc să comenteze subiectul Basarabia la vremea când şi-au scris cartea.
În anul 1878, la Congresul de la Berlin, Rusia şi-a impus dreptul forţei, ignorând îndrăzneaţa argumentaţie eminesciană din „Timpul”. Însă viitorul va aparţine doctrinei eminesciene şi faptul se va împlini la 1918, când diplomaţia europeană şi jurisdicţia europeană au făcut progrese în sensul doctrinei eminesciene. Iar ceea ce-i mai curios e că ai lui comilitoni, conservatorii, l-au îndepărtat cu grijă din publicistică, spre liniştea guvernului liberal, cât timp au durat negocierile care au dat câştig de cauză Rusiei. Lui Eminescu nu-i mai rămânea decât să caute o explicaţie a enigmaticei semibarbarii ruseşti, care o împiedica să devină, pe deplin, cultură şi civilizaţie europeană.
9. Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc
Eminescu a înţeles, înainte de verdictul Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el nu va avea câştig de cauză într-o Europă nepregătită să abandoneze ea însăşi grundurile semibarbariei, cu atât mai puţin să facă faţă celei asiatice. Nu-şi mai rezervă nicio iluzie şi caută semnele genunii care determină comportamentul Rusiei dincolo de spoiala unui pretins misionarism istoric. Le găseşte începând cu articolul Tendenţe de cucerire, publicat la 7 aprilie 1878. Se prefigurează intuiţii ale filozofiei lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, configurate în teoria matricei stilistice. Obsesia alergării după „graniţe naturale” la o seminţie condamnată să nu le găsească i se prezintă ca un destin nefericit, deformator de inteligenţe, în stare să trezească o nesfârşită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru”36.
Deşi uriaşă ca întindere, comparativ cu Europa civilizată, Rusia e ca un Flămânzilă veşnic neostoit, mâncător de brazde de pământ fără şansa de a se îndestula vreodată şi a-şi găsi liniştea, lăsându-şi vecinii în pacea lor: „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau câştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.” Eminescu găseşte alte exemple în Olanda şi în Belgia, având prilejul să le judece nu cu ajutorul simplistei balanţe, ci tot cu al cântarului: „Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai uşor decât mica Belgie”37.
În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Eminescu vrea să remarce că între intelighenţia rusească şi clasa politică ori există o prăpastie, ori o regretabilă consimţire „ideologică”. Din nefericire, strălucita intelighenţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a reuşit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică fiind continuarea expansiunii deşertului sufletesc care a ameninţat să se întindă peste toată Europa, resuscitând, pentru România, vechile rapturi din Basarabia şi Bucovina. Eminescu atrage atenţia Europei că nu este ferită de primejdia asiatică: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. / În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mânele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.” Poetul, aşadar, nu mai cade în capcana mult învăţatului Dimitrie Cantemir să considere ţarismul un alt tip de imperiu decât cel otoman.
Mimarea Europei occidentale, începând cu Petru I, n-a dus la o veritabilă aculturaţie, căci tendinţele expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creştin: „Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple. / Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.” Semnele deşertului sufletesc se arată în aceea că marea Rusie n-a dat, de timpuriu, un Rafael, un Beethoven, un Kant, încât „tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sângeroase şi în cuceriri”. Aşa-zisa „cestiune orientală” nu-i pentru Rusia decât poftă de deşertificare şi a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sunt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvântul d-lui Aksakof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe”38. Şi chiar va ajunge, cum a prezis poetul, făcând din mistica unui presupus testament al lui Petru cel Mare o misiune istorică: „Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni cari dau tonul în Rusia. / Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul cine mai ştie. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sunt diametral opuse”39. De altfel, Rusia a înlocuit rapid motivaţia misionară a creştinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a revoluţiei mondiale. Sunt dovezi clare că, după înfrângerea Germaniei naziste, Stalin voia să pună stăpânire pe întreaga Europă. Şi a ajuns, dejucându-i-se planurile, nu doar până în inima Imperiului Habsburgic, decedat, între timp, ci chiar până în cea a Germaniei. La 5 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, declarase: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc”. De ce nu şi universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu? În cărţile sale, Viktor Suvorov40 arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945 nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Franklin Delano Roosevelt fusese dispus să i-o ofere.
Este o eroare să se susţină că Rusia a importat doctrina comunismului de la Europa civilizată, chiar dacă acolo s-a cristalizat teoria marxistă, preluată însă pe calapod leninist şi stalinist. La 1878, Eminescu simte că stafia despotismului comunist vine chiar din „deşertul sufletesc” care bântuie spaţiul slav. La 6 august, comentând atentatul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia a înaltei poliţii, Eminescu atrage atenţia că generalul a fost, de fapt, victima tendinţelor comuniste: „În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow”41. Dar profeţii nu sunt niciodată ascultaţi. Iar întreaga lui strădanie de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eşuat. O spune el însuşi, la 9 august 1878: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întâmplat în urmă am prevăzut şi, încărcaţi cu hulă şi cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniştiţi, ştiind că vremea ne va da dreptate şi cuprinşi de durerea că, puşi afară din cercul vieţii publice, nu putem mişca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul”42.
Iar aceste dezvăluiri şi previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din secolul al XX-lea, Alexandr Soljeniţîn. Marele disident vedea faptele într-un sens eminescian, confirmându-l pe S. E. Kryzanowski, o strălucită minte politică de la începutul secolului al XX-lea, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve şi forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus”. Soljeniţîn aducea adevărul la zi, în 1990: „Astăzi această previziune a lui Kryzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărâma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte şi ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea. / Văd însă cu adâncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care ne trezeşte în multiplele ei destine, nu se poate nicidecum elibera de gândirea statului enorm, de înşelătoria imperiului; gândirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos «patriotism sovietic» şi se mândreşte cu «marea putere statală sovietică», care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decât să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemărginite, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcându-ne de ruşine, prezentându-ne întregii planete ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – când în realitate genunchii noştri tremură şi iacă-iacă ne prăbuşim vlăguiţi”43.
Soljeniţîn credea că toate nenorocirile Rusiei au început în 1917, odată cu abolirea monarhiei. Dar el nu s-a arătat simpatizant nici al imperialismului ţarist şi avea speranţe în înţelepciunea creştină a ţarului Nicolae al II-lea, care ar fi putut stopa expansionismul rusesc pentru a da şansă înfloririi europene a Rusiei. El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică şi culturală abia după ce a renunţat la veleităţile imperiale. Asemenea, Germania a ajuns prosperă abia după ce a trecut prin puterea catharsis-ului din 1945, purificându-se moral de spiritul războinic. La fel, după căderea comunismului, Rusia trebuia să condamne, ritualic, imperialismul sovietic şi toate crimele şi cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljeniţîn considera că e dreptul ei să se unească cu România, dacă doreşte. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992. Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mânate de „deşertul sufletesc” despre care a făcut vorbire Eminescu?
Are astăzi Rusia lui Vladimir Putin forţa spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea şi rus adevărat?
10. Compensaţii?
Ştiind că nici măcar preliminariile de la San Stefano nu vor fi respectate de Rusia la viitoarele negocieri de pace şi spunând-o public, Eminescu devenea foarte incomod pentru politicieni, atât pentru cei de la putere, cât şi pentru conservatori. „Guvernul liberal – spune poetul, în articolul din 7 aprilie 1878 – a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător”44. Un soi de umilinţă, aşadar, considerată păguboasă şi de vecini. Noul ziar oficios, în limba germană, „Deutsche Orient-Zeiting”, apărut la Bucureşti la 14/26 aprilie 1878, condamna opoziţia că ar fi determinat „ruperea tratărilor cu Rusia”, acuzaţie respinsă de Eminescu: „Opoziţia adevărată, care s-a luptat foarte serios contra tendinţelor Rusiei şi va lupta şi de acum înainte, n-a întrebuinţat niciodată contra puternicului vecin expresiile de cari foiesc tocmai gazetele guvernamentale. Opoziţia a fost rezervată în cuvinte şi puternică în argumente, presa guvernamentală a fost puternică în fraze şi vorbe late şi slabă în argumente.” (16 aprilie 1878)45. Este adevărat, spune ziaristul, pe 26 aprilie, că „Timpul”, ca organ al opoziţiei, a combătut guvernul, dar a făcut-o „chiar cu multă amărăciune”, neuitând că „acest guvern din nenorocire reprezintă statul român”46. Eminescu reproşează guvernului că a trecut dintr-o extremă în alta în atitudinea faţă de Rusia, cu pagubă de fiecare dată: „noi însă am rămas consecuenţi, adică rezervaţi, plini de respect, dar demni şi hotărâţi.” (30 aprilie 1878). Este ultima intervenţie în legătură cu problema Basarabiei înainte de finalizarea tratativelor de la Berlin. A urmat „vacanţa” regizată, de două luni, de la Floreştii lui Nicolae Mandrea. La întoarcere, primul articol pe care-l publică (2 august) este despre Dobrogea, considerată nu doar de Rusia, ci şi de politicienii de la Bucureşti drept o „compensaţie” pentru Basarabia. Eminescu răspunde ferm că nu poate fi vorba de aşa ceva, că dreptul asupra Dobrogei este istoric: „Romană în vremea împăratului August şi loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Ţara Românească până ce ne-au fost luată de turci şi de nimeni altul”47. Poetul continuă cu aceeaşi scrupulozitate în a aduce argumente istorice şi concluzionează în faţa satisfacţiei guvernului liberal că România ar fi ieşit în câştig cedând Basarabia şi primind Dobrogea: „Organul ministrului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste lucruri sunt sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”48.
Refuzând ecuaţia confuză Basarabia – Dobrogea, Eminescu are a se lupta, de acum încolo, cu o nouă problemă, cea a Dobrogei. El se temea că guvernanţii vor trata Dobrogea cu aceeaşi superficialitate ca pe Basarabia. Şi nu se înşela. Dobrogea, în împrejurări istorice, devenise un conglomerat de populaţii. Bancherii evrei din Viena aveau de gând să cumpere pământurile, „numite ale statului, din Dobrogea”, şi să le parceleze pentru evrei, în speranţa că vor „agricoliza” pe evreii precupeţi din ţară. Eminescu vede o maşinaţiune a Austriei menită să-şi extindă influenţa în România. Austria făcuse şi mai înainte demersuri pe lângă Poartă să colonizeze Dobrogea şi mai ales Delta cu supuşi austrieci, dar aceasta s-a opus. Eminescu nu exclude căutarea sprijinului la altă putere „mai puţin exclusivă decât Rusia” care, ajunsă stăpână în Basarabia, a reuşit să scoată până şi limba română din biserici, „deşi pravoslavia ar trebui să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (4 august 1878)49. Poetul adânceşte teologic fapta reprobatoare a Rusiei în Basarabia: „Şi această respectare a limbii naţionale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârii Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborâre apostolii au ştiut toate limbile pământului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toţi timpii un model de toleranţă religioasă: episcopiile atârnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai târziu al Bacăului) şi al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn (la sărbători mari Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice), toate acestea dovedesc că – cel puţin în această privinţă – n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil şi stâlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă şi tolerantă”50.
De aceea, Eminescu nu înţelege de ce, într-un moment istoric greu ca acela scurs în anii 1877-1878, unii dintre aceşti străini primiţi cu generozitate, fiindcă erau persecutaţi în alte zone, condiţionau, bunăoară, recunoaşterea Independenţei României de acordarea de drepturi în masă, fără să se fi acomodat, eufemistic vorbind, cu limba română şi cu legile şi tradiţiile ţării. Mai mult de atât, Austria voia să-i facă proprietari peste Dobrogea abia retrocedată de turci, bulversând orânduielile de veacuri. Altfel spus, Eminescu se ciocnea de aceeaşi încălcare a drepturilor ţării de către străini, ca în cazul Rusiei faţă cu Basarabia. Mai mult, România era invitată să violeze drepturile populaţiilor deja existente în Dobrogea, sub pretextul că pământurile sunt ale statului şi că acesta poate face ce vrea cu ele, chiar să le vândă străinilor. A nu recurge la asemenea abuz ar fi cel dintâi pas în Dobrogea pentru „un progres real în viaţa juridică a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înţelesul strict şi definit al proprietăţii private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda pe turci, tătari, români şi bulgari pentru a parcela pământul lor, câştigat cu sudori şi cu sânge, la colonişti ar însemna a-şi atrage de la început ura populaţiunilor, ba a ajunge la conflicte sângeroase chiar. Elementele turanice în Dobrogea ne trebuie tocmai pentru că nu sunt slave. Ele trebuie cruţate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administraţie. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptăţiţi se înţelege de la sine.”
Cu alte cuvinte, în spiritul său înalt de justiţie, Eminescu pledează pentru o corectă rezolvare a problemei minorităţilor, nu cum au procedat ruşii în teritoriile ocupate. Episodul istoric al Basarabiei se încheia, pentru poet, cu alte două bătălii: una pentru Dobrogea, alta pentru rezolvarea corectă a revizuirii articolului 7 din Constituţie. Din fericire, de astă dată punctul său de vedere a biruit, în cele din urmă.
Însă problema Basarabiei şi a Bucovinei a rămas pata oarbă de pe istoria modernă a românilor, perpetuând pata ruşinoasă a trădării de la 1775 şi 1812. Am pus aici, la judecata lui Eminescu, cele două pete. Cred că nicăieri nu se potriveşte mai bine celebrul vers al lui Grigore Vieru: Eminescu să ne judece! Atât pe românii din Basarabia, dar mai ales pe cei din Ţară.
Note
1Ibidem.
2 Vezi, între altele, studiul, apărut în serial, Alexandrina Cernov, Statutul limbii române în Ucraina după 20 de ani de independenţă, în „Oglinda literară”, Focşani, ani XI-XII, nr. 119 – 124, noiembrie 2011 – aprilie 2012.
3Ibidem, p. 56.
4 Istoricii contemporani vorbesc de gândire cinică şi despre actul de la 1812: „Procedeul anexării Basarabiei prin Tratatul de la Bucureşti (16/28 mai 1812) a ilustrat perfect lipsa de scrupule şi cinismul diplomaţiei ţariste.” (Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice. 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2012, p. 36).
5 D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 21.
6 M. Eminescu, op. cit., p. 47.
7Ibidem, p. 48.
8 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 45.
9 M. Eminescu, op. cit., p. 50.
10Ibidem, p. 51.
11 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 26-27.
12 M. Eminescu, Opere, XV. Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 50.
13Ibidem, p. 98.
14 M. Eminescu, Opere, X., p. 53.
15Ibidem, p. 54.
16Ibidem, p. 57.
17 Cf. Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod cuman la începuturile Ţării Româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
18 M. Eminescu, op. cit., p. 57.
19Ibidem, p. 58.
20Ibidem, p. 59.
21Ibidem, p. 60.
22Ibidem.
23Ibidem, p. 61.
24Ibidem, p. 64.
25Ibidem.
26 A se vedea textul tratatului în Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 127-128, preluare după Acte şi documente relative la istoria renaşcerii României, ediţie de Dimitrie A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, vol. I, Bucureşti, 1900, p. 15-18.
27 M. Eminescu, op. cit., p. 68.
28Ibidem, p. 69.
29Ibidem.
30Ibidem, p. 70.
31Ibidem.
32 C. Jornescu, C. Petrescu, Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 64.
33Ibidem, p. 28.
34Ibidem, p. 39.
35Ibidem, p. 39-40.
36Ibidem, p. 73-74.
37Ibidem, p. 74.
38Ibidem.
39Ibidem.
40 Victor Suvorov, Ultima republică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
41 M. Eminescu, op. cit., p. 91.
42Ibidem, p. 92.
43 Alexandr Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reformăm Rusia,în „Literaturnaia gazeta”, nr. 38 din 18 septembrie 1990, trad. rom. de Natalia Cantemir.
44 M. Eminescu, op. cit, p. 75.
45Ibidem, p. 80.
46Ibidem, p. 81.
47Ibidem, p. 87-88.
48Ibidem, p. 88.
49Ibidem, p. 89.
50Ibidem.
Studiul a apărut în
Preluare aniversară la Centenarul Unirii Basarabiei cu Patria Mamă, România:
Citiți și:



DOCUMENTE INEDITE. Contribuții la biografia lui Mihai Eminescu – de Dan Toma Dulciu

Ne bucuram sa va oferim din Biblioteca Mihai-Eminescu.Ro o lucrare de exceptie a cercetatorului Dan Toma Dulciu, publicata in editie limitata in 2016:

Eminescu – Dan Toma Dulciu – Documente inedite – PDF AICI

Mihai-Eminescu.Ro




EMINESCU ŞI SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – STUDIU de George Ene

La ceas aniversar va prezentam din Biblioteca Mihai-Eminescu.Ro un studiu despre Eminescu – “agentul istoriei”, aparut in Revista Romana de Sociologie si scris de cercetatorului George Ene, autorul lucrarii “Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României”, publicata de Editura Eikon in 2014 si disponibila in Bucuresti la Libraria Mihai Eminescu.

EMINESCU ŞI SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – PDF AICI

Mihai-Eminescu.Ro




Patru cântece preferate ale lui Eminescu, conform amintirilor prietenului său Teodor V. Ştefanelli. AUDIO: Eu sunt Barbu Lăutaru. PDF: Amintiri despre Eminescu (1914)

Eminescu cântăreț

Cât timp am petrecut în societatea lui Eminescu în Viena, el adesea lua parte la petrecerile sociale ce le aranja societatea academică „România Jună”, al cărei membru era, cum lua parte şi la petrecerile particulare ce se întâmplau ici, colea între cunoscuții săi. Se înţelege că aceste petreceri se făceau numai în birturi şi restaurante, iar vinul austriac dezlega limba tinerilor. Eminescu nu bea mult, dar era în stare să rămână cu cunoscuții săi până dimineața, mai cu seamă dacă avea o cafea neagră, bună. Când erau mulți tineri la masă, Eminescu era puţin comunicativ. Râdea de glumele ce se făceau, ascultă discursurile ce se țineau, dar altfel era cu totul pasiv. Abia dacă se strecurau cei mai mulți din societate şi rămâneau numai doi trei, i se dezlega şi lui Eminescu limba şi atunci ne şi cânta. El nu avea glas tare, dar dulce şi melodios şi cântă corect căci avea auz bun.

lodiile măiestrite din opere nu-i plăceau; el le numea țârlâituri. Cântecele populare îl încântau și pe acestea le cântă el cu mare plăcere. Patru cântece îi plăceau însă cu deosebire; aceste erau cântecele sale de predilecție. Când se hotăra să cânte, atunci cu bună seamă aceste cântece nu lipseau dia repertoriul său, iar în cele mai multe cazuri numai pe acestea le cânta.

Întâiul cântec era:

Eu sunt Barbu lăutarul,
Starostele şi cobzarul
Ce-am cântat pe la Domnii
Şi la mândre cununii… (ş.a.m.d.)

[Cobza mea era vestită,
Veac întreg a fost cinstită.
De boierii de pe aici,
Ba chiar și de venetici.

Of-of-of! Mi-aduc aminte,
Of-of-of! Că mai înainte.
Nici un chef nu se făcea,
Fără astă cobză a mea.

Dar acuma – amar mie
De când lumea-i pe nemţie.
Nu mai am în lume glas
Și pe uliţi am rămas.
Nu mai am în lume glas
Și pe uliţi am rămas.]

Al doilea cântec era:

Dragi boieri din lumea nouă,
Ziua bună vă zic vouă,
Eu mă duc, mă prăpădesc,
Ca un cântec bătrânesc. (ș.a.m.d.)

şi sfârșea cu strofa

Ah! gândiți c-am fost odată
Glasul lumii, desfătată,
Şi ’nchinaţi câte-un pahar
Lui biet Barbu lăutar.

Când pronunța Eminescu versul: „Eu mă duc, mă prăpădesc, ca un cântec bătrânesc”, era așa  de melancolic și cuprins de atâta emoţie, încât mai că lăcrima; iar când ajungea la versul: „Şi ’nchinaţi câte-un pahar lui biet Barbu lăutar”, el îşi ridica paharul – dacă eram la pahare – ciocnea cu noi, îl golea dintr-odată, stând apoi lung timp dus pe gânduri. Iar dacă îl cânta când nu eram la pahare de vin, el ofta numai şi sfârșea cu cuvintele sale melancolice: „Of… neamul nevoii!”

Al treilea cântec era:

Frunză verde de piper,
Câte stele sunt pe cer,
Toate până-n ziuă pier,
Numai luna şi o stea
Știe de patima mea… (ş.a.m.d.)

Cântecul acesta care are una din cele mai frumoase melodii poporale, îl cânta Eminescu cu multă dulceață.

Cântecul al patrulea îl impresiona deosebit de mult; parcă-l văd, când l-a cântat întâiași-dată în prezența mea: cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică şi cuprins de un adânc sentiment, el intona cântecul:

Mai turnaţi-mi în pahare,
Voi să beau, căci sunt setos,
Dară nu-mi umpleți paharul
Decât de la miez în jos.
Ca să-l umplu înc-odată
Cu-apă rece de la râu,
Dela râu ce izvorăște
Din adânc din pieptul meu.
Şi să-l beau să sfârâiască,
Pân-ce-a fi din vin venin.
C-aşa, să-l beau mai cu dulce,
Să-mi alin durerea-n sân.
Şi de n-a pieri durerea,
Piară simțul, pier şi eu,
C-a trăi, jelind poporul
Nu-mi ajute Dumnezeu!

Era un fel de extaz când îl termina; vedeai ce adânc îl impresiona acest cântec și din toată atitudinea sa, te încredințai despre nemărginita iubire ce avea el pentru poporul său. Odată l-am întrebat cine e autorul acestui cântec şi mi-a răspuns: „Ia un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său popor; am auzit că l-a compus, l-a cântat și a murit după ce-l cântase”!

Amintiri despre Eminescu

Teodor V. Ștefanelli

Prin amabilitatea Editurii VICOVIA, care a reprodus în 2015 lucrarea cu acelaşi titlu apărută la Institutul de Arte Grafice “C. Sfetea”, București, 1914 şi pe care o puteţi descărca de AICI: Amintiri despre Eminescu – PDF

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro