București, 28 iunie 1883

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.

Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.

Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.

Timpul (Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S

Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Mihai-Eminescu.Ro

”FACĂ-SE ACEASTĂ SCRIERE EVANGHELIA NEAMULUI, FIE LIBERTATEA ADEVĂRATĂ, IDEALUL NOSTRU”

Cu 145 ani în urmă, la 24 noiembrie 1877 Mihai Eminescu a publicat primul său articol în ziarul ”Timpul”. Cine şi-ar mai aminti astăzi că a existat un ziar „Timpul”, dacă nu l-ar fi condus câţiva ani şi nu s-ar fi publicat Eminescu în paginile sale! Dar voi începe cu ce-mi este mai aproape de suflet: „Nu poate fi fericire fără libertate”. Sunt cuvintele lui Nicolae Bălcescu. Ştia mai mult decât oricine ce înseamnă libertate acest mare luptător pentru o Românie liberă, tânărul revoluţionar care şi-a început viaţa în închisoare şi mărturisea că „închisoarea obligă ca şi nobleţea”.

Sunt profund convinsă că tot ce e măreţ şi necesită curaj se înfăptuieşte în floarea tinereţii. Este de-ajuns să-i numim pe Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Ioan Alexandru Cuza, Nicolae Bălcescu, Nicolae Labiş… Până în ultimele clipe ale vieţii, bolnav fără scăpare, Nicolae Bălcescu a scris monumentala sa lucrare despre Voievodul Mihai Viteazul. Nu s-a consacrat studiilor istorice poate doar cele două zile, cât s-a aflat în postul de ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu, instaurat de revoluţionari.

A murit departe de România, în mizerie. În primăvara anului 1852 vroia să intre, prin Galaţi, în Ţară. Nu i s-a permis, şi în toamna aceluiaşi an, la 29 noiembrie, şi-a dat sufletul, fiind înmormântat într-o groapă comună, în pământ străin, la Palermo. Scria Mihai Eminescu în primul său articol: ”Dumnezeu a fost îndurător și l-au luat la sine înainte de a vedea cum contemporanii care au copilărit împreună cu dânsul și în cercul lui de idei le-au exploatat pe acestea ca pe o marfă… El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate și lumină. El ar vedea parlamente de păpuși neroade, universități la care unii profesori nu știu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni cari văzând că n’au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n’o au și o pricepere pe care natura n’a voit să le-o deie.Murind în Italia, sărac și părăsit, rămășițele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru, cenușa sa n’a sfințit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo…”.

Manuscrisul său „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, încredinţat cu limbă de moarte prietenului Ioan Ghica, a fost publicat tocmai peste cu sfert de veac de la moartea autorului. De editarea scrierii s-a ocupat istoricul Alexandru Odobescu. Şi s-a întâmplat ca anume primul articol publicat de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul” – „Bălcescu şi urmaşii lui” (din 24 noiembrie 1877) să fie despre apariţia acestei lucrări. Odată cu acest articol s-a anunţat nu doar o apariţie editorială, ci şi intrarea în istorie a lui Eminescu gazetarul, Eminescu publicistul şi pamfletistul, caracter luminător de conştiinţă naţională.

Reproduc două fragmente, dar fiecare rând e actual şi pentru timpurile noastre:

„El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină. El ar vedea parlamente de păpuşi neroade, universităţi la cari unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvânt oameni cari, văzând că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au ş-o pricepere pe care natura n-au voit să le-o deie”;

„…Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina se vor stinge pe rudă pe sămânţă de pe faţa pământului nostru, când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi. Dar suna-va acel ceas?”.

Dacă nu ştim până azi răspunsul, schimbăm întrebările sau, şi mai bine, uităm de ele. (Maria TOACĂ)

Primul articol scris de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”, din 24 Noiembrie 1877:

BĂLCESCU ŞI URMAŞII LUI – de Mihai Eminescu [24 noiembrie 1877]

Mihai-Eminescu.Ro