Creștinismul și naționalismul lui Eminescu, precursor al Marii Uniri: “Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei.” [„ÎN ZIUA DE 15/27 AUGUST…”] – Apel pentru SERBAREA DE LA PUTNA

Viena-n 4 mart 870

Domnilor şi fraţilor,

În ziua de 15/27 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marie, vergina castă şi totuşi mama care din sănul ei a născut pe reprezintantele libertăţii, pe martirul omenimei lănţuite, pe Crist.

Această zi s-a-ntîmplat să fie patroana mănăstirei Putnei, fondată de cătră eroul naţiunei româneşti Ştefan cel Mare. Puternic şi înfricoşat în răzbel, el era pios şi blînd în pace; căci cîte răzbele, atîtea azile ale rugăciunei şi ale inimei înfrînte, atîtea mănăstiri.

Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sînte care-a conceput în sînul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!

Dar acea serbare, deşi va avea caracter religios, prin omogenitatea de naţionalitate şi limbă a acelora ce vor serba-o şi prin împrejurarea că se va ţinea lîngă mormîntul lui Ştefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, şi un caracter naţional. Adepţi ai bisericei creştine, fie ea de orice nuanţă, noi cu toate astea n-am încetat de-a fi români, şi de aceea vom şti ca să dezvoltăm această zi într-o serbare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare. De sine însuşi această serbare religioasă e şi naţională, căci locaşul dumnezeiesc monăstirea Putnei e fondată de erou şi acolo zac oasele sale sînte, apoi pentru că o serbare a creştinului e prin escelinţă o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormîntul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, a românului mare.

Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţii morale a naţiunei noastre e ceea ce ne-a-nsufleţit ca să luăm iniţiativa unei serbări în care inima va fi una a priori; în care însă cugetele se vor unifica – cugetele doamne a lucrărilor, astfel încît pe viitor lucrările noastre toate să aibă una şi aceeaşi ţintă, astfel ca unificarea direcţiunei noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre. Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele, să pătrundă toată viaţa noastră naţională. Să fim conştiuţi de situaţiunea noastră faţă cu lumea, de dătoriile cătră ea şi cătră noi înşine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.

Pentru asta însă trebuie să ne-ntrunim, să ne-înţelegem. Şi nu poate fi o zi mai aptă pentru această întrunire decît o serbare întru memoria eroului celui mai mare şi mai conştiut de misiunea sa. Un pelerinagiu de pietate cătră trecut, un congres al inteligenţelor din respect cătră viitor – iată în două cuvinte scopul serbărei noastre.

Dar fără concursul vostru şi al nostru al tuturor serbarea e imposibilă. De-aceea, asemenea ca noi, scumpi şi iubiţi confraţi, să formaţi un comitet ad-hoc, care să-ngrijească cum şi voi cu toţii, ori în reprezentanţie să luaţi parte la această serbare de la care părinţii noştri au dreptul de-a aştepta atît de mult.

Vă alăturăm un proiect de programă a serbărei, pentru ca citindu-l să vă esprimaţi şi voi părerea voastră, ori vro modificare ce aţi dori să se efectueze în el, căci, cum am zis, nu e decât un proiect la legiuirea căruia vom lua în consideraţiune votul junimei române academice de pretutindenea.

Primiţi, iubiţi confraţi, salutarea din inimă din partea noastră şi espresiunea credinţei firme cumcă apelul nostru va afla un răsunet viu în inimele voastre.

Preşedintele Comitetului central

conte E[manuel]. Logothetty

Secretar M. Eminescu

D[umnea ]lor domnilor auditori la Facultatea teologică din Blaş

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

Proiect de program pentru serbarea naţională la mormântul lui Ştefan cel Mare, la 15 (27) august 1870.

1.Îndată după leturghie în ziua Sântei Marii se va decora mormântul lui Ştefan cel Mare cu cununi de flori şi cu lauri şi se vor arangia în simetrie cel puţin 70 făclii tricolore.

2. La prânz, în trapeza mănăstirei, va ţinea preşedintele comitetului arangiator o cuvântare amăsurată locului şi scopului şi va invita pe oaspeţi la ceremonia sânţirei prezentului consacrativ.

3. La 5 ore după prânz se va începe ceremonia şi adică:

  1. a) Se va depune prezentul învălit pe o masă înaintea bisericei.
  2. b) Într-un semicerc îndărătul mesei se vor pune membrii comitetului în gală, având fiecare tricolorul naţional şi ţinând în mână cîte – o cunună de flori şi cîte – o făclie. Toţi ceilalţi tineri vor coprinde loc în dreapta şi în stânga mesei iar publicul va ocupa locul dinaintea şi îndărătul mesei.
  3. c) Trei preoţi în ornate vor împlini actul sânţirei.
  4. d) Trei salve vor anunţa finirea ceremoniei bisericeşti, iar horul teologilor va cânta un imn religios.
  5. e) Apoi se va ţinea de pe tribună cuvîntarea festivă, în decursul căruia se vor aprinde făcliile la mormânt.
  6. f ) După cuvântare se va înălţa prezentul, în vederea publicului, de cătră trei tineri din semicerc, din care unul va citi inscripţiunea cu voce înaltă.
  7. g ) Sub sunetul clopotelor va fi dus prezentul cu pompă şi în ordinea stătorită de comitet, şi depus pe mormânt.
  8. h ) După depunere, va executa corul în biserică un imn compus anume spre acest scop.
  9. i) La banchetul ce va urma se vor ţinea din partea tinerimei toaste şi cuvântări, numai conform ordinei stătorite de comitet în conţelegere cu egumenul mănăstirei.

4. A doua zi, iertând împrejurările, se va improviza, afară de mănăstire, un congres al studinţilor români academiei de pretutindenea. Programul congresului îl va avea să-l stătorească comitetul arangiator al serbărei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980

Vedeti si: SERBAREA DE LA PUTNA INTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [august 1871 ]

NOTIŢĂ ASUPRA PROIECTATEI ÎNTRUNIRI LA MORMÂNTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE LA PUTNA – de Mihai Eminescu [15 septembrie 1870]

Mărturia lui Teodor V. Stefanelli: Eminescu a “clocit” ideea

 

„Eminescu mi-a spus-o singur că el a „clocit” această idee și când l’am întrebat, de ce retace aceasta și nu o spune ca să o știe toți, nu numai cunoscuții săi cei mai de aproape, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să știe guvernul austriac că Românii din România, adecă supuși străini au propus aranjarea acestei serbări, dar el (Eminescu) a sugerat ideea în maî multe părți, așa ca să nu se mai știe, dela cine anume vine.

Și în adevăr în toate discuțiile și actele privitoare la serbare nu se menționează cine a fost acela care a venit cu ideea. În scrisoarea sa adresată lui D. Brătianu, Eminescu rămâne consecvent, numai ca să nu sufere serbarea. De altfel și modestia prea cunoscută a lui Eminescu ne explică dece nu-și asumă el ideea serbării” (pg. 105). –  Amintiri despre Eminescu – PDF (București, 1914)

Este de consemnat și faptul că Societatea literară și științifică a românilor din Viena, înființată în iunie 1968 funcționa concomitent cu Societatea studențească științifică și socială „România”, de asemenea din Viena. Ambele erau conduse de un Comitet provizoriu. În octombrie 1869, abia sosit la Viena, Mihai Eminescu se înscrie în ambele societăți, susținând fuzionarea lor „într-un corp mare și activ sub denumirea de România Jună”, deoarece, arăta el, „noi vrem să croim (…) acestei societăți o haină mai largă, în care să-ncapă toată lumea românească din Viena”. În sânul acestor societăți studențești s-a născut ideea serbării de la Putna, care va avea loc în 1871. La 8 aprilie 1871, Societatea literară și științifică a românilor din Viena fuzionează cu Societatea studențească științifică și socială „România”, intitulându-se România Jună, așa cum proiectase Eminescu.

Scurt istoric al zilelor de sărbătoare:

Eminescu: În acest chip “neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!”

 

Putna – Fotografie de Julius Dutkiewicz (1880)

August 11 Sub semnăturile lui Ioan Slavici, președinte, și Mihai Eminescu, secretar, Comitetul pentru serbarea de la Putna înștiințează, din Cernăuți, „pe onoratul public român, cum că toate pregătirile” pentru această serbare „sunt îndrumate și speră, cu 13 august, a fi cu toate gata; nu-i rămâne acum alta nimic decât a ruga pre toți aceia ce simt adevărat românește, ca să înfrumusețeze serbarea cu prezența lor, căci comitetul este de convingere că numai o participare vie poate ridica însemnătatea acestei serbări naționale. O adunare numeroasă de români din toate provinciile române însuflețită de unul și același spirit, aceasta este podoaba, frumusețea și sublimitatea serbării, iar nu flamurile împlântate și arcurile de triumf”, în continuare se dau indicații în legătură cu mijloacele de transport și cazare la Putna, precum și alte lămuriri organizatorice.

August 12 Mitropolia Moldovei înștiințează Consistoriul mitropolitan din Cernăuți că, pentru a fi reprezentată la „ceremonia destinată a se face în ziua de 15 august curent în memoria lui Ștefan cel Mare”, a delegat „pe frăția sa arhiereul Filaret Stavropoleos Scriban, însoțit de frăția sa arhiereul Iosif Sevastias Bobulesco, de proacuviosul arhimandrit Ieronim Buțureanu și de ierologhia sa arhidiaconul Mitropoliei noastre Nectarie Apostoliu”, rugind, dacă va fi necesar, să li se dea „canonica permisiune de a și leturghisi”.

August 14 Începe serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a.

La hotarul mănăstirii cu satul se ridică un arc de triumf, pe al cărui frontispiciu strălucea inscripția: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, mîntuitorul neamului”, iar în fața mănăstirii un „portic festiv”, executat după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, în care, se spune, puteau să încapă 1500 – 2000 de persoane. Peste tot erau arborate stindarde și flamuri tricolore, stema României libere și stemele tuturor provinciilor românești. Seminariști și elevi din Cernăuți și Suceava, antrenați în pregătirea serbării, au confecționat numeroase torțe și „100 de stiubeie de rășină, cari aveau să ardă seara pe culmile dealurilor învecinate”, în jurul orei 22, treascurile au slobozit de pe aceste culmi 21 de salve, iar glasurile de bronz ale clopotelor au vestit intrarea preoților în biserică și începerea slujbelor religioase.

Unul dintre steagurile de la Serbarea de la Putna din 1871

În seara aceleiași zile, „când soarele începu să se ascunză după piscurile păduraticilor munți”, Teodor V. Ștefanelli l-a văzut pe Eminescu purtând un vraf de hârtii subsuoară. Ele conțineau cunoscutul Poem al Putnei, tipărit în foi volante la Tipografia Buciumul român din Iași, pe care marele poet avea să-l distribuie a doua zi participanților la serbare și pe care i l-a citit lui Ștefanelli, în acea seară, atât de emoționat, „încât nici nu observase că în jurul lor se strânse mai multă lume care asculta și ea în tăcere, cuprinsă de farmecul frumoasei declamațiuni a lui Eminescu” (T. V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 1914). Întrebat de către bunul său prieten cine este autorul poemului [pe care îl puteți citi mai jos – n.n.], care era, într-adevăr, nesemnat, Eminescu a răspuns scurt că nu știe, îndreptându-se apoi grăbit spre sat. Ștefanelli a crezut că Eminescu însuși este și multă vreme după aceeea istoricii literari și editorii, în frunte cu Perpessicius, lui i l-au atribuit. Cercetările din ultimele două decenii au stabilit însă, cu certitudine, că autorul așa-numitului Poem al Putnei, este, de fapt, Dimitrie Gusti (1818 – 1887), care îl publicase mai întâi în „Curierul de Iassi” din 15 august 1871 și apoi în ziarul bucureștean „Telegraful” din 29 august același an, în ambele cazuri sub propria sa semnătură, care spulberă orice echivoc privind paternitatea operei, și sub titlul La mormântul lui Ștefan cel Mare, diferit, așadar, de cele pe care i le dăduse P. Panaitescu.

August 15 Serbarea de la Putna continuă. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu relata, în numărul din 22 – 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. Mulțimea se întoarce apoi din nou la portic, unde tânărul A. D. Xenopol își rostește strălucita cuvântare festivă:

„Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile și simțirile noastre înapoi – spunea vorbitorul – și totuși, de vom privi bine în sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fie ce faptă a lui Ștefan cel Mare e cu atâta mai măreață, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simțim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viață ce pot să ne întărească în propășirea pe calea dreptului și a adevărului care susțin și înalță popoarele… Iată pentru ce, în bucuria nespusă ce împle sufletele noastre, simțim totuși trecând o umbră de durere, precum trecea prin sufletul marelui viteaz, când, întorcându-se învingător din lupte, știa că-i în ajunul unor noi bătălii ! (…) Avem acea putere, avem acea încredere, pentru că sufletul acestei părţi a omenirii ce se numeşte poporul român încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se mişcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în acea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii.”

Răsună apoi un imn solemn de Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri, în interpretarea corului studențesc reunit cu cel al seminariștilor și al elevilor din Cernăuți și Suceava.

“Prin negura trecutului
O! soare-nvingător,
Lúmini cu raze splendide
Prezent și viitor
În timpul vijeliilor
Cuprins de un sacru dor
Visai unirea Daciei
Cu o turmă și un păstor (…)”

Cu aceeași ocazie, Alecsandri scrie și un Imn religios cantat la Putna:

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, ce dai lumii viață și omului cuvânt,
În tine crede, speră întreaga românime…
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vânt,
Și-n clipa lor de viață trecând strigă-n uimire:
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Tu din sămânța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avânt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

În tine-i viitorul, trecutul și prezentul!
Tu duci la nemurire prin tainicul mormânt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfânt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime…
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

La ora 12 începe ospățul; 1600 de oameni iau masa în portic, iar ceilalți pe unde apucă. Sub ochii lor, deasupra unui jar imens, un bou întreg se frige, învârtit de patru oameni voinici, pe o frigare homerică. Lăutarii încep să cânte, horele se încing vijelioase, iar odată cu seara se aprind focurile pe culmi și puzderia torțelor și candelelor în jurul mănăstirii. Cu acest prilej ar fi cântat și Ciprian Porumbescu, tânăr de 18 ani, pe vioara vestitului lăutar Grigore Vindireu, declarând emoționat tatălui său: ,,Tată, am cântat Daciei întregi !”.

August 16 În fața mulțimii adunate dis-de-dimineață la portic, egumenul mănăstirii urcă la tribună și dă citire Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare, considerat pe-atunci anonim, apoi – multă vreme – de Vartolomei Măzăreanu, iar acum din nou anonim. Eminescu aprecia acest Cuvânt ca pe „un monument literar (…), un model de elocință română, care te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic”. După aceea are loc ceremonia depunerii urnei votive de argint pe mormântul lui Ștefan cel Mare (foto).

Foto: Putna.Ro

În sunetul clopotelor, procesiunea pornește de la portic spre biserică, purtând prapurii, stindardele, flamurile, epitafurile și urna însăși, pe care este gravată inscripția: EROULUI, ÎNVINGĂTORULUI, APĂRĂTORULUI EXISTENȚEI ROMÂNE, SCUTULUI CREȘTINĂTĂȚII, LUI ȘTEFAN CEL MARE, JUNIMEA ROMANA ACADEMICA. MDCCCLXX. Înaltă de 54 de centrimetri și grea de 7 kg. și 50 de grame, această urnă are o formă amforoidală, turnată în argint, și este decorată cu o succesiune circulară de lobi prelungiți, la partea superioară, sub care se desfășoară, tot circular, un brâu cu motive geometrice. La partea inferioară, o ghirlandă bogată de lauri încinge urna, iar sub aceasta, o altă succesiune de lobi prelungiți constituie pandanții celor de sus. Corpul maiestos al urnei se sprijină pe un picior scurt circular, marcat la mijloc de un brâu ornat floral și evazat într-un postament polilobat, dublat de o talpă circulară complet lisă. Capacul detașabil este înfășurat în faldurile generoase ale stindardului patriei și se încheie la partea superioară cu un mâner compus din două sfere inegale. Torțile au forme geometrice și sunt prinse, sus, direct de corpul urnei, iar jos prin intermediul unor „eșarfe” omagiale. Pe zona centrală a vasului se desfășoară inscripția votivă, în limba română, scrisă, firește, cu caractere latine. Simbolic, în ea s-a pus pământ din toate provinciile românești.

Așezarea urnei pe mormânt este salutată cu 40 de bubuituri de treascuri, trase de pe culmile din jurul mănăstirii. Colonelul Boteanu, combatant, de partea francezilor, în războiul franco-prusac din 1870, rostește o cuvântare – ca reprezentant al armatei române – și își depune centura aurită pe mormântul eroului, îngenunchind și sărutând piatra acestuia. Se cântă apoi Imnul lui Ștefan cel Mare, de același Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri. După masa de prânz, mulțimea a rămas să petreacă, să cânte și să joace, în fața porticului, iar studenții, în frunte cu comitetul lor, se retrag în trapeza mănăstirii pentru a ține Congresul plănuit. Problemele propuse de ei și aprobate, în prealabil, de Oreste Reney, prefect de Rădăuți și simpatizant din umbră al acestei mișcări panromânești, au fost următoarele: l. Prin ce s-ar putea dezvolta omogen întreaga junime română; 2. Cum ar putea contribui generația prezentă la generalizarea culturii; 3. Pe ce căi trebuie să se îndrepte junimea română pentru a-și crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente; 4. Ce ramură a dezvoltării trebuie să atragă atenția junimii „mai cu deosebire”. Discuțiile sunt aprinse, prelungindu-se apoi, până după miezul nopții, în turnul de la intrare, unde Eminescu, Slavici și alți reprezentanți ai studenților s-au retras ca să se odihnească pe maldăre de fân înmiresmat, în amintirea acestui eveniment, turnul a dobândit ulterior numele marelui nostru poet (foto).

Foto: Doxologia

August 17 Congresul studențesc își încheie discuțiile în trapeză, fără să ajungă la concluzii clare și ferme, fără să adopte un program de perspectivă eficient. Dar, apreciază George Călinescu. „Dacă efecte imediate ale acestui congres n-au fost, el a lăsat totuși anume dispoziții în sufletul unora, și de n-ar fi decât rolul pe care Eminescu l-a avut în pregătirea lui și adâncul spirit patriotic pe care l-a derivat din el, și ar merita totuși să umple câteva pagini din istoria culturii noastre”. Eminescu însuși conchidea: ,,Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna care a reîmprospătat în mintea fiecărui român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și a groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru (…). Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta – sublinia el apăsat – vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!”. (Sursa: Putna.Ro)

Alte articole și documente despre Marea Unire a Românilor de la Putna:

 

Nicolae Iorga despre Xenopol și Eminescu

 

“(…) Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înnălțare de cuget, bogat în icoane nouă și în gînduri adînci și cuminți, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Românilor a scos din viața lui Ștefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd și inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, și cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrățească toți Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel și care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de fața lui cînd dormia; de a «nu ne înșela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înșine prin lingușiri și înnălțări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire și astăzi, după aproape patruzeci de anî!

O statuie a lui Ștefan-cel-Mare s’a înnăltat la Iași abia în 1883. O făcuse un meșter străin, și a făcut-o rău, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr’un popor îi poate înțelege în adevăr eroii, îi poate iubi și li poate da viața bronzului, a marmurii, a picturii sau a cîntecului. Între cuvîntările rostite atunci au fost și de acele care n’au ținut seamă de sfaturile înțelepte pe care le dăduse studentul Alexandru Xenopol celor mai bătrîni decît dînsul la 1871.

Iar în literatura romînească a fost o tăcere….

Afară de marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrșit al poporului, al trecutului, minte adincă și bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise și gîndul serbării din 1871. Dar în Iașii înstrăinați, în mijlocul marii serbări oficiale, el s’a lăsat furat de gînduri triste, și, unde era să se înnalțe imnul mîndru către ceruri, de pe buzele-i îngălbenite zbură duioșia deznădăjduită a unei doine de plîngere și răzbunare.

Vor ști poeții, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărgenite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au încunjurat, și mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte și sfînt al celui mai mare om ce s’a ridicat dintre Romîni? Se vor înfrăți ei înnaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se în- naltă liturghia recunostinții de marile mulțimi care nu pot nici să vorbească, nici să cînte?

Nu prin silinți răzlețe, ci prin buna înțelegere la lucrul harnic, se întemeiază învățătura, cultura unul popor, care e vitejia de astăzi, și la această muncă locul cărturarilor e în frunte, — ca să îndemne și să îndrepte.”

(Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga
Cartea VII. Amintirea lui Ștefan-cel-Mare )

Iacob Negruzzi cu Eminescu despre Putna

 

“(…) Împrieteniți din cel întâiu moment am stat mai bine de o săptămână în Viena, petrecând tot timpul cu Eminescu, descutând împreună despre trecutul și viitorul românilor, despre războiul franco-german ce tocmai izbucnise și pasiona toată lumea si mai ales despre literatura noastră națională.

Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi și l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români si unguri, la care se referă și un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după întoarcerea mea în Iași și pe care o reproduc mai jos.

La despărțirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se așăze în Iași când va sfârși studiile sale.

– „Aș veni bucuros, îmi răspunse el, căci societatea „Junimea” are pentru mine o mare atracție, însã mai târziu. Deodată ne-am înțeles cu Slavici să punem în mișcare pentru anul viitor o mare întrunire a studenților români din toate părțile, la mormântul lui Ștefan-Cel-Mare din mânăstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit această datorie, vin. – Eminescu îmi povesti cum voiau să organizeze acea serbare, și-mi făgădui asupra ei, o mică notiță pentru „Convorbiri literare” pe care mi-o și trimise. Este articulul subsemnat cu litera E și publicat în numărul din 15 septemvrie al revistei.”

(Amintiri din Junimea de Iacob Negruzzi – despre Eminescu)

Ciprian Porumbescu: „Tată, am cântat Daciei întregi!”

În anul 1871 Ciprian Porumbescu participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !” (Rador)

Comitetul central pentru serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare

APEL

Cătră onoratul public român

Luând junimea română academică în considerațiune că 1 o amânare a serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare ar produce dezinteres pentru totdeauna, a decis 2 în adunarea sa generală de la 3 10 iuniu 1871 4 cumcă 5 „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea în 27 august 1871 cu mijloacele despre cari dispune“ 6.

Primind comitetul această sarcină grea, pășește de nou, rezolut și plin de însuflețire, la realizarea scopului măreț. În darn sunt însă neînsemnatele puteri ale unui comitet, în darn este zelul modest al unei junimi! Serbarea de la Putna n7-are să fie serbarea unui comitet a unei junimi: serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o națiune întreagă, serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în însuflețirea prezintelui și în speranțele viitoriului! În trecutul neguros al națiunei române sânt multe puncte strălucitoare 8, unul dintre aceste, cel mai strălucitori, este acela în care apare umbra măreață a lui Ștefan cel Mare; pe lângă această suvenire să ne adunăm; la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna; aici să o9 zicem în fața lumei că 10 am avut un trecut și voim a avea un viitoriu!

Iată ideea! Iată scopul serbării! Nu junimea română academică a produs ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare: ea purcede din conștiința națională română. Națiunea română voiește cultura, și cultura ei trebuie să fie una: omogenă la Prut și la Somiș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pre malurile umede ale 11 Dunărei bătrâne! Și viitoriul, cultura viitoriului, unitatea spirituală a viitoriului zace în noi, în generațiunile prezintului!

Cu mijloace despre cari 12 comitetul dispune 13 serbarea nu se va putea aranja în mod demn de umbra măreață a eroului la al cărui mormânt ne-am ales altariul, nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române 14. Sperăm însă că 15 cu ajutoriul onoratului public român mijloacele noastre se vor putea înmulți și noi vom putea aranja o serbare cel puțin modestă, seriozitatea și însuflețirea generală o vor face grandioasă. Nenorocirea care a lovit fondul serbării nu poate 16 înnegura scopul care serbarea l-a avut 17; fatalitatea nu poate 18 să triumfeze preste 19 o idee! Suntem de 20 ferma convingere cumcă 21 publicul român nici până azi 22 nu au pierdut din zelul său nobil față cu cauzele mărețe!

Apelăm dară la naționalismul tuturor românilor, rugând pre toți acei frați ai noștri cari voiesc a conlucra spre realizarea serbării să binevoiască a se pune în corespondință cu comitetul central.

Comitetul primește corespondințele și contribuirile 23 sub adresa: Vas. Bumbac, Viena, Universitate.

Viena, în 14 iuniu 1871 24

V. Bumbac, m.p. 25

vice-președinte

Ioan Slavici, m.p. 25

secretariu

Opere. Volumul X / Ioan Slavici; Text stabilit și variante de C. Mohanu; Note de Dimitrie Vatamaniuc. – București: Editura Minerva, 1981. – (Scriitori români). – 1023 p., 8 f. pl., anexă

[În manuscris]

“Viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat”

Ioan Slavici

“(…) În apelul adresat publicului când cu serbarea de la Putna (Românul, 10 Iunie 1871) am zis:

„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne…”

În apelul adresat domnișoarelor române, acestea sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripțiunea:

„Cultura e puterea popoarelor”

Acestea nu erau vederile noastre, ale celor câțiva tineri care au pus la cale serbarea, ci ale celor mai de frunte dintre fruntașii de atunci ai românilor, între care junimiștii, Alecsandri, Kogălniceanu și mai ales Șaguna împreună cu toți ai săi.

Între universitarii care au luat parte la serbare, deci și la Congres, se aflau însă mulți care stăruiau în gândul că restabilirea unității în viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat. (…)”

(Închisorile mele de Ioan Slavici
Înainte și după venirea în Regat)

APEL

Cătră junimea română

Familia – 1871, august 15. Interiorul bisericii de la mănăstirea Putna cu mormântul lui Ştefan-cel-Mare

Fraților! Nime 26 nu e mai mult pătruns de ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare 27 decât noi, pentru al căror viitori serbarea va să aibă cele mai mari rezultate.

Prin încrederea voastră, junimei române din Viena i s-a dat sarcina onorifică de a conduce deocamdată lucrările spre realizarea serbării. Azi e momentul ca să facem un pas rezolut, să realizăm dorința noastră 28 comună. Pierdem un an din rezultatele serbării 29 dacă 30 amânăm serbarea pre 31 anul viitori.

Apelăm dară la zelul vostru național și vă provocăm 32:

1. A vă organiza în timpul cel mai scurt 33 în comitetele filiale și a vă pune în corespondință cu comitetul central din Viena 34 (V. Bumbac 35, Universitate).

2. A vă da părerea 36 față cu serbarea, și în special față cu modul în care doriți ca ea 37 să se realizeze, ca așa serbarea 38 să poată fi un act produs conform dorințelor comune ale junimei române 39.

3. A lucra în cercul vostru pentru lățirea ideei serbării și realizarea ei 40, colectând contribuiri și trimițându-le comitetului central 41 până la 15 iuliu a.c.

4. A vă îngriji mai cu deosebi despre aceea ca 42 să puteți participa cât mai mulți la serbare 43.

Până la finea acestei lune, comitetul 44 central va compune programul festiv 45 și vi-l va face cunoscut.

De la energia junimei române depinde realizarea serbării: la lucru dară fraților!46.

Viena, în 14 iuniu 1871 47

Pentru comitet: ca mai sus 48

APEL

Cătră junele române

Putna – 1850, de Franz Xaver Knapp

Surorilor! A venit momentul ca junimea română să manifesteze 49 conștiința unității sale naționale; a venit momentul ca junimea română să o 50 zică în fața lumei că e îndestul matură 51 spre a-și cunoaște chemarea sa 52 socială în Orientul Europei.

Au trecut timpurile fierului; au trecut era puterei brute: pe stindardul junimei române este azi numai una deviză 53: cultura. Cu ocaziunea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare, junimea română academică, și cu ea 54 întreaga junime română, voiește a da espresiune unitară 55 rezoluțiunei sale de a se cultiva 56cultiva omogen.

Acest act mare ar pierde din valoarea sa etică dacă voi nu ați conlucra spre realizarea lui, dacă voi nu ați lua parte la această întrunire: junimea română întreagă trebuie să producă actul 57!

Surorilor! Priviți la măreața voastră ginte. Au căzut Roma bătrână; noi am rămas orfani; numai una ereditate a rămas 58 — superioritatea spirituală a gintei latine. Azi e momentul să arătăm cumcă sântem ce sântem 59! Și voi fiți cu noi! Cornelia a crescut pe Grachi 60; Ioana a eliberat Francia; Medicele au fost numele artelor; Șarlota a murit pentru binele comun: voi fiți surorile noastre!

Apelăm la simțurile 61 voastre naționale și vă rugăm ca să conlucrați în verice mod spre realizarea serbării — înștiințând comitetul central din Viena (V. Bumbac, Universitate) despre nobilul sucurs 62.

Vă rugăm în special:

1. Ca 63 să binevoiți a face pentru fiecare țară română (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crișana, Timișoara, Marmorosa 64 și Besarabia) câte o flamură cu inscripțiunea: „Cultura e puterea popoarelor“ — Junele române din (țara).

2. Ca să binevoiți a trămite aceste flamure comitetului central la locul serbării (Putna, Bucovina) cu câteva zile înainte de serbare (27 aug. a.c.) prin o reprezentantă 65 aleasă din junele țării respective ori, dacă asta 66 nu se poate nicidecum 67, prin poștă.

3. Flamurele vor servi la serbare de 68 decorațiune, reprezentând sexul frumos al întregei românimi 69, iară după serbare junii români vor primi flamurele din mânile junelor române, ca eterne suveniri ai acestei zile mărețe!

Dacă toți voim, va fi! 70

Viena, etc. ca mai sus 71

1. A: cumcă 2. R, A: nota 1: Pe baza raportului care s-a dat din partea comitetului, și în urma promisiunei on. redacțiuni a „Curierului de Iași“ 3. R, A: la lipsește 4. R, A: a.c. 5. R: că 6. K, A; „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea cu mijloacele de care (A; despre cari) dispune în 27 august 1871“ 7. R, A: nu 8. R, A: și 9. R: o lipsește. 10. R: că lipsește; A: cumcă 11. R: umede ale lipsește. 12. R: de care 13. R, A: nota 2: Vezi raportul comitetului publicat în foile române; vezi no. 55 al „Curierului de Iași“, unde se promite răspunderea unei colecte de 1.000 lei noi 14. R, A: nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române lipsește 15. A: cumcă 16. R: putea 17. R: care l-a avut; A: care l-a avut serbarea 18. R: putea 19. R: de 20. R: avem 21. R: că 22. R, A: astăzi 23. R: contribuțiunile în bani 24. R: Viena, în 12 iuniu 1871; A: Viena, în 12 iuniu 1871 lipsește 25. R: m.p. lipsește 26. R, A: nimeni 27. R: întru memoria lui Ștefan cel Mare lipsește. 28. R: noastră lipsește 29. R, A: din viața noastră comună 30. R, A: urmează mai 31 R: până la 32. R: propunem 33. R: cel mai scurt timp 34. R: din Viena lipsește: 35. R: urmează, Viena 36. R, A: părerile 37. R: ea lipsește. 38. R: pentru ca o așa serbare 39. K, A: conform dorințelor generale 40. R: ideii și serbării și realizării ei; A: ideii serbării și realizării ei 41. R, A: contribuirile și trămițându-le nouă 42. R: despre aceea ca lipsește 43. K, A: să puteți fi reprezentați cât mai numeros la locul serbării 44. R, A: lunei acesteia, noul comitet 45. R: festiv lipsește; A: serbării 46. R, A: La lucru dară, fraților! De la energia junimei române depinde realizarea scopului 47. R, A: Viena, (A: în) 12 iunie 1871; R: nota. 3: Sunt rugate toate stimatele redacțiuni române de a binevoi a reproduce aceste apeluri, a-și da părerea față cu serbarea și a trămite comitatului central câte un esemplar din numerile în care este ceva despre serbare. Numa așa vom fi în stare a aranja conform opiniunii publice. Rugăm deodat stimatele redacțiuni române de a sprijini cauza serbării. Comitetul 48. R: V. Bumbac Vice-președinte Ioan Slavici. secretar; A: Vice-președinte, V. Bumbac m.p. secretar, Ioan Slavici m.p. 49. R: manifeste 50. R: o. lipsește 51. R: națiunea română e îndestul de matură. 52. R: sa, lipsește 53. R: este numai un cuvânt 54. R: junimea română academică, și cu ea lipsește 55. R; o espresiune unanimă, 56. R: d-a se 57. R: actul, mai repețim, trebuie să fie produs de întreaga junime română 58. R: ne-a, mai rămas 59. R: ce sântem lipsește 60. R: Grachii 61. R: simțimintele 62. R: nobilul vostru concurs 63. R: ca lipsește 64. R: Maramoroșul 65. R: reprezentațiune 66. R: aceasta 67. R: nicidecum lipsește 68. R: ca 69. R: reprezentând sexul frumos al întregei românimi lipsește 70. R: Dacă toți voim, tot se va TACE! 71. R: Viena 14 iunie 1871, Pentru comitatul central: Vice-președinte V. Bumbac, secretariu Ioan Slavici.

DOMNULUI DUMITRU BRĂTIANU

 

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883

[Românul, 3/15 august 1871]

Stimate domnule,

Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 iulie a.c. al jurnalului Românul ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire pe care prestigiul unui nume ș-a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.

Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cumcă meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios aginte al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă — deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai espresiunea esterioară, numai formularea cugetării ș-a faptei constituiesc meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezinți decât de a celor trecuți.

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale care e menită d’ a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor marea generațiunilor trecute, cari pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complesul de cugetări cari formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esință același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase și noi, aginții unei lumi viitoare, nu sântem decât reflesul său.

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cumcă ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cumcă a fost espresiunea unor voințe individuale necrescute din sâmburele ideilor prezintului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor esistente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndreptați de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu d’ ale noastre proprii, receptate poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii și nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.

Prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunii căreia îi aparțineți; de aceea primiți mulțămita noastră — nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condițiunile de realizare — ci pentru sfințenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții și a cărei un moment e și serbarea aceasta.

Cernăuți în 3 (15) August 1871.

Pentru comitet:

Mihaiu Eminescu,

Pamfil Dan.

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

Kurt Hielscher, Roumanie – Putna

[Curierul de Iași, 22 și 25 august 1871]

Orice popor, pentru a se putea întări ș-a pune baza unei esistențe durabile, mai nainte de toate are trebuință neapărată de-o patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele și viața sa, la care să țină din toată puterea și dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora țel și tendințe au fost numai cuceriri și năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colț în lume în sânul căruia să plânteze sâmburele fecund al unei vieți strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au șters de pe fața pământului ca colbul suflat de vânt.

Dar dacă prima condițiune a constituirei și consolidărei unui popor este patria, nu mai puțin important pentru dânsul și pentru traiul său sunt luptele și frământările ce trebuie să susție în fața sămânțiilor străine cari îl înconjoară și-i amenință pe tot momentul cu pieire clădirea ce și-a făcut. Aceste lupte și frământări se conduc și se operează de oameni mari, cari la romanii și grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji și voinici.

Mai târziu brațul începe să obosească, dușmanii amenințători, de asemenea slăbiți, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenței. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numește — deșteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sânt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simțit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare și renaștere. Popor tânăr și plin de viață, oțelit în cumplitele suferințe ale timpurilor, aprins de emulație în fața celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propășirei, a alergat ars de setea cea mai crudă — la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate și grele sânt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei nații. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistența sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viață demnă și folositoare, de câte ajutoare nu are trebuință?! Dar încă o nație întreagă, și mai ales o nație ca a noastră! „La lucru dar bărbați și femei, tineri și bătrâni“, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole și stricăcioase intereselor noastre naționale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspirați de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru.

Iată serbarea, iată mărețul spectacol despre a căruia însemnătate și curs ne-am propus a prezenta lectorilor noștri o scurtă dare de samă.

Dar înainte de a face istoricul serbărei ș-a solemnităților ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziția topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe și pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuințele oaspeților și spre mărirea sărbătoarei.

Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și-ți dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zărești în depărtare înălțându-se cătră ceri falnicile coame și spete a munților Carpați. Pe de o parte ț-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ș-a mănoaselor țarini din Bucovina cea drăgălașă. După o călătorie de 4-5 oare în fine regiunea vegetațiunei bogate dispare, poalele munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă te împresoară, și puțin câte puțin te trezești adâncindu-te în criierii munților. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părțile împresurată cu munți sfâșieți de crăpături și văi adânci și înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeață încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locașul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viața sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spațioasă, care într-una din despărțiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ștefan cel Mare, Bogdan și Rareș ș-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sânt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sânt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este așezată clopotnița c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniță mai mică, ce conține clopotul lui Ștefan cel Mare numit Bugea. Spațiul dintre biserică și edificiul cu chiliile este acoperit de verdeață și de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele:

Din sat până la mănăstire de-amândouă părțile șoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două șiruri paralele. Ici și cole în direcția acestor aleie artificiale erau așezate lampioane mari și mici pentru luminație. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcție într-adevăr minunată, încăpătoare de 1500 persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau așezate de-a lungul mese și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele țărilor române ș-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe șiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseță rară.

Acum, după ce-am dat lectorilor noștri o ideie palidă despre situația maiestoasă a mănăstirei și despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreței festivități.

Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeți se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoții intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părți de pe vârfurile munților. Atunci:

Mușchiul zidului se mișcă, pintre iarbă se strecoară
O suflare care trece ca prin vine un fior …
Este ora nălucirei: Un mormânt se dezvălește,
O fantomă ‘ncoronată din el iese … o zăresc …
Iese … vine cătră țărmuri … stă … în preajma sa privește.
Râul înapoi se trage, munții vârful își clătesc.

Ascultați!… marea fantomă face semn … dă o poruncă …
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;
Glasul ei se ‘ntinde, crește, repețit din stâncă’n stâncă,
Transilvania ‘l aude: Ungurii se înarmez.

Salutare, umbră veche! primește închinăciune
De la fiii României, pe care tu o ai mărit:

Noi venim mirarea noastră la mormântu ‘ți a depune,
Veacurile ce ‘nghit neamuri al tău nume l-au răpit.

Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălțătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcălușelor parcurau munții departe — departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile repețite. Mai adauge la aceste splendida luminație din mănăstire și strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ș-o fericită iluzie te răpește și te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creștinătăței contra furiei musulmane.

Târziu noaptea oaspeții se retrag, reprezentanții și damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele țăranilor.

Duminica la 8 oare dimineața câteva rânduri de salve anunță adunarea publicului în porticul festiv. Președintele comitetului arată în puține cuvinte energice scopul ce-a adunat atâți români la mormântul preamăritului erou al națiunei și esprimă mulțumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul și întreaga junime academică, în fața concursului ce i-a dat națiunea întru realizarea măreței idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie.

Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ștefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ține o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puțin am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire.

Săvârșindu-se liturgia, publicul cu preoții în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se oprește la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roșie a d-nelor din Bucovina; iar lângă masă răzemate de stâlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iași și mărețele flamure a doamnei Haralambie ș-a școalei de belle arte din Iași, provezute cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspirație și glorii în viitor și înzestrate cu inscripții nimerite și demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfințesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni și intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua și sfârși sfânta liturgie, și astfel se fini serbarea hramului și festivitatea zilei dintâi întru amintirea domnului Ștefan.

A doua zi luni dimineața publicul iarăși se adună în portic și plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoții oficianți reîntorcându-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile și standardele și le transportă în biserică, unde se depun pe mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioșia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună și dă cetire „Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare“. Această orațiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Când și de cine s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvânt cu drept se potrivește aproape de un model de elocință română și până și azi el te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decât în acest necrolog eminent:

„Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leșii, cari cu sângele lor au roșit pământul nostru; marturi ungurii, cari-și văzură satele și cetățile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuțimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi, turcii, cari nici în fugă nu-și putură afla mântuirea … marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuțitul sabiei lui! …“

Unde se face mai drept și mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte:

„Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e așa de îndestulată în vorbe, ce meșteșug așa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărmări de cetăți, atâtea zidiri de locașuri sfinte și atâta înțelepciune, și în cât au trăit, au înflorit și voinicia și fericirea noastră, și care toate lucrările sale și le-a pecetluit cu credința în Isus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept și bun, iar în viața sa în parte credincios adevărat“.

În fine iată ce spune necrologistul despre Ștefan pe când se afla țara în zile de pace:

„Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărățea pe scaun; și nu ea lui, ci el era supusul ei și șerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma și toate le făcea ca un șerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri, că la noi stăpânea. O, viață fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru carea au petrecut străbunii noștri! Oare-ți mai veni vrodată? Oare ne vom învrednici și noi a vă avea? Oare ați fost numai și ați trecut, lăsându-ne nouă numai o amară aducere aminte de voi? Atâta-i de dulce dreptatea la o stăpânire și atâta-i strâmbătatea de amară, încât noi după atâtea veacuri plângem pe un domn drept atunci când pe cei strâmbi sau îi uităm sau mi ne aducem aminte de ei fără nu să-i hulim“.

Tot înainte de a depune darurile prețioase pe mormânt se ține parastas de pomenire și se cântă frumosul imn a lui Ștefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea așăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripțiunile de pe ele.

În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea și se dau mai multe rânduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o față mai solemnă și mai maiestoasă.

Pân-aici ne-am încercat a schița partea festivă și partea religioasă a serbărei, rămâne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile și îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic și începând de sara până adânc în noapte.

La ospățul comun de duminică după amiazi cel dântâi toast l-a ținut președintele comitetului în sănătatea și lunga viață a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice și naționale, în cari se revela sentimentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lângă toată privegherea riguroasă a comisarului rânduit din partea guvernului. Cele mai mari emoțiuni au produs discursurile înfocate și adânc simțite ale d-lor Silași, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu, reprezentant din Transilvania și Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puțin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinției sale episcopului Filaret Scriban ș-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici.

După scularea de la masă, atât duminică cât și luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părți ale porticului se încinseră danțurile cele mai aprinse, atât naționale, cât și străine. Era frumos a privi hora jucată de juni și de domnișoare române din diferitele provincii. Pentru variație, în intervalele danțurilor câțiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cântece naționale, ce erau ascultate și aplăudate de publicul, obosit de danț, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toți oaspeții au ieșit afară din portic ș-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un șir de danțuri. Într-o parte danțau grupele oaspeților, în ceialaltă poporul. Așa erau de înveseliți cu toții încât nici ploaia ce picura din când în când nu putea să întrerupă cursul danțurilor.

Pentru ca și poporul adunat la serbare, atât din satul Putna, cât și din câteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira și lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel câțiva din inteligență au adunat pe țărani în sat, de acolo punându-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marșului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ș-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ș-a fațadei monastirei, pomenind numele marelui Ștefan. Apoi intrând în curtea bisericei au fost întâmpinați de venerabilul egumen, care și de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învățătură și de sfătuiri adevărat părintești. Încât pentru ospăț pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg și s-a împărțit pe movila de lângă portic în regula cea mai bună.

Astfeli se fini acea serbare, a căreia amintire va rămânea neștearsă din inimile române și de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru și cu mai multă abnegare în ceea ce privește interesele noastre comune.

Oricine ce va zice, această serbare a ieșit pe cât se poate de bine, mulțămită energiei și zelului comitetului aranjator, mulțămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ținerea ei.

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieței noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor! …

Poezie de Dimitrie Gusti distribuită de Eminescu la Serbarea de la Putna:

Închinare lui Ștefan-Vodă sau La mormântul lui Ștefan cel Mare

Și strunile plesnite și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută,
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.

Ce vînt trăgînd s-aude sub crengile plecate
Spre unda cristalină ce fuge șopotind,
Și umbrele din apă tot rînduri înecate
Se par că lasă-n urmă o voce suspinînd ?

Durere !… și-i profundă cînd România plînge
Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormînt ;
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrînge,
În valea și Carpatul ce-i românesc pămînt.

Ca valurile mărei ce-n sînu-i se frămîntă
Și spre un țărm sau stîncă se-mping a se opri :
Așa durerea sparge o țară și s-avîntă
Colo spre mănăstire la Putna a lovi.

De printre munți, cîmpie, din unghiuri depărtate,
Din tîrguri, municipii, cotune, un popor,
De-același curat sînge, se scoală să ia parte
La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.

Cu-a națiunii cruce, de secoli ferecată,
Ca pelerin sosește la noua Golgota
Unde eroul zace și țărna-i fu uitată
Tăcere… Este ora acum a ne ruga.

Mărire ție Doamne ! O ! Iehova, mărire !
Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc,
Să curăți moliciunea, nedemnă moștenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc.

Virtutea românească, virtutea strălucită
De patrie și lege, aici în sanctuar
Se știe-nmormîntată. O dalbă zi-i sosită,
Poporul stă-n genunche s-o-nvețe la altar.

Și imn de rugăciune sub bolțile bătrîne
Vibrează cu putere, și fumul maiestuos
De smirnă, de tămîie, din vasele divine
Se urcă către tîmplă în nour luminos.

Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinte,
Iar jos l-a lui picioare mormîntul umilit
Al omului, în care un snop de oseminte
E-o mînă de cenușă, odor neprețuit.

Din astă catacombă și mucedă și rece,
Din ist sicriu de gheață în noapte-nfășurat
Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece
Și de-a virtuții raze tot templu-i decorat.

În nimbul ce-ncunună mormîntul se zăreze
Lipnițul, Grumăzeștii și Balta și Ciceu,
Dumbrava Roșă, Baia și cum îngălbinește
Făloasa semilună la Racova de greu.

Dar printre fum și lupte în cercul de lumină
Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării,
Și între ele-i Putna în care-adînc se-nchină
Lui Ștefan-Vodă astăzi ai României fii.

Aice e fîntîna cea plină de mărire,
De sînta pietate, de-al patriei amor ;
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu dușmanilor țării sfărmînd trufia lor.

O, mamelor române ! aduceți-v-aminte
Că dintre voi fu una : Elena, ce ne-a dat
A patriei mărire ! Și cînd lipiți fierbinte
La sînul vostru pruncul, îi dați un sărutat.

Un sărutat de mamă, extaz de bucurie,
Ce numai sus în ceruri se poate repeta,
În numele lui Ștefan îl dați să reînvie,
Și duceți pruncul vostru la Putna-a-l închina.

Iar tu, junime verde, la ist izvor de viață
Cu unde de virtute ce-i a mărirei loc :
Învața-a iubi țara, a o iubi învață
Și-n el inimă, suflet călește-ți ca-ntr-un foc.

Așa, junime scumpă, frumoasă auroră
A patriei române ! Al vostru viitor,
Și-al națiunii soare, din a virtuții horă
Se naște, vă surîde, vă cată cu amor.

În leagănul de moarte vederea nu pătrunde
Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus :
Dar spiritul sondează și-n mușchiul lui, fecunde
Seminți de lauri zice : că Ștefan v-au depus.

Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunțită
De patru secoli cîntă un glas armonios
Și-a lui vibrare dulce de-aramă curățită
Prin flăcări întreite, e imn religios.

E-a clopotului Buga suspin și lamentare,
Ce-a munților ecouri de freamăt le-au împlut,
Ah ! cîntă la mormîntul ce astăzi e-n serbare
Că glasu-ți pentru lume și cer este făcut.

Te leagănă pe vînturi, și-a ta melancolie
Misterioasă limbă în inimă lovind,
Fă lacrime să curgă, colo fă-n veșnicie
Eroul să tresalte, al tău glas auzind.

Și strunile plesnite, și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.

O, munți și văi profunde, oh ! dați-mi pentr-un nume
Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.
Dar bardul nu, nu cîntă… el plînge și-apoi spune :
O, Ștefan ! tu ești mare și la mormîntul tău !

1871

1871: Serbarea de la Putna

Solemnitatea depunerii darurilor oferite de români şi românce pe mormântul lui Ştefan cel Mare, la mănăstirea Putna”, de Carol Popp de Szatmari (Familia, Anul VII, nr. 38, 19 septembrie / 1 octombrie 1871).

*

Epocile ce, în genere, istoria le scrie cu litere de aur sunt din acelea pe care lumea le-a stropit mai mult cu lacrimi. Câte nevoi, câte amaruri, câte vieţi n-au costat pe naţiuni secolele pe care posteritatea le-a onorat cu numele de mari!

*

Din numărul acestora e şi secolul al XV-lea. Bărbaţi de-o rară valenţă l-au împodobit cu fapte neuitate, iar generaţiile ce s-au succedat, de atunci, până azi, îl tot admiră, dar fără a-l egala. Românimea a avut cel mai frumos rol în cruntele-i evenimente, rol spre care, astăzi, se concentrează aspiraţiunile naţionale.

*

Lumea-ntreagă sta-n mirare:

Ţara-i mică, ţara-i tare…

Şi duşmanul spor nu are!

*

Da, era mică ţara Moldovei, era neînsemnat ţinutul apărător al creştinătăţii şi, de aceea, ei, cronicarii străini, îl numeau „regulus Moldaviae”, însă baciul care o conducea era viguros şi hotărât, prin urmare, respectat de străini. Ţara era mică, dar tare, pentru că tăria ei consta în iubirea de independenţă, în ardoarea de înflorire a neamului, în conştiinţa că românii sunt o gintă de viteji războinici. Era mică ţara, însa tare, pentru că se îndeletnicea nu cu pompoasele fraze ale diplomaţiei şi cu politica nenorocită – şi aceea rău înţeleasă –ci cu ascuţişul sclipitor al spadei şi cu vârful străpungător al săgeţii. Spectacol de mirare: o mână de bravi uniţi zdrobeşte mii de ordii furioase!

*

Ţara era mică, dar tare, căci iubirea către conducătorul lor însufleţea pe oşteni şi pentru că oştenii erau toţi românii, toţi, strămoşii noştri. Ţara era mică, dar cu atât mai tare, cu cât luceafărul destinelor sale, adăpat de o nestrămutată credinţă, îşi pleca genunchii la sfinţirea altarelor, în loc de a pleca grumazul naţiunii sub jugul năvălitorilor; pentru că speranţa o punea în propriile puteri ale ţării; pentru că ştia cumpăni împrejurările, pentru că iubea munca şi agitările sufletului, iar nu lenea şi plăcerile! Toate aceste reamintiri nu puteau lipsi din cugetările acelora care se deciseră a serba memoria eroului de acum patru secole.

*

Această frumoasă festivitate, concepută, încă anul trecut, de astă data se realiză, anume pe aceste baze. Şi realizarea ei are cu atât mai multă însemnătate, cu cât zgomotul şi senzaţia ce le produse, pe deoparte preocupă îndeajuns ţara ce pretinde a avea în posesiune Bucovina, iar pe de alta, împinse la Putna români de prin toate unghiurile Daciei. Dificultăţile de toată natura, zgomote şi discreditări, rumori false şi răutăcioase orbeau înăuntru şi în afară. Azi, toţi trebuie să-şi oprime violenţa, căci serbarea de la Putna e un fapt împlinit, şi împlinit astfel precum reclamau aşteptările şi dorinţele noastre. Viitorul ne va spune de câtă valoare vor fi binefăcătoarele-i fructe!

*

În 13/25 august 1871, expuserăm, pe scurt, schiţa programului acestei serbări. Azi, când ea s-a realizat, avem dreptul şi, mai cu seamă, datoria de a aşterne o dare de seamă despre modul îndeplinirii ei. Şi, mai întâi de toate, câteva cuvinte în privinţa preparativelor.

*

Comitetul conducător publicase, de mai înainte, mai prin toate ziarele, şi rugase pe familiile şi persoanele ce vor să asiste la serbare a anunţa de mai înainte, până la 20 ale lunii, în stil nou. Abia vreo treizeci de epistole sosiseră, în sensul acesta, pentru care se aprovizionaseră locuinţele necesare. Când, însă, sosi ajunul zilei de solemnitate, o enormă mulţime de trăsuri se îndesă spre Putna şi numărul oaspeţilor crescu atât de mult, încât trecea peste toate aşteptările Comitetului conducător.

*

Dificultăţile ivite, la improvizarea, în interiorul mănăstirii, de paturi rustice şi îngrijirea de locuinţe, pe la sătenii români din comună, ne dădură mult de lucru; gratie ceriului, mulţimea oaspeţilor putu dobândi adăpost, în contra recii clime de la munte. Am putut constata, cu satisfacţie, că marea majoritate dintre cei veniţi, animaţi de frumoasa idee ce o întruneau, se mulţămeau, pe deplin, cu modestele înlesniri, ce i se procurau.

*

Una dintre dificultăţile cu care mai avea să se lupte comitetul conducător fu reaua voinţă şi panica sătenilor din comună, care, la ivirea primului stindard, începură a se îngrozi şi a răspândi vorba că Putna va fi teatrul unui sângeros război. Se zice că nişte intrigi, provenite de la cei ce voiau ca serbarea să cadă, agitaseră, de mai înainte, spiritele din Bucovina. Dacă, însă, unele împrejurări erau nefavorabile, trebuia să se găsească o mână de ajutor. O găsirăm. Sfinţia Sa părintele Arcadie Ciupercovitz, superiorul mănăstirii, erudiţie şi inimă cu excelente simţiri româneşti, se poate numi, cu drept cuvânt, patronul serbării. Fără puternicu-i sprijin şi luminatu-i concurs, nu ştiu ce am fi putut realiza, în privinţa serbării. N-am putea, apoi, să nu mulţumim, în public, doamnei Aglaia Dimitrovitză, născută Ciupercovitz, şi familiei Giurgiuvanu, din Bucovina, pentru toate ajutoarele şi înlesnirile ce, cu o bunăvoinţă exemplară, le oferiră în interesul acestei serbări.

*

Membrii comitetului conducător al serbării (Membrii comitetului, din partea Universităţii din Viena: dd. Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Gribovschi, P. Dan, Cocinschi, Vasile Moraru, St. Ciurcu şi Luţiu. Membrii din partea Universităţii din Bucureşti: A. Brătescu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu. Membrii din partea Univesităţii din Iaşi: Resu, Iromescu şi Maroneanu. Din Berlin : A. D. Xenopol. Cu toţii, cincisprezece, la număr – menţionaţi în nota de subsol – n. n.), ajutaţi de junii studenţi din Bucovina, fură singurii aranjatori ai festivităţii; lor le incumba toată răspunderea, toate neajunsurile ce s-ar fi putut, pe ici-colea, strecura, toată onoarea pentru zelul şi ostenelile ce, cu toată modestia, trebuie să Ie-o recunoaştem unora dintr-înşii, şi mai cu seamă celor prezenţi, de timpuriu, la Putna.

*

Sâmbătă, 14/26 august 1871, în ziua în care sosi marea parte din oaspeţi. Doi membri ai comitetului (dd. G. Dem. Teodorescu, din Bucureşti, şi Sterie Ciurcu, din Viena – nota de subsol – n.n.), cu însemne tricolore, îi întâmpinară, calări, Ia punctul Vicov, şi la sosirea în mănăstire fură salutaţi cu câte trei salve. Până noaptea, târziu, oaspeţii se îmbulzeau mereu. Serbarea, însă, se începea prin serviciul religios, anunţat de salve.

*

În seara sâmbetei de 14/26 august, câteva zeci de salve, date la unu anume semnal, de către sătenii români, aşezaţi pe culmile dealurilor învecinate, vestiră începutul marii sărbători, care, prin proporţiile ce lua, merita, cu drept cuvânt, a se numi naţionale.

*

Privegherea religioasă începu pe la 10 ore; oficiară cinci preoţi şi un diacon, în asistenţa călugărilor mănăstirii, a sfinţiilor lor episcopii Filaret Scriban şi Iosif Bobulescu, arhimandritului Ieronim Butureanu, delegaţii Mitropoliei din Iaşi, a altor clerici, a prefectului ţării şi a multitudinii oaspeţilor, între care diferiţi reprezentanţi. Arcul de triumf şi aleea de brazi, ce conducea, de la porticul festiv, până la mănăstire, erau iluminate. Răpitoarea frumuseţe a admirabilelor poziţiuni, ce se prezentau ochilor avizi ai vizitatorilor, favorizate şi de o lună strălucitoare, făcu ca acest mic început să dureze până târziu, în noapte, când numeroase trăsuri cu noi oaspeţi urmau a sosi la mănăstire.

*

Mai înainte de a expune partea principală a serbării, să dăm o mică idee despre portic şi arcul de triumf. De la poarta mănăstirii, împodobită cu cetină sau craci de brazi, de la urele căreia se înălţau două stindarde cu culorile naţionale şi pe care se observa, de departe chiar, săpată în piatră marca Domnilor Moldovei, cu bourul tradiţional, delfinii, luna şi soarele, de la această poartă se întindea aleea de brazi, care conducea la porticul festiv. La mijlocul aleii se ridică un verde arc de triumf, cu inscripţia, în litere aurite: „Memoriei lui Ştefan cel Mare”, şi ornat cu o frumoasă marcă aurie a Domnilor Moldovei, apoi, în mod simetric, cu diferite stindarde, între care tricolorul naţional, fâlfâind în mijloc, la locul de onoare, întocmai după spusele baladei:

*

„Românescul steag, cu fală,

Fâlfâie falnic în cer!”.

*

În apropiere, pe un şes, la poalele muntelui umbrit de mii şi mii de brazi, care seamănă cu tot atâţia viteji oşteni, se întindea, pe coloane, porticul festiv, acoperit, de asemenea, cu ramuri verzi de cetină, împletit cu ghirlande şi presărat cu flamuri. În frunte, la intrarea principală, strălucea marca României libere, dulce simbol al aspiraţiunilor tuturor românilor, precum şi alte diferite mărci ale ţărilor române, ce compun Dacia, steme datorate penelului distinsului nostru pictor român E. Bucescu (Epaminonda Bucevski – n. n.). Aspectul acestor decoruri, combinat cu impunătoarea înfăţişare a poziţiunilor şi variat de culorile flamurilor unduitoare, formau un spectacol din cele mai plăcute, în mijlocul munţilor şi costişelor, călcate, odinioară, de şiruri compuse din cei mai bravi oşteni, ai celui mai viteaz Domn. Toate acestea vor forma un tablou neuitat, în memoria acelora dintre noi, care avurăm fericita ocazie de a lucra, cu propriile noastre mâini, la aşezarea şi înfrumuseţarea lor.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, între orele opt şi nouă, dimineaţa, întreite rânduri de salve anunţau întrunirea oaspeţilor în porticul festiv. Membrii comitetului, încinşi cu eşarfe tricolore, purtând cocarde naţionale şi în ţinută de gală, înconjuraţi de junimea academică, care, de asemenea, purta cocarde, felicitară, de bună venire, pe vizitatori, al căror număr crescuse şi mai mult. Preşedintele comitetului rosti, de pe tribună, sub cerul liber, în faţa porticului, cuvântarea sa inauguratoare, serioase consideraţiuni asupra cauzelor existenţei noastre naţionale şi a mobilului ce atrăgea, la Putna, atâtea mii de inimi: „Bine aţi venit, fraţilor! Vă salut la mormântul lui Ştefan cel Mare!”.

*

Adunarea intră, apoi, în biserică, aşezându-se după ordinea de mai înainte stabilită: clerul, comitetul, domnii reprezentanţi, celălalt public etc. Nouă salve salutara începutul sfintei liturghii, oficiată de Sfinţia Sa egumenul, de clerul mănăstirii şi cel de prin comunele învecinate. Înainte de priceasnă, Sfinţia Sa egumenul Arcadie Ciupercovitz, cu figura-i afabilă, dar şi impunătoare, cu vocea-i sonoră şi vibrantă, ţinu o excelentă predică, corespunzătoare hramului bisericesc, în care accentua pioasele sentimente ale strămoşilor noştri, credinţa urmată întotdeauna de victorii a marelui fondator al mănăstirii şi bunele exemple urmate pe merituoşii şi demnii urmaşi din familia lui Ştefan, şi termină demonstrând că cultivarea şi luminarea inimii şi minţii româneşti este cea mai puternică condiţie, de natură a ne ridica la splendoarea frumosului nostru trecut.

*

În tot timpul serviciului divin, mormântul venerat al marelui Ştefan, împodobit cu ghirlande de flori şi făclii, era vegheat de o gardă de onoare, compusă din patru dintre membrii Comitetului conducător. După predică, clerul, în veşminte sacre, purtând icoane, evanghelii, cruci şi stindarde de-ale bisericii, urmat de membrii comitetului, de diferiţi reprezentanţi (dd. Cristian Cerchez, primarul de Iaşi, Dimitrie Gusti, Mihail Cogălniceanu, Ion G. Sbiera, Dimitrie Lupaşcu, Hociung, D. Văsescu, Cananău, Docan, V. Adrian, Bosie, Mihăileanu, Ionescu, Costinescu şi alţii mulţi, ale căror nume nu le mai ţinem minte – notă de subsol – n. n.) , de numerosul public, de domni şi doamne, mai ales din Bucovina şi Moldova, între două şiruri de juni academici, purcese, în bubuitul salvelor şi în sunetul jelitor al clopotelor, purcese spre porticul festiv, unde, pe o masă spaţioasă, se aflau, învelite cu crep negru, urna consacrativă de argint, cele două magnifice epitafuri şi stindardele, între care al doamnei Haralambie, din Craiova, se distingea prin frumosul portret al marelui Ştefan, prin bogăţie şi prin inscripţiunile, cu care era ornat.

*

Acesta preţioase daruri se sfinţiră, asistenţa fu stropită cu agheasmă, domnul Xenopol rosti, de pe tribună, cuvântarea festivă, publicată în coloanele acestui ziar, şi corul teologilor intonă următorul imn religios, făcut anume pentru această ocaziune, şi încă de anul trecut, de domnul Vasile Alecsandri, muzica de A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Procesiunea, ca şi în ordinea dintâi, se reîntoarce în biserică, spre sfârşirea liturghiei şi binecuvântării, după care, apoi, oaspeţii merg a se aşeza pe băncile construite în portic, spre a prânzi la masa comună. Membrii comitetului, în ţinutele oficiale, serveau la această masă de onoare, pe care o onorau, cu prezenţa lor, preşedintele ţării, domnul Reni, clerul, parte din reprezentanţi, ceilalţi asistenţi, şi la care participară aproximativ peste 1.000 de oaspeţi.

*

Primul toast fu ridicat de preşedintele comitetului, în sănătatea împăratului Austriei, după datina autoritară a ţărilor de sub dualism. Domnul Reni, administratorul Bucovinei, român de naţionalitate, mulţumi, din partea guvernului austro-maghiar, comitetului şi întregii adunări pentru frumoasa atitudine, ordine şi aspiraţiunile ce manifestau. Diferitele toasturi, ţinute de bărbaţi ca domnii Sbiera, Bosie, Lupaşcu, Silagi etc. etc. pentru prosperitatea poporului, a naţiunii române, a luptătorilor, pentru revindecarea drepturilor străvechi, făcură să dureze până târziu acest ospăţ şi, cu toată bura de ploaie, ce udase pământul, hore vesele se întinseră pe câmpia de la dreapta porticului, la poalele muntelui, înnegrit de umbrele serii, animate şi întreţinute de sunetul muzicii.

*

Ţăranul bucovinean, de un secol izolat de ceilalţi fraţi ai săi, se vedea alături, într-o horă de unire, cu aceia pe care, uitând că-i sunt egali, se siliseră până aici, mai mult, a-l respecta, decât a-l iubi. Şi unde, până aici, se temea de serbare ca de un ce funest, acum putneanul se grăbea a întreba: „Când o să se mai facă d-alde astea? Bătrânii noştri nu ne-au spus să fi mai văzut o asemenea pomenire!”.

*

Astfel, această frumoasă şi memorabilă zi se termină cu veselia cea mai sinceră, abia pe la miezul nopţii, luminată de razele îndepărtate, ce le trimiteau focurile de răşină, aprinse pe diferitele culmi ale munţilor (Albina, Anul VI, Nr. 73, joi 9/21 septembrie 1871, Preluare de la Dragușanul.Ro).

1871, Familia: Serbarea de la Putna

Manastirea Putna – Desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Serbarea de la Putna, în memoria lui Ştefan cel Mare, precum aflăm a ieşit foarte splendid, participând unu public numeros. Începutul serbării s-a făcut sâmbătă, în 14/26 august, la zece ore, seara, cu privegherea religioasă, anunţată, la intrarea în biserică, cu 21 de salve, tragerea tuturor clopotelor sfintei mănăstiri şi splendida iluminare a bisericii şi a întregii mănăstiri. Cinci preoţi şi un diacon îndepliniră oficiul re­ligios.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, de la opt, până Ia nouă ore, dimineaţa, trei rânduri de salve succesive anunţară adunarea oaspeţilor în porticul festiv, unde comitetul îi felicită de bună-venire.

Şase salve anunţară începerea sfintei liturghii. Adunarea întreagă intră în biserică, unde şapte preoţi şi doi diaconi celebrară sfânta liturghie, iar la priceasnă, părintele Ciupercovici, egumen al mănăstirii Putna, ţinu o predică corespunzătoare hramului bisericii, o cuvântare care face onoare talentului oratoric al sfinţiei sale.

*

De aici, se întinse o majestoasă procesiune, salu­tată de salve, până la porticul festiv, construit în apropiere de aleea ce conduce la mănăstire, unde se descoperiră şi se sfinţiră: urna de argint, epitaful doamnelor din România, al celor din Bucovina, flamura doamnelor din Iaşi, a doamnei Haralambie, a Institutului de Bele-arte din laşi, a domnului Popovici, din Viena, a damelor române din Crişana etc.

După acestea, domnul A. D. Xenopol, al cărui ela­borat s-a admis la concurs, rosti cuvântarea festivă, frumoasă şi bine simţită, în care a exprimat, într-un stil corect şi românesc, simţăminte nobile şi cuge­tări de înalt patriotism. Terminându-se cuvântarea, corul teologilor români intonă acest „Imn religios”, compus anume de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Apoi, se citiră inscripţiunile de pe daruri, şi procesiunea se întoarse în biserică, spre încheierea sfintei liturghii .

S-a dat o masă comună în portic. Preşedintele comitetului (Ioan Slavici – n. n.) purtă toastul prim, pentru împăratul, apoi se cântă „Gott erhalte”. Urmară, apoi, o mul­ţime de toasturi, şi preşedintele numai de la doi inşi luă cuvântul: domnii Tocilescu (Bucureşti) şi Mureşanu (Gherla). Seara, după vecernie, mănăstirea se ilumină şi se făcu foc bengalic, pe culmile munţilor dimprejur.

 *

Luni, în 16/28 august, la opt ore, dimineaţa, junimea academică, diferiţii domni reprezentanţi, clerul şi autorităţile publice se adunară în portic şi, apoi, merseră în biserică, să asiste la sfânta liturghie, după care urmă ieşirea, cu procesiune, pentru aducerea darurilor în biserică, şi părintele egumen al mă­năstirii dete citire „Cuvântului de îngropăciune, la moartea lui Ştefan cel Mare”.

Conductul festiv păşi, în sunetul Bugii, clopot turnat încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare.

*

După intrarea în biserică, se ţinu parastasul de pomenire, la care avu loc îngenunchierea generală, cu citirea rugăciunii de iertăciune, apoi corul teologilor intonă „Imnul Iui Ştefan cel Mare”, făcut anu­me de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher. Acest imn suna astfel:

 

La poalele Carpaţilor,

Sub acest vechi mormânt,

Dormi, erou al românilor,

O, Ştefan, erou sfânt!

Ca sentinele falnice

Carpaţii te păzesc.

Şi de sublima-ţi glorie

Cu secolii şoptesc.

Când tremurau popoarele

Sub aprigii păgâni,

Tu le-apărai cu sângele

Vitejilor români…

Cu drag privindu-i patria

Şi moartea cu dispreţ,

Măreţ în sânul luptelor,

Şi-n pace-ai fost măreţ!

 

În cer apune soarele

Strângând razele lui,

Dar într-a noastre suflete

Etern tu nu apui.

Prin negura trecutului,

O, soare-nvingător,

Lumini ca raze splendide

Prezent şi viitor!

 

În timpul vitejiilor,

Cuprins de-un sacru dor,

Visai Unirea Daciei

Cu-o turmă şi-un păstor.

O, mare umbră eroică,

Priveşte visul tău:

Uniţi suntem în cugete,

Uniţi în Dumnezeu!

 

La poalele Carpaţilor,

Lâng-al tău vechi mormânt,

Toţi în genunchi, o, Ştefane,

Depunem jurământ:

„Un gând s-avem, în numele

Românului popor,

Aprinşi de-amorul gloriei

Şi-al patriei amor!”.

Patruzeci de salve, ca reamintire de mănăsti­rile zidite de marele erou, şi sunetul Bugii anunţară aşezarea darurilor pe mormânt. În fine, serbarea se termină, prin un ospăţ comun, cu un discurs preşedinţial.

După serbare, junii prezenţi ţinură un congres, unde, între altele, se decise a se edita un ziar al junimii. Acesta va apare la Viena, sub titlul „Naţionalismul”.

*

Acum, să ne reîntoarcem la unele detalii! Urna consacrativă, ce s-a depus pe mormântul viteazului Ştefan cel Mare, turnată în argint curat şi lucrată cu destulă artă şi bun gust, are următoarea inscripţiune: „Eroului. Învingătorului. Apărătorului existenţei române. Scutului creştinătăţii. Lui Ştefan cel Mare. Junimea română academică. MDCCCLXX”.

Epitaful trimis de doamna Maria C. A. Rosetti şi acela al doamnelor din Bucovina, unul lucrat pe catifea albastră-închis, şi altul pe catifea roşie-conabia, sunt nişte odoare, în adevăr preţioase.

*

Arcul de triumf, ce se înalţă pe calea ce con­duce la mănăstire, fu dedicat „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului!”. Pe frontispiciile laterale, au fost, în stânga, versurile: „Ştefan, Ştefan, Domnul mare, / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare”, iar. De-a de a dreapta: „Ştefan, voivodul Ştefan, / Bate pe turc, pe tătar, / Bate pe leah, pe maghiar!”.

Stindardele principale au purtat numele celor mai însemnaţi fundatori ai ţărilor şi neamului român, ca Traian, Dragoş, Radu-Negru; al celor mai devotaţi bărbaţi pentru romanitate, ca Iancu, Horia-Cloşca-Crişan, Tudor Vladimirescu etc.

*

În decursul serbării, s-au împărţit şi nişte medalii de bronz şi argint, bătute anume pentru festivitatea acesta, cu următoarea inscripţiune: „Putna – 15 august 1871”, iar pe cealaltă parte: „Memo­riei lui Ştefan cel Mare – Râvnitorii gloriilor străbune”.

La această serbare, Romania fu mai bine reprezentată, mai multe oraşe trimiseră anume delegaţi, întocmai ca şi Societatea Academică (viitoarea Academie Română – n. n.). Dintre somităţile literare, numai domnii Cogălniceanu şi Vasile Alecsandri (ce ironie a soartei: dar Eminescu? dar Slavici? – n. n.) par­ticipară, dar şi aceştia numai jumătate de zi.

*

Boierimea Bucovinei, din cauze mai înalte, politice, excelă prin absenţa sa admirabilă. Transilvania fu reprezentată prin trei inşi, Ungaria, de asemenea (Familia, Anul VII, nr. 35, 29 august / 10 septembrie 1871).

Preluare de la Drăgușanul

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883). Ilustratii cu Putna de la Dragusanul.Ro

Adenda

Articole pregătitoare

SĂ FACEM UN CONGRES

Dacă răsturnarea ministeriului Giskra-Hasner ar aduce cu sine căderea sistemei, a constituțiunei, a dualismului, ce rol vor juca românii la regenerarea bătrânei Austrie? Sta-vor ei cu mânele în sân, cum sunt obicinuiți a sta, intimida-se-vor de țipetele bufone ale maghiarilor sau nemților, ori vor merge cu fruntea deschisă, solidari cu celelalte națiuni cari au aspirațiuni comune nouă, spre a apela la simțul de dreptate al tronului, spre a-l sili să ceadă voințelor supreme ale popoarelor? Până când să domnească cutare ori cutare și nu toți? Suveranitatea și legislațiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, și puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de mașină fără voință proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, și a trece suveranitatea în alte brațe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor. Eu nu înțeleg aicea două popoare ori două coterie, ci pre toate. Dar pentru a efectua această reformă mare într-un stat unde sunt atâtea rămășițe putrede ale trecutului, atâtea prejudețe fatale și atâtea mașine vile și fără de suflet, gata în orice moment de a susținea acele prejudețe trebuiește o energie eroică, trebuie cu desprețul libertății și a vieții tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama.

În această operă ce pare a se pregăti, românii trebuie să joace un rol eminamente activ. Trebuie ca sufletul acestei națiuni vechie să lucreze cu toată vigoarea sa de fier, căci aicea nu mai e vorba de declamațiuni vane, ori de oportunitate, acuma nu-i mai e permis nimănui de a merge cu cutare ori cu cutare persoană, fie aceea prelat, fie ilustritate, fie magnificiență, ci cu toții uniți trebuie să mergem cu principiul, cu națiunea. Și, într-adevăr, dacă ar fi în inima noastră o singură scânteuă din virtutea antică a oamenilor pre carii noi ne măgulim de a-i avea de străbuni, a romanilor, am vedea ce absurd e să cerșim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin și cari trebuie să ni le luăm pre altă cale.

Românii, în genere vorbind, s-au purtat mai mult rău decât bine. Să ne silim a nara faptele.

Adunarea de la Miercurea se constituie și-și alege un comitet. Un comisar gubernial oarecare sistează activitatea acelui comitet, fără ca să arate din ce cauză, și românii primesc această sistare fără ca să proteste în fața lumei, fără ca această infracțiune în dreptul de a se întruni să fie urmată de destituirea funcțiunarului și a ministrului ce a ordonat-o. Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc, trebuie să înțeleagă spiritul legilor al căror mănținătoriu e și trebuie să le interprete cu fidelitate. Îndată ce nu știe ori nu voiește a le interpreta fidel, trebuie destituit.

Uniunea Bănatului a fost forțată, căci a fost făcută contra voinței românilor, uniunea Transilvaniei a fost făcută fără de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravă? Nimeni.

Avem dreptul de a petițiuna. Sala tronului este, trebuie, să fie deschisă popoarelor ca și indivizilor, și inima suveranului trebuie să fie dreaptă și nepărtinitorie, fără considerente unilaterale, față cu toți, asemenea limbei la cumpănă, asemenea ecuilibrului voințelor umane ce se numește drept; căci în secolul al nouăsprezecelea aceasta e singura rațiune de a fi a monarhilor, alta nu cunoaștem și neci nu voim a cunoaște. Ei bine, cine a uzat energic de acest drept pentru a scăpa națiunea română de forțarea la o uniune pre care ea n-o voiește și n-o recunoaște? Nimeni.

În Năsăud, un om se alege cu un vot, ba are până și temeritatea de a cere verificarea acestei alegeri. Ei bine, carii sunt alegătorii carii să proteste contra reprezintărei lor din partea unui om pre care ei nu l-au ales? Nimeni. Oare murit-a orice dreptate? Oare luatu-ni-s-a dreptul de a petițiuna și a protesta? Oare am uitat cumcă tronul trebuie să fie drept, căci aceasta e rațiunea sa de a fi?

Dar departe de a fi numai atâta. Un insolent are cutezanța de a spune în camera Ungariei cumcă națiune română nu esistă. I se răspunde că esistă și nimic mai mult; ca și când acel om n-ar fi știut-o, ca și când el ar fi spus-o cu altă intențiune decât ca să arunce o nouă umilire asupra națiunei românești. Aicea trebuia un protest energic și formal contra purtării neescusabile a unor deputați cari n-au respect de națiuni întrege; trebuia demisiunarea deputaților români dintr-o Dietă care nu se respectă, nerespectând neci chiar individualitatea celorlalte națiuni. Ce prezident e acela care lasă ca un insolent să insulte, nerevocat la ordine, o națiune întreagă?

Un altul ni spune cumcă am face poate bine de a emigra în România, recte de a părăsi acest pământ, care e cu mult mai mult drept și cu mult mai multă rațiune al nostru decât al lor. Cine protestă contra unor asemenea insinuațiuni pre cât de răutăcioase pre atât de bine calculate? Nimeni. Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerșesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor, carii zic cumcă românii n-au neci un drept în această țară și cumcă trebuie să cerșească pentru a căpăta. Politică demnă de reprezentanții ei! Îi cunoaștem, zic, și nu ne place de a vedea pre sincerii noștri deputați naționali jucând pre instrumentele acestor creature. Națiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, nimica mai mult și neci o iotă mai puțin. Cine cede degetul va trebui să ceadă și mâna. Puși odată pre acest teren de drept, nu trebuie să cedem nimănui neci cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște și la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor; pre flamura noastră trebuiesc scrise pur și simplu voințele noastre. Cehii spun în organele lor cumcă vor face opozițiune până atuncea până când se va recunoaște deplina autonomie a Boemiei. De ce să nu cerem neted și clar pentru noi ceea ce cehii pretind pentru ei? Tranzacțiuni în drepturi naționale nu se încap, împăcarea cu ungurii ori cu nemții nu se încape până ce nu vor cede ei ceea ce voim noi; căci față cu sistemul constituțiunal de astăzi, față cu dualismul trebuie să fim ireconciliabili.

Starea de față a lucrurilor e de natură ca să inspire orișicui neîncredere și să-l facă îngrijit asupra marilor schimbări ce se prepară a trece peste imperiu. Oricare bun cetățean are de datorie de a se ocupa de viitoriul patriei sale, și de aceea și românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea națiunei românești față cu o eventuală schimbare a sistemei constituțiunale. Vom vedea care guvern va avea sfruntarea ca să oprească adunarea unui congres de cetățeni pacifici, carii vor să discute asupra afacerilor publice ale statului căruia ei aparțin. În caz dacă congresul și-ar alege oamenii săi de încredere, cari să-l reprezinte față cu tronul, aceștia trebuie să fie înainte de toate energici și de caracter. Oricine a șovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificență, trebuie înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care să nu-i orbească nici șansele, nici aurul, nici stelele și ordinele mari (cari în genere se pun pre inime mice!) și, apoi, cu oameni probi și de caracter nu se încap tranzacțiuni încurcate. Ei vor cere pentru națiunea lor cât li va ordona națiunea ca să ceară, și nu vor cede nici o iotă din pretensiunile lor, căci nu vor avea astuția de a o face.

Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanța unui congres, acela cugete numai cât de degradați trebuie să fim noi românii, dacă până și maghiarii, poporul cel mai decăzut al Europei moderne, au ajuns să fie stăpânii noștri și să-și bată joc de noi în ședințele acelei adunături ce se pretinde Cameră.

Am desperat de mult de a cere de la români virtutea și demnitatea străbunilor, neci credem că am putea deștepta în el simțul cetățeanului Romei; dar neci că facem aicea apel la simțăminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simț de demnitate și mândrie curat omenească. Într-adevăr, nu mai suntem noi meniți de a dicta legi lumei, dar neci am trebui să fim așa de abrutizați ca să ne degradăm noi pre noi înșine la rolul de sclavi. Trebuie să încete aceste referințe de dominați și dominatori; trebuie să fim puși pre picior de națiune egal îndreptățită față cu națiune egal îndreptățită. E timpul ca să ni se răsplătească și nouă sacrificiele cari le-am adus secol cu secol acestei Austrie carea ne-a fost vitregă și acestor Habsburgi pe carii îi iubim cu idolatrie fără să știm de ce, pentru cari ne-am vărsat de atâtea ori sângele inimei noastre fără ca ei să facă nimica pentru noi. Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemți. Sântem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a națiunei noastre. Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștienți de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră și spiritul secolului: „Cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?“

Recapitulăm:

1) În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituționale de astăzi, românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoce un congres general al lor, în care toată națiunea românească să fie reprezentată și care să decidă atitudinea ei față cu situațiunea cea nouă ce împregiurările par a o crea și impune imperiului.

2) Congresul să se declare solidar cu națiunile din Austria ce urmăresc aceleași interese ca și cea română.

3) Congresul să-și aleagă reprezentanța sa, care să comunice tronului voința națiunei românești, cerând a ei satisfacere.

[Federațiunea, Pesta, 5/17 aprilie 1870, Nr. 33]

ÎN UNIRE E TĂRIA
Citim în „Politik“, ziarul intereselor cehe, următorul articol demn de toată luarea aminte:

Acuma e un timp de tranzițiune dintr-o stare nesuferită, nesuportabilă chiar, în niște referințe mai sănătoase și mai conforme naturei lucrurilor. Un ministeriu administrativ va forma deocamdată valul după care se vor începe comunicațiunile cari să ne ducă, la ceva mai bun decât cele ce au esistat până azi. E un început modest acesta, nu trebuie să ne împlă tocmai cu iluziuni; dar poate că totuși va fi odată un „început“. Dacă e însă să se pregătească și să se creeze ceva cu minte, dacă, e ca să scoatem odată carul din noroi, trebuie ca din nici o parte să nu ne punem alene mânele în sân. Credem a fi trecut pentru totdeauna timpii aceia în cari poporele-și cugetau încorporată înțelepciunea cea mai mare în eventualele sfere nalte ale guvernului; timpi în cari popoarele lăsau orice inițiativă pre sama cercurilor acelora, pre când ele însele se dedeau letargici și unei neiertate negligențe spirituale. Acuma nu mai poate succede o operă bună, decât atuncea când „vocea poporului“ se face auzită tare și clar până și în cercurile cele mai nalte, spre a li se face cunoscut cu preciziune: ceea ce vrem și ceea ce nu vrem.
Într-un stat ca cel austriac nu e însă de ajuns ca fiecare popor să se facă destul de remarcabil pre sine numai și să pledeze fiecare pro domo sua: ci aicea o pretinde principiul conservărei de sine ca să se sprijinească unul pre altul și să participe la această operă de reconstrucțiune toate popoarele acelea cărora li-s comune interese mai mult ori mai puțin egale sau simile!
Dacă polonii și slovenii ar fi primit în februariu 1867 programa ce-o statuase boemii și dacă ar fi ajutat la esecuțiunea ei, s-ar fi scutit pre sine și pre imperiu de multe suferințe și de multe umiliri. Această programă însă a fost așa de corectă și așa cu totului tot de esactă, încât în urma urmelor ei totuși au revenit la ea prin părăsirea senatului imperial.
Însă cât timp prețios s-a pierdut prin aceasta. De ce și-au cumpărat ei prin fapte o învățătură pre care putea să le-o dea mai mult decât cu prisos o cugetare simplă și o cumpănire dreaptă a lucrurilor în mai puțin de o oră. Împregiurarea cumcă programa boemă a avut drept poate să ne măgulească oarecum; însă această împregiurare nu ni va putea restitui multele pierderi dureroase pre cari le-am suferit prin aceea că din partea aliaților noștri naturali n-au venit mai curând la cunoștință.
În perioada de tranzițiune de acuma trebuie să ne unim cu toții în aceea ca să nu mai cădem din nou într-o greșeală asemenea celei din trecut. Polonul, slovenul, tirolezul și triestinul doresc tot așa de bine ca boemul și moravul ca să vină odată o stare de lucruri care să respecte drepturile vechie și trebuințele moderne ale fiecăruia din aceste popoare. Să facem dar o mai strânsă ligă spirituală întreolaltă, să comparăm toate pretensiunile noastre comune și să ni garantăm drepturile noastre speciale, întru cât se vor putea împăca numai cu interesele comune. Să ne folosim dar de timpul care ni se dă pentru înnoirea unei legăture tari, care să aducă la valoare și îndeplinire principiile noastre și care să lege una de alta ca într-un lanț condițiunile esistenței noastre pentru mântuirea tuturora.
Trebuie să ne simțim și înțelegem cu acurateță unul pre altul, pentru ca să facem de rușine viclenia inamicilor noștri comuni, a căror țintă rămâne totdeuna aceeași și cari nu vor nimica mai puțin decât de a ne dezbina întotdeuna. Nici un popor să nu se mai lase sedus de la flamura comună prin promisiuni cari se inspiră doar conducătorilor săi. Să ne aducem aminte de trecut, care ne-a învățat cu mii de fapte atât de umane cumcă numai o solidaritate tare poate să ne îndestuleze și să îndeplinească toate la care suntem îndreptățiți. Să ne ferim din calea ademenirilor contrarilor, fie ele cât de strălucite!
Știm cum că boemul și moravul vor rămânea tari și neclintiți pre lângă declarațiunea lor, știm cumcă polonul va păstra dreptul său în deplinea lui măsură, știm cumcă slovenul și triestinul se vor aranja după trebuințele lor și că tirolezul va ținea la vechile stipulate ale țării sale, la privilegiele și drepturile sale, însă toate acestea se pot prea bine regula astfel încât totul să se întâmple în înțelegere comună, căci numai prin această înțelegere putem garanta unei nouă și mai bune stări de lucruri o durată sigură. Poate că se vor ridica voci și din celelalte țări germane ale imperiului, ale căror conducători de până acuma au feștelit-o cu doctrinarismul lor; voci cari să se decidă imperativ pentru noua alianță a popoarelor.
Fiecăruia ce-i al lui și tuturor drept și îndestulare“ — asta să fie deviza noilor confederați. Din această deviză însă să vadă și compatrioții noștri germani din Boemia și Moravia cumcă, noi nu căutăm nicidecât ca să-i suprematizăm cumva.
„Cu toți germanii din Austria se vor înțelege declaranții boemi mai curând și mai lesne decât cu germanii din Boemia“ — zise mai deunăzi un om de stat care se interesa foarte mult de cursul lucrurilor în imperiu, după cum ne informăm dintr-o știre demnă de crezut.
Oare această vorbă fatală, în care zace atâta durere și atâtea consecințe teribile, să rămână, întotdeuna adevărată? Noi n-am cercat niciodată de a suprematiza pre germanii din Boemia, îndată ce vor voi să facă pace cu noi, li întindem cu francheță și onestitate mâna noastră compatriotă, care voiește ca ei să aibă aceleași drepturi pre cari noi le cerem și pentru noi. „Foaia nescrisă“ pre care le-a lăsat-o deja declarațiunea noastră, deplina garantare a dezvoltării lor naționale pre lângă o cât se poate mai mare libertate politică și pre lângă self-government municipal, toate acestea li stau încă spre dispozițiune. Din toată inima vrem odată o adevărată pace națională în țară și sfârșitul tuturor acestor certe și lupte carile sug măduva patriei noastre comune. Noi n-am dorit niciodată subjugarea unui popor prin celălalt, ci am recunoscut întotdeauna de semnul unui simț servil când o națiune voiește să face din cealaltă serva ei umilită. Însă tocmai pentru aceasta e de trebuință ca să se creeze o adevărată federațiune a popoarelor, în care unul să stea pentru toți și toți pentru unul; — o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor și care să apere dreptul special al fiecărei țări, întru cât însă acest drept nu desprețuiește interesele celorlalți.
De li va succede popoarelor ca să fundeze această federațiune, atuncea fiece guvern o va primi de programă a sa și va trebui să lucreze în spiritul ei. Atuncea nu trebuie să mai așteptăm o incertitudine nesigură, atuncea vom avea în mâni garanția unui viitor cert și sigur și nu vom mai lăsa să ne-o răpească nimenea.

Până aicea ziarul „Politik“.

Va să zică, dacă presupunem cumcă acest ziar e espresiunea opiniei publice a cehilor, atuncea cehii cer o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; și se pare cumcă aceasta ar fi și ideea celorlalte naționalități ale Austriei. Ce fac românii pentru a se alia acestei idee? — Căci, vă încredințez, dacă românii vor lăsa să li scape și această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare, dacă românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituțiunei din decembre asupra imperiului întreg, atuncea lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opozițiune afară de noi, pre când azi avem atâtea națiuni cari au interese comune nouă și se luptă alături cu noi. În momentul când toate națiunile dau cu piciorul stărei de față a lucrurilor, numind-o nesuferită și nesuportabilă, au și românii dreptul și datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând și rămași singuri pre câmpul de luptă, nimeni nu se va mai spăria de opozițiunea noastră singuratecă. Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi și împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor ști totdeuna să amețească capetele până și a conducătorilor noștri cu promisiuni lucie, dar etern minciunoase. Cine ar crede cumcă ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate încât să redeie, d.es., autonomia Transilvaniei, pre care au răpit-o fără consimțământul românilor? Și apoi neci nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenți să ni dea nimica. Când un făcător de rele comite o infracțiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanța competentă de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiția. Se poate chiar ca justiția, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din ființa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiția, bine informată, va revoca o sentință ori o aprobare nedreaptă. Această justiție până azi rău informată e tronul. Numai tranzacțiunile directe cu tronul pot ținea pre români pre terenul absolut al drepturilor lor; tranzacțiuni de altă natură însă, cari, unite cu umilire, să se subordineze intereselor unei alte națiuni sunt periculoase, criminale chiar. Ce drept mai mult pot avea ungurii în această țară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istorie sunt cu mult mai târziu veniți decât noi? Această influință binefăcătorie și îndreptățită asupra tronului trebuie să se eserciteze însă laolaltă și în același timp cu celelalte națiuni nemulțumite. A aștepta să culegem fructele semănate de alții e nedemn și periculos. Căci să ne aducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru și răscumpărătorul drepturilor noastre afară de noi înșine. Azi foaia se întoarce și fiecare-și caută de interesele sale proprie. În principiu au și început organele opozițiunei a localiza reforma Austriei, astfeli încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou cu renumitul răspuns: „A plânge putem, dar a ajuta nu“, căci ei își vor fi isprăvit trebile și ne vor lăsa pre noi în voia sorții și a neenergiei noastre. Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu națiunile nemulțumite ale Austriei; să pășim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu, mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituțiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrățire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri. Ungurii chiar tind într’ acolo ca să localizeze reforma Austriei; să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă cumcă, întru reconstrucțiunea Austriei, inamiciția ungurilor se poate înconjura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea și mântuirea noastră în noi este!

[Federațiunea, Pesta, 10/22 aprilie 1870, Nr. 34]

Mihai-Eminescu.Ro

Valea Putnei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)




EMINESCU LA „TIMPUL” (1877-1883), „ROMÂNIA LIBERĂ” (1888) ŞI „FÂNTÂNA BLANDUZIEI” (1888-1889) – de Dimitrie VATAMANIUC

I. CONSIDERAŢII GENERALE

Profesorul Dimitrie Vatamaniuc, eminescolog, membru de Onoare al Academiei Romane, editorul Operelor lui Mihai Eminescu, editia Academiei. Foto: Cristina Nichitus Roncea

1 Fondarea „Timpului” şi schimbările în orientarea sa politică.

Cotidianul bucureştean este întemeiat în 1876, ca organ de presă al Partidului conservator, de sub conducerea lui Lascăr Catargiu, la guvern din 11 martie 1871. Adunarea deputaţilor discută în martie 1876 situaţia financiară a ţării şi se produc mari neânţelegeri în sînul guvernului conservator. V. Boerescu, Gr. G. Cantacuzino, D. Ghica şi alţi membri marcanţi ai Partidului conservator se retrag din guvern pe motiv că acesta devenise al „nouei direcţiuni din Iaşi”. Grupul dizident ia cu el şi „Presa”, organul oficial al Partidului conservator, întemeiat de V. Boerescu în 1868. Partidul liberal, în opoziţie, avea două ziare centrale- „Românul” şi „Alegătorul liber”- în timp ce Partidul conservator, la conducerea ţării, nu dispunea de un organ central de presă. Conservatorii considerară că o asemenea „lacună” nu putea rămâne neâmplinită şi hotărâră să scoată „Timpul”, organ guvernamental, care începe să apară în 15 martie 1876. Guvernul Lascăr Catargiu se retrage de la conducerea ţării în 3 aprilie 1876, ca să-i ia locul un guvern de tranziţie condus de I. Em. Florescu (4/16 aprilie- 26 aprilie/8 mai 1876), căruia îi urmează guvernul de coaliţie liberală (27 aprilie/9 mai- 23 iulie/4 august 1876). La alegerile din iunie 1876, Partidul liberal obţine o majoritate covârşitoare şi în 24 iulie/5 august 1876 se formează guvernul liberal, care rămâne la conducerea ţării până în martie 1888. Schimbările la conducerea ţării determină şi orientarea politică a „Timpului” care, din organ de presă guvernamental, devine ziar de opoziţie. Conducerea majorităţii conservatoare considera că „Timpul” putea aduce servicii Partidului conservator şi hotărăşte să-l susţină prin cotizaţii ale membrilor săi. P.P. Carp şi T. Rosetti se declară împotriva scoaterii, mai departe, a ziarului întrucât constituia o povară pentru membrii Partidului conservator, trecut în opoziţie, şi nu se întrevedeau nici foloasele imediate ce le putea aduce. Deşi unii membri marcanţi ai Partidului conservator se desolidarizează de majoritatea conservatoare, aceasta hotărăşte totuşi să scoată în continuare ziarul. V. Pogor este însărcinat cu strângerea contribuţiilor de la ieşeni, susţinătorii mai importanţi, sub raport financiar, ai cotidianului bucureştean.

În manuscrisul 2264 se păstrează mai multe Anexe (288, 289, 290), nu ştim la ce document, cu numele „membrilor fondatori” ai ziarului. Transcriem această listă întrucât unele din aceste nume se întâlnesc şi în articolele poetului: L. Catargiu, I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, G. Manu, C. Suţu, A. Lahovari, T. Maiorescu, T. Ştirbei, V. Pogor, G. Filipescu, N. Drosu, Gr. Păucescu, G. Băleanu, L. Paciurea, A. Catargiu, G. Triandafil, P. Millo. Cel din urmă îndeplineşte şi funcţia de casier în redacţie.

Conducerea Partidului conservator face cunoscut în 18 noiembrie 1876 că într-o adunare numeroasă se hotărî să se încredinţeze redactarea ziarului lui Grigore H. Grandea, cunoscut prin atitudinea sa antiliberală (88, p. 109-114). Cu câteva zile mai înainte, în 10 noiembrie 1876, „Timpul” înscrie pe frontispiciul său: „Ziar politic, comercial, industrial şi literar”. Gruparea junimistă din Partidul conservator îl suspectează pe Gr. H. Grandea pentru faptul că nu făcea suficientă propagandă „Convorbirilor literare”, revista ieşeană. Maiorescu îi scrie lui I. Negruzzi în 17/29 ianuarie 1877 că de la „Timpul” nu se putea aştepta nimic câtă vreme îl redacta „fleacul cela de H. Grandea” (38, I, p. 7). „Timpul” informează cititorii în 27 ianuarie/ 8 februarie 1877 că se înmulţi numărul membrilor în redacţie şi că înceta rezerva lui P.P. Carp şi a „amicilor” săi faţă de ziar. Interesant de observat că de la această dată se suprimă şi subtitlul ziarului. Schimbările acestea arată că „Timpul” trece din mâinile majorităţii conservatoare în cele ale grupării junimiste.

Conducerea „Timpului” o ia T. Maiorescu care rămâne în fruntea ziarului până la sfârşitul lui aprilie 1877. „De la sfârşitul lui ianuarie – scrie Maiorescu în Jurnalul său – pînă la ultima aprilie (3 luni), am redactat «Timpul», mai toate articolele de fond ale mele din acest interval” (28, I, p. 276). în redacţie intră şi I. Slavici, care îşi asumă răspunderea pentru partea literară şi politica externă.

Maiorescu se retrage de la conducerea ziarului ca urmare a complicării situaţiei internaţionale. În iulie 1877 părăseşte redacţia şi Gr. H. Grandea, spre a scoate „Războiul”, cotidian cu ilustraţii care se bucură, încă de la început, de-o mare popularitate. Redactarea „Timpului” rămâne în sarcina lui Slavici şi a lui G. I. Pompilian, profesor la Şcoala normală pentru învăţătura poporului român. „Mă vei crede că nu ţi-am scris pînă acum – îi mărturiseşte Slavici lui I. Negruzzi în 5 august 1877 – fiindcă mi-a fost peste putinţă să găsesc câteva momente de linişte sufletească. Sânt vreo 14 zile de când aproape nimeni nu mai vine pe la redacţia «Timpului» încât singuri doi inşi, eu şi Pompilian, trebuie să-i umplem coloanele. Grandea lucrează la «Războiul» fiindcă la «Timpul» nimeni nu-l mai plăteşte şi omul vrea să trăiască. Nici eu n-am luat de 3 luni de zile bani. La comisia istorică unde urmez cu lucrările, cu toate că [nu] am fost şters din buget, de 6 luni nu am fost plătit. Trăiesc numai eu ştiu cum, corecturi, reviste externe, notiţe de prin ziare, varietăţi, aceasta e zilnica mea hrană” (35, II, p. 280). Slavici îi scrie din nou lui I. Negruzzi în 31 august 1877 şi arată că în condiţiile în care era pus să lucreze nu-i rămânea decât să se retragă din redacţie (35, 11, p. 282). V. Pogor trimite pentru redacţia „Timpului” în 2 septembrie 1877, 3616 lei noi. În scrisoarea către Maiorescu se scuză că nu putuse aduna mai mult întrucât unele persoane lipseau din Iaşi şi „multe din cele din Iaşi s-a refuzat a plăti” (72, p. 213). Se confirma opinia lui T. Rosetti că susţinerea ziarului va fi o povară pentru gruparea junimistă.

 

2 Intrarea lui Eminescu în redacţia cotidianului bucureştean.

Condiţiile critice în care era pus să scoată „Timpul” îl determină pe Slavici să-l cheme pe Eminescu de la Iaşi, unde redacta „Curierul de Iaşi”, din mai 1876 (113, p. 101-107). Poetul intenţiona să vină la Bucureşti încă din decembrie 1876, cum reiese dintr-o scrisoare a lui I. Negruzzi către T. Maiorescu (72, p. 215). Slavici angajează „Timpul” în polemica în jurul Logicei lui Maiorescu, pentru a crea o atmosferă favorabilă intrării poetului în redacţie. Acum apare, pentru prima dată, numele său în ziarul bucureştean (OPERE, IX, 770). Eminescu îi scrie lui Slavici, în 12 octombrie 1877, că era pregătit să vină la Bucureşti, dar că nu avea bani de drum. „Dacă m-ar hotărî cineva să viu la Bucureşti – scrie Eminescu – ai fi tocmai tu […]. Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţiu gura pân-acum – 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagaje: cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii” (OPERE, XVI, 184). Poetul îi scrie şi lui Maiorescu, în germană, în 15 octombrie 1877 şi face o prezentare critică a Junimii ieşene (OPERE, XVI, 184-185).

Din documente se desprinde că Eminescu intră în redacţia „Timpului” între 25 octombrie şi 2 noiembrie 1877. Judecând numai după ultimele articole din „Curierul de Iaşi”, care îi pot fi atribuite şi care apar în nr. 118 din 30 octombrie 1877 (OPERE, IX, 438-439), s-ar părea că poetul părăseşte Iaşul între 30 octombrie şi 1 noiembrie 1877. Dar articolele publicate în 30 octombrie reproduc informaţii din 24 octombrie 1877 şi chiar de mai înainte de această dată. Este de mare însemnătate şi un alt amănunt. Numărul 118 ar fi trebuit să apară, ca al doilea din săptămână, miercuri 26 octombrie 1877. Cum însă în această zi era sărbătoare şi ziarul n-a apărut, numărul urmând să iasă vineri 28 octombrie 1877 şi nu duminică în 30 octombrie 1877. Plecarea lui Eminescu produce însă perturbări în redacţia „Curierului de Iaşi” şi în săptămâna 23-29 octombrie ziarul nu apare de trei ori, ca de obicei şi nici măcar de două ori, ci o singură dată şi atunci cu articole întocmite cu mult înainte. Putem susţine, pe baza acestor date, că Eminescu părăseşte Iaşul între 25-27 octombrie 1877 – nu mai devreme şi nici mai târziu. Se verifică şi documentar informaţiile lui Slavici care fixează Sf. Dumitru data sosirii lui Eminescu în Bucureşti (92, p. 168). Nu poate fi împărtăşită, sub nici un motiv, opinia privind prezenţa lui Eminescu în redacţia „Timpului” înainte de 27 octombrie 1877. Înainte de această dată nu i se pot atribui articole fie şi numai pentru motivul că poetul nu se afla în redacţia cotidianului bucureştean.

 

II – EMINESCU LA „TIMPUL”

 

1. Periodizarea publicisticii eminesciene.

Eminescu îşi începe activitatea la „Timpul” efectiv la începutul lui noiembrie şi o încheie la sfârşitul lui iunie 1883. Publicistica din aceşti ani o tipărim în patru volume: X, noiembrie 1877- februarie 1880; XI, februarie 1880 – decembrie 1880; XII, ianuarie 1881 – decembrie 1881 şi XIII, ianuarie 1882 – iunie 1883. în ultimul volum includem şi colaborările, puţine la număr, la „România liberă” şi „Fântâna Blanduziei”, din 1888 şi 1889. În periodizarea noastră ţinem seamă de statutul poetului în redacţia cotidianului bucureştean. Eminescu este, între noiembrie 1877 şi februarie 1880, simplu redactor, asemeni lui I. Slavici, I.L. Caragiale, Ronetti Roman. Conducerea ziarului o avea un comitet de redacţie, reprezentat de I.A. Cantacuzino, în calitate de redactor responsabil. Materialele se discutau în redacţie şi chiar dacă fiecare din redactori venea cu o notă personală, se impunea să nu depăşească anume limite, fixate de comitetul de conducere. Cercetătorii operei lui Eminescu sânt călăuziţi de ideea că prezenţa poetului în redacţia „Timpului” trebuia să producă, încă de la început, un reviriment în coloanele ziarului. Acest lucru nu se întâmplă şi primele articole pe care i le atribuim le trecem la incerte. Explicaţia stă în faptul că Eminescu intră în redacţia „Timpului” într-un moment când soarta războiului din Balcani nu se decisese, şi se impunea ca ziarul să discute cu mare prudenţă problemele politice.” «Timpul» în sfârşit îl citeşti în toate zilele – îi scrie Slavici lui I. Negruzzi în 14 decembrie 1877 – dacă îl citeşti. Ordinul de zi este rezerva -, astfel încât fiecare cuvânt se cumpeneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică” (35, II, p. 285). Campania de presă la care se referă Slavici este inaugurată de poet cu articolul Dorobanţii, iar de prozator cu Sărmanii viteji de la Plevna. Ea este îndreptată împotriva Partidului liberal şi nu sânt cruţaţi nici conservatorii. De aici şi conflicte cu I.A. Cantacuzino care cere, în mai multe rânduri, sprijinul comitetului de conducere. Dintr-o scrisoare a sa către T. Maiorescu, din 19/31 ociombrie 1878, luăm cunoştinţă că Eminescu nu ţinea seama de îngrădirile impuse de comitetul de conducere. „Soyez bon pour revenir- scrie I.A. Cantacuzino- a la charge aupres de lui; je lui ai parle moi-meme aujourd’hui; faîtes-le aussi. Sans rien lui dire qui puisse eveiller sa susceptibilite ou sa sensibilite, obtenez de sa part, non pas de ne pas dire la verite, mais de n’en dire qu’une faible partie” (38, V, p. 122). Vina care i se aducea lui Eminescu consta în faptul că stăruia să facă din „Timpul” un organ personal de presă („il persiste a faire du „Timpul» l’organe personnel”).

Cucerirea independenţei deschide o epocă nouă în istoria noastră naţională şi partidele politice trec la elaborarea de noi programe pe baza cărora să-şi desfăşoare activitatea. Conservatorii înfiinţează, la începutul anului 1880, un club politic, cu un comitet de conducere şi se declară partid politic constituţional. Conservatorii activară până la această dată ca formaţiune politică în sânul căreia se distingeau câteva grupări, mai importantă fiind cea junimistă. Aceasta îi avea în frunte pe T. Maiorescu, P.P. Carp şi Th. Rosetti. Existau însă şi între aceştia deosebiri de vederi în multe probleme de politică internă şi externă. Preşedinte al Clubului politic şi al Partidului conservator este desemnat Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, care întocmeşte şi noul Program al Partidului conservator. Clubul politic preia şi conducerea ziarului „Timpul” şi-l numeşte pe Eminescu redactor-şef, la propunerea lui Emanoil Costache Epureanu, care îl preţuia pentru activitatea scriitoricească.

Poetul conduce cotidianul bucureştean ca redactor-şef între 16 februarie 1880 şi decembrie 1881. Este epoca de maximă intensitate în activitatea sa ziaristică. Eminescu o inaugurează cu suita de articole Studii asupra situaţiei şi dă orientarea politică a ziarului, care nu concordă adesea cu cea a Partidului conservator. Articolele le publică, cu puţine excepţii, ca al doilea editorial şi ele se succed număr de număr. Problemele care stau în atenţia sa privesc, cu precădere, viaţa politică internă. Ţinând seama de schimbarea în statutul personal al poetului în redacţie s-ar fi impus ca publicistica din aceşti ani să fie cuprinsă într-un singur volum. Amploarea ei, puţin obişnuită, face să-i consacrăm două volume. Insistăm asupra acestui aspect spre a atrage atenţia că, deşi repartizată în două volume (XI şi XII), formează o singură secţiune în ansamblul publicisticii eminesciene.

Partidul liberal îşi consolidează poziţia politică după proclamarea regatului în martie 1881 şi gruparea junimistă din Partidul conservator se orientează spre liberali. P.P.Carp primeşte să reprezinte guvernul liberal, ca ambasador la Viena, P. Mavrogheni trece, în aceeaşi calitate, la Roma, iar T. Rosetti preia preşedinţia Curţii de Casaţie. Eminescu conveni să lase conducerea „Timpului” în seama lui Grigore G. Păucescu, ca urmare a acestei orientări a grupării junimiste spre Partidul liberal. Fondator al revistei „Dreptul” (1871) şi mai tîrziu redactor la „Epoca” (1886-1888), Gr. Păucescu aduce în redacţie unii din colaboratorii săi apropiaţi. Poetul este prim-redactor pentru partea politică, dublat de N. Christescu, venit de la „Dreptul” şi care îl înlocuieşte în timpul absenţelor din redacţie. Eminescu dă trei articole pe săptămână şi urmăreşte presa străină, îndeosebi cea germană.

Activitatea sa publicistică nu mai apare la fel de susţinută, ca în epocile anterioare. Schimbarea statutului în redacţie nu este singura explicaţie pentru această constatare. Elaborează acum Luceafărul în forma definitivă şi trece pe al doilea plan colaborarea la cotidianul bucureştean. De altfel „Timpul” devine, din ianuarie 1883, organ de presă al „opoziţiei coalizate” formată din conservatorii orientaţi spre liberali şi „Liberalii sinceri”, gruparea lui G. Vernescu din Partidul liberal. Se explică de ce scade interesul său pentru ziar şi activitatea sa se încadrează în limitele obligaţiilor redacţionale. Sânt momente când se hotărăşte să-şi dea chiar demisia. „Permiteţi-mi a vă declara- îi scrie Eminescu lui Lascăr Catargiu în 16 februarie 1883- că mie unuia nu mi-e încă indiferent cu cine împărtăşesc onoarea de-a colabora la una şi aceeaşi publicaţiune” (OPERE, XVI, 195). Scrisoarea este şi o mărturie a dezacordului lui Eminescu cu orientarea politică ce-o da Grigore G. Păucescu ziarului.

Semnificativ este şi faptul că Grigore G. Păucescu nu va include în ediţia sa din publicistica poetului la „Timpul” nici un articol din 1882-1883. După ce devine organ de presă al „opoziţiei coalizate”, „Timpul” este în declin evident şi Maiorescu deplânge „limbagiul la care se coborâse” (28, p. 212). De altfel, „Timpul” fuzionează în 17 martie l884 cu „Binele public” şi în locul lor apare „România”, organ de presă al „Partidului liberal-conservator”.

Eminescu îşi începe publicistica politică cu o polemică cu presa din Imperiul austro-ungar în sprijinul revendicărilor românilor de sub stăpânirea acestuia şi o încheie la „Timpul”, în ajunul prăbuşirii sale intelectuale, tot cu o polemică, cu aceeaşi presă, în care condamnă asuprirea naţională şi practicile demagogice în viaţa politică.

 

2. Epilogul publicisticii eminesciene.

Colaborarea lui Eminescu la „România liberă”, în noiembrie 1888, marchează reintrarea sa în gazetărie, după o întrerupere de mai bine de cinci ani. Cotidianul „tinerilor liberali” se declară, încă din 16 ianuarie 1885, organ de presă al grupării junimiste din Partidul conservator. Eminescu pledează şi aici pentru schimbarea „relaţiilor” de muncă spre a veni în sprijinul „celor nemulţumiţi”. De la „România liberă”, Eminescu trece la „Fântâna Blanduziei”, la care colaborează în decembrie 1888 şi în ianuarie 1889. Poetul se pronunţa şi aici în sprijinul ridicării „stărei igenice şi materiale a cultivatorilor”. Colaborarea la aceste publicaţii se înscrie ca un epilog în ansamblul publicisticii eminesciene.

 

III. PUBLICISTICA DE LA TIMPUL” ÎN EDIŢIILE CRITICE

 

Există opinia potrivit căreia ediţiile întocmite de I. Creţu din publicistica lui Eminescu Opere, în patru volume, din 1939 şi Opera politică, în două volume, din 1941, cele mai cuprinzătoare din proza politică eminesciană ce le avem până acum, ar fi abuzive în sensul că s-ar fi inclus în ele un mare număr de articole ce nu aparţin poetului. Se are în vedere nu atât publicistica din „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare”, „Românul” şi „Curierul de Iaşi”, tipărită de noi în OPERE, IX şi din care I. Creţu include în ediţie numai 20 de articole, cât mai ales cea de la „Timpul” din care tipăreşte vreo 320 de articole. Dintre acestea figurează în ediţiile anterioare vreo 60-70 de articole. Ediţiile lui I. Creţu tipăresc, cum nu este greu de observat, un număr considerabil de articole rămase îngropate în coloanele cotidianului bucureştean, fapt ce, la vremea aceea, apare drept abuziv.

Problema se pune însă în cu totul alţi termeni.

În perioada noiembrie 1877 şi iunie 1883, când Eminescu lucrează în redacţia „Timpului”, apar din acest ziar 1631 de numere. Din calculul întreprins se impune să fie scoase numerele pentru două luni din vara anului 1878, când poetul traduce, la Floreşti, în Oltenia, primul volum din tratatul lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumanen, apoi numerele din iunie 1882, când pleacă la Constanţa, într-un concediu şi, de asemenea, numerele pentru câteva săptămâni din acelaşi an, când ştim că a fost internat în spital. Mai trebuie observat că în perioada 1882-1883 poetul avea obligaţia, ca prim-redactor pentru partea politică, să dea câte trei articole pe săptămână. Procedând cu o maximă stricteţe limitativă, Eminescu nu colaborează în jur de 200-230 de numere. Mai rămân în discuţie vreo 1400 de numere din „Timpul” la care poetul avea obligaţia să colaboreze, în raport cu funcţiile pe care le deţinea în redacţie.

Ediţia lui I. Creţu, Opera politică, două volume, din 1941, reproduce din „Timpul”, cum am văzut, 320 de articole. Mai multe articole din ediţia lui I. Creţu nu sânt însă de Eminescu.

Unul dintre acestea se întinde, cum se va vedea mai departe, pe nu mai puţin de 20 de numere. Rămân în discuţie vreo 290 de articole. Cu aceste articole Eminescu ca redactor, redactor-şef şi prim-redactor nu ar acoperi nici măcar numerele pe un singur an din cotidianul bucureştean. „Timpul” apare în 1880 şi 1881, când Eminescu îl conduce ca redactor-şef, în 290 de numere şi respectiv 296 de numere. Raportând cele 290 de articole din ediţia I . Creţu la cele 1400 de numere, la care trebuia să colaboreze poetul, rămân descoperite 1110 numere. Apare de neânţeles pentru care motiv Eminescu, cu o activitate prodigioasă la „Curierul de Iaşi”, intrat în redacţia „Timpului”, s-ar fi mărginit numai la câteva articole pe lună şi aceasta vreme de aproape şase ani. Nimeni nu ar fi menţinut un redactor, necum un prim-redactor, şi cu atât mai mult un redactor-şef, numai cu o asemenea contribuţie în susţinerea unui cotidian politic.

Publicistica lui Eminescu este judecată cu o optică îngustă şi în recuperarea ei din cotidianul bucureştean s-a procedat selectiv şi nu exhaustiv. S-au reţinut, astfel, numai articolele de cea mai înaltă ţinută jurnalistică, îndeosebi sub aspect polemic. Poetul face însă la „Timpu l” gazetărie cotidiană. Îi aparţin, astfel, comentariile operative pe diferite teme la ordinea zilei, notele redacţionale, introducerile la materialele reproduse din alte publicaţii. Îi aparţin, de asemenea, traducerile din presa străină, cu precădere cea germană. Nimic nu justifică omiterea lor dintr-o ediţie integrală. Orânduirea strict cronologică şi a acestor texte, în suita celorlalte articole, oferă unica posibilitate în cunoaşterea exactă a diversităţii preocupărilor lui Eminescu şi a desfăşurării, î n timp, a publicisticii sale. Alte ediţii, de alt tip, se pot limita să preia numai anume texte şi să le orânduiască după alte criterii.

Ziaristica nu reprezenta pentru Eminescu numai o obligaţie de serviciu, ci răspundea structurii personalitătii sale. Ea constituia pentru poet, cu alte cuvinte, modalitatea prin care întreţinea dialogul public cu contemporanii. Eminescu susţine acest dialog cu o devoţiune rar întâlnită şi o dăruire ce merge până la sacrificiul de sine.

Eminescu îl informează pe Iacob Negruzzi în februarie 1878 asupra muncii sale în redacţia cotidianului bucureştean. Poetul se scuză că nu putuse răspunde la scrisorile primite de la ieşeni. „Dacă n-am scris multora din ei cauza e că la «Timpul» am fiece zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) şi această masturbaţie intelectuală ne face incapabili de-a ne aduna minţile” (OPERE, XVI, 348). Situaţia aceasta nu se schimbă nici mai târziu. Poetul îi scrie tatălui său în 18 martie 1881, că nu-i putea îndeplini rugămintea să vină acasă, fie şi numai pentru câteva zile. „Aş dori din toată inima să vin acasă, să văd dac-aş găsi vr-un om de încredere, care să-mi ţie locul, căci negustoria asta, pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te ingăduie să închizi o zi dugheana şi să mai iei lumea în ca p, ci toate zilele trebuie omul să-şi bată capul ca să afle minciuni nouă” (OPERE, XVI, 188-189).Eminescu ţinea să adauge că îi era „acru de cerneală şi condei”. Poetul îi scrie şi Veronicăi Micle în 11 ianuarie 1882,

că deschiderea Parlamentului îi ocupa tot timpul (OPERE, XVI, 190). Veronica Micle îl învinuia, în scrisoarea din 28 februarie 1882, că nu avea altă preocupare decât activitatea de la ziarul bucureştean (OPERE, XVI, 637). Eminescu se referă la activitatea sa la „Timpul” şi în scrisoarea către Lascăr Catargiu, din 16 februarie 1883, în care arată că îi aparţineau în anii când lucrează la redacţia ziarului „nenumărate coloane” (OPERE,XVI,195-196). I. Slavici ne informează, la rândul său ,că Eminescu practica o gazetărie cotidiană şi combătea „m ultele rele ce se iveau în fiecare clipă împregiurul lui” (92, p. 114).

Judecând publicistica lui Eminescu în contextul acestor mărturii, apare ridicol să o reducem la 300-400 dc articole pe întinderea a aproape şapte ani. Coala de tipar cuprindea la „Timpul” formatul obişnuit de ziar în patru pagini, cu cinci coloane de pagină. Se tipăreau, obligatoriu, în prima pagină, telegramele externe, care acopereau, în general, o jumătate de coloană, un editorial, în care se tratau probleme de interes general, pe m ai multe coloane, şi cel puţin un comentariu privind evenimentele cotidiene interne şi externe. Eminescu introduce, ca redactor-şef, şi un al doilea editorial, pe care îl întocmeşte, cu puţine excepţii, tot el, pe tot parcursul anilor 1880-1881. Două pagini ale ziarului, a doua şi a treia, erau destinate cuvântărilor din Adunarea deputaţilor şi din Senat, reproducerilor din presa română şi străină şi informaţiilor din viaţa politică şi culturală. Ultima pagina se destina reclamelor.

Examinând activitatea lui Eminescu la „Timpul” în concordanţă cu mărturiile sale, cu ale lui I. Slavici şi cu ale altor contemporani, ar trebui să-i atribuim în jur de 2000 de articole. Noi tipărim în secţiunea publicisticii la „Timpul” (vol. X-XIII) în jur de 1200 de articole certe şi vreo 70 de articole incerte. Alăturăm la acestea 124 texte, concepte şi extrase, transcrise din manuscrise, neincluse în ediţiile anterioare. Ediţia de faţă vine, faţă de ediţia I. Creţu, cu un spor de vreo 1100 de articole. Această creştere specta culoasă apare de neânţeles pentru cine nu ţine seama de conştiinţa profesională a poetului, împinsă, cum arată contemporanii săi, până la ultimele limite.

Creşterea de 1100 de articole se explică prin includerea textelor din manuscrise, prin noi iden tificări şi prin traducerile din presa străină, foarte numeroase, ce nu se tipăresc în ediţiile anterioare. Cu toate acestea, activitatea ziaristică a lui Eminescu la „Timpul”, aşa cum este cuprinsă în ediţia de faţă, este departe de-a ilustra întreaga muncă ce-o desfăşoară poetul în redacţia cotidianului bucureştean. Se constată, astfel, o diferenţă foarte mare (peste 900 de articole) între numărul celor tipărite de noi şi numărul celor ce bănuim a rezulta din umplerea, zilnic, împreună cu Slavici, a unei coli de tipar. Activitatea lui Eminescu la „Timpul” nu constă însă exclusiv din elaborarea de articole originale. Ea include şi reproducerile din alte publicaţii, importante pentru cunoaşterea opţiunilor poetului. Aceste texte nu pot figura într-o ediţie a scrierilor sale.

Pornind de la aceste constatări, convenim uşor că ediţiile anterioare din publicistica lui Eminescu- inclusiv cele ale lui I. Creţu- sânt, în adevăr, abuzive, însă nu prin ceea ce cuprind, ci prin ceea ce omit, fie datorită principiu lui selectiv, fie datorită dificultăţilor întâmpinate în identificarea articolelor, fie cu bună ştiinţă din alte considerente. Să ilustrăm cu câteva exemple. Studiul Creditul mobiliar este inclus atât în ediţia din 1914, cât şi în ediţiile lui I. Creţu din 1939 şi 1941. Ne oprim la acest studiu pentru faptul că el se păstrează şi în manuscrisul 2264, în două caiete compacte, încât nu se pot ridica obiecţii cu privire la paternitatea eminesciană. Studiul face parte dintr-o familie de texte, cum se vede din manuscrise, din care ediţiile amintite mai sus nu tipăresc decât două. Au rămas îngropate în coloanele „Timpului” alte cinci articole din această familie de texte, care nu figurează în nici o ediţie anterioară. Asistăm, pe de altă parte, şi la omisiuni cu b ună ştiinţă. I. Creţu nu retipăreşte în ediţia sa din 1941 articole ca [„« Spre răsărit şi nu spre apus » … „] şi [„Mulţămită împrejurărilor … „], fără să dea explicaţii pentru excluderea lor. În primul, Eminescu critică în termeni necruţători politic a expansionistă germană „Drang nach Osten”, iar în al doilea face aprecieri elogioase cu privire la evreii care înţeleseseră să pună interesele ţării mai presus de interesele personale.

Publicistica eminesciană, dezgropată din coloanele cotidianului bucureştean în integralitatea sa, permite să se dea o judecată dreaptă şi definitivă asupra acestui sector din activitatea sa, cu nimic inferior, cum arată G. Călinescu, creaţiei literare.

 

IV. PATERNITATEA ŞI UNELE ASPECTE ALE METODEI DE LUCRU

Eminescu nu-şi semnează articolele din „Timpul”, cum se proceda în presa vremii, şi dă chiar explicaţii asupra acestei practici. Articolele nesemnate reprezentau orientarea generală a ziarului şi-l angajau în faţa organelor administrative. Procesele de presă sau de altă natură se intentau redactorului-şef, cum se întâmplă şi în cazul cotidianului bucureştean. Articolele semnate se consideră că exprimau puncte de vedere personale şi răspunderea revenea numai autorului lor. Numele lui Eminescu apare prima dată în cotidianul bucureştean în septembrie 1877, când I. Slavici îi reproduce, cum am arătat mai sus, articolul Observaţii critice, publicat în „Curierul de Iaşi”. Semnează, apoi, Scrisoarea III, reprodusă din „Convorbiri literare”, poem în care unii contemporani văd un pamflet în versuri îndreptat împotriva liberalilor. Poetul semnează cu numele său, cât lucrează în redacţie, un singur articol, Materialuri etnologice, răspunsul pe care îl dă lui N. Xenopol şi cu iniţiale recenzia la prozele lui I. Slavici Novele din popor şi o alta la culegerea lui E. Băican, Literatura populară, reprodusă de acesta ulterior şi ca prefaţă la antologia sa. Eminescu se foloseşte şi de un pseudonim, Fantasio, cu care semnează trei articole, Babele au trecut, Un răspuns d-lui C.A. Rosetti şi Al doilea răspuns d-lui C.A. Rosetti, toate din 1882. Pseudonimul Fantasio este folosit şi de alţi colaboratori ai cotidianului bucureştean. Nu-i pot fi atribuite nici articolele semnate Cenzor, Nemesis sau cu alte pseudonime. Să precizăm, tot aici, că în epoca anterioară gazetăriei de la „Timpul” Eminescu semnează cu numele său, cu iniţiale şi cu pseudonimul Varro 16 articole şi documente, acestea din timpul pregătirilor pentru Serbarea de la Putna, din august 1871. Să mai notăm şi faptul că la reintrarea în gazetărie îşi semnează numai cu iniţiale toate cele 6 articole publicate în „România liberă” şi în „Fântâna Blanduziei” în 1888-1889.

Judecând articolele semnate în ansamblul publicisticii eminesciene nu este greu de observat că ele ocupă, ca număr, un loc neânsemnat. Se impune să ţinem seama şi de faptul că articolele semnate sânt dispersate pe parcursul întregii activităţi gazetăreşti a poetului şi chiar dacă oferă elemente preţioase în stabilirea paternităţii, acestea nu sânt totuşi suficiente să cuprindem toată publicistica eminesciană. Situaţia se complică şi mai mult în epoca gazetăriei la cotidianul bucureştean pentru care avem de altfel şi cele mai puţine articole semnate. Mărturiile contemporanilor arată că articolele se citeau în redacţie, cel puţin între 1877-1879, încât expresiile luate în considerare singure nu mai constituie un criteriu atât de sigur în stabilirea paternităţii. I. Slavici evocă munca în redacţia cotidianului bucureştean în pagini memorabile. „Luaserăm adecă Eminescu şi eu- scrie prozatorul- încă de la Viena obiceiul de-a citi împreună tot ceea ce fie unul, fie altul avea de gând să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu.

Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi, cât şi ceea ce scria el însuşi.

Citea mai întâi articolul în întregimea lui, ca să ne putem da seama despre «impresiunea generală». Urmau asupra vederilor generale discuţiuni, care se-ntindeau foarte departe, pătrunzând din politică în economia naţională, în etică şi-n estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află azi ţara, discuţiuni vii şi variate, care nu se mai puteau sfârşi [ … ]

– Manuscript! striga băiatul din zeţărie, ivindu-se în prag. Eminescu lua la goană pe imbecilul soios care îndrăznea să turbure prin prezenţa lui discuţiunile.

– Bine – ziceam eu – dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru.

– Dă-o dracului gazeta! întâmpina Caragiali. Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui.

Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se-ncepea discuţiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziţiune cu propoziţiune, vorbă cu vorbă” (92, IX, p. 156-157).

T.V. Ştefanelli arată, la rândul său, că Eminescu lasă ca un articol început de el să fie continuat de Caragiale, cu „ce-i va plesni prin minte” (25, p. 160).

Metoda de lucru a celor trei scriitori explică faptul că unele articole sânt atribuite, rând pe rând, lui Eminescu, Caragiale şi Slavici. Articolele lui Slavici depăşind în unele perioade pe cele ale lui Eminescu, ca număr, cuprind suficiente elemente, cum arătăm mai departe, pentru identificarea autorului lor. Caragiale dă puţine articole şi ele se disting prin critica micii burghezii orăşeneşti şi structura discursului critic ce ne îndrumă spre „momentele” sale. Dramaturgul este mai activ în susţinerea părţii literare din cotidianul bucureştean.

Există opinia că articolele tratând probleme economice, bancare, financiare, ar aparţine în exclusivitate unor persoane anume însărcinate să se ocupe de aceste domenii. Se aduc în discuţie numele unor membri marcanţi ai Partidului conservator. „Scriau articole pentru «Timpul» membrii Partidului- ţine să precizeze Slavici- când erau «inspiraţi», însă aceştia numai rar de tot aveau timp pentru « Timpul » şi inspiraţiunile erau şi ele rare, «băieţii» rămâneau de capul lor, ceea ce pe ei nu-i supăra deloc” (92, IX,p. 94, 95). Se explică de ce în absenţa unor redactori de specialitate Eminescu se vede silit să abordeze domenii, aparent străine de pregătirea şi preocupările sale. Nimic nu ilustrează mai bine această situaţie decât familia de articole Creditul mobiliar, încărcate de cifre şi o terminologie de cea mai strictă specialitate.

Cînd examinăm publicistica lui Eminescu la „Timpul” ţinem seama de concepţia social-politică a poetului şi de întreaga desfăşurare a activităţii sale gazetăreşti. Pornim, cu alte cuvinte, de la privirea de ansamblu asupra ei. Nu există o graniţă strict delimitată între publicistica de la „Curierul de Iaşi” şi cea de la „Timpul”. Problemele puse în discuţie în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare” în 1876, revin în zeci de articole din cotidianul bucureştean. Simpatiile şi antipatiile poetului din publicistica din perioada ieşeană, exemplificările şi chiar expresiile tipice se întâlnesc şi în articolele din cotidianul bucureştean. Creaţia literară oferă şi ea elemente pentru cadrul general în stabilirea paternităţii.

Materialul de bază de la care pornim în stabilirea paternităţii îl constituie manuscrisele. Eminescu îşi elabora editorialele acasă, cum rezultă din amintirile lui Slavici şi din alte izvoare, şi în redacţie întocmea prezentările pentru articolele şi materialele reproduse din alte publicaţii. Poetul păstrează o bună parte din articole sau concepte parţiale. Un manuscris miscelaneu, 2264, însumând aproape 450 de file, reuneşte texte de aceasta natură, însă ele sânt risipite şi prin alte caiete.

Poetul îşi face, pe de altă parte, un mare număr de extrase din diferite tratate ştiinţifice. Conceptele din manuscrise au corespondent în peste 100 de articole din cotidianul bucureştean. Extrasele sânt şi ele integrate în articole, formând armătura lor ştiinţifică. Manuscrisele oferă, sub acest aspect, indicaţii surprinzătoare şi câteva rânduri dintr-o notă, aparent fără însemnătate, conduc la stabilirea paternităţii unei familii de articole eminesciene din cotidianul bucureştean. Două fragmente răzleţe, [„În articolul nostru … „] şi [„Îndată ce … „], păstrate în manuscrisul miscelaneu 2264, 357r, 395r, conduc la stabilirea paternităţii pentru 6 articole, [„Abia apucarăm să zicem…”] din 31 octombrie 1879, [Persoane onorabile …”] din 3 noiembrie 1879, [„În articolul nostru…”] şi [„Primim de la d. Fleva…”] amândouă din 6 noiembrie 1879, [„Mare supărare am cauzat…”] din 10 noiembrie 1879 şi [„La ce serveşte discuţia .. .”] din 14 noiembrie 1879. Eminescu practică aici, cum procedează în numeroase împrejurări, sistemul trimiterii de la un articol la altul. Din această familie de texte s-a tipărit în volum numai cel din urmă, însă nu în ediţiile lui Eminescu, ci ale lui Caragiale. Un alt fragment, [„Şi pe cei ce se-ncercau…”], din manuscrisul 2264, 291r, conduce la stabilirea paternităţii articolului Studii exegetice asupra unei parabole care lipseşte în Sfânta Scriptură, din 12 decembrie 1878, care cuprinde elemente preţioase pentru stabilirea paternităţii serialului Scrisoarea unui ministru din noiembrie 1880.

Conceptele din manuscrise stau la baza stabilirii unor familii de texte, ca în exemplele de mai sus, neincluse în nici o ediţie anterioară. Merită să consemnăm şi faptul că unele din aceste articole ne relevă şi o faţă „caragialeană” în publicistica eminesciană. De altfel, „caragialeană” este şi scrisoarea poetului către tatăl său, din 18 martie 1881, în care prezintă gazetăria „negustorie de gogoşi şi de braşoave”.

Pornind de la manuscrise spre textele de bază din „Timpul”, tipărim în secţiuni separate şi textele din caietele poetului. Procedînd în felul acesta, poate fi urmărită mai bine interdependenţa dintre textele din manuscrise şi articolele publicate în cotidianul bucureştean.

Paternitatea eminesciană este în afara oricărei discuţii pentru cele 33 de articole, din 1880-1881, cuprinse în ediţia lui Gr. G. Păucescu din 1891. Gr. G. Păucescu luând în 1882 conducerea redacţiei a lucrat, în continuare, cu poetul până în 1883. Ediţia oferă elemente preţioase în stabilirea paternităţii pentru un mare număr de articole, din anii când Eminescu conduce „Timpul” ca redactor-şef. Deşi luăm ca bază ediţia lui Gr. G. Păucescu, articolele nu le reproducem de aici, ci direct din cotidianul bucureştean întrucât editorul nu tipăreşte integral textele.

Contemporanii ne-au lăsat mărturii importante pentru identificarea articolelor lui Eminescu. I. Negruzzi este cel dintâi dintre junimişti care atrage atenţia asupra suitei Icoane vechi şi icoane nouă, iar T. Maiorescu dă în jurnalul său indicaţii preţioase în legătură cu activitatea lui Eminescu la cotidianul bucureştean. Criticului îi aparţine şi precizarea potrivit căreia studiul său, Despre situaţia politică a României, se publică în „Timpul” în traducerea poetului, în ultimul număr din 1880.

Statutul multor articole este stabilit de editorii anteriori, cu argumente asupra cărora nu încape discuţie. Acesta este şi motivul pentru care indicăm prima apariţie în volum, fără să reluăm şi motivarea din ediţiile respective. De alfel I. Creţu, care stabileşte statutul pentru cel mai mare număr de articole, trimite şi la manuscrise, din care reproduce însă numai fragmente. Noi le tipărim şi pe acestea, cum am mai arătat, integral şi însoţite de un aparat critic.

La stabilirea paternităţii textelor eminesciene, ne călăuzim după principii care au stat, în parte, şi în atenţia editorilor anteriori. Găsim potrivit să facem o prezentare a lor, spre a ilustra şi mai bine complexitatea şi dificultăţile întâmpinate în această operaţie de recuperare a scrisului eminescian din presa vremii.

Publicistica lui Eminescu la „Timpul” este orientată spre viitor şi poetul, preocupat de destinul poporului nostru, oferă contemporanilor, permanent, „icoane noi” şi „icoane vechi” prin care exemplifică mersul societăţii româneşti. Poetul judecă desfăşurarea evenimentelor istorice ca ireversibile şi, când evocă „icoane vechi”, se opreşte numai la acele epoci caracterizate prin stabilitate şi progres în toate domeniile. Eminescu declară categoric că România se impunea să iasă din stadiul de ţară agrară şi să devină ţară industrială. Poetul apreciază că instituţiile introduse la noi din ţările apusene, instituţii numite „forme fără fond”, reprezentau o realitate istorică. Pentru acest motiv nu pledează pentru înlăturarea lor, ci pentru investirea cu un conţinut real, prin ocuparea tuturor funcţiilor cu oameni cu pregătire, devotaţi şi cinstiţi. Eminescu nu-şi teoretizează sistemul de gândire, însă acesta este perfect articulat şi implicat în publicistica sa. Concepţia privind natura statului, rolul capului statului, al organismelor statului este definitiv structurată încă din primele articole pe care le publică în „Federaţiunea” în 1870. Aceasta are la bază primatul muncii, de la care nu face nici o concesie pe întreg parcursul activităţii sale ziaristice. Raţiunea de-a fi a statului, cu toate organismele sale, şi a partidelor politice, sta, cum arată în zeci de articole, în apărarea forţelor productive şi în îngrădirea elementelor improductive. Poetul vedea asigurat viitorul poporului nostru numai în funcţie de apărarea şi dezvoltarea „claselor pozitive”. Orientarea spre viitor, permanenta alternanţă între „icoane noi” şi „icoane vechi”, afirmarea, uneori cu violenţă, a primatului muncii şi condamnarea necruţătoare a improductivităţii sub toate aspectele oferă tot atâtea elemente care disting net articolele poetului de ale celorlalţi redactori.

Importante în stabilirea paternităţii sânt, în egală măsură, incursiunile în istoria naţională, pentru care găsim însemnări şi în manuscrise. Figurile istorice pe care le invocă sânt Mircea cel Mare, Alexandru cel Bun, Matei Basarab, Ştefan cel Mare. Sânt figuri istorice la care se opreşte şi în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare” în 1876. Poetul aduce în discuţie aceleaşi argumente care se referă la stabilitatea domniilor respective şi progresul realizat în toate domeniile vieţii sociale şi politice. Din istoria naţională mai nouă, Eminescu se opreşte la Alexandru Ioan Cuza, pe care îl cunoaşte şi personal, în timpul studiilor la Viena. Eminescu vine cu o intuiţie a istoriei naţionale care depăşeşte pe cea a specialiştilor din vremea sa. Poetul demonstrează, astfel, ca actul lui Mihai Viteazul privind „legarea de pământ” privea numai populaţia „flotantă” şi nu şi răzeşii şi alte categorii sociale. Măsuri asemenea celei a lui Mihai Viteazul se iau, arată poetul, şi în alte ţări ori de câte ori vicisitudinile istorice fac ca populaţia să-şi părăsească aşezările în faţa invaziilor străine.

Examenul stilistic folosit cu precădere de editorii anteriori îl extindem asupra întregii publicistici eminesciene, nu numai a celei de la „Timpul” şi îl corelăm, permanent, cu sistemul de gândire al poetului şi cu celelalte elemente la care ne referim mai departe. Sânt specific eminesciene un număr de vocabule cu frecvenţă în manuscrise şi în publicistica din „Curierul de Iaşi” şi în cea din cotidianul bucureştean. Dintre acestea notăm câteva: aserţiune, blagomanii, cabală, chezaşui, cenuşer, concese, erija, factice, feneanţi, gera, ignominii, ilot, inic, inept, logomahi, malonest, palinodii, pană (condei), paralogism, pehlivănie, predmet, preexistenţă, premis, prevaricaţiuni, problem, procede, prorupe, proviant, malonestitate, semibarbarie, sibarit, sibila, silogistic, sinalagmatic, sofismă, spurii, transige, turpitudini, urieşesc, xenocraţie. Sânt de consemnat şi câteva expresii tipice, unele şi cu mare frecvenţă: apucături sofiatice, bandă de exploataţie, ban roşu, bani calpi, bob numărat, canale de scurgere, capacităţi problematice, caracter problematic, cavaler de industrie, căldarea patimilor momentane, cenuşa din vatră, cheltuială de fraze, civilizaţie calpă, clasă pozitivă, clina concesiilor, cocoterie offenbachiană, cod al şiretlicului gazetăresc, coji indigeste, companie de exploataţie, conspirători nocturni, cordon al ordinului Sfintei Cânepe, cupiditate de clică, cusur subţire, dinastie moşneană, docilitatea conştiinţei ciracilor, documentele în mână, dovadă pipăită, elasticitatea conştiinţei ciracilor, erijată în titlu de merit, expresii lunecoase, fenomenologia frazei advocăţeşti, fineţe bizantină, fraze franţuzeşti, gheşefturi de toată mîna, hidoasa pocitură, industrie de palavre, judecata răzăşească, limbă păsărească, mlaştina de scurgere, mucul condeiului, neagră calomnie, neagră mulţime, neagră străinătate, negustori de principii, oameni speciali, onestitatea nu se mânâncă cu lingura, organul sibariţilor, palavre politice, patrioţi de industrie, patrioţi de meserie, patrioţi de toată mâna, păsăreasca gazetarilor, plebea postulanţilor, procedări de codru, reputaţii uzurpate, sămânţă de vorbe, scabroase afaceri, scoată la maidan, societăţi de exploatare, socoteală răzăşească, stele pe cerul ţării, suflete problematice, tagma patrioţilor, tertipuri uzate, titluri de recomandaţie, târzii la minte, trăsătură de condei, vatra strămosească. Specific eminesciană este numirea secolelor: suta a… (paisprezecea, cinsprezecea etc.). Expresia preferată a poetului este însă: naturi catilinare, cum voia să-şi intituleze romanul Geniu pustiu din tinereţe. Expresia este folosită frecvent şi în publicistică sub mai multe forme: bande catilinare, clică catilinară, gunoi al catilinarismului, naturi catilinare, perversitate catilinară.

Eminescu manifestă o adevărată predilecţie pentru dictoanele şi expresiile latine şi le întîlnim în aproape toate articolele sale. Marea majoritate a acestor dictoane şi expresii erau însă de circulaţie generală. Notăm cîteva folosite de poet mai des: a priori, ab antiquo, ad absurdum, ad hominem,ad referendum, ad rem, calumniare audacter casus belli, de facto, de jure, de mortuis nil nisi bene, ejusdem farinae ex professo, Hannibal ante portas, in abstracto, in snspenso, manu propria, mutatis mutandis, occasio legis, persona grata, petitio principii, post festa, pro forma, res nulliuss, şi nequa non, tale-quale, ubi bene ibi patria. Întîlnim şi dictoane şi expresii care, în contextul expunerii, mai ales istorice, şi în asociere cu alte elemente, oferă indicaţii în stabilirea paternităţii. Notăm cîtova din ele: de nobis sine nobis, distinguendum est, ex ungue leonem, foetor caprinus, glebae adscriptio, jure gentium, jure olachale, laudatores temporis acti, manu militari, non idem est şi duo dicunt idem, per fas et nefas, plebs scribax, quod licet Jovi non licet bovi, sapienti sat, stat pro ratione voluntas. Dintre acestea face parte şi titulatura lui Mircea cel Bătrîn: Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotas. Întîlnim şi expresii latine confecţionate ad hoc de poet: post republicam Ploestensem.

Eminescu îşi face pregătirea intelectuală la instituţiile germane de învăţământ şi se păstrează şi în manuscrise numeroase însemnări în această limbă. Poetul foloseşte pentru termenii româneşti echivalente germane, trecute şi în paranteză. Să exemplificăm: consiliu economic (Volkswirthschaftsrath), dobândă (Kostelgeld), procură (Vollmacht), reprezentaţiune executivă (Vorstand). Nu este însă mai puţin adevărat că, expresii ca Bin nun so klug als wie zufor, pentru sânt atît de cuminte cum am fost şi mai înainte, sau Nationalitatenschwindel pentru panglicăria naţionalităţilor nu puteau ieşi decât de sub pana poetului. Slavici foloseşte şi el expresiile germane, însă destul de rar şi cu precădere din domeniul educaţiei şi învăţămîntului.

Publicistica eminesciană la „Timpul” oferă un spectacol neaşteptat prin utilizarea largă, a expresiilor în limba franceză. Transcriem câteva: a la vapeur, apres nous le deluge, ballon d’essai, car tel est notre bon plaisir, car telle est la raison d’tat, coute demi-monde, faisons-les tout dire, mais ne les laissons pas tout faire, jeunesse doree, morgue espagnole, mot d’ordre, mot de patrie, noblesse oblige, pied de nez, raison d’tat, raison suffisante, par excellance, sans peur et sans reproche, savoir faire, savoir vivre. Eminescu foloseşte şi pentru operaţiile bancare terminologia franceză. Să exemplificăm: a decouvert, a outrance, a tout prix, baisse, depart, en detail, en gros, hausse, haut-banque, haut-finance, lettre de charge, recouvrement de traites. Asemenea termeni şi alţii din acest domeniu se întâlnesc, fără excepţie, şi în manuscrise. Dintre termenii în alte limbi se întâlneşte mai des englezescul self-government.

Eminescu apelează în caracterizarea unor personalităţi din vremea sa la epitete care oferă şi ele indicaţii în stabilirea paternităţii. Carol I este „Carol îngăduitorul” şi „Rampsint Îugăduitorul” pentru lipsa de autoritate în viaţa statului. I.C. Brătianu este numit pentru politica dictatorială „Cancelarul de la Măgura” şi „Cancelarul de pe malurile Dâmboviţei” ; C.A. Rosetti este „pocitură” şi „hidoasă”. Excepţie fac numai epitetele atribuite lui C.A. Rosetti, care sânt preluate de la V. Alecsandri, însă devin „eminesciene” prin larga utilizare. Să mai notăm câteva asemenea caracterizări pentru alte persoane: Gh. Chiţu („Preaosfinţia sa musiu Chiţu”), V. Boerescu („marele om de stat”), I.C. Fundescu („Ionel Cocîrdel”), Simeon Mihălescu („Simeon Cucernicul”,„Simion Cuviosul”), B.H. Stroussberg („regele Strousberg”), A.M. Warszavsky („ilustrul Warszawsky”). Poetul îi compară pe unii oameni politici cu Hoedel şi Nobiling, cunoscuţi prin atentatele puse la cale în Germania. Un element de recunoaştere a articolelor lui Eminescu îl constituie şi onomastica creată de poet: Caradale, Ghiriţopoli, Costinosti, Grădişteni, Mărgăriteşti, Pătărlăgeni, Stăneşti, precum şi numirile ce le dă unor ziare: „Pseudo-Românul” pentru „Românul”, „Cobza lui Faraon”, „Daraua lui Faraon”, „Vocea lui Faraon” pentru „Telegraful”. Mai notăm, tot aici, numirile ce le dă României din vremea sa: America dunăreană, America Orientului, Californie, Eldorado, pentru a defini o situaţie de colonie a ţărilor apusene.

Elemente pentru stabilirea paternităţii oferă şi unele „ticuri stilistice”, pe care le luăm în considerare, de asemenea, cu multă prudenţă. Notăm câteva din ele: cată să … (admitem, să fie etc.), cu asupra de măsură, cu de prisos, nici au ceva (de învăţat, de spus etc.). Se întâlneşte mai frecvent: în fine, chiar în deschiderea editorialelor, ca să fie reluat de repetate ori în desfăşurarea discursului critic.

Probleme importante ridică şi ortografia, care nu era normată şi în legătură cu care se purtau discuţii între specialişti. Ziariştii foloseau ortografia publicaţiei la care colaborau. Eminescu nu face excepţie. Publicistica sa din epoca studiilor universitare este cea a presei transilvănene, care caută să se emancipeze de etimologism. Eminescu foloseşte la „Curierul de Iasi” şi la „Timpul” ortografia fonetică, care era şi a „Convorbirilor literare”, şi pledează pentru introducerea ei şi în presa transilvăneană. Perturbări se produc în paginile cotidianului bucureştean din 1882, când vine la conducerea ziarului Gr. G. Păunescu şi intră în redacţie colaboratorii săi de la „Dreptul” şi apoi şi de la „Binele public”. Ortografia singură nu oferă elemente certe în stabilirea paternităţii în publicistica dinainte de ianuarie 1882 şi cu atât mai puţin după această dată. Sânt epoci întregi când poetul nu supraveghează tipărirea articolelor şi sânt de presupus imixtiuni ale tipografilor. Să mai notăm că un ziarist ca N. Basarabescu, criticat de Eminescu pentru lipsa de talent, întocmeşte editoriale cu „expresii eminesciene”, pe care le trimite direct la tipografie Acesta este şi motivul pentru care poetul îi scrie lui Lascăr Catargiu cum am arătat mai sus, că intenţiona să-şi dea demisia din redacţia cotidianului bucureştean.

Mai importante decât particularităţile ortografice sânt în stabilirea paternităţii acele expresii din publicistică- şi nu puţine- pentru care avem echivalenţe şi în creaţia literară. Să dăm şi aici câteva exemple: au început a lua faţa pământului românesc pe copitele lor, a spera mereu într-un mâne, trăind mereu într-un vecinic azi, capiştea minciunii, copiii bătrâni şi plini de patemi, enigmă nesplicată, forţă urieşească, idolul de fier cu picioare de lut, lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, mulţimea săgeţilor române întunecând văzduhul, neam vine şi neam trece, pieri în umbra vremilor, privitori numai ca la teatru, puteri urieşeşti, se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte, Sfinte Brahm, Sybaris, şi-a întins umbra puterii asupra a trei continente, temniţele destul de largi. Avem însă aici şi mărturii privind organicitatea scrisului eminescian.

Luăm în considerare, cu rezerva cuvenită, şi unele elemente de conjunctură. „România liberă”, organul de presă al „tinerilor liberali”, comentează cu simpatie editorialele lui Eminescu, dă extrase din ele şi trece peste cele care ştia că nu aparţin poetului. Explicaţia stă în faptul că redactorii de la „România liberă”, în parte transilvăneni, ţineau legături strânse cu cei de la „Timpul” şi comentau editorialele. Să mai notăm că preţuirea ce-o arată poetului redactorii l,României libere” vine să explice şi colaborarea sa la acest ziar în 1888.

Prezenţa articolelor în ediţiile anterioare nu o luăm în considerare în stabilirea paternităţii. Excepţie fac ediţia lui Gr. G. Păucescu şi cea a lui I. Creţu din 1941, pentru motivele şi cu rezervele arătate mai sus. Publicistica de la „Timpul” o reexaminăm din nou, cum procedăm şi cu cea din epoca ieşeană. Multe articole din ediţiile anterioare, inclusiv cea a lui I. Creţu, nu figurează şi în ediţia noastră. Pentru toate articolele omise facem menţiune la locurile respective şi indicăm argumentele pe care ne întemeiem. Este şi motivul pentru care nu insistăm asupra tuturor omisiunilor. Mai importantă este însă lăsarea în afară a studiului Bucovina şi Basarabia, inclus de I. Creţu în ediţiile sale şi tipărit şi în volum separat. Studiul este o parafrazare a documentelor Hurmuzaki şi aparţine lui I. Slavici, care îngrijea tipărirea lor. Discursul critic este elaborat în topica frazei şi vocabularul tipic prozei slaviciene.

Deşi folosim în stabilirea paternităţii ceea ce am numi metoda combinată, coroborând cât mai multe elemente- niciodată unul singur-, rezultatele nu sânt întotdeauna cele aşteptate. Identificăm articole cu dublă paternitate, fără însă să putem delimita partea de contribuţie a lui Eminescu, motiv pentru care le trecem la incerte. Am crezut potrivit să reţinem în această secţiune toate articolele pentru care avem fie şi numai câteva elemente pe baza cărora să le putem atribui poetului. Am procedat în felul acesta ţinând seama de stadiul înaintat de uzură în care se găseşte „Timpul”, încât pândeşte primejdia unor pierderi ireparabile. Din colecţia „Timpului” de la Biblioteca Academiei Române lipsesc numerele 1, din l-3 ianuarie, 100, din 16 mai, 330 din 14 iunie, toate din 1879, nr. 2, din 2 ianuarie, nr. 3, din 3-4 ianuarie, nr. 6, din 7-8 ianuarie, nr. 56, din 9 martie, nr. 57, din 11 martie, nr. 58, din 12 martie, toate din 1880, nr. 69, din 28 martie, nr. 85, din 18 aprilie, nr. 97, din 5 mai, nr. 99, din 8 mai, nr. 101, din 11 mai, nr. 113, din 28 mai, nr. 277, din 17 decembrie, toate din 1882. Materialele din nr. 69, 85, 99, 101, 113 şi 277 din 1882 au fost recuperate din colecţia de la Biblioteca Municipală din Piatra Neamţ. Investigaţiile pentru recuperarea materialelor din celelalte numere nu au fost încununate de succes. Sânt pierderi ireparabile şi este o datorie să folosim toate căile pentru întregirea patrimoniului nostru cultural.

V. ASPECTE GENERALE ALE PUBLICISTICII LUI EMINESCU LA TIMPUL”

 

Eminescu face la „Timpul”, cum am mai arătat, publicistică cotidiană şi răspunde, prin însăşi natura lucrurilor, la problemele la ordinea zilei. Se explică de ce chestiuni prioritare într-un anumit moment nu mai formează, după trecerea sa, obiect de discuţie, ci cel mult pretext pentru o simplă referinţă la o etapă depăşită. Publicistica sa se organizează însă, indiferent de problemele la ordinea zilei, pe câteva coordonate care pot fi urmărite pe întinderea întregii sale activităţi ziaristice. Poetul considera că în politica externă România se impunea să păzească cea mai strictă neutralitate. Situată între trei mari imperii, cu interese divergente în această parte a Europei, România nu putea să manifeste simpatii pentru unul din ele fără să-şi pericliteze însăşi existenţa ca stat. Eminescu merge aşa de departe în afirmarea acestui principiu, încât se desolidarizează de teza lui Maiorescu cu privire la apropierea României de Imperiul austro-ungar. Poetul pledează, în plan intern, pentru primatul muncii şi ia apărarea „claselor pozitive” împotriva exploatării lor de către „pătura superpusă”. Acest principiu nu avea o bază rasială, ci una strict economică. Aceasta explică de ce discută toate problemele în funcţie de primatul muncii.

Evenimentele de politică internă şi externă sânt comentate cu viziunea ziaristului de geniu. Demersurile sale se impune să fie examinate din aceasta perspectivă. Expresiile nedorite, în accepţia noastră de azi, întâlnite în publicistica sa aparţin, în general, limbajului ziaristic din presa vremii. Eminescu nu atacă niciodată grupuri sociale sau indivizi, principii sau instituţii, moravuri sau năravuri în afara idealităţii în care îşi înscrisese, cu o incomparabilă şi cu totul dezinteresată dăruire, întreaga activitate de ziarist în slujba dreptului la existenţă naţională al poporului nostru.

 

LĂMURIRI ASUPRA EDITĂRII PUBLICISTICII DIN ACEST VOLUM

I. CADRUL ISTORIC

 

Activitatea lui Eminescu la „Timpul” începe în toamna anului 1877, o dată cu ultimele evenimente importante ale războiului cu Imperiul otoman. Evenimentele mai importante sânt căderea Griviţei şi a Rahovei, a Opanezului, capitularea lui Osman Paşa şi ocuparea Smârdanului. Tratatul de pace, care se încheie la San-Stefano în martie 1878, recunoaşte independenţa României, Serbiei, şi Muntenegrului, precum şi autonomia Bulgariei. Congresul de la Berlin din iunie-inlie 1878 recunoaşte României independenţa, sub rezerva modificării Articolului 7 din Constituţie, şi stipulează schimbări în componenţa teritoriului naţional. România îşi extinde graniţele fireşti, prin reintegrarea Dobrogei în teritoriul naţional, după o lungă stăpânire otomană, însă este obligată să cedeze Imperiului ţarist cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Bolgrad, Cahul şi Ismail, anexate de imperiul vecin în 1812 şi reintrate în componenţa teritoriului românesc prin Tratatul de la Paris din 1856. Se alătură la aceasta şi faptul că României nu i se acordă despăgubiri de război pentru sacrificiile făcute de statul român în susţinerea războiului din 1877-1878.

Dobrogea intră oficial în componenţa statului român în octombrie 1878, în schimb în jurul Articolului 7 din Constituţie se iscă o vie polemică înlăuntrul vieţii parlamentare din ţara noastră, la care participă şi presa de toate orientările politice. Guvernul liberal iniţiază tratative cu marile puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin menite să obţină o temperare a condiţiilor impuse pentru recunoaşterea de jure a independenţei de stat. România era însă independentă de facto încă de la proclamarea ei în Parlamentul român la 9 mai 1877. Revizuirea Constituţiei are loc în octombrie 1879, în termenii care fac ca recunoaşterea deplină a independenţei să fie acordată de Anglia, Franţa şi Germania abia în februarie 1880. Germania condiţionează recunoaşterea independenţei şi de răscumpărarea căilor ferate române construite cu capital german.

Activitatea publicistică a lui Eminescu din anii 1877-1880 se desfăşoară, în principal, în funcţie de situaţiile şi problemele acestei perioade. Poetul lipseşte din redacţie în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, din iunie-iulie 1878, când traduce la Floreşti, în Oltenia, primul volum din cele cinci ale tratatului lui Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente sur Geschichte der Rumanen, care se tipăreşte cu titlul Fragmente din istoria românilor în anul următor. Se explică de ce publicistica lui Eminescu din acest volum nu acoperă şi lunile de vară din 1878.

Problemele puse în discuţie de Eminescu reprezintă realităţi istorice dintr-o epocă. frământată, în dezbaterea cărora este antrenată întreaga presă românească. Deosebirile constau numai în orientarea politică. Eminescu se situează pe poziţii contestatare privind politica externă şi internă a Partidului liberal, poziţii care coincid, în parte, cu cele ale Partidului conservator. Poetul ia atitudine împotriva liberalilor, pe care îi acuză de cecitate în politica externă şi de demagogie în cea internă.

Oamenii politici din Partidul liberal sânt prezentaţi diferenţiat. I.C. Brătianu este privit ca adevăratul reprezentant al liberalilor din ţara noastră, însă prizonier al propriului său partid, D. Brătianu, fratele său, cu care poetul face schimbul de scrisori din timpul Serbării de la Putna din 1871, este liberalul de curaj în exprimarea celor mai crude adevăruri. C.A. Rosetti este prezentat încă din articolele din anii 1877-1880 ca părintele demagogiei din ţara noastră, iar „Românul”, organul său de presă, mijlocul prin care o promova în publicistica românească. M. Kogălniceanu este înfăţişat, în schimb, ca un mare om politic, deşi făcea parte din Partidul liberal. Alături de aceste personalităţi, toţi ceilalţi membri ai Partidului liberal sânt Caradale, Chiriţopoli, Pătărlăgeni.

Eminescu îi critică pe conservatori de situarea pe poziţii străine intereselor poporului nostru în chestiunea evreiască. Poetul considera că Partidul conservator era reprezentat de un număr mare de personalităţi politice, în raport cu cei din Partidul liberal. Îi are în vedere pe T. Maiorescu, P.P. Carp, L. Catargiu, T. Rosetti, P. Mavrogheni, fapt care explică şi acordarea unui spaţiu extins cuvântărilor unora dintre ei în coloanele cotidianului bucureştean. Partidul conservator nu avea însă o bază socială largă, asemeni Partidului liberal, ceea ce va duce la îngustarea progresivă a autorităţii sale pe măsură ce marile personalităţi părăsesc scena vieţii politice. Deşi priveşte Partidul conservator din perspectiva marilor personalităţi care îl reprezentau, poetul este extrem de măsurat în aprecierile laudative la adresa lor. Maiorescu şi P.P. Carp – să-i numim numai pe aceştia – se consideră profund vexaţi de opiniile poetului privind poziţia conservatorilor în viaţa politică a ţării. I. Slavici scrie pe bună dreptate că Eminescu nu ezită să-i critice pe conservatori şi să laude adversarii politici. „Eminescu nu era cruţător nici cu membrii partidului – arată memorialistul – cînd se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude faptele bune şi dacă ele erau săvârşite de adversari politici” (92, IX, p. 95).

Când Emanoil Costache Epureanu întocmeşte noul Program al Partidului conservator, publicat în „Timpul” în 16 februarie 1880, participă la elaborarea lui numai Th. Rosetti, iar T. Maiorescu, P.P. Carp şi alţi membri marcanţi ai „partidei conservatoare” adoptă o poziţie de expectativă, pe motiv că Emanoil Costache Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte în viaţa politică. Programul său venea însă să definească poziţia Partidului conservator în contextul recunoaşterii independenţei de stat a României de marile puteri. Eminescu îl urmează pe Emanoil Costache Epureanu şi i se încredinţează conducerea „Timpului”, cu care începe cea de-a doua epocă a gazetăriei sale la cotidianul bucureştean.

II. DIRECŢIILE PRINCIPALE ŞI ALTE ASPECTE ALE PUBLICISTICII DIN ACEST VOLUM

 

Publicistica lui Eminescu din anii 1877 (noiembrie-decembrie)- 1880 (ianuarie-februarie) este orientată în trei direcţii principale care formează şi obiectul dezbaterilor parlamentare şi din presa noastră. Ea se deschide cu o primă expunere sistematică a lui Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, în care întreprinde examenul critic al vieţii social-politice din România. Este a doua privire de sinteză a poetului după Influenţa austriacă asupra românilor din Principate din 1876, orientată însă, de astă dată, cu precădere asupra vieţii politice interne. Prin acest serial este remarcată şi prezenţa poetului în redacţia ziarului, cum arată mărturiile contemporanilor.

1. Chestiunea modificărilor de frontieră.

Problema aceasta formează obiectul unui studiu amplu, Basarabia, care este un răspuns, pe bază de documente, pe care îl dă ziarului „Le Nord” din Bruxelles, organul de presă al centrului panslavist din Belgia. Ziarul panslavist de limbă franceză susţine dreptul marilor puteri în raportul lor cu statele mici. Diplomaţia ţaristă porneşte în chestiunea Basarabiei numai de la anexarea ei la imperiul vecin în 1812. Diplomaţia ţaristă dă, pe de altă parte, o interpretare în interesul Imperiului ţarist prevederii stipulate în Convenţia din aprilie 1877 prin care acesta se obliga să respecte integritatea teritoriului ţării noastre. Potrivit acestei interpretări obligaţia stipulată în convenţia din aprilie 1877 privind această chestiune avea în vedere numai raporturile dintre România şi Imperiul otoman şi nu şi raporturile cu Imperiul ţarist. Poziţia lui Eminescu este clară. Marile puteri nu puteau încheia tranzacţii cu teritorii ce nu le aparţineau, intrate în stăpânirea lor prin anexiuni, în diferite conjuncturi politice. Dobrogea nu putea reprezenta o compensaţie, cum arată de altfel şi Tratatul de la Berlin. Eminescu demonstrează pe bază de documente, că reprezenta teritoriu românesc uzurpat de Imperiul otoman. Provincia dintre Prut şi Nistru reprezenta, în chipul cel mai necontestat, o componentă străveche a statului nostru, anexată de Imperiul ţarist în 1812. Studiul lui Eminescu demonstrează tocmai acest lucru şi este o replică la atacurile cercurilor panslaviste şi ale diplomaţiei ţariste, care discutau chestiunea Basarabiei numai ca anexată Imperiului ţarist.

2. Chestiunea modificării articolului 7 din Constituţie.

Constituţia noastră prevedea restricţii la acest articol pentru obţinerea cetăţeniei de către persoanele străine. Maiorescu scrie, pe bună dreptate, că „nechibzuita redactare a articolului 7 trebuie să se pedepsească odată” (28, p. 16). Constituţia prevedea formalităţi pentru obţinerea cetăţeniei chiar şi pentru românii din provinciile aflate atunci sub stăpâniri străine. Constituţia era, sub acest aspect, nu numai antisocială, ci şi antinaţională. Eminescu insistă asupra acestui aspect şi se pronunţă categorie pentru modificarea ei. Acest act politic ţinea însă, în opinia sa, exclusiv de competenţa statului român, fără imixtiunea marilor puteri. Eminescu ia apărarea evreilor stabiliţi în ţară de multă vreme, vexaţi în drepturile cetăţeneşti de prevederile Constituţiei. Poetul se pronunţă împotriva încetăţenirii în masă a evreilor stabiliţi în ţară de dată relativ recentă, ca urmare a persecuţiilor îndreptate împotriva lor în Rusia şi în Polonia. Se declară pentru încetăţenirea individuală, cum se proceda şi în cazul românilor imigraţi din provinciile româneşti de sub stăpâniri străine. Considera însă că nu erau îndreptăţiţi să primească cetăţenia română evreii care se puneau sub protecţia puterilor străine şi a consulatelor din ţara noastră, practicau îndeletniciri neproductive şi se solidarizau ca Alianţa izraelită în acţiunile îndreptate împotriva ţării noastre. Poetul salută, în schimb, până şi cele mai modeste gesturi ale cercurilor evreieşti din ţara noastră, care recunosc spiritul de toleranţă al poporului nostru. Eminescu este profund nemulţumit şi de faptul că Germania, cu o populaţie numeroasă şi cu un număr mic de evrei, lua măsuri legislative restrictive împotriva lor, în vreme ce impunea României, între alte condiţii, şi deschiderea graniţelor ţării noastre pentru cei alungaţi din Imperiul german. Corpurile legiuitoare modifică Constituţia în termenii discutaţi şi de Eminescu şi de alţi intelectuali ai vremii. Problema evreiască nu mai formează, sub acest aspect, obiect de dezbatere în publicistica eminesciană.

3. Chestiunea răscumpărării căilor ferate.

Eminescu susţine cu energie politica neamestecului străin în treburile interne ale statului român. Concesiunea construirii căilor ferate şi a condiţiilor impuse pentru răscumpărarea lor constituia pentru Eminescu ilustrarea cea mai evidentă a amestecului străin în treburile interne ale ţării. Guvernul german al lui Bismarck se declara gata să rupă relaţiile cu România la sfârşitul anului 1879 dacă nu se satisfăceau interesele concesionarilor germani. Guvernul român se vede silit să procedeze la răscumpărarea căilor ferate în condiţii oneroase pentru statul român, condiţii prin care se consolidează capitalurile străine. Eminescu scrie pe bună dreptate că răscumpărarea căilor ferate constituia „un bun bacşiş acţionarilor de la Berlin”.

4. Alte aspecte.

Eminescu înfăţişează războiul de independenţă în două ipostaze, aspect pierdut adesea din vedere dc comentatorii operei sale. Poetul evocă la „Curierul de Iaşi” eroismul ostaşilor români pe câmpul de luptă şi-şi manifestă indignarea împotriva gazetarilor care diminuau contribuţia „moldovenilor” în victoriile din Balcani. Publicistica de la „Timpul” se deschide cu înfăţişarea oştirii române în momentul întoarcerii de pe câmpul de luptă. Evocării eroismului îi ia locul descrierea suferinţelor îndurate de ostaşi şi discursul critic îmbracă forme de-o violenţă încă neântâlnită în articolele sale. Guvernul liberal este învinuit pentru lipsa de interes faţă de oştire, care reprezenta în opinia poetului ţărănimea, „clasa pozitivă” cea mai numeroasă. A contribuit la înrăutăţirea situaţiei oştirii şi iarna, deosebit de grea. Poetul avea şi alte motive să fie indignat împotriva guvernului liberal. C.A. Rosetti întâmpină oştirea română, la întoarcerea de pe câmpul de luptă, cu o cuvântare în care o avertiza că mai avea de cucerit „Plevna internă”. Poetul nu poate uita aceste cuvinte, rău inspirate, şi le reaminteşte în numeroase articole. Dacă judecăm evenimentele în perspectivă istorică, acea „Plevnă internă” o reprezenta, în realitate, guvernul liberal, la conducerea ţării, şi a cărui pricepere politică nu putea fi comparată, cum arată Maiorescu, cu „glorioasele fapte de război”.

Eminescu angajează „Timpul” în campania de presă împotriva lui I.A. Warszawsky, cunoscut de contemporani prin afacerea rechiziţiilor pentru armată. Poetul face loc în coloanele ziarului documentelor prin care denunţă opiniei publice aspectele întunecate ale acestei afaceri şi practicile incorecte în cercetarea unor demnitari implicaţi în ea. Afacerea Warszawsky reedita, în opinia poetului, afacerea Stroussberg, prin daunele aduse poporului român şi implicaţiile politice.

Publicistica din acest volum se încheie cu denunţarea Partidului Centru, întemeiat de V. Boerescu, după ce părăseşte Partidul conservator în martie 1876. Eminescu demonstrează că un asemenea partid nu avea bază socială în ţara noastră. Aprecierea sa se va dovedi întemeiată. V. Boerescu se apropie de liberali şi i se încredinţează în 11/23 iulie 1879 conducerea Ministerului de Externe, în fruntea căruia rămâne până în 9/21 aprilie 1881. Eminescu dezaprobă conduita politică a lui V. Boerescu şi pentru faptul că se pronunţă împotriva politicii interne promovate de Al. I. Cuza în scurta sa domnie. Poetul îl considera însă pe Al. I. Cuza una din cele mai mari personalităţi ale istoriei noastre naţionale.

 

III. TEXTUL

1. Corpus şi organizare. Orânduirea textelor se face strict cronologic, cu închiderea la locurile respective şi a traducerilor. Textele din manuscrise le tipărim în succesiunea utilizărilor în articole, iar cele nedatabile le trecem în partea finală a acestei secţiuni, într-o succesiune ipotetică. Articolele le publicăm cu titlurile date de Eminescu, iar cînd acestea lipsesc, le dăm noi, după sintagma iniţială care, chiar dacă nu este revelatorie întotdeauna, reprezintă în fond un titlu ce aparţine poetului şi ne fereşte de subiectivism. Unul din marile falsuri operate de editorii anteriori îl constituie tocmai improvizarea de titluri ce induc în eroare. Însoţim fiecare text cu indicarea datei apariţiei, practică cu o tot mai largă extindere în ediţiile academice.

2. Stabilire şi transcriere. În stabilirea textului şi a variantelor, cât şi în transcrierea sa, ne călăuzim după principiile enunţate în OPERE, VII (p. 47- 69), cu completările din OPERE, IX (p. 55-56). Tipărim textele integral după prima apariţie în „Timpul” şi după manuscrise, cele pe care le transcriem din caietele poetului. Reproducerile din publicaţiile româneşti, integrate de Eminescu în comentariile sale, le tipărim cu corp de literă mai mic, drept, iar traducerile din presa străină, cu acelaşi corp mic, cursiv, spre a face distincţie între textul original şi reproduceri sau traduceri. Notele, culese cu acelaşi corp de literă ca textul lui Eminescu, aparţin poetului. Parantezele drepte [ ] marchează întregirile introduse de editor iar < >, segmentele necontextuale, pe care editorul nu s-a crezut îndreptăţit să le elimine.

IV. COMENTARIILE ŞI ANEXELE

1. Comentariile. Fiecare text este însoţit de comentarii care cuprind o secţiune bibliografică, unde consemnăm prima apariţie în „Timpul” şi facem menţiune dacă articolul este semnat. Indicăm locul ce-l ocupă în paginile cotidianului bucureştean (Editorial, Al doilea editorial, Din afară, Cronică dramatică) informaţii importante pentru cunoaşterea încadrării textului respectiv în dezbaterea cotidiană. Consemnăm, de asemenea, reproducerile în publicaţiile româneşti şi străine, cum nu fac ediţiile anterioare. Oferim în felul acesta şi o imagine asupra circulaţiei publicisticii eminesciene în presa vremii. Facem menţiune despre prima tipărire în volum, fără însă să trimitem şi la titlurile din ediţiile anterioare.

Comentariile cuprind, cu puţine excepţii, şi o a doua secţiune în care prezentăm problemele legate de textul respectiv şi dăm informaţii asupra ecoului stârnit în presa româneasca şi în cea de limbă franceză şi germană din ţară. Se situează pe primul loc „România liberă”, care prezintă aproape toate articolele poetului şi dă extrase din ele. În atenţia noastră stă şi presa românească din provinciile aflate atunci sub stăpâniri străine.

Publicistica cotidiană pe care o practică Eminescu la „Timpul” îl obliga să revină asupra aceloraşi probleme în suite de articole. Expunem tezele principale acolo unde se pun mai întâi în discuţie, ca la reluarea lor să prezentăm numai chestiunile de istorie literară.

Eminescu semnează, cum am arătat mai sus, numai câteva articole, pentru care facem menţiune, iar celelalte, pentru care nu dăm asemenea indicaţii, apar fără semnătură. Pentru textele transcrise din caietele lui Eminescu indicăm manuscrisul şi paginile, iar când este cazul, prima publicare. Dăm informaţii despre aşezarea în pagină, grafie, menţiunile poetului, fie pentru datare, fie pentru cunoaşterea stadiului de elaborare.

Presa noastră din secolul trecut folosea în datare calendarul Iulian. „Timpul” nu face excepţie, însă în unele perioade foloseşte şi dubla datare. Am menţionat datarea şi datările din ziar. Să mai precizăm că „Timpul” foloseşte, ca şi celelalte ziare româneşti ale vremii, datarea anticipativă cu o zi. De aici şi deosebirea între datarea exactă a editorialelor (Bucureşti, 9/21 decembrie 1877, Bucureşti, 8/20 august 1878, Bucureşti, 27 martie/8 aprilie 1879) şi cea anticipativă a numerelor respective (10 decembrie 1877, 9 august 1878, 28 martie 1879). Când trimitem la publicaţiile străine, care folosesc calendarul Gregorian, dăm amândouă datele, pentru a evita confuziile în succesiunea evenimentelor.

Comentariile noastre au un caracter strict orientativ şi informativ. Atragem atenţia şi cu acest prilej că ele nu sânt destinate să se substituie exegezei publicisticii eminesciene.

2. Anexele volumului. Volumul este prevăzut cu Lista siglelor publicaţiilor periodice, Bibliografia generală a publicisticii, Indice de nume şi Lista ilustraţiilor. Pentru Tabloul ediţiilor trimitem la OPERE, IX (p. 63-75), cu completările din Bibliografia la OPERE, XI (p. 605), OPERE, XII (p. 645), OPERE, XIII (p. 553) şi volumul de faţă (p. 713-716). Bibliografia exhaustivă a operei lui Eminescu şi implicit şi a publicisticii este elaborată de Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România.

V. ADDENDA

 

Tipărim aici traducerile aferente volumului IX, neincluse acolo întrucât intenţionam, iniţial, să le rezervăm un volum separat, în care să le cuprindem şi pe cele din cotidianul bucureştean. Metoda aceasta de lucru a apărut arbitrară şi, ţinând seama de sugestiile ce ni s-au făcut, integrăm traducerile din „Timpul” în suita cronologică a publicisticii eminesciene. Tipărim aici şi câteva texte din periodice şi din manuscrise, aferente volumelor anterioare pentru care ne-a lipsit documentarea necesară la timpul potrivit.

VI. DIFICULTĂŢI

 

Editarea integrală a publicisticii eminesciene este îngreunată considerabil de situaţia periodicelor în bibliotecile noastre. Marea majoritate a ziarelor străine, din care traduce Eminescu sau la care trimite, nu se păstrează sau se păstrează colecţii incomplete sau numere disparate şi pentru ani ce nu privesc publicistica eminesciană. Din colecţia „Timpului” de la Biblioteca Academiei Române, unica în ţară pentru anii 1877-1883, lipsesc, cum am arătat mai sus, mai multe numere încât articolele publicate aici reprezintă pierderi ce nu mai pot fi recuperate. Nu au putut fi văzute numere din „Bacăul”, „Independenţa română”, „Războiul”, „Ştafeta”, „Steaua României”, „Suceava”, „Unirea”, „Vocea Covurluiului”. Consideraţiile lui Eminescu pe marginea acestor publicaţii ce nu se păstrează în bibliotecile noastre, sau se păstrează în colecţii incomplete, se înscriu ca texte de referinţă pentru istoricul de astăzi al presei româneşti.

 

VII. CONSIDERAŢII FINALE

 

Spectacolul publicisticii eminesciene la „Timpul” nu este aşa de variat ca cel de la „Curierul de Iaşi”. Nu-l întâlnim şi aici pe cronicarul de politică externă de la foaia ieşeană, pe cronicarul cultural şi nici chiar pe cronicarul dramatic de acolo. Capătă extindere, în schimb, dezbaterea de politică internă, iar celelalte domenii, care formau la „Curierul de Iaşi” preocupări dominante, sânt abordate intermitent şi puse în relaţie tot cu politica internă. Discursul critic cunoaşte o desfăşurare spectaculoasă, cu incursiuni adesea în istoria naţională şi cu o vervă polemică rar întâlnită în presa noastră.

Publicistica de la „Timpul” ocupă, prin problematică şi amploare un loc important în definirea personalităţii lui Eminescu în contextul ziaristicii româneşti din anii 1877-1880. Poetul dă prin publicistica sa, orientată spre viitor, cea mai înaltă expresie a luptei poporului nostru pentru apărarea fiinţei sale naţionale şi independenţei statului unitar român în condiţiile din secolul trecut.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro




SCRIPT TIBETAN – de Mihai Eminescu

Între odoarele preţioase ce i-au rămas d-lui Dimitrie Sturza de la răposatul său părinte vornicul Alexandru Sturza Miclăuşanu se află şi o foiţă lungăreaţă de hîrtie de bumbac, văpsită negru şi scrisă cu litere albe de o parte rînduri, de alta pe un rînd.

Această foiţă, după cum zice o notiţă a părintelui său”,s-a găsit între celelalte odoare ce s-au aflat în comoara găsită de maiorul Ioniţă Iamandi în ţinutul Dorohoi” şi este, pe lîngă vasele de argint astăzi păstrate în Muzeul Ermitagiului (din Petersburg), singurul obiect ce au rămas cunoscut din mormîntul mongolic deschis la începutul veacului acestuia în satul Conţeştii lîngă Prut.

D. A. Odobescu a descris pe larg în cartea sa despre Istoria arheologiei (vol. I, pag. şi urm.) această foiţă, scrisă în limba tibetană. Din esplicările sale căpătăm convingerea că ea este unul din monumentele cele mai vechi, cele mai însemnate aflate în ţara noastră, că ea este o rămăşiţă din timpul năvălirii tatarilor din întîia jumătate a secolului -lea.

D. Dimitrie Sturza a oferit Societăţii Academice acest obiect preţios.

[ septembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 332

Mihai-Eminescu.Ro

 




IEPURILE LUI DONICI – de Mihai Eminescu

Într-o foaie din găsim următoarea povestire pe care o face Const. Negruzzi despre iepurele renumitului fabulist Donici:

Începuse a mi se urî la ţară. Pentru ce? Singur eu nu ştiu, se vede pentru că omul[ui] e dat a nu se mai mulţămi nicăieri. Într-o dimineaţă, mi-am luat puşca şi m-am dus de m-am pus la pîndă în marginea unei lunci, cu gînd să împuşc un iepure. N-au trecut mult şi am şi văzut iepuri şi şoldani ieşind pe toloacă, jucîndu-se, alergînd, sărind, dar se învîrteau şi apoi fugeau aşa de iute încît n-apucam să chitesc. Deodată zăresc pe unul mai bătrîn, cu părul sur, că iese cu paşi rari din pădure şi mi se pune înainte şi apoi, uitîndu-se la mine şi văzînd că-l ţinteam:”Ce zăboveşti, strigă, trage acum! O! drept vă spun c-am rămas cuprins de mirare…”Să mă ferească Dumnezeu, i-am răspuns, eu nu sînt deprins a vîna dobitoace care vorbesc. Tu eşti năzdravan de bună samă!”„Ba nicidecum – adăogi el – eu sint un bătrîne iepure a lui Donici”. Zău nu mai era de vorbă, rămăsesem încremenit. Mi-am zvîrlit puşca şi m-am închinat lui cu multă plecăciune: i-am cerut iertăciune că nu l-am cunoscut, bănuindu-l că se pusese în primejdie de a se face ostropăţ.”Şi pentru ce acest dezgust de trăit?” îl întrebai.”Of, sînt satul de cele ce văd”, zise el. -,.Cum? N-ai tot acel cimbru şi trifoi?” -”Aşa este, dar nu-s tot acele dobitoace. Cînd ai şti cu cine sînt silit să-mi petrec zilele! Vai mie! Nu mai sînt acum vitele din vremea mea. Şoldanii de azi ii vezi gingaşi şi dezmierdaţi, căutînd numai flori. Vor să se hrănească cu viorele şi cu lăcrămioare în loc de frunză de curechi şi de cartofe cu care noi ne mulţămeam. Acum vezi şoldani republicani, căţei politici, măgari procopsiţi care vorbesc numai franţuzeşte sau o românească din care eu nu-nţeleg o buche. Dacă ies din covrul meu şi mă duc la vrun vecin să-mi petrec vremea, îl găsesc puind lumea la cale în loc să-şi caute de treaba lor. Într-un cuvînt, dobitoacele din ziua de astăzi sînt aşa de cu duh încît, de multul duh ce au, mai n-au nicidecum, şi minteosul nostru măgar avea mai mult în vremea lui decît moiniţele de acum. Eu sînt bătrîn şi nu mă pot deprinde cu toate aceste farafasturi. Ia de aceea mi s-a urît de a mai trăi şi vreau să mă fac bujaniţă”. L-am mustrat cu binişorul şi, mîngîndu-l, m-am luat şi m-am dus acasă la dînsul.

Acolo am făcut cunoştinţă cu cîteva din dobitoacele lui Donici. Vulpea era aşa de ruşinoasă, părea că e, o fată mare. Cucul şi grierul cîntau mai frumos decît artiştii noştri. Lupul postea şi învăţa bucoavna pe vro cîţiva miei. Toţi vieţuiau în cea mai mare linişte, numai gîştele cîteodată tot mai făceau gălăgie.

[ aprilie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 331

Mihai-Eminescu.Ro




[„ESCELENŢA SA DR. IOAN VANCEA…”] – de Mihai Eminescu

„Esc[elenţa] sa dr. Ioan Vancea, părintele metropolit din Blaş, de curînd a dat o dovadă nouă de generosul său zel filantropic. Anume la l.c. a făcut la consistoriul din Blaş o fondaţiune în suma de. fl., cu următoarea dispoziţiune: a treia parte din interese să se întrebuinţeze pentru îmbunătăţirea lefei profesorilor mai rău dotaţi, dîndu-se fiecăruia cîte un ajutor de fl.; a treia parte pentru ajutorarea preoţilor mai saraci, fiecăruia cîte fl., şi a treia parte să se adaugă capitalului. Aducem omagele noastre înalt Pr[easfinţiei] Sale pentru acest act filantropic naţional şi-i dorim să se poată bucura mulţi ani de roadele darurilor sale”.”Familia”, din care estragem această notiţă, serbează acest fapt nobil prin publicarea portretului Esc[elenţei] S[ale] în numărul său din urmă.

[ decembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 331

Mihai-Eminescu.Ro




TÂLCUIRE BISERICEASCĂ A OBICEIURILOR DE LA ŢARĂ – de Mihai Eminescu

Într-o veche „Învăţătură părinţilor duhovnici „, al cărei an lipseşte, găsim la capăt o ciudată tâlcuire a obiceiurilor pământului. Istoricii noştri vor găsi că aceste tâlcuiri clerice sunt de o origine tot atât de grea de constatat ca şi obiceiurile înşile, dar, fiind atât de curioase, le aşezăm aicea precum le găsim şi în limba, nu fără farmec, a originalului.

Dumnezeii limbelor elineşti era foarte mulţi, dintre carii unul anume Pérun, carele se numea al locului, că şi în mâna lui ţinea o piatră scumpă ce după feliul ei lumina ca jeraticul. Încă şi foc de-a pururea ardea înaintea lui. Iară închinătorii lui făce focuri şi se petrecea preste dânsele, închipuind cumcă s-ar da singuri pe sine jertfă acelui idol – Pérun. Aceleaşi închipuiri fac şi unii din creştini până în ziua de astăzi, adecă focuri în bălii în ziua de joi mari şi se petrec peste dânsele; însă neştiind ei ce închipuiesc.

Alt idol era, ce-i zicea Ládco. Pre acesta îl avea Dumnezeul veseliilor şi al bunei norociri. Acestui aduceau jertfe cei ce avea a face nunţi şi veselii, părându-li-se că cu agiutorul lui Lad [k ]o îşi vor câştiga veselie frumoasă şi viaţă cu dragoste. Aseminea şi aceasta o cântă creştinii pe la nunţi.

Mai jertfea unei dintr-acei închinători de idoli şi apelor, adică bălţilor şi izvoarelor. Deci unde era apa aproape ci se aduna odată într-un an şi se arunca unii pe alţii în apă. Iar unde era departe îşi turna apă pre dânşii unii altora. Aceasta acum şi la unii din creştini vedem făcându-se, adecă a doua zi după Paşti, numindu-se trasul în vale, dintru care”tras în vale” prin îndemânarea diavolului se fac multe sfezi, gâlcevi şi bătăi.

Alţii avea alt Dumnezeu, ce-i zicea Caleada, carii ei, adunându-se la praznicele şi”zborurile „ lor cele idoleşti, cânta lăudând pre acel Coleada, pomenindu-i de multe ori numele. Şi aceasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi până astăzi, că primesc spre ziua naşterei lui Hs. de le cânta ţiganii numindu-se colindatori (sic). Şi încă mai primesc la casele lor Turca sau Brezaia, având cu sine şi”măscărici ghiduş „, carele, schimbându-şi faţa sa, zice cuvinte urâte.

În cetatea Rodostol aproape de apa Istrului, în vremile închinătorilor de idoli, se afla un idol anume Cron, adecă Dumnezeul morţilor, care acela era un elin mort întru carele, încuibându-se diavolul de multă vreme, îl ţinea neputred. Aceluia îi jertfea rătăciţii întru acest fel, adecă de-şi bătea trupurile sale până la sânge, chiuia şi toată altă fără de lege făcea. Cu sângele ce-şi vărsa închipuia cum că cu sânge iaste Cron (pentru că se arăta rumen la faţă); iară fărădelege ce-o făcea ziceau că nu o vede Cron, căci ţine ochii închişi, nici aude strigările, căci este mort. Aşa şi acum creştinii fac pre la morţii lor, strigîndu-se”clacă de nebuni”, de-şi bat spatele cu lopeţi, chiuiesc, joacă şi alte multe ghiduşii fac, cari nici a se mai scrie sau a se pomeni nu se cuvine.

Alţii cinstesc pre un idol anume Cupál. pre carele îl numea al rodurilor pămîntului, căruia la pîrga secerişului la o zi a lor însemnată îi aducea jertfă, adunîndu-se bărbaţi şi muieri, împletind cununi de buruieni, de-şi punea în cap şi se încingea cu ele. Unii din bărbaţi se îmbrăca în haine muiereşti, ca, putînd ei juca mai răsfăţat decît muierile, să poată îndemna pre privitori la toată pohta spurcată… Aşa, jucînd şi sărind, adeseaori striga Cupál! Cupál! Această urîtă închipuire şi pînă acum se ţine aicea în ţara noastră pre la unele oraşe şi sate, de se îmbracă bărbaţii în haine muiereşti şi se numesc Cuci sau Căluceni, făcîndu-se cununi de buruiene: anume de pelin; iar cei ce nu joacă, pelin tot îşi pun înbrîu. Alţii iarăşi fac altă izvodire drăcească. La vreme de secetă un om cu pielea goală, inşirînd buruieni verzi pe aţă, se-nfăşură de sus pînă jos şi pe cap pune cunună, jucînd pre la case, aruncă toţi cu apă într-însul, inchipuind cumcă şi de la dînsul apă cer, adecă ploaie. Prostimea se înşală la acestea două cumcă ar lua vindecări de toate neputinţele sale prin călcarea Cucilor, iară Păpăluga c-ar avea putere să poruncească norilor să ploaie. Precum cred credincioşii că prin atingerea sfinţilor apostoli s-au dat vindecări celor bolnavi, aşa şi acum s-ar da prin călcarea spurcatelor picioare ale Cucilor (şi aceştia cei mai mulţi sînt ligani puchioşi); şi iarăşi că precum Ilie proorocul au pogorît ploaie, aşa ar putea şi acel măscărici înşelători Păpăluga ca să pogoare ploaie cînd ar vre.

[ octombrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 330

Mihai-Eminescu.Ro




O MISTIFICAŢIE ARHEOLOGICĂ – de Mihai Eminescu

Un slavist modern căpătă la informaţia că la mănăstirea Banja în Dalmaţia ar fi un patrafir de matasă împodobit cu mărgăritare şi împletit cu aur şi cu argint. Pe el se reprezintă mai multe chipuri de sînţi, iar pe partea de jos se văd figure îngenucheate, jupîn Stroe şi jupîneasa Ierosima, cu arătarea anului. Slavi[s]tul conchise că ar fi unul din cele mai vechi monumente de artă slavică.

Inscripţia ce i se trimisese în copie suna astfel:

„Jupîn Stroe Vestolmiu, jupîneasa Erosima, în anul,acest patrafir să fie mănăstirii din Stieşti”.

Unde însă să fi fost mănăstirea Stieşti? Cine sînt personagele lui jupîn Stroe şi Erosimei? Cum de se află acest patrafir la mănăstirea Banja?

Un alt slavist, mult mai celebru, profesorul Fr. Miklosich, cercetînd la rîndul său mănăstirea Banja, publică în inscripţiunea de pe patrafir în fruntea monumentelor privitoare la istoria Serbiei, Bosniei şi Ragusei; o publică însă cu următoarele modificări:

Jupîn Stroe Vestolmiu, jupîneasa lui, Sima, în anul, acest patrafir să fie mănăstirii din Stăneşti.

Enigma rămînea însă tot nedezlegată: unde va fi fost mănăstirea Stăneşti si cine era acel jupîn Stroe Vestolmiul cu soţia sa Sima, vieţuitori în veacul al -lea?

Venerabilul canonic Tim. Cipariu este cel dintîi care ridică vălul cestiunii. Mai mult pe ghicite decît prin criteriele externe ale monumentului recunoscu că patrafirul de la Banja nu poate proveni decît din România şi anume de la mănăstirea Stăneşti din districtul Vîlcii; că lectura Stroe Vestolmiu a lui Kukulievich şi Miklosich trebuie rectificată în Stroe vel stolnic; că donatorul patrafirului a fost un boier român”mare stolnic” din secolul XII; că în fine, mănăstirea Stăneşti ce apare în documentele de la înainte ca o fundaţiune a familiei Buzeştilor n-ar fi decît o reedificare a vechii mănăstiri, tot cu aceleaşi nume, din anul.

Consecinţele unei asemeni fericite descoperiri erau natural de o mare importanţă pentru istoria naţională. O mănăstire în România la începutul secolului XII, iacă o probă irecuzabilă nu numai că românii trăiau pe atunci în aceste locuri, dar că aveau un stat organizat, cu aristocraţia sa, cu biserica şi instituţiunile sale monacale, aşa cum ni apare în istorie cu un veac mai în urmă.

Mistificarea merse şi mai departe. Cunoscutul[ui ] Rösler, care nu îngăduie românilor să trăiască în ţărele de azi decât după începutul secolului XIII, îi vine mai lesne a admite că acea mănăstire Stăneştii din ar fi putut fi slavică, călugării slavi, populaţiunea din România slavă!

Dar ipoteza învăţatului Cipariu, oricât de fundată în generalitatea sa, se întemeia pe o eroare esenţială făcută în citirea inscripţiunii tocmai de cei cari nu trebuiau s-o facă, de principii slavismului, Kukulievich şi Miklosich, autorităţi în materie de diplomatică şi paleografie slavă.

D. Hasdeu, în studiul Limba slavică la români, a dovedit cu monumente lapidare, acte şi cronice contimporane, prin limba chiar a inscripţiunii: °. că cei doi slavişti au citit rău veleatul, °. că jupân Stroe velstolnic din inscripţiune este vestitul general al lui Mihai Viteazul, Stroe Buzescul, iar jupâniţa Sima, soţia lui; şi a conchis de aci că Stroie Stolnicul cu soţia sa depuseră faimosul lor patrafir la mănăstirea Stăneştii, fundaţiunea Buzeştilor, în intervalul de la sept. inclusiv până la sept. exclusiv, pentru că la octomvrie Stroie era deja mort.

Cu studiul critic al acestei întrebări se ocupă monografia „Inscripţiunea de pe patrafirul de la Stăneşti” de Gr. G. Tocilescu, Bucureşti,.

[ octombrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 329

Mihai-Eminescu.Ro

 




CETATEA JIDOVA – de Mihai Eminescu

„Această cetate numită Jidova şi Uriaşa, situată în plaiul Nucşoarei, districtul Muscel, la kilometre de centrul oraşului Cîmpu Lung, se află aşezată între Rîul Tîrgului, la distanţă de metre de malurile lui, şi între şoseaua naţională Piteştii – Cîmpu Lung, la metre situată în partea despre ost a Cîmpu Lungului.

După săpăturile esecutate într-un mod sistematic de d. Butculescu, două sute metri lungime pe m., m. adîncime, din zidurile acestei cetăţi au fost aduse la lumină, în luna aceasta:

După obiectele descoperite: două cărămizi, cu inscripţiuni romane, chei, săgeţi, haste, sticlărie fragmentată, olărie etc. plus simetria zidurilor de împrejmuire în grosime de metre cm. şi după două monete, una de argint de la Geta (a.Ch. ), şi alta de bronz de la Gordian (a. Ch. ) această cetate arată o făptură romană, în contra tuturor aserţiunilor unora cari pretind că ar fi de origine dacă. Asupra acestui punt se va esplica mai precis esploratorul în urma terminării săpăturii complete a cetăţii.

Săpăturele se urmăresc cu mare activitate, chiar acum, şi poate că peste curînd vom poseda multe noţiuni foarte interesante pentru monumentul nostru istoric.

Ministeriul instrucţiunii publice a pus la dispoziţiunea d-lui Butculescu o sumă oarecare pentru a veni în ajutorul scrutărilor sale”.

Cele de mai sus le citim în Românul. Cît despre numele Jidova, el nu este de origine romană, ci stă desigur în legătură cu forma jidovină, care se găseşte adesea în documentele vechi româneşti şi însemnează scursătură de apă.

[ octombrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 329

Mihai-Eminescu.Ro

 




ISTORIE [„D. HASDEU, ÎNTORCÂNDU – SE…”] – de Mihai Eminescu

D. Hasdeu, întorcându – se din escursiunea întreprinsă în interesul arhivelor statului, face o dare de seamă despre rezultatele dobândite. Ajungând la Cracovia s-a pus la lucru întâi în biblioteca Universităţii, fundată încă în secolul. Aci a găsit o însemnată corespondinţă diplomatică originală între domnul moldovenesc Miron Barnoschi şi Polonia din primul pătrar al secolului, precum şi câteva acte despre comerciul Cracoviei cu Moldova în secolul. Toate acestea însă rămân pe un plan cu totul secundar în comparaţiune cu tezaurile găsite într-o altă bibliotecă din Cracovia.

În a doua jumătate a secolului trecut a trăit istoricul Poloniei Adam Naruszewicz, născut la, mort la şi care la a început a publica o istorie a ţărei sale. Favorit al regelui Stanislav August şi al aristocraţiei polone de atunci, el a dobândit permisiunea, pentru continuarea operei sale, de a trage copie de pe toate documentele arhivului regesc al Poloniei şi din arhivele particulare ale principalelor familii nobile, precum Radziwil, Zamojski etc. În acest chip el şi-a format o colecţiune documentală consistând din tomuri mari in folio. După moartea lui Naruszewicz, această colecţiune a trecut în posesiunea istoricului şi legistului polon contelui Tadeu Czacki, care a aşezat-o în biblioteca ce o avea la moşia sa Poryck în gubernamentul Voliniei, utilizând-o el însuşi pentru scrierile sale, fără ca să fi fost accesibilă pentru ceilalţi. După moartea lui Czacki, la, principele Adam Czartoryski a cumpărat de la moştenitori, între alte manuscripte şi rarităţi, colecţiunea documentală a lui Naruszewicz pentru suma de galbeni şi-a transportat-o la moşia sa Pulawy în gubernamentul de Lubel, unde iarăşi mai nimeni nu putea să o consulte. La, colecţiunea lui Naruszewicz a fost dusă la o altă moşie a princepelui Czartoryski, Sieniawa în Galiţia, şi în urmă strămutată la Paris, unde s-au aşezat proprietarii ei. Nu de mult această comoară de documente a fost dăruită Academiei din Cracovia, în biblioteca căreia d. Hasdeu a găsit-o şi esaminat-o. Arhivul regesc al Poloniei coprindea o mulţime de documente privitoare la istoria română. Numai vreo cîteva din ele au fost reproduse în secolul trecut de către Dogiel în Codex Diplomaticus Poloniae, unde el menţionează totodată după registrele arhivale coprinderea mai multor alte acte din secolii şi cari erau scrise cu caractere cirilice. Un număr şi mai mare de asemini documente este menţionat, iarăşi numai în coprindere, în Inventarinm omnium privilegiorum quaecumque in archivo regni in arce Cracoviensi continentur, scris la şi editat de către Rykaczewski în Paris la, de unde sumariele tuturor documentelor relative la istoria română le-a reprodus apoi d. Hasdeu în Arhiva istorică a României, tom. II. Aceste sumarii, iacă tot ce să părea pînă acum rămas, sau cel puţin accesibil pentru istoricul român, din cîte se aflau altădată în arhivul regesc al Poloniei. Lipsa documentelor menţionate în Dogiel şi în ediţiunea lui Rykaczewski era cu atît mai dureroasă cu cît sumarele lor sînt făcute foarte pe scurt şi adesea prezintă erori învederate.

Toate documentele menţionate în Dogiel şi în Rykaszewski se află copiate in extenso în colecţiunea lui Naruszewicz, şi nu numai acestea, dar încă multe altele, cari rămîneau pînă aci cu desăvîrşire necunoscute, începînd de la anul pînă la începutul secolului trecut, pînă la epoca finală a relaţiunilor politice între români şi Polonia. Cele mai vechi sînt scrise în limba slavă ecleziastică şi unele latineşte; de la secolul încoace se înmulţesc actele latine şi apar cele în limba polonă. Între aceste documente se află nu numai tratate între ţările române şi Polonia, descripţiuni de ambasade, epistole etc., dar şi unele acte d-un caracter cu totul neinternaţional, precum sînt mai multe hrisoave de donaţiune ale domnilor moldoveneşti din secolul, importante pentru istoria noastră internă. În total se află aproximativ peste documente relative de-a dreptul la România.

În trei săptămîni d-lui Hasdeu i-a fost abia cu putinţă de a-şi forma o ideie en bloc despre coprinsul colecţiunii lui Naruszewicz şi de a-şi nota numerile actelor privitoare la România, fără a se putea apuca de copiarea lor. După consiliul d-lui Dimitrie Sturza, bărbat special, cunoscut prin rîvna sa pentru tot ce se atinge de istoria română, d. Hasdeu. [a] angagiat doi studinţi, buni paleografi, pe cari i-a însărcinat a copia treptat toate documentele ce le-a indicat şi de a se controla reciprocamente unul pe altul prin colaţionare. Ca supracontrol, s-a oferit gratuitamente distinsul linguist din Cracovia, d. Dygarzinski. În fine, ultima colaţionare o va face însuşi d. Hasdeu în anul viitor. Negreşit însă că copiarea esactă a peste de documente, însoţită de atîtea condiţiuni de esactitate, nu se poate esecuta cu o mare răpeziciune. Copiştii ingagiaţi s-au îndatorat a copia pînă la finea anului curent un număr aproximativ de documente, rămînînd celelalte pentru anul viitor. Copia fiecărui document, fie cît de lung, precum sînt bunăoară unele tratate şi relaţiuni de ambasadă, costă în termin meziu / florini. D. Hasdeu roagă ministeriul, pentru ca lucrarea să se poată începe imediat, de a i se libera suma de lei noi şi d-a se prevedea suma de. lei noi în bugetul anului viitor, pentru terminarea lucrării. Iar documentele copiate propune să se publice într-o ediţiune separată în aceleaşi condiţiuni în cari se editează colecţiunea repauzatului Hurmuzachi.

[ septembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 328

Mihai-Eminescu.Ro

 




O TRAGEDIE ŢIGĂNEASCĂ – de Mihai Eminescu

Între mai mulţi prăşitori ţigani care lucrau cu nevestele împreună pe o moşie din ţinutul Cahulului se aflau doi în împrejurări foarte deosebite. Unul avea nevastă frumoasă, altul urîtă.

Cel cu nevastă urîtă putea să cînte:

Cîtu-i ţara şi lumea

Nu-i nevastă ca şi-a mea,

Cu cînepa cea de vară

Se joacă cînii pe-afară;

Cea de iarnă-o bagă-n tău

Şi mă pune s-o scot eu.

Untura-i pe podişor,

Capul ei cît un cuptor;

Untura-i pe căminiţă,

Capul ei cît o căpiţă;

Acum c-un an încheiat

De cînd nu s-a periat

Şi la umbra capului

Şede turma satului.

Ce haz am să merg acasă

Cînd n-am nevastă frumoasă?

Strîng în braţe-o mohîndeaţă

Şi sărut un sloi de gheaţă.

De-aceea şi-a fi gîndit şi el:

Să rămîn viţel mînzat

Lîngă cei[ce] s-o-nsurat,

Că bărbaţii au femei,

Doar nu m-or lăsa să piei.

Noaptea, după ce se culcară toţi, danciul îndrăgit foc de nevasta cea frumoasă gândi:

Pentru ochi ca murele

Ocolii pădurile,

ocoli încet ceata celor ce dormeau şi se duse lângă nevasta străină. Aceasta, gândind că este barbatul său, nu zise nimic. Dar, îndată ce băgă de samă că nu este barbatul său, s-a simţit atinsă de acest abuz şi l-a denunţat pe nopturnul cicisbeo. Acesta a fi gândit el în sine:

Cine dracu-a cunoscut

Grădină fără cărări,

Dragoste fără mustrări,

Grădină fără pârlaz,

Dragoste făr-de năcaz…

şi aştepta cu oarecare linişte esplicaţia cu bărbatul legitim.

Bărbatul începu să-l mustre şi să-i zică că i-a siluit nevasta. Danciu răspunse că a fost cu a ei voinţă. Atuncea barbatul ridică sapa şi-i crepă capul cu ea şi astfel se plini tragedia asupra căreia Curtea cu juraţi va avea a se pronunţa. De se întâmpla istoria asta între franţujii noştri, atunci am fi avut a înregistra: ) o despărţenie, ) un duel în care bărbatul legitim cădea mort, ) căsătoria între cicisbeo şi cucoana văduvită. Dar atuncea unde ar fi deosebirea între o tragedie ţigănească şi una… franţuzească?

[ iulie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 327

Mihai-Eminescu.Ro

 




PENTRU COMEDIA CEA DE OBŞTE – de Mihai Eminescu

Un manuscript din, cuprinzînd gîndirile lui Oxenstierna arată cam în ce chip aveau obiceiul de a privi strămoşii noştri lumea aceasta. Iată ce zice un pasagiu din acea carte:

Lumea este privelişte, oamenii sînt comedinanţii, norocul împărţeşte jocurile şi întîmplările le alcătuiesc. Teologii ocîrmuiesc machinurile şi filozofii sînt privitorii. Bogaţii prind locurile, cei puternici apucă locul cel mai înalt, şi la pămînt sînt saracii. Muierile aduc răcoreală şi cei necăjiţi de noroc iau mucul lumînărilor. Nebuniile alcătuiesc întocmirea cîntecelor şi vremea trage perdeua… Lumea vrea să se înşele – înşele-se dar. Deschiderea comediei începe din lacrămi şi din suspinuri. În lucrarea cea dentîi se arată pricinele cele nebuneşti a oamenilor. Cei făr-de simţire bat în palme ca să arate a lor bucurie, cei înţelepţi fluieră jocurile. Cel ce intră plăteşte la uşă un ban ce se numeşte osteneală şi ia în locul lui un petec pecetluit ce însemnează neodihna cît îşi va ţinea locul. Schimbarea pricinilor îi zăboveşte puţin pe privitori. Împletiturile cele bune sau rău împletite fac să rîdă filozofii. Acolo se văd urieşi care deodată se fac logoşi (?) şi logoşi, cari făr-de veste se fac mari şi vin la o înălţime făr-de măsură. Acolo se arată oameni cari se par că au toate măsurile şi paza ce s-ar putea socoti ca să nu lese drumul cel adevărat care duce la sfîrşitul ce-şi pun înainte; în vreme cînd despre altă parte cei nebuni şi făr-de grijă apipăie uşa nenorocirilor lumeşti. În scurt: acest fel este comedia lumei aceştia, şi cela ce vrea să aibă zăbavă cu linişte să se puie într-un unghi mic de unde să poată cu odihnă ca să fie privitoriu şi unde să nu fie nicidecum cunoscut, ca să poată fără de grijă a o batjocori după cum i se cade.

Nu mai puţin interesante sînt proverbele româneşti asupra comediei cei de obşte. Iată cîteva:

Lumea-i ca o oglindă în care se găteşte omul ca să arăte precum nu este, ea-i ca o comedie în care fiecare joacă rola sa şi unde cel mai de rîs prinde locul cel mai bun. Ea e ca un liman unde unul soseşte şi altul purcede; unul se bucură de cel ce vine ş-altul se întristează de cel ce purcede. Ea i ca un spital plin de orice patimi. Ea i ca un birt cu două porţi deschise, pe una intră, pe alta iesă; beau, mănîncă şi se duc; unul pe altul nu se cunoaşte cine intră şi cine iese. Lumea-i ca un bîlci unde unii cîntă, alţii joacă, unii vînd, alţii cumpără, unii beau şi chiuiesc, iar alţii numai privesc. Toate-n ea ca ziua vin şi se duc. Precum în fundul mării stă mărgăritariul şi mărgeanul şi în fundul pămîntului pietrele cele mai scumpe, iar pe faţa mării toate mortăciunile, aşa şi în lume: cei vrednici şi cinstiţi – ascunşi şi nevăzuţi, iar cei nerozi în cinste mare. Lume fără nebuni, ca pădure fără uscături – nu se găseşte.

[ iunie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 326

Mihai-Eminescu.Ro




CREZUL BEŢIVILOR – de Mihai Eminescu

Nu-i lipsită de originalitate parodia crezului ce o publicăm mai la vale şi care-i demnă de vestitul Leonat, a cărui vorbiri cu haz au făcut pe părinţii noştri să rîdă şi să petreacă cu cea vreme. Cine din cei mai bătrîni nu cunoaşte pe vestitul Leonat din Longobarda.

 

Care se hrănea cu barda,

Om nu mare la statură,

Dar făcut spre băutură.

 

Testamentul lui frumos, prin care lasă în limbă de moarte ca să fie îngropat cu gura la cep, e mai cunoscut decît crezul mult evlaviosului Leonat, pe care iată-l:

Crez într-un cazan, tatăl al mai multor vedre, făcătoriul vinului şi pelinului şi într-unul născut fiul strugurului, născut iar nu prefăcut, care din viţă s-au născut mai înainte decît toate foloştinele, profir din profir, roş adevărat, care are faţa romului, din care beţia s-au născut. Carele pentru noi băutorii şi pentru a noastră mîntuire s-au coborît din deal în vale şi s-au întrupat din must şi din curătoare. S-au tescuit şi s-au dat cep a treia zi după ce au fiert şi s-au suit în deal la cramă şi s-au pus de a dreapta lui Stoian vierul, care iarăşi va să vie cu sfredelul cel mare să cerce vinul şi pelinul, a căror băutură nu va mai avea sfîrşit. Şi într-o ocă plină, domnul dătător de viaţă beţivilor, cărora ne mărturisim, că de-mpreună purcedem cu oca şi cu paharul (?)

Aşteptăm ieşirea părului prin căciulă şi a coatelor prin mintean şi tîrnuirea hărţăgoşilor ce va să vie după beţie. Amin.

[ iunie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 326

Mihai-Eminescu.Ro




PALESTINA – de Mihai Eminescu

Gazeta evreiască”Hamagid” publică o corespondenţă din Londra în care ia act despre faima răspîndită că guvernul turcesc a oferit drept plată numeroşilor săi creditori evreieşti din Anglia cedarea unei părţi din Palestina. Sir Hammond din Londra s-a pus în relaţiuni cu Chwedalla, fondatorul unei societăţi compuse din evrei englizeşti, franţuzeşti şi austrieceşti cari au intenţiunea de a cumpara cu un capital de milioane funţi sterling de la Poartă întreaga ţară a făgăduinţei. După o publicare a lui Chwedalla însă o astfel de cesiune nu va fi cu putinţă decît cu învoirea marilor puteri europene; totuşi este nădejde că afacerea se va realiza. Societatea a ştiut se zice să intereseze încă de mulţi ani şi nu fără succes pe cele mai puternice Case din toată Europa pentru această idee. Chwedalla are intenţiunea de a merge cît de curînd în persoană la Constantinopole, spre a grăbi treaba la faţa locului.

[ august ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 325

Mihai-Eminescu.Ro




GÎNDACI DE CARTOFI ÎN EUROPA – de Mihai Eminescu

După comunicaţiile guvernului imperial german, această insectă destructoare a cartofilor (gîndacul Colorado, Doryphora decemlineata) şi-a găsit calea peste Ocean cu toate măsurile de pază ce se luase împotriva lui. După raportul Senatului oraşului liber Bremen, acest soi de gîndaci periculoşi s-au găsit pe corăbii încărcate cu mărfuri americane, şi nu în cartofi, ci în saci cu popuşoi şi pe cuverte. Se vesteşte că insecta s-au arătat pe mai multe moşii din Sveţia, nimicind recolta cartofilor pe mari întinderi cultivate. Pericolul importărei acestui duşman al agriculturei este deci iminent, încît trebuie îndoită precauţiune spre a opri lăţirea lui întru cît va fi cu putinţă.

[ august ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 325

Mihai-Eminescu.Ro




ARHEOLOGIC [„CANDIDATUL…”] – de Mihai Eminescu

Candidatul de teologie d. Kurze scrie în Gazeta de Triest că prin săpături i-ar fi succes de-a descoperi urme ale vechiului oraş Metulun. După spusele lui Strabo ş-ale lui Appian acest oraş era locuit de populaţia ilirică a iapizilor şi au fost luat cu asalt şi risipit de cătră Cezar Octavian în anul înainte de Chr. Într-o vale plină de păduri, spre nord-ost de Lass în Carniolia s-au găsit aceste urme. După zidurile, în parte dezgropate, ale oraşului, s-au găsit vase de lut de o formă proprie şi cu ornamente mărginale primitive, care par a arăta că vasele nu sînt de origine romană, ci iapidică. Săpăturile a mai adus la lumină un fel de cordea de fier, cu găuri la capete şi cu dinţi la margine, şi mici plăci în forma cărămizilor, dintr-un fel de lut, amestecat cu părticele de fier.

Societatea arheologică din Atena au descoperit, la săpăturile făcute pe coasta de sud a Acropolei, o tablă de marmoră foarte importantă pentru filologie şi istorie. Tabla conţine o inscripţie de de şiruri şi anume tractatul ce l-au făcut atenienii cu Chalkis după ce, sub conducerea lui Pericles, supusese Euboea.

[ august ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 325

Mihai-Eminescu.Ro




CORESPONDENŢĂ INTIMĂ – de Mihai Eminescu

D-na Cornu, sora de lapte şi amică intimă a lui Napoleon al III, murind de curînd, a dăruit corespondenţa pe care a ţinut-o cu înaltul său amic bibliotecei naţionale din Paris. Corespondenţa începe într-o vreme în care prinţul Ludovic nu avea decît zece ani, iar cea din urmă scrisoare e datată cu două luni înaintea morţii împăratului. Prin testament d-na Cornu dispune ca aceste hîrtii să se publice abia în anul, din care cauză ele au şi fost puse sub sigil; iar cu îngrijirea publicării testatoarea însărcinează pe d. Renan sau, întîmplîndu-se ca acesta să fie mort la, publicarea o va face d. Duruy.

[ iulie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 324

Mihai-Eminescu.Ro




SABIA DE INVESTITURĂ – de Mihai Eminescu

Sabia care va servi la investitura lui Murad sau a fratelui său Hamid sau în fine a oricărui sultan, în moscheea de Eyoub, nu este, precum se crede generalminte, adevărata sabie a lui Osman.

Această armă de cel mai mare interes istoric se află la St. Petersburg, ea face parte din remarcabilul arsenal a A.S. Marele Duce Constantin Neculaevici. Iată cum a intrat în posesiunea sa: Această armă era confiată în paza ianicerilor. În timpul distrugerei acestor trupe, bătrînul agă, care era păzitorul, reuşi a scapa luînd cu el şi sabia. Se ascunse în o mică politie din Asia minoră şi, redus la mizerie, el vîndu mai-ntîi puţin cîte puţin pietrele preţioase care decorau mănuchiul; apoi a trebuit să se decidă a vinde sabia, care fu cumpărată de un rus şi oferită, în urmă, marelui Duce. Sabia nu este mare, e puţin îndoită şi poartă pe ea numele califului Osman.

Sabia actuală a moscheei de Eyouba e o spadă modernă.

[ iulie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 324

Mihai-Eminescu.Ro




MĂSURI HIGIENICE PENTRU ORAŞUL CERNĂUŢI – de Mihai Eminescu

Consiliul sanitar al provinciei Bucovinei, în şedinţa sa din iunie a.c., au dizbătut şi asupra mijloacelor de sanificare a oraşului Cernăuţilor. Consiliarul guvernial dr. Denrarowski, espuind starea de necurăţenie şi mînuirea nesuficientă a măsurilor poliţieneşti din partea primăriei acelui oraş; descriind desele epidemii care se nasc în oraş din cauza acestor inconveniente, au ajuns la concluzia că sanificarea Cernăuţilor se poate ajunge prin canalizare şi îndestulare cu apă. După espunerea celui mai nou sistem de canalizare, d-rul propune ca aceasta să aibă preferenţă înaintea iluminărei cu gaz, care i se pare mai mult un lux decît o necesitate. Aceste propuneri sînt deocamdată de domeniul proiectelor problematice. Cel puţin dacă îndestularea cu apă de băut ni se pare lesne de realizat, canalizarea oraşului Cernăuţi ar prezenta, din contra, atîtea greutăţi tecnice de realizare încît [se] mai poate ca foloasele aduse să nu corespundă cu sacrificiile făcute. Se va putea crea oare raza de apă îndestul de puternică ca să hrănească canalele de curăţenie ale unui oraş care e atît de sus asupra nivelului rîurilor din apropiere? Îndealtfel insalubritatea acelui oraş e desigur de atribuit mai mult unui soi oarecare de locuitori şi lipsei private de îngrijire decît condiţiilor generale în care se află oraşul.

[ iunie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 324

Mihai-Eminescu.Ro




NEFERICITUL X – de Mihai Eminescu

Toţi ascund scăpările lor din vedere după această nefericită literă pe care lumea o încalică. Dacă un naturalist prinde un corb şi-l ţine în casă ca să vadă dacă această pasere trăieşte într-adevăr o sută de ani, el se numeşte X. – Dacă un tânăr, vrînd să ştie de-i şede bine când doarme, îşi închide ochii şi se uită în oglindă cu ochii închişi, se numeşte X. – Dacă unul, vrînd să-şi vândă casa, ia o bucată de carămidă şi, la strigarea vînzărei, o arată ca pruba casei, numele lui tot X. Altul, vrînd să prind-un şoarece ce i-a ros un manuscript asupra epocei lui Mircea cel Mare, a luat o bucată de carne-n gură şi, stînd la bortă, aştepta să vie şoarecele ca să puie mîna pe el – X. X visează noaptea c-a călcat într-un cui şi a doua zi îşi oblojeşte piciorul, iar Y-i zice:”Bine-ai păţit! de ce dormi noaptea fără cizme-n picioare”. Altă dată X întîlneşte pe Y:

– Frate, am auzit c-ai murit, adevărat va fi sau nu?

– Dar nu vezi că trăiesc?

– Aşa e, dar cel ce mi-a spus c-ai murit este cu mult mai vrednic de crezut decît d-ta.

X, auzind că cine are barbă lungă este neghiob şi întîmplîndu-se el cu barba mare zice în sine:”S-apuc barba cu mîna şi cît-a trece din mîn-afară s-o ard la lumînare, ca să nu cad în acest ponos”. Zicînd o şi făcu; dar aprinzîndu-se barba îl arse la mînă şi, luîndu-şi mîna de la barbă, arse barba toată şi proverbul se împlini.

X, călătorind c-un chelbos şi c-un bărbier, hotărîră ca noaptea să păzească fieşcare cu ceasul său. Fiind ceasul întîi al bărbierului, vru să glumească cu X şi-i rase capul cînd dormea. Viind ceasul lui X, bărbieru-l deşteptă. X, puindu-şi mîna-n cap să se scarpine şi găsindu-l gol de păr, socoti că el este chelbosul şi zise cătră bărbier:”Prostule! în loc să mă scoli pe mine, tu ai sculat pe chelbos!”

X vede o casă frumoasă si zice:”O ce minunată casă! oare aici s-a zidit?”

[ iunie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 323

Mihai-Eminescu.Ro




FATA MAMEI ANGO ŞI GIROFLÉ-GIROFLA – de Mihai Eminescu

De doi ani s-a introdus şi la noi operetele comice şi cum se ştie s-a început cu Fata mamei Ango, în urma Giroflé, acum mai auzim că se pregăteşte”Princesa de Trepizonda „ şi dacă a vrea Dumnezeu, tot aşa înainte. Calea s-a deschis şi mulţi îşi freacă mânele şi se bucură de aceasta; crezând cumcă teatrul nostru a făcut un progres mare, s-a format companii lirice etc. Noi însă care căutăm la teatru, nu zgomotul ce amorţeşte sufletul, ci şcoala care formează inima, îndreptează caracterul prin icoane vii, să vedem întrucât este folositor acest gen de teatru; această drojdie de teatru să zicem. Teatrul este artă şi astfel fiind trebuie să tindă la caracterul tipic, la expresiune, la frumuseţe. Când Moliére a creat pe Tartufe, a reprezentat ipocrizia cu formele potrivite ei în gradul cel mai energic; astfel că Tartufe, din simplă individualitate, s-a rădicat la un caracter hotărît. Trăsăturile acestui caracter însă fiind generale, neatârnate de timp şi spaţiu; în acelaşi timp fiind omeneşti ele nu mai sunt simple trăsături a unui caracter, ci formează însuşi un tip al omului, tipul ipocriziei. De aceea Tartufe a lui Moliére va trăi cât şi omul de pe pământ, căci el va fi oglinda vecinică în care se va recunoaşte ipocritul. Tot astfel cu toate caracterele comedii. În sensul acesta dânsa iese din lumea comună, înfăţoşindu-ne caractere, tipuri. O asemenea este hrană sufletească, căci ea ne arată pe noi înşine cu simţirile şi patimile noastre, şi, din felul desnodământului piesei, vedem consecinţele patimilor noastre. Publicul la un asemenea spectacol simte emoţiunea care-l cuprinde, se interesează de soarta ficţiunilor de dinaintea ochilor săi. A produce emoţiune, trebuie să tindă autorul, actorul, muzicantul; căci emoţiunea este care mulţămeşte pe om, dânsa i ascute simţirea şi-i perfecţionează sufletul. Sălbatecul nu se emoţionează de nimic. Dacă comedia arată defectele, drama înfăţoşează vârtejul sufletului nostru. Drama va arăta ce poate face pasiunea din noi; cum sub impulsiunea ei, sufletul nostru devine măreţ până la sublim sau hâd până la oribil, după calea care ea a apucat. Opera, prin muzica ei ca expresiune când măreaţă când dulce, dezmierdătoare, produce prin combinaţia măiestrită a sonurilor toate mişcările şi peripeţiile sufletului nostru. Expresiunea ei cea vagă ne pătrunde încetul cu încetul, produce o vibraţie nervoasă în noi, devenim melancolici şi în urmă visători. Comedia, drama, opera ne mişcă, căci au în ele expresiuni de ale frumuseţii. Operetele nu tinde să exprime nimic, ele sunt curat caricatură în personajele şi costumurile sale; nici o tendinţă estetică. Opereta a născut din sufletul tocit şi uzat a Parisianului actual, sceptic, i-a trebuit un teatru care să-i deştepte simţurile enervate. Dar el ne înfăţişează spiritul îmbătrânit şi ar părea natural să aibă un asemenea teatru. Cu noi însă nu este acelaş lucru. Suntem în momentul trecerei de la barbarie la civilizaţie şi trebuie ca societăţei noastre să i se dea acel fel de teatru care să-i dezvolteze şi să-i cultive inima; căci precum pe o vlăstare plăpândă un soare prea arzător este în stare să-o usuce; de asemenea şi o societate tânără dându-i modele numai pur simţuale, o menţine în starea de materialitate şi-i corupe sufletul. Capitalul intelectual al actorilor ar fi putut să fie întrebuinţat în studiarea altui teatru decât în a scenelor cu îndoite înţelesuri.

 

[ decembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 323

Mihai-Eminescu.Ro




SERBAREA DE LA PUTNA INTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [august 1871 ]

Orice popor, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei esistenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neaparată de-o patrie, de un pămînt de care să se lege cu sîngele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora ţel şi tendinţe au fost numai cuceriri şi năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colţ în lume în sînul căruia să plînteze sîmburele fecund al unei vieţi strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au şters de pe faţa pămîntului ca colbul suflat de vînt.

Dar dacă prima condiţiune a constituirei şi consolidărei unui popor este patria, nu mai puţin important pentru dînsul şi pentru traiul său sînt luptele şi frămîntările ce trebuie să susţie în faţa sămînţiilor străine cari îl încungiură şi-i ameninţă pe tot momentul cu pieire clădirea ce şi-a făcut. Aceste lupte şi frămîntări se conduc şi se operează de oameni mari, cari la romanii si grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji şi voinici.

Mai târziu braţul începe să obosească, duşmanii ameninţători, de asemenea slăbiţi, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenţei. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numeşte – deşteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita naţia care prin faptele şi lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simţit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare şi renaştere. Popor tânăr şi plin de viaţă, oţelit în cumplitele suferinţe ale timpurilor, aprins de emulaţie în faţa celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propăşirei, a alergat ars de setea cea mai crudă – la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate şi grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei naţii. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistenţa sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viaţă demnă şi folositoare, de cîte ajutoare nu are trebuinţă?! Dar încă o naţie întreagă, şi mai ales o naţie ca a noastră!”La lucru dar barbaţi şi femei, tineri şi bătrâni „, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole şi stricăcioase intereselor noastre naţionale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspiraţi de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ştefan cel Mare şi groaznicului trăznet al duşmanilor doritori de viaţa şi leagănul nostru.

Iată serbarea, iată măreţul spectacol despre a căruia însemnătate şi curs ne-am propus a prezenta lectorilor noştri o scurtă dare de samă.

Dar înainte de a face istoricul serbărei ş-a solemnităţilor ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziţia topografică a acestui lăcaş sfânt, mândră şi doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe şi pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuinţele oaspeţilor şi spre mărirea sărbătoarei.

Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zăreşti în depărtare înălţându-se cătră ceri falnicile coame şi spete a munţilor Carpaţi. Pe de o parte ţ-ar plăcea să ajungi cât de curând la ţelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ş-a mănoaselor ţarini din Bucovina cea drăgălaşă. După o călătorie de – oare în fine regiunea vegetaţiunei bogate dispare, poalele munţilor se arată, un vânt rece te abureşte, o tăcere sfântă te împresoară, şi puţin cîte puţin te trezeşti adâncindu-te în criierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spaţioasă, care într-una din despărţiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ştefan cel Mare, Bogdan şi Rareş ş-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sunt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sunt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este aşezată clopotniţa c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniţă mai mică, ce conţine clopotul lui Ştefan cel Mare numit Bugea. Spaţiul dintre biserică şi edificiul cu chiliile este acoperit de verdeaţă şi de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele:

Din sat până la mănăstire de – amândouă părţile şoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două şiruri paralele. Ici şi cole în direcţia acestor aleie artificiale erau aşezate lampioane mari şi mici pentru luminaţie. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălţa un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad şi decorat cu o mulţime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcţie într-adevăr minunată, încăpătoare de persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau aşezate de-a lungul mese şi laviţe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele ţărilor române ş-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe şiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseţă rară.

Acum, după ce-am dat lectorilor noştri o ideie palidă despre situaţia maiestoasă a mănăstirei şi despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreţei festivităţi.

Sâmbătă sara, la oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De – abia preoţii intrase în altar, de – abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

 

Muşchiul zidului se mişcă, pintre iarbă se strecoară

O suflare care trece ca prin vine un fior…

Este ora nălucirei: Un mormânt se dezvăleşte,

O fantomă ‘ncoronată din el iese… o zăresc…

Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte.

Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc.

 

Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;

Glasul ei se ‘ntinde, creşte, repeţit din stâncă’n stâncă,

Transilvania ‘l aude: Ungurii se înarmez.

 

Salutare, umbră veche! primeşte închinăciune

De la fiii României, pe care tu o ai mărit:

Noi venim mirarea noastră la mormântu ‘ţi a depune,

Veacurile ce ‘nghit neamuri al tău nume l-au răpit.

 

Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălţătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcăluşelor parcurau munţii departe – departe, şi mult în urmă auzeai clocotind ecourile repeţite. Mai adauge la aceste splendida luminaţie din mănăstire şi strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ş-o fericită iluzie te răpeşte şi te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creştinătăţei contra furiei musulmane.

Târziu noaptea oaspeţii se retrag, reprezentanţii şi damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele ţăranilor.

Duminica la oare dimineaţa câteva rânduri de salve anunţă adunarea publicului în porticul festiv. Preşedintele comitetului arată în puţine cuvinte energice scopul ce-a adunat atâţi români la mormântul preamăritului erou al naţiunei şi esprimă mulţumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul şi întreaga junime academică, în faţa concursului ce i-a dat naţiunea întru realizarea măreţei idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie.

Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ştefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ţine o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot ştiu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puţin am simţit inima noastră mişcîndu-se de patriotism şi însufleţire.

Săvîrşindu-se liturgia, publicul cu preoţii în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se opreşte la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roşie a d-nelor din Bucovina; iar lîngă masă răzemate de stîlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iaşi şi măreţele flamure a doamnei Haralambie ş-a şcoalei de belle arte din Iaşi, provezute cu portretul lui Ştefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspiraţie şi glorii în viitor şi înzestrate cu inscripţii nimerite şi demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfinţesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropeşte cu aghiasmă ş-apoi în mijlocul unei tăceri adînci d. Xenopol rosteşte cuvîntarea festivă. Acest cuvînt întruneşte în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocinţă, şi nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfăşurau într-însul, asupra învăţăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ştefan cel Mare asupra stărei noastre de faţă. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni şi intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua şi sfîrşi sfînta liturgie, şi astfel se fini serbarea hramului şi festivitatea zilei dintîi întru amintirea domnului Ştefan.

A doua zi luni dimineaţa publicul iarăşi se adună în portic şi plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoţii oficianţi reîntorcîndu-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile şi standardele şi le transportă în biserică, unde se depun pe mormîntul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioşia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună şi dă cetire”Cuvîntului de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare”. Această oraţiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Cînd şi de cine s-a compus, nu se ştie, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ştefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvînt cu drept se potriveşte aproape de un model de elocinţă română şi pînă şi azi el te pătrunde pînă în adîncul sufletului şi te farmecă prin stilul său plăcut şi energie. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ştefan decit în acest necrolog eminent:”Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sînt leşii, cari cu sîngele lor au roşit pămîntul nostru; marturi ungurii, cari-şi văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuţimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi, turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mîntuirea… marturi sînt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţitul sabiei lui!…”

Unde se face mai drept şi mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte:

„Dar ce minte e atît de bogată în gîndiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvîntului, ca să poată împodobi atîtea risipe ale vrăjmaşilor, atîtea sfărmări de cetăţi, atîtea zidiri de locaşuri sfinte şi atîta înţelepciune, şi în cît au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Isus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat”.

În fine iată ce spune necrologistul despre Ştefan pe cînd se afla ţara în zile de pace:”Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciumea izgonită, strîmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dînsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri, că la noi stăpînea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpînire întru carea au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată? Oare ne vom învrednici şi noi a vă avea? Oare aţi fost numai şi aţi trecut, lăsîndu-ne nouă numai o amară aducere aminte de voi? Atîta-i de dulce dreptatea la o stăpînire şi atîta-i strîmbătatea de amară, încît noi după atîtea veacuri plîngem pe un domn drept atunci cînd pe cei strîmbi sau îi uităm sau mi ne aducem aminte de ei fără nu să-i hulim”.

Tot înainte de a depune darurile preţioase pe mormînt se ţine parastas de pomenire şi se cîntă frumosul imn a lui Ştefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea aşăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripţiunile de pe ele.

În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea şi se dau mai multe rînduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o faţă mai solemnă şi mai maiestoasă.

Pîn-aici ne-am încercat a schiţa partea festivă şi partea religioasă a serbărei, rămîne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile şi îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic şi începînd de sara pînă adînc în noapte.

La ospăţul comun de duminică după amiazi cel dîntîi toast l-a ţinut preşedintele comitetului în sănătatea şi lunga viaţă a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărăşite de discursuri patriotice şi naţionale, în cari se revela sentimentele aprinse şi entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduşi în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lîngă toată privegherea riguroasă a comisarului rînduit din partea guvernului. Cele mai mari emoţiuni au produs discursurile înfocate şi adînc simţite ale d-lor Silaşi, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societăţii pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureşanu, reprezentant din Transilvania şi Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puţin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinţiei sale episcopului Filaret Scriban ş-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici.

După scularea de la masă, atît duminică cît şi luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părţi ale porticului se încinseră danţurile cele mai aprinse, atît naţionale, cît şi străine. Era frumos a privi hora jucată de juni şi de domnişoare române din diferitele provincii. Pentru variaţie, în intervalele danţurilor cîţiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cîntece naţionale, ce erau ascultate şi aplăudate de publicul, obosit de danţ, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toţi oaspeţii au ieşit afară din portic ş-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un şir de danţuri. Într-o parte danţau grupele oaspeţilor, în ceialaltă poporul. Aşa erau de înveseliţi cu toţii încît nici ploaia ce picura din cînd în cînd nu putea să întrerupă cursul danţurilor.

Pentru ca şi poporul adunat la serbare, atît din satul Putna, cît şi din cîteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira şi lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel cîţiva din inteligenţă au adunat pe ţărani în sat, de acolo punîndu-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marşului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ş-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ş-a faţadei monastirei, pomenind numele marelui Ştefan. Apoi intrînd în curtea bisericei au fost întîmpinaţi de venerabilul egumen, care şi de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învăţătură şi de sfătuiri adevărat părinteşti. Încît pentru ospăţ pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg şi s-a împărţit pe movila de lîngă portic în regula cea mai bună.

Astfel se fini acea serbare, a căreia amintire va rămînea neştearsă din inimile române şi de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru şi cu mai multă abnegare în ceea ce priveşte interesele noastre comune.

Oricine ce va zice, această serbare a ieşit pe cît se poate de bine, mulţămită energiei şi zelului comitetului aranjator, mulţămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ţinerea ei.

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întîlnim pe mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţei noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!…

[august 1871 ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 318

Mihai-Eminescu.Ro




Comitetul central pentru serbarea întru memoria lui Ştefan cel Mare. APEL cătră onoratul public român – de Mihai Eminescu [Cu paternitate incertă]

Comitetul central pentru serbarea întru memoria lui Ştefan cel Mare

APEL

Cătră onoratul public român

Luînd junimea română academică în consideraţiune că o amînare a serbării întru memoria lui Ştefan cel Mare ar produce dezinteres pentru totdeauna, a decis în adunarea sa generală de la iuniu cumcă ”Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea în august cu mijloacele despre cari dispune”.

Primind comitetul această sarcină grea, păşeşte de nou, rezolut şi plin de însufleţire, la realizarea scopului măreţ. În darn sînt însă neînsemnatele puteri ale unui comitet, în darn este zelul modest al unei junimi! Serbarea de la Putna n-are să fie serbarea unui comitet a unei junimi: serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o naţiune întreagă, serbarea de la Putna are să fie întrunirea naţiunei române în suvenirile trecutului, în însufleţirea prezintelui şi în speranţele viitoriului! În trecutul neguros al naţiunei române sînt multe puncte strălucitoare, unul dintre aceste, cel mai strălucitori, este acela în care apare umbra măreaţă a lui Ştefan cel Mare; pe lîngă această suvenire să ne adunăm; la mormîntul acestui bărbat să ne dăm mîna; aici să o zicem în faţa lumei că am avut un trecut şi voim a avea un viitori!

Iată ideea! Iată scopul serbării! Nu junimea română academică a produs ideea serbării întru memoria lui Ştefan cel Mare: ea purcede din conştiinţa naţională română. Naţiunea română voieşte cultura, şi cultura ei trebuie să fie una: omogenă la Prut şi la Somiş, omogenă în sînul Carpaţilor cărunţi şi pre malurile umede ale Dunărei bătrîne! Şi viitoriul, cultura viitoriului, unitatea spirituală a viitoriului zace în noi, în generaţiunile prezintului!

Cu mijloace despre cari comitetul dispune serbarea nu se va putea aranja în mod demn de umbra măreaţă a eroului la al cărui mormînt ne-am ales altariul, nu în un mod care să facă onoare junimei academice a naţiunei române. Sperăm însă că cu ajutoriul onoratului public român mijloacele noastre se vor putea înmulţi şi noi vom putea aranja o serbare cel puţin modestă, seriozitatea şi însufleţirea generală o vor face grandioasă. Nenorocirea care a lovit fondul serbării nu poate înnegura scopul care serbarea l-a avut; fatalitatea nu poate să triumfeze preste o idee! Sîntem de ferma convingere cumcă publicul român nici pînă azi nu au pierdut din zelul său nobil faţă cu cauzele măreţe!

Apelăm dară la naţionalismul tuturor românilor, rugînd pre toţi acei fraţi ai noştri cari voiesc a conlucra spre realizarea serbării să binevoiască a se pune în corespondinţă cu comitetul central.

Comitetul primeşte corespondinţele şi contribuirile sub adresa: Vas. Bumbac, Viena, Universitate.

Viena, în iuniu

D. Bumbac, m.p.

vice-preşedinte

Ioan Slavici, m.p.

secretariu

 

APEL

Cătră junimea română

Fraţilor! Nime nu e mai mult pătruns de ideea serbării întru memoria lui Ştefan cel Mare decît noi, pentru al căror viitori serbarea va să aibă cele mai mari rezultate.

Prin încrederea voastră, junimei române din Viena i s-a dat sarcina onorifică de a conduce deocamdată lucrările spre realizarea serbării. Azi e momentul ca să facem un pas rezolut, să realizăm dorinţa noastră comună. Pierdem un an din rezultatele serbării dacă amînăm serbarea pre anul viitori.

Apelăm dară la zelul vostru naţional şi vă provocăm:

A vă organiza în timpul cel mai scurt în comitetele filiale şi a vă pune în corespondinţă cu comitetul central din Viena (V. Bumbac, Universitate).

A vă da părerea faţă cu serbarea, şi în special faţă cu modul în care doriţi ca ea să se realizeze, ca aşa serbarea să poată fi un act produs conform dorinţelor comune ale junimei române.

A lucra în cercul vostru pentru lăţirea ideei serbării şi realizarea ei, colectînd contribuiri şi trimiţîndu-le comitetului central pînă la iuliu a.c.

A vă îngriji mai cu deosebi despre aceea ca să puteţi participa cît mai mulţi la serbare.

Pînă la finea acestei lune, comitetul central va compune programul festiv şi vi-l va face cunoscut.

De la energia junimei române depinde realizarea serbării: la lucru dară fraţilor!.

Viena, în iuniu

Pentru comitet: ca mai sus

 

APEL

Cătră junele române

Surorilor! A venit momentul ca junimea română să manifesteze conştiinţa unităţii sale naţionale; a venit momentul ca junimea română să o zică în faţa lumei că e îndestul matură spre a-şi cunoaşte chemarea sa socială în Orientul Europei.

Au trecut timpurile fierului; au trecut era puterei brute: pe stindardul junimei române este azi numai una deviză: cultura. Cu ocaziunea serbării întru memoria lui Ştefan cel Mare, junimea română academică, şi cu ea întreaga junime română, voieşte a da espresiune unitară rezoluţiunei sale de a se cultiva – cultiva omogen.

Acest act mare ar pierde din valoarea sa etică dacă voi nu aţi conlucra spre realizarea lui, dacă voi nu aţi lua parte la această întrunire: junimea română întreagă trebuie să producă actul !

Surorilor! Priviţi la măreaţa voastră ginte. Au căzut Roma bătrînă; noi am rămas orfani; numai una ereditate a rămas – superioritatea spirituală a gintei latine. Azi e momentul să arătăm cumcă sîntem ce sîntem ! Şi voi fiţi cu noi! Cornelia a crescut pe Grachi; Ioana a eliberat Francia; Medicele au fost numele artelor; Şarlota a murit pentru binele comun: voi fiţi surorile noastre!

Apelăm la simţurile voastre naţionale şi vă rugăm ca să conlucraţi în verice mod spre realizarea serbării – înştiinţînd comitetul central din Viena (V. Bumbac, Universitate) despre nobilul sucurs.

Vă rugăm în special:

Ca să binevoiţi a face pentru fiecare ţară română (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crişana, Timişoara, Marmorosa şi Besarabia) cîte o flamură cu inscripţiunea:”Cultura e puterea popoarelor” – Junele române din (ţara).

Ca să binevoiţi a trămite aceste flamure comitetului central la locul serbării (Putna, Bucovina) cu cîteva zile înainte de serbare ( aug. a.c.) prin o reprezentantă aleasă din junele ţărei respective ori, dacă asta nu se poate nicidecum, prin poştă.

Flamurele vor servi la serbare de decoraţiune, reprezentînd sexul frumos al întregei românimi, iară după serbare junii români vor primi flamurele din mînile junelor române, ca eterne suveniri ai acestei zile măreţe!

Dacă toţi voim, va fi!

Viena, etc. ca mai sus

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 317

Mihai-Eminescu.Ro




[„CE SĂ VĂ SPUN? IUBESC ACEST POPOR…”] – de Mihai Eminescu

Ce să l vă spun ? Iubesc acest popor bun, blînd, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gînd nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decît de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.

Pe fruntea [lui] străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe ruso-prusiene, pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase ale Orientului a căror fală o duc vro trei indivizi, a căror martiriu şi dezonori le duce poporul, sărmanul. Aţi făcut din o parte din oraş tirana celorlalte cinci părţi ca s-aveţi alegători pe sprînceană, aţi scumpit hrana de toate zilele ca s-aveţi alegătorii voştri, ca în urmă acei puţini alegători săvă dea dreptul d-a vă croi diurne şi d-a împovăra într-un mod nemaiauzit în România.

V-aş fi iertat să vă serviţi [cu] neonestităţi personificate, cu faliţi declaraţi, cu furi cunoscuţi de lume, cu nulităţi egale cu bestia, ca să ajungeţi la un scop, dar să vă serviţi cu aceste maşine oarbe ca [să] nu ajungeţi nicăiri – asta n-o pot înţelege; pentru ca să vă retrageţi în faţa unui care după voi nu are încrederea ţărei – asta iar nu o înţeleg. În faţa unificărei patriei noastre sfîşiate, sîngerînde, vă iertam chiar crima paricidiului, dar să ne omorîţi puţina încredere ce o aveau puterile în noi, garanţia esistenţei noastre naţionale, pentru a nu ajunge nicăiri – asta e crud. Apoi ne-aţi jucat guvernul în mîna unor oameni dintre cari unii nu au doar alt merit decît că sînt sămînţa urdorilor Fanarului sau alte cunoştinţe decît să facă fluturi de hîrtie şi să… tacă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 315

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASTFEL SE VEDE CUM ERISTICA ORIENTULUI…”] – de Mihai Eminescu

Astfel se vede cum eristica Orientului, compţiunea logicii şi cugetării grece în cea alexandrină, a trecut la români în toată uscăciunea fiinţei sale. Să nu creadă nimenea că numai noi sîntem de vină la căderea noastră. E un lanţ întreg de cauze. Ciocoiul turc a fost eristic, cel grec asemenea, cel român asemenea, însă de zece ori mai rău decît cei precedenţi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 315

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN IAŞI EXISTĂ O ASEMENEA…FOAIE…”] – de Mihai Eminescu

În Iaşi există o asemenea… foaie. Să zicem”foaie”, deşi cuvîntul e în cazul de faţa foarte impropriu întrebuinţat cînd sub”foaie” înţelegem un lucru cuviincios.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 315

Mihai-Eminescu.Ro




[„ACEASTĂ PARTE NETRADUCTIBILĂ…”] – de Mihai Eminescu

Aceasta parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de lamoşi strămoşi, pe cînd partea traductibilă este comună gîndirii omeneşti în genere.

Precum într-un stat ne bucurăm toţi de oarecari bunuri cari sînt a tuturor şi a nimănui, uliţe, grădini, pieţe, tot astfel şi în republica limbelor sînt drumuri bătute cari sînt a tuturor, adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine;

iar acasă la dînsa limba românească este o bună gospodină şi are multe de toate.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 315

Mihai-Eminescu.Ro




POMOLOGIE – de Mihai Eminescu

Mai întîi o mică observaţie filologică. Pomologie e un cuvînt hibrid, pe care autorul ar fi trebuit să-l eviteze cum trebuiesc evitate toate hibridele. Oare s-ar putea zice Dumnezeologie m loc de teologie sau s-ar putea zice în limba germană Versfussologie în loc de Metrik? Nu. Prin urmare nici pomologie. Autorul cred că nu împărtăşeşte eroarea cea foarte răspîndită ca bogăţia unei limbi consistă în cuvinte. Adevărata bogăţie consista totdeuna în locuţiuni, în acele tiparuri neschimbate cari se formează în curs de mii de ani şi dau fiecărei limbi o fizionomie proprie, apoi în bogăţia formelor flexionare, în sufixe, în prepoziţiuni (de care limba noastră are foarte multe) în sfîrşit în acele mulţimi de fineţe psicologice cari ele dau abia viaţă sunetelor moarte din cuvinte. Daca n-ai un cuvînt îl circumscrii pur şi simplu sau îl primeşti aproape neschimbat dintr-o limbă mondială. Astfel în loc de pomologie se potrivea, credem, mai bine cultura pomilor, căci a pune două cuvinte în loc de unul claritatis causa n-a fost niciodată un păcat. Cît despre cuvintele multe, în loc de-a îmbogăţi, ele sărăcesc cumplit o limbă. Ele iau ideei viociunea intuitivă; Cînd la rostirea mai multor cuvinte ai să-ţi închipuieşti acelaşi lucru, ajungi a nu-ţi închipui nimic sau mai nimic la rostirea fiecărei din ele.

Să luăm de ex. cuvîntul samă şi să dăm la toate locuţiunile ecuivalentul lorgerman.”A baga de samă”, bemerken;”a lua sama”, aufmerksam sein; „sunt de-o samă”, gleichen Alters, gleicher Höhe;”ştie sama unui lucru”, weiss wie das Ding anzufassen ist;”o samă dintre ei ”, besondere unter ihnen;”a-şi face sama”, an sich selbt Hand anlegen;”a-şi da sama”, sich Rechenschaft ablegen;”a lua şi a da pe samă”, Ubernehmen, ubergeben;”a ţinea samă de ceva”, etwas mit in Berechnung ziehen;”a-l ţine în samă pe cineva”„,a-i căuta cuiva în samă ”„,jenumden achten. Ieie-se acum pentru fiecare din aceste locuţiuni cîte un cuvînt nou şi nici unul din ele nu va esprima aşa de bine lucrurile ca aceste şabloane vechi.

Abstracţie făcînd de la numirea cărţii, aceasta e cît se poate de bine scrisă şi-şi tratează materia într-un mod popular, nu însă superficial. Îndărătul formei uşoare şi a limbii populare, care poate c-ar fi putut fi şi mai populară, autorul se vede a-şi cunoaşte cu temei toate

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 315

Mihai-Eminescu.Ro




[„A TREIA FIGURĂ…”] – de Mihai Eminescu

A treia figură e aceea în care medius e subiect în amîndouă premisele, deci:

M + S M + S M – S M – S

M + P M – P M + P M – P

Regulele sînt:

) Minora trebuie să fie afirmativă.

) Nu se poate conclude decît particular.

Modurile ae şi ao sînt escluse prin regula întîi, care zice că minora nu poate fi negativă.

aa şi ea sînt escluse prin reg[ula], care zice că concluzia nu poate fi generală.

Deci rămîn moduri.

aai, aii, iai afirmative [Darapti, Datisi, Disamis]

eao, eio, oao, negative [Felapton, Ferison, Bocardo]

Exemple:

Pentru Darapti:

Divizibilitatea materiei în infinit este nepricepută.

Divizibilitatea materiei în infinit este foarte sigură. Există deci lucruri foarte sigure cari sînt nepricepute.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 314

Mihai-Eminescu.Ro




[„DIN COMBINAREA TERMINILOR…”] – de Mihai Eminescu

Din combinarea terminilor figurele silogistice vor trebui să fie în număr de treişi anume:

o figura, în care terminul de mijloc este subiect în una din premise şi predicat în cealaltă;

a doua, în care terminul de mijloc e predicat în amîndouă premisele;

a treia, în care el e subiect în amîndouă premisele.

Figurile se însemnează de obicei astfel:

) MP ) MP ) MP

SM SM SM

SP.

Această schemă arată figurele goale lipsite de cantitate şi calitate; dacă însă între literele cari însamnă numai poziţia mediei subiectului şi predicatului se vor pune semnele care am convenit a se pune pentru calitatea şi cantitatea judecăţilor, adică a, o, e, i atunci se vor naşte înăuntrul acestor figuri modurile lor de combinare. v

Figura întîia urmează aceste două principii:

) în ceea ce-i conţinut întregul e conţinută şi partea lui.

) De la ce-i esclus întregul e esclusă şi partea lui.

Aceste principii sînt identice cu dictum de omni et nullo (menţionat în nota § ).

Figura întîia e firească, pe cînd celelalte sînt mai mult ori mai puţin artificiale;

din care cauză adevărul celorlalte se cearcă prin reducerea lor la cea dentîi, o procedură pe care vom dezvolta-o mai jos.

Modurile acestei figuri sînt în număr de patru şi se numesc: Barbara (aaa), Darii (aii), Celarent (eae), Ferio (eio). În aceste cuvinte numai iniţialele şi vocalele sînt importante;cele din urmă arată cantitatea şi calitatea celor trei judecăţi din silogism, cele dentîi reducerea.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 314

Mihai-Eminescu.Ro




[„A DOUA IMPUTARE…”] – de Mihai Eminescu

A doua imputare a recenzentului consista în esploatarea neonestă [a] unuilapsus calami. Adică într-un loc stă”reprezentări relative la acelaş obiect” şi după aceea”reprezentări relative la acelaşi fel de obiecte”, pe cînd din exemplul pe care chiar recenzentul îl citează se vede curat că numai versiunea a doua e cea adevărată şi că [cea] dentîi e pozitiv o greşeală de condei.

Cît despre noţiune şi reprezentaţiune comună nu ne-om certa de loc cu d-nul recenzent, numai pentru că ne sînt foarte indiferente ideile d-sale filozofice. După noi orice reprezentare comună e abstracţie, orice abstracţie noţiune, orice noţiune cuprinde esenţa sau, daca pofteşte, chintesenţa lucrurilor. Daca d-nia lui confundă aşa-numita”phantasma” cu reprezentarea comună nu e vina noastră, dar pentru a-l lămuri nu vom pierde nici timp, nici tipari. „Noţiunea cuprinde dar într-adevăr esenţa lucrurilor ce s-au prezentat conştiinţei noastre” şi daca un copil nu-şi poate analiza o noţiune nu-i un semn că n-o are, precum daca un om nu-şi poate esplica mistuirea nu-i un semn că nu mistuie. Abstracţia, formarea de noţiuni e o funcţie involuntară a creierului, cum mistuirea e o funcţie involuntară a stomacului. Şi orice abstracţie e o noţiune în sens logic, căci logica nu garantează deloc că noţiunea e dreaptă sau nu. Aceasta-i treaba cercetării, nu a logicei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 313

Mihai-Eminescu.Ro




[„LA AUGUST AMIAZĂZI…”] – de Mihai Eminescu

La august amiazăzi a sosit d. Cogălniceanu la Viena, iar petrecerea sa într-acest oraş era fixat[ă ] până pe sâmbătă. La august înainte de – amiazăzi au avut o conferenţă de o oră cu ambasadorul Marei Britanii, lordul Buchanan, în palatul acestui din urmă. Tot la d. Cogălniceanu au vizitat pe contele And[rassy ], care i-a întors vizita. Se ‘nţelege, zice”Presse”, că cu această ocazie s-au vorbit despre împrejurările politice ale României. D. C[ogălniceanu ] va fi simţit trebuinţa de a lămuri participarea Rom[îniei ] la război şi poate că contele Andrassy au avut ocazia de-a repeta ceea ce-a zis şi reprezentantului României şi care, precum se ştie, era: că dispoziţiile militare ale Rom[îniei ] nu sunt astfel modificate, dar că nu vede scopul lor, de vreme ce Român[ia] nu ar[e] absolut nici un teren pentru cuceriri dincolo de Dunăre.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 313

Mihai-Eminescu.Ro




IAR ÎN PRIVIREA CIUDATEI BUNEVOINŢE – de Mihai Eminescu

Noi am publicat la rândul nostru acel anunţ al comitetului damelor în care se califica „ciudata bunăvoinţă” a d-lui Otto Max, cu adaosul că ne-a cam mirat cum de comitetul i-au făcut onoarea de-a solicita serviciile acestui domn. Căci, o spunem drept şi fără încungiur, daca România n-ar fi mestecată în război, conlocuitorii noştri ar * colecta pentru turci, nu pentru creştini. Aceasta se vede în Austria şi în Ungaria, încât aceste daruri ale neromânilor de rit necreştin samănă mult cu acele ale danailor, cu cari odată vor crede că au dreptul a ne scoate ochii. Încolo se ‘nţelege că ne pasă foarte puţin de opinia de care foaia noastră, bună – rea cum este, se bucură în cercurile semitice sau de opinia cu cari aceleaşi cercuri binevoiesc a-l onora pe redactorul ei. A-l onora repetăm, căci în momentul în care ne am vedea lăudaţi de o samă de oameni, chiar respectabili fie ca persoane private, am crede c-am încetat de-a fi atât de îndărătniciprecum suntem şi c-am fi făcut vro concesie în scris sau prin grai teoriilor umanitare şi egalitare reprezentate în mod atât de splendid de”Noua presă liberă”, ba chiar şi de unele jurnale din nefericire româneşti. Ceea ce constatăm pur şi simplu e că Tipografia naţională a stat tot aşa de bine la dispoziţia onor. comitet de dame ca şi oricare altă tipografie creştină din Iaşi şi că acel onor. comitet s-a servit de ca şi se va putea servi şi de azi înainte.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 313

Mihai-Eminescu.Ro




[„«POST». BERLIN…”] – de Mihai Eminescu

„Post”. Berlin. Solange nicht freie Dardanellendurchfahrt Consta[ntinopel] ***finde *, ***willkommen *** uneinig, uncultiviert[e] Türkei, in europäisch[er] Gesittung weit* vor Russ[lan] d*, Ihre Herrschaft *** punkt Österreich[ische] ***theile Griechenland, kleine* Gebietsabtrethungen an Serb[ien], Rum[änien], Montenegro

***Constr[uiert] ***an Bosphorus & Dardanellen*** v[on] ***Eine Durchfahrt.

„Post”. Berlin. Cîtă vreme libera trecere prin Dardanele nu va găsi Constantinopolul *** va fibinevenit, *** dezbinaţi, Turcia lipsită de cultură *** în civilizaţia europeană mult înaintea Rusiei. Dominaţia ei punct de *** austriece ***, Grecia, mici concesii teritoriale către sîrbi, români, montenegrini.

*** Construieşte la Bosfor şi Dardanele *** o trecere.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 312

Mihai-Eminescu.Ro




[„/ JUNI. COLONNE…”] – de Mihai Eminescu

/[]Juni *. Colonne Tergusakoff türk[ische] Truppen unter *** Mehmed Paşa, Seidakan u[nd] Delibaba. Mehmed Paşa todt. r

iunie * Coloana Tergusakoff trupele turceşti sub *** Mehmed Paşa, Seidakan şi Delibaba. Mehmed Paşa mort.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 312

Mihai-Eminescu.Ro




[„MONTENEGRO. LINKES ZETA-UFER…”] – de Mihai Eminescu

Montenegro. Linkes Zeta-ufer / wüthende Kämpfe zwischen Montenegr [iner ] u [nd ] Turken bei Savaici u [nd ] Nicsici. Seit dem. (*** v[on] Niksici) der siebente Kampf. Montenegro zerfällt nach Conf [iguration ] seiner Grenzen deutlich in zwei Theile, die in der R[ich]tung v[on] N[ord ]west nach Sudosten eine durchschnittl [iche] Breite von

Meilen aufw[eisen]. In der Mitte des Landes welche durch das Zeta-Thal v[on] Niksici bis Sputz markiert, nähern sich aber die Grenzen auf eine Entf[ernung] v[on] etwas mehr [als] Meilen. Zeta-Thal prakticabel, wohlhab[endstes] Gebiet v[on] Monten[egro] Suleiman Norden – Ali Saib Süd[en]

M [* * *] Niksici Sputz r

Die Nachricht v[om] Kampf bei Savaici u[nd] Nicsici direkter Wiederspruch mit den Meldungen aus Constant[inopel] über Erfolge Suleim[ans] u[nd] Ali Saibs (/ sollten sie sich vereinigt haben) Schwere Niederlage Ali Saibs zwischen Danilograd [und] Spuz richtig

Suleiman konnte nur bis Nicsici vordringen / Meilen bis Samstag *** Also nicht bis Cetinie, nicht vereinigt

Montenegro. Malul stîng Zeta – / lupte crîncene între muntenegrini şi turci la Savaici şi Nicsici. Începînd din (*** de la Niksici) a şaptea luptă. Montenegro se împarte după configuraţia graniţelor sale clar în două părţi care în direcţia nord-vest spre sud-est măsoară în medie mile în lăţime. În mijlocul ţării însă, marcat de valea Zeta de la Niksici pînă la Spuz, graniţele se apropie la o distanţă de circa mile. Valea Zeta practicabilă, zona cea mai bogată din Montenegro. Suleiman din nord – Ali Saib din sud. *** Niksici Spuz. Ştirea despre lupta de la Savaici şi Nicsici în contradicţie cu ştirile din Constantinopole despre succesele lui Suleiman şi Ali Saib (în / trebuiau să se fi unit). Înfrîngere grea a lui Ali Saib între Danilograd şi Spuz – corect. Suleiman n-a putut să pătrundă sîmbătă decît pînă la / milă Nicsici, de *** Deci nu pînă la Cetinic, astfel că nu s-au unit.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 312

Mihai-Eminescu.Ro




[„DE SÂMBĂTĂ DOBROGEA…”] – de Mihai Eminescu

De sâmbătă Dobrogea. Braila Floßbrücke (pod de plute ) Corps -. M[änner ], die türk[ischen] Armeetheile samt Besetzungen. M[änner ]. Nächster, vorübergehender Vertheidigungsabschnitt Trajanswall zwischen Cernavoda u [nd ] Kustengi eig [ene ] Verth [eidigungs ] Wälle Silistra, Varna. Rußl[and] tes Armeecorps.

De sâmbătă Dobrogea. Brăila pod de plute, corpuri -. de oameni părţi ale armatei turceşti împreună cu cele de ocupaţie de oameni. Următoarea secţiune de apărare – valul lui Traian între Cernavodă şi Kustengi, valuri proprii de apărare – Silistra, Varna Rusia – corpul de armată)

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 312

Mihai-Eminescu.Ro




[„BOURKE, SANDHURSTS ANFRAGE…”] – de Mihai Eminescu

Bourke, Sandhursts Anfrage. Neutr[alität] R[umäniens] weder durch den Par[iser]Vert[ra]g noch d[urch] andere Verträge sondern Rum[änien] off[iziell] Fürst[entum] Moldau Walachei, [bilde] Bestandtheil des türk[ischen] Reiches.

Art. XXII keine Macht innere Angeleg [enheiten ] sich zu mischen Art. XXVII ohne Rücksprache mit d[en] an[deren] Mächten kein bewaffnetes Einschreiten.

** [Verletzung ] Schutz sämtlicher Großmächte – wenn auch Neutralität nicht stipuliert worden. Bitt [schrift ] R[umäniens ] um Neutralisierung, Memoire ad acta.Ist nicht neutral, integ [rierter ] Theil der Türk[ei], folglich [das ganze Land ] zu besetzen. Wiedersetz [en] *** R[umänien ] *** Land Aufruhr begriffene Prov [inz ] Erklär [un]g Burkes – engl[ische] Reg[ierung] der Türkei das Recht Fürstenth [um] [emzurücken ], sobald ihr es aus milit [ärischen ] Rücks [ichten ] gebot [en] erscheint. Überschreit [ung] des Pruth casus belli f [ür ] die Mächte. Bourkes Erklfärung ] ***

*** April Engl[and], Frankreich, Österreich, *** Öster [reich ] u [nd ] [Preußen ] April [Gefährdung ] der deutsch [en] Interessen – casus belli.

 

Bourke, interpelarea lui Sandhurst. Neutralitatea României [negarantată ] nici prin tratatul de la Paris nici prin alte tratate, ci România, oficial Principatul Moldova – valahia, ar fi parte constitutivă a Imperiului turc. Art. XXII – nici o putere n-are a se amestica în treburile interne Art. XXVII – fără acordul celorlalte puteri nici o intervenţie armată.

*** [încălcare] protecţia tuturor marilor puteri – chiar dacă neutralitatea n-a fost stipulată. Cererea României pentru neutralitate, memoriul ad acta.

Nu e neutră, parte integrantă a Turciei, deci toată ţara de ocupat. Rezistenţă *** România *** ţara – provincie în răzmeriţă. Declaraţia lui Burke – guvernul englez dreptul Turciei să invadeze Principatul în situaţia în care i se pare necesar din raţiuni militare. Trecerea Prutului casus belli pentru puteri. Declaraţia lui Bourke ***

***în aprilie Anglia, Franţa, Austria *** Austria şi Prusia în aprilie – [periclitarea ] intereselor germane – casus belli

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 311

Mihai-Eminescu.Ro




REVISTĂ JURNALISTICĂ [„ÎNAINTE DE CÂTEVA ZILE…”] – de Mihai Eminescu

Înainte de câteva zile a reapărut în Bucureşti jurnalul Presa, ca rezultat al formării unui nou partid – al centrului. În n-rul său întâi”Presa” crede a putea susţinea că toate ţările constituţionale, dar mai cu samă acelea în cari patimile sunt aprinse şi luptele pline de amărăciune, au simţit trebuinţa existenţei unui partid al centrului, care să serve ca un factor al moderaţiunei. Premiţând cumcă în ţara noastră nu există decât stânga şi dreapta, jurnalul conchide că trebuie să existe un centru, un element moderator între elemente estreme. Programa acestui nou factor politic va fi deci: conservarea şi dezvoltarea gradată a tuturor principielor liberale din constituţia noastră, cu escluderea a orice turburări; aplicarea sinceră şi leală a legilor existente; întărirea dinastiei şi naţionalităţii române; c-un cuvânt consolidarea unui stat suveran care e menit a cuprinde un loc însemnat în concertul celorlalte state europene. Profesia de credinţă încheie cu deviza: „Libertate fără anarhie, ordine fără despotism „

Din parte-ne dorim succes noului organ, deşi toată formarea unui partid al centrului va întâlni în oricare om cu simţ istoric numai un surâs sceptic. Deşi în sine luate toate configuraţiunile de oameni politici din ţara noastră nu prezintă aproape nici un interes, pentru că ele sunt asemenea figurelor unui caleidoscop, pe care întâmplarea le compune şi le discompune, şi pentru că am avut ocazia de a vedea oamenii cei mai deosebiţi în aşa-numitele principii mergând alături, şi alţii, foarte asemănători în susţinerile lor orale, urmând căi foarte disparate, totuşi, din punctul de vedere al unui studiu social al României, credem că cea dendâi premisă a profesiei”,existenţa a două estreme” nu este exactă.

Mai ales când e vorba de o dreaptă estremă, de un”partid retrograd „, el numai există, căci îi lipsesc din nefericire toate elementele necesare. Căci unde sunt stările pe cari s-ar putea întemeia? Au mai rămas vro urmă de aristocraţie istorică, care să fi putut suporta neatinsă veninul discompuitor al stârpiturei din Fanar? Pe de altă parte fost-au clerul vrodată atât de cult în ţara noastră încât să nu se lase îmbrâncit afară din viaţa publică prin un singur edict? Fost-au breslele îndestul de puternice ca să reziste desfiinţării lor? Nu, nici una din clasele pozitive moştenite în forma

 

în care le păstrase evul mediu n-au fost înstare să reziste erei”înnoiturelor” şi a importului de legi şi instituţii din Paris. S-ar putea zice că România şi-au preschimbat pătura cea mai bogată a pămîntului pe cuvinte deşarte, pe fraze stereotipe, pe-un raţionalism umanitar şi cosmopolit, cari acestea formează astăzi bogăţia unică a clasei de mijloc, ce trăieşte din traficul lor zilnic, cheltuit în moneta mică a profesiilor de credinţă şi articolelor de fond. Pe cînd se configurează tot mai multe combinaţii,numească-se ele „centru” sau stîngă sau dreaptă sau x sau y, tot pe atuncea clasele pozitive dau întruna înapoi. Ţăranul sărăceşte şi se stinge, breslele s-au prefăcut pe de o parte într-un infinit de scriitoraşi şi aspiranţi la funcţii, pe de alta în proletari, avizaţi la o muncă întîmplătoare şi totuşi grea al căror produs nu plăteşte consumul. Căci într-adevăr ce mai sînt românii, în oraşele Moldovei mai cu samă, decît scriitori pe de o parte, salahori pe de alta? De aceea cu părere de rău trebuie s-o spunem că orice formaţie nouă parlamentară nu are drept corelat o clasă pozitivă care caută a da espresie intereselor ei, ci sînt nişte gîndiri lipsite de cuprins, fără a corăspunde cu ceva real. Deosebirea între partidele din România este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decît o clasă socială oarecare, şi lucrul principal eforma mai mult sau mai puţin corectă în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii. Poate pentru că există şi în Franţa un centru va fi şi la noi”la modă” un asemenea partid, mai multă importanţă nu credem să aibă în ţara noastră, a advocaţilor.

Nimic nu este absolut decît natura, şi statul oamenilor e asemenea natură, ideile lor nu sînt decît un reflex a celora ce se-ntîmplă într-adevăr. Cînd există o clasă istoriceşte formată, ea se va reflecta într-o serie de idei; aceste clase reprezentate în parlament vor căuta să-şi armonizeze printr-un fel de învoială interesele lor şi acesta-i tot înţelesul parlamentarismului. Războiul civil se traduce în cuvinte, aspra luptă pentru existenţă se organizează aşa încît o clasă nu este în stare să esploateze prea tare cealaltă.

Dar principii ce ni se prezintă sub masca veciniciei adevărului lor, numească-se ele cum vor voi, sînt supte din degetul cel mic şi au un corelat real numai în ţărileîn cari tinerii noştri le-au învăţat pe de rost.

Adevărul nu rezultă din deduceri logice decît numai în matematică

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 310

Mihai-Eminescu.Ro




[„DE LA O VREME VEDEM…”] – de Mihai Eminescu

De la o vreme vedem că serviciile publice (ce-i drept rău ocupate) se declară deprisos. De ce? Pentru că funcţionarii sînt incapabili. Dar vor rămînea vecinic aşa daca se va urma înainte cu acelaşi sistem de numiri, destituiri, permutări ca-n satul lui Cremene.

Relele sistemului de azi sînt:

) Amploiaţii nu sînt speciali, pentru c-au ocupat posturi în cele mai deosebite ramuri ale mecanismului administrativ.

) Prin destituiri şi reintegrări pe cîte două luni devin neoneşti, căci cine-şi va da osteneala de-a rămînea om de treabă cînd ştie că bunul plac al ministrului sau al comitetelor de partid îl zvîrle mîni pe uliţă oricît de bun ar fi.

) Înmulţirea clasei proletarilor condeiului, căci la venirea fiecărei nuanţe nouă se aşază un nou cîrd de postulanţi şi cumularzi pe spatele bugetului, cari, o dată numai să fi fost funcţionari, joacă în urmă rol de victime politice şi bat vecinic la uşile acelor miniştri cari sînt duşmani celui ce-au destituit pe victima în cestiune.

De-aceea trebuie să zicem odată”quousque” şi să pretindem statornicirea lucrurilordin ţară. Cine este amploiat numai prin praxă îndelungată să rămîie ce este, dar să nu mai înainteze; iar acei ce vor dovedi regulaţii lor douăzeci de ani de studiu (clasele primare, liceu, universitate) să poată înainta. Nici un jurist ce s-ar prezenta din nou să nu fie numit direct într-un post vacant, ci mai întîi într-unul inferior, pentru a face praxă de, ani. Spre a opri înmulţirea peste măsură a advocaţilor să se îngreuieze foarte mult intrarea în această clasă, se-nţelege că fără [a] jigni pe cei cari sînt deja. După un termin de zece ani de ex. să nu se mai numească preste tot alţi oameni în funcţii, decît acei cari-şi vor avea studiile complecte.

În fine trebuie introdusă o lege disciplinară, pentru ca un funcţionar să nu fie destituit sau permutat din cauză de neglijenţă relativă sau pentru greşeli de formă cari n-aduc nimărui o pagubă. A destitui sau a pune în disponibilitate pe un om capabil şi harnic care a comis greşală de formă faţă cu Stan sau Bran sau pentru că profesează cutare opinie privată este nedrept şi periculos, căci se va pune în locu-iun om mărginit, care va îndeplini exact formele, dar va fi departe de a realiza înţelesul funcţiunei administrative. Să luăm de ex. cazuri cum ele se pot întîmpla. Un director la ministeriul finanţelor, om de ştiinţă în puterea cuvîntului, cunoscînd economia politică, finanţele, statistica, administraţia, istoria ţării şi mai cu samă a dezvoltării institutelor din ţară, cunoscînd resursele statului, comite greşeli în legea de comptabilitate generală, o lege curat formală, a cărei cunoştinţă nu-l face pe om nici statistic, nici financiar, nici econom politic. El e destituit şi înlocuit – prin cine? Printr-un cenuşeri ce aplică riguros toate faimoasele articole, dar, cînd vine vorba de-a se crea un impozit, te pomeneşti cu practicianul că-ţi aşază dări ruinătoare, cari istovesc ramuri întregi ale producţiei naţionale.

Va să zică, într-o nouă stare de lucruri, destituiri, permutări, puneri în disponibilitate n-ar trebui să se întîmple decît un proces disciplinar în regulă. r

Altfel, creeze-se zece legi de responsabilitate, ele nu vor avea decît un efect foarte mic. Căci nu persoana ministrului e lucru de samă, mai ales într-o ţară constituţională, unde fiecine calc-a ministru, pentru a schimba apoi deşertăciunea unei zile cu întunericul şi amărîrea bine-meritată a restului vieţei. Lucru de samă e calitatea funcţionarului mic; dacă acesta va fi bun în toate ramurile, atunci toate vor merge bine. Fie generalii genii, dacă ofiţerii sunt răi oastea va merge de râpă.

Şi aceşti ofiţeri par a fi răi; atât de răi încât organe mari de publicitate, ca”Românul”, cer desfiinţarea subprefecturelor. E drept că în forma lor de azi ele sunt simple biurouri de corespondenţă între prefecturi şi primării, dar oare, dacă aceşti oameni ar şti a administra, ar fi tot de prisos? Desigur că nu.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 309

Mihai-Eminescu.Ro




[„DEZLEGAREA CESTIUNEI ORIENTULUI…”] – de Mihai Eminescu

Dezlegarea Cestiunei Orientului sau mai bine zis a întrebării slavilor de sud sepoate într-adevăr amâna, însă nu se va înlătura cu una cu două. Popoarele mor cele mai multe ori prin stingere fizică, mai arareori prin desnaţionalizare, iar acest din urmă caz e cu putinţă numai atunci când naţionalitatea nu e conştie de sine, când desnaţionalizarea e privită ca un fel de înaintare. Astăzi însă nu există aproape nici o limbă în Europa, fie cît de izolată, care, călcată pe urmele culturei antice, limpezită prin formele culturei clasice să nu fie în stare de-a cuprinde şi reda întreaga cultură omenească, de la abstracţiunea cea mai naltă pînă la espresiile cele mai concrete. Dacă luăm Austria şi Turcia, statele compuse din naţionalităţi deosebite, vom găsi că nu există aproape nici un popor care să nu se fălească cu limba şi naţionalitatea, şi aceasta cu drept cuvînt. Astfel cehii îşi asimilează prin mijlocul acestei limbi orice ramură de cultură omenească; ei au scriitori însemnaţi, şcoli bune, ba un istoric de valoare într-adevăr europeană. Polonii sînt cunoscuţi asemenea că sînt francejii slavilor, cu o limbă dulce, flexibilă şi bogată în forme şi c-un simţ naţional răzimat de-o istorie proprie de sute de ani.

Nu mai puţin croaţii, maghiarii, românii au limbi deosebite, pe deplin capabile de-a reda orişicare formă a culturei europene. Trecînd în Turcia găsim pe sîrbi cu o literatură şi o naţionalitate definitive, grecii, cari în flexiune şi compunerea cuvintelor calcă pe urmele elinilor, fără ce-i drept de-a fi de o origine cu ei, bulgarii mai apropiaţi de slavona veche, cu flecţiunea ei bogată, cu puterea de a compune cuvinte şi cu o fonologie într-adevăr rară prin varietatea ei, armenii c-o limbă veche şi bogată. C-un cuvînt nu găsim un singur popor în mijlocul şi în sud-ostul Europei care să n-aibă conştiinţa identităţii sale, să samene cu venzii sau finii germanizaţi din Prusia, Mecklenburg sau Saxonia, nu este nici un popor căruia i s-ar putea face plauzibil că e mai bine sau mai frumos să vorbească cutare limbă decît a sa proprie sau să se ţină de cutare naţie şi nu de-a sa.

De-aceea e uşor de priceput că toate stavilele artificiale cîte se pun dezvoltării acestor popoare sînt pînă [la] un punct oarecare zădarnice, încît, pentru a le stinge, ele ar trebui esterminate. Sînt acum două feliuri de esterminări – cea prin sabie, sigur cea mai puţin eficace, şi cea prin sărăcire, care este cea adoptată de politica economicăa Occidentului şi care este cu putinţă atuncea cînd un neam răsărit la soare fără civilizaţie economică imitează ca copiii formele intelectuale ale culturei străine, fără a crea alături corelatul acelei culturi, industria şi meseriile.

Deodată cu reforma constituţională din Turcia se vor naşte o mulţime de trebuinţe între poporaţiunile de preste Dunăre, căci egalitatea înaintea legii aduce egalitatea în aspiraţiuni. Deodată însă cu introducerea nivelatorului costum european – o prezicem de pe-acuma – se vor stinge aproape toţi breslaşii, cari produceau pîn-acuma obiectele trebuitoare clasei de mijloc, şi vor fi înlocuiţi repede-repede prin emigranţi europeni, cari vor pune mîna pe meserii acolo, ca şi la noi. Poziţia cu totul privilegiată a străinilor în Turcia îi va înalţa în curînd pe aceştia deasupra indigenilor şi, pe cînd locuitorii ţării îşi vor bate capul cu reforme politice, tot atuncea toată activitatea reală se va înstrăina, încît”otomanii” constituţiei vor fi proletari ce se vor certa între sine pentru barba împăratului, stăpîniţi în realitate de colonii austrieceşti.

Acesta-i înţelesul întregei constituţii în afară, acelui talmeş-balmeş care nu deosebeşte naţionalitate de naţionalitate, ci le condamnă pe toate ca, sub numirea de otomani,să se certe vecinic pentru limba şi fiinţa lor naţională.

Dar, în vremea acestei împărecheri înlăuntru, Occidentul îşi va urma opera sa de esterminare mai cu samă faţă cu burghezimea slavă. Oraşele vor geme, ca şi ale noastre, de sudiţi austrieceşti şi de alte naţii, cari toţi vor trăi indirect din spinarea ţăranului transd[an]ubian, duşmănindu-i cu toate acestea limba şi fiinţa sa naţională, bunurile imobile ale turcilor şi creştinilor vor trece în curînd în mîni europene, încît peste un secol esterminarea fizică a raselor slavone va fi mîntuită, daca împărăţia ca totalitate nu-şi va îndrepta privirea de pe acuma la raporturile sale economice, daca nu va stabili o lege a incolatului, daca va îngădui năpustirea ordelor galiţiene în oraşele sale – precum am îngăduit-o noi.

Nu ştim daca vr-o foaie slavonă de preste Dunăre va înţelege de pe-acuma ceea ce voim să zicem; dar, lipsindu-i intuiţia lucrului, va crede poate că noi scriem numai cuvinte; de-aceea vom trebui să dăm cîteva regule concrete, cari vor face lucrul mai clar.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 308

Mihai-Eminescu.Ro

 




[„II. CU TOTUL DEOSEBITĂ…”] – de Mihai Eminescu

Cu totul deosebită în felul ei a fost reprezentaţia în beneficiul d-şoarei Dănescu.Nu ştim daca d-nia ei însaşi şi-a ales piesele, dar dac’ ar fi aşa atunci am felicita-o pentru gustul său natural. Spectacolul a început cu Doi surzi, o piesă în care d. Manolescu joacă foarte bine rolul unui servitor. D-sa – care prin nenorocirea de a poseda o figură simpatică, este silit azi de-a juca toate rolurile de amorez serios – deşi talentul d-niei sale este însemnat într-adevăr dar restrâns la câteva caractere, după a noastră părere servitori cu aerul lor jumătate stupid, jumătate şirăt şi bonvivanţii

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 308

Mihai-Eminescu.Ro




SERBIA [„VAPORUL RADETZKI…”] – de Mihai Eminescu

Vaporul Radetzki, care transporta la Rusciuk un număr [de] bulgari ce luaseparte la răscoala din Herzegovina a fost oprit la Belgrad şi bulgarii eliberaţi. Acum se anunţă un nou conflict cu monitorul Maros. În momentul în care contele Bray şi principele Wrede voiau să ajungă într-o luntre pe acest monitor, cu comisarul de demarcaţie loc.-col. Raab, au împuşcat santinele din cetate în monitor. Locotenentul Akinstein a*** În vremea aceasta au esplodat o bombă ş-au aprins*** de pază din apropierea tunului*. Prin aceasta rănit grav un sergent, oameni * răniţi, mort pe loc.

[decembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 308

Mihai-Eminescu.Ro




[„LONDON DEPESCHE…”] – de Mihai Eminescu

Lond[on] Dep[esche] E[arl] Derby a[n] Lor[d] Loftus recapit[uliert] d[ie] v[on[Engl[land] gem[achten] Anstr[engungen] z[ur] Erz[ielung] d[es] Waffenstillst[ands] u[nd] Wiederherst[ellung] d[es] Fried[ens]. Am. Oct[ober] instr[uierte]* D[erby] d[en] Sir

 

Henry Elliot er müsste Const[antinopol] verlassen, wenn die Pf[orte] den Waffenstillst[and] refüsiere, weil as dann evid[ent ] sei, dass alle brit [ischen]Bemüh[ungen] umsonst wären. Als die Pforte einen monat [igen] Waffenstillstt[and] proponierte u [nd ] Gr[af ] Şuvalof die Ann [ahme ] durch *** R[uss ]lands bezweifelte, machte Earl Derby den Gr[afen] aufmerksam auf den Umschwung der ö [ffentlichen] Meinung, der trotz der Greuel entst [elen ] wede, wenn Const[antinopel] bedroht.

_______________________

Off [izielle] Annahme der engl[ischen] Conferenz *** J. Ristler.

 

Depeşă din Londra. Earl Derby recapitulează lordului Loftus eforturile făcute de Anglia pentru obţinerea armistiţiului şi pentru restabilirea păcii. În octombrie Derby l-a instruit pe Sir Henry Elliot că ar trebui să părăsească Constantinopolul dacă Poarta va refuza armistiţiul, pentru că atunci ar fi evident că toate strădaniile britanice ar fi zadarnice. Când Poarta a propus un armistiţiu de luni şi contele Şuvalof s-a îndoit de acceptarea lui din partea *** Rusiei, Earl Derby i-a atras atenţia contelui asupra întorsăturii în opinia publică care s-ar produce în ciuda atrocităţilor dacă Constantinopolul [este] ameninţat.

___________________________

Acceptarea oficială a Conferinţei engleze *** J. Ristler

ZIARE NOUĂ [„BUCUREŞTII AU FERICIREA…”]

Bucureştii au fericirea de-a vedea aproape în fiece săptămână cîte un nou organ de publicitate, al cărui misiune pe pământ e”după cum se zice” adevărul, justiţia, patria şi cum se vor fi mai chemând cuvintele frumoase cari acopere în genere răutatea, ignoranţa şi şarlataneria omenească. Drept că numărul lor nu mai este important; pot să se înmulţească oricât or vrea, mai mult rău decum au făcut nu pot face. De aceea anunţăm”cu plăcere” apariţiunea încă a două organe luminătoare, din care unul slăbuţ şi celălalt non plus ultra. Pharul sau Farul (apare o dată pe săptămână, puţin periculos pentru că trăieşte în duşmănie cu gramatica şi pentru că-i redactat de”cei săraci cu duhul”) şi”Unirea democratică”, ziar mare, cotidian, redactat de societatea”Unirea democratica română”, bine scris şi după a noastră părere”foarte periculos”, căci are talentul într-adevăr bizantin de-a promite cu tonul cel mai natural din lume toate minunile posibile. Într-adevăr, ce sunt jurnalele vechi demagogice cu frazele lor urlătoare, cu aerul de şarlatan comun de uliţă faţă cu democratul înmănuşat ce ni se prezintă. Toată ziaristica din România liberă nu plăteşte doi bani tocmaidin cauza tonului de şarlatanerie şi impertinenţă care le caracterizează pe toate, fie ele din orice partid ar fi. „Căci scopul lor e banul şi mijlocul minciuna”. Dar, cum zic, această jurnalistică şi-a pierdut efectul pentru orice om mai liniştit şi mai cuminte, de aceea trebuie inventată o nouă formă, lunecoasă, cu tonul cel mai natural, în locul strigatului de piaţă şi plin de fraze a şarlatanilor de rând şi ecce homo! iată problema dezlegată prin Unirea democratică. Stil limpede, ton natural, ortografie corectă, amiciţie cu gramatica românească, c-un cuvânt un ziar bun… da! un ziar bun daca nu s-ar vedea din programa lui vechiul păcat a tuturor oamenilor de la noi: uitarea raportului între mijloacele de cari dispunem şi ţinta pe care-o urmărim. Într-o gură ne promite ş’ acest organ – ca toate celelalte – toate fericirile posibile şi imposibile ale pământului.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 307

Mihai-Eminescu.Ro




[„DASS IN DIESEM FALLE…”] – de Mihai Eminescu

dass i[n] dies[em] Falle ganz Russl[and] meinem Ruf Folge leisten wird, wenn iches f[ür] nöthig erachte u[nd] die Ehre Russlands es erfordert. Auch bin ich überzeugt, dass Moskau wie immer mit gut[em] Beisp[iel] vorangeh[en] w[ird]. Gott helfe uns[ere] heilige Ber[ufung] * durchzufüh[ren].

că în acest caz întreaga Rusie va urma chemarea mea, dacă eu voi socoti că e necesar şi onoarea Rusiei o cere. Totodată sînt convins că Moscova ca întotdeauna va păşi înainte în mod pilduitor. Dumnezeu să ne ajute să ne îndeplinim sfînta misiune.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 307

Mihai-Eminescu.Ro




[„MARŢI ÎN ZIUA DE…”] – de Mihai Eminescu

Marţi în ziua de sf. Dumitru Universitatea Iaşi şi-a serbat aniversara. În vremeasfinţirea apei prin P.S. părintele arhiereu Bobulescu corul a intonat imnuri bisericeşti, iară după aceea d. rector P. Suciu, suindu-se pe o catedră, a făcut prin discursul său istoricul şcoalelor româneşti în genere şi Universităţii din Iaşi în specie. După aceea

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 307

Mihai-Eminescu.Ro




DEMARCATION – de Mihai Eminescu

Demarcation

Militäratachés: Austr[ia] Oberstleutnant Raab

France” Dorey

Eng[and] Gener[al] Kemball

Russ[land] Oberst Zelenoy

Italien u[nd] Deutschl[and] Militärattachés der betreffenden

Botschaften am Wiener Hofe Vertrether Conferenz Consultative ***

Demarcaţia. Ataşaţi militari: Austria – locotenent colonel Raab, Franţa – locotenent colonel Dorey, Anglia – general Kemball, Rusia – colonel Zelenoy.

Italia şi Germania ataşaţi militari ai respectivelor ambasade la Curtea vieneză reprezentanţi consultativi la conferinţă ***

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 307

Mihai-Eminescu.Ro




[„VEREINIGTE TIMOK…”] [„ OCTOBER WAFFENSTILLSTAND…”] [„MONTENEGRINER…”] – de Mihai Eminescu

Vereinigte Timok u[nd] Morava Armee. Gestern beg[ann] der Feind die Hohe v[on] Dgiunis u[nd] Schiliegovatz zu stürmen, wurde von Artillerie zurückgeworfen, heute morgen warf sich Feind mit ganzer Macht auf Horvatovicz, gezwnugen Vertheidigungslinie aufzugeben. In Gaglova bei Crusevaţ neue Stellungen. Leuthe, grosse Belagerungsartillerie. Ungeheure Übermacht, serb[ische] Mittel an Truppen u[nd] Material nicht im Stande waren, weiter Widerstand zu leisten, nachdem die Kämpfe am. zu Gunsten der Serben ausgefallen waren. S[erben] kampfunfähig

  1. Oct.[ober] Waffenstillstand auf Monate ang[enommen] Militär *** Kriegsschauplatz Dgiuniska Bach Serben in der Nacht von Montag a[uf] Dienstag Alexinatz räumten Freiwillig geräumt, Besetzung durch irreguläre Truppen, geschütz *** Kriegsmaterial Deligrad.

Unter ***

Monten[egrinerl Podgorizza umschlossen. Bombardament, ***

Armee v[on] Medun tiefer in Albanien

Armatele unite Timok şi Morava. Ieri duşmanul a început asaltul asupra înălţimilor de la Dgiunis şi Şiliegovaţ, a fost respins de artilerie, azi dimineaţă duşmanul s-a aruncat cu toată forţa asupra lui Horvatovici, [acesta] silit să renunţe la linia de apărare. La Gaglova în apropiere de Cruşevaţ poziţii noi. de oameni, mare artilerie de asediu. Covîrşitoare superioritate, mijloacele sîrbeşti în trupe şi materiale nu au fost în stare să opună rezistenţă în continuare, după ce în luptele s-au terminat în favoarea sîrbilor. de sîrbi scoşi din luptă.

octombrie armistiţiu pe luni acceptat *** militară *** cîmpul de luptă pîrîul Dgiunişka, sîrbii in noaptea de luni spre marţi părăsit Alexinaţ, părăsit de bunăvoie, ocupare prin trupe neregulate, tunuri *** material de război Deligrad. Sub ***

Muntenegrenii încercuit Podgoriţa. Bombardament *** Armata de la Medun mai adînc în Albania.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 306

Mihai-Eminescu.Ro




[„…ZAIŢAR…”] [„. OCTOBER ULTIMATUM…”] – de Mihai Eminescu

*** Zaiţar *** Gefecht Medvecovski rechten Flüg[el] r

Com[mandant] gefallen, bei Sturm afuf] Izvor

. Kampf Djunis, einzige Schanze

***. oct[ober] Ultimatum eingereicht v

Alexinatz mit Sturm genommen

*** Zaiţar *** luptă Medvecovski comandantul aripă dreaptă căzut, la asalt asupra Isvor.. Luptă Dgiunis, unică întăritură.

*** octombrie predat ultimatum, Alexinaţ luat cu asalt.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 306

Mihai-Eminescu.Ro




[„PETERSBURG OCTOBER…”] [„MORGENBLÄTTER RUSSISCHES ULTIMATUM…”] – de Mihai Eminescu

Petersburg.. Oct[ober] Regierungsanzeiger: General Ignatieff binnen St[unden]Annahme wöch[igen] Waffenstillstand, Einstellung Feindseligkeiten, widrigenfalls dipl[omatische] Beziehungen abbrechen, Const[antinopel] Botschaftspersonel verlassen.

Morgenblätter russ[isches] Ultimatum, Pforte *** Annahme russ[ischer] Forderung ***Daily Telegraph, Waffenstillstand unterzeichnet.

Petersburg. octombrie, buletinul oficial al guvernului: generalul Ignatieff în termen de de ore acceptarea armistiţiului de săptămîni, oprirea ostilităţilor, în caz contrar ruperea relaţiilor diplomatice, pentru personalul ambasadei părăsirea Constantinopolului.

În ziarele de dimineaţă ultimatumul rusesc, Poarta *** acceptarea condiţiilor ruseşti *** Daily Telegraph, armistiţiu semnat.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 306

Mihai-Eminescu.Ro




[„. OCTOBER IGNATIEFF…”] – de Mihai Eminescu

Oct[ober] Ignatieff feierliche Audienz. überr[eicht] Creditive. längere Conferenz Min[ister] d[es] Äusseren. bekannte Forderungen. Authentisches nicht mitgetheilt. I[gnatieff] t[ürkische] Gegenproposit[ionen] nicht zurückgewiesen. Friedenshoffn[ungen] im Steigen. Dipl[omatische] Kreise Sicherheit Waffenstillstand.

u[nd] dass der Botsch[after]*** R.M.Ab. H. u[nd] dessen Reg[ierung] lange leben lasse. r

octombrie Ignatieff audienţă solemnă predarea creditivelor. conferinţă mai lungă cu ministrul de externe. cunoscutele revendicări. ceva autentic nu s-a comunicat. I[gnatieff] n-a respins contrapropunerile turceşti. Speranţele de pace în creştere. Cercuri diplomatice certitudine armistiţiu.

şi că ambasadorul să-i ureze viaţă lungă lui R.M.Ab.H. şi guvernului său ***

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 306

Mihai-Eminescu.Ro




[„.. MORAVATHAL GROSSE SCHLACHT….”] – de Mihai Eminescu

Moravathal grosse Schlacht. T[ürken] nehmen die Höhen gegenüber Pos[ition] Hafuz Paşa, Strasse nach Kruşevaţ V[er ]b[in]d[un]g mit Delig [rad ] unterbr[ochen] Serben vernicht[end] geschlagen. Geschütze

  1. ***

Vor Dgiunis *** Truppen zur Verstärkung des linken türk[ischen] Flügels, um Uhr Kanonade gegen Alexinatz, Kruppsche pfünder zwei gegen Alexinatz, zwei Defilé Deligrad. Bei Andrevetz Brücke ***

Dgiunis. Ein schweres Geschütz signal[isiert], sämtl[iche] türk[ische] Batterien Feuer, st[ündiger] ununterbr[ochener] ArtilleriekampfGegen Alexinatz und Pos[ition] Trubarevo

Uhr brannte Alexinatz an mehreren Punkten. Batterie Fazyl Psilovita, Brückenschanze Kreuzfeuer, Hafuz u [nd ] Suleiman paşa Trubarevo -st [undiger] blut[iger] Kampf letzte serb[ische] Pos[itionen] linkes Morava-Ufer. Fluchtartiger Rückzug ü [ber ] d[ie] Br [ücke]. Deligrad, Kan[onen], zahlr *** Kriegs *** Sieg glänzend, Verluste Serben gross

[în] valea Moravei mare bătălie. Turcii iau poziţie inălţimi partea opusă Hafuz Paşa, strada spre Kruşevaţ legătura cu Deligrad întreruptă. Sârbii înfrângere totală. tunuri ***

În faţa Dgiunisului *** trupe pentru întărirea aripei stângi turceşti, la ora bombardarea Alexinaţiului, tunuri Krupp de pfunzi, două împotriva Alexinaţului, două defileul Deligrad. La Andreveţ pod *** Dgiunis. Un tun greu dă semnalul, toate bateriile turceşti foc, luptă de artilerie de ore fără întrerupere contra Alexinaţ şi poz [iţia ] Trubarevo.

la ora Alexinaţul ardea în mai multe puncte. Bateria Fazyl Pşiloviţa, tranşeea de la pod sub foc în cruce, Hafuz şi Suleiman Paşa Trubarevo sângeroasă luptă de trei ore, ultimele poziţii sârbeşti malul stâng Morava. Retragere peste pod în dezordine. Deligrad, tunuri *** victorie strălucită, pierderile sârbilor mari.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 305

Mihai-Eminescu.Ro




[,MONTAG DJUNIS…”] [„GRAF KELLER…”] – de Mihai Eminescu

Montag Djunis gewonnen [genommen?] r

. Oct[ober] Angriff auf ***

sämtl[iche] Pos[itionen] östl[icli] von Djunis Hafuz Paşa Serben gegen Deligrad

. Graf Keller Zaiţar Liubiţa samt Anhöhe genommen Bobovişte nicht geräumt v

Batalione, Siliegovat ***

Djums Ruli u[nd] Friede der Türken

Front Morava Geseliützkampf. Regiment zerbrovhen. Diunis nach stündigem Kampf genommen

Luni Diunis cîştigat [luat]

octombrie asalt asupra *** toate poziţiile la est de Djunis Hafuz Paşa.

Sârbii spre Deligrad

. Contele Keller Zaiţar Liubiţa cu înălţimi cu tot cucerit. Bobovişte nu e evacuat, batalioane,

Şiliegovat ***

La Djunis linişte şi pace din partea turcilor

Pe frontul Morava lupte de artilerie. Regiment distrus. Diunis cucerit după luptă de zece ore.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 305

Mihai-Eminescu.Ro




RECTIFICARE [„NRUL AL «CURIERULUI INTERESELOR»…”] – de Mihai Eminescu

Nrul al Curierului intereselor generale cuprinde o dare de samă asupra prelegerei mele”despre influenţa austriacă” care denaturează atît înţelesul cît şi tendenţa cuvintelor mele.

Abstrăgînd cu totul de la observaţiile care-mi ating persoana şi nu au a face cu obiectul, această dare de samă, semnată de-un X, cuprinde următoarele puncte teoretice.

Se zice că eu aş fi susţinut:

) că numai despotismul este fericirea şi progresul popoarelor,

) că ţăranul trebuie să rămînă ţăran, robul rob, boierul boier etc. (prin urmare organizarea de caste ereditare),

) că este rău sistemul nostru constituţional, care dă drept la alegeri, înlesnind scribilor a ajunge la afacerile statului,

) că m-am ferit a vorbi despre influenţa austriacă,

) că prelegerea mea a fost o propagandă politică. Toate aceste susţineri se-ntemeiază cred pe nepriceperea celor zise de mine. Ar fi mai rău pentru autorul lor de a presupune rea-credinţă din parte-i.

) N-am cercat a dovedi nicăiri că despotismul este fericirea şi progresul popoarelor. Tot ce am arătat e că puterea statului, domnia concretă a legei trebuie să fie mai tare decît tendenţele claselor sociale şi să le înfrîneze. Unde această putere a statului e în vecinică mişcare şi lovită perpetuu în centrul său, acolo se naşte despotismul unei caste şi lipsa de drept a celorlalte clase sociale, se naşte despotul personal, care nu respectează nici o lege şi sfîrşăşte rău, precum au sfîrşit şi despoţii din istoria românilor. C-un cuvînt:

am susţinut domnia absolută a principiului armoniei intereselor, în contra despotismului, a domniei unei caste sau a unei persoane pe sama celorlalte clase, lipsite de drept.

) N-am susţinut că ţăranul trebuie să rămînă ţăran etc., ci că înaintarea dintr-o clasă într-alta trebuie să fie bazată pe muncă şi nu pe privilegiu.

) N-am susţinut că e rău sistemul nostru constituţional, care dă drept la alegeri,înlesnind scribilor a ajunge la afacerile statului, ci am arătat numai că acest sistem e lărgirea vechielor privilegii asupra progeniturei claselor privilegiate din trecut şi că nu corăspunde cu clase economice pozitive, care să găsească în el mijlocul de a-şi reprezenta interesele lor în stat.

) Despre influenţa austriacă am vorbit atît istoriceşte (rolul lui Mihai Viteazul în vremea războiului de de ani, încercarea luărei Olteniei sub Const. Brîncoveanu, răpirea Bucovinei) cît şi asupra iufluenţei economice actuale, care devine înspăimîntătoare faţă cu o ţară ce se depopulează, faţă cu un popor care-şi pierde pe zi ce merge din mînile sale comerciul, meseriile, proprietatea fonciară urbană, ba în urmă pînă şi proprietatea fonciară rurală.

) Prelegerea mea, dacă se poate numai propagandă, n-a fost politică, ci economică. Viaţa formală (politică) a statului a fost considerată numai întru atîta întru cît are legături cu viaţa economică a poporului nostru.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 304

Mihai-Eminescu.Ro




[„FIECARE MEMBRU AL UNUI SAT RĂZĂŞESC…”] – de Mihai Eminescu

Fiecare membru al unui sat răzăşesc, cînd îşi făcea aşezarea şi vatra lui, căpăta de la comună sub titlul de feud o bucată anume de pămînt care după moartea posesorului era iarăşi a comunei şi se dădea unui alt membru. Posesorul vremelnic avea deci uzufructul liber şi neîngrădit, dar nici putea să dispuie de fond nici să-l testeze cuiva. Cînd s-au ridicat boierescul în Rusia şi li s-au recunoscut ţăranilor dreptul de a se muta şi de a dispune cum or voi de pămînturile lor, atunci n-au avut altă grabă mare decît [a] desface pe bani proprietatea lor nemişcătoare. Nici nu le venea în minte că ei pot şi testa ogorul, precum nu le-a venit în minte că au a se îngriji şi de copiii lor; ei trăiau în rătăcirea că feciorii, cînd s-or face gospodari, or căpăta de la stat pămînt, precum în trecut au fostcăpătînd ogoară de la proprietari sau de la comună. Proprietarii şi agenţii lor jidovi îi întăreau şi mai mult pe mojici în această credinţă deşartă, şi astfel s-au făcut că proprietarii au recîştigat pămînturile ce le dedese, cu te miri ce şi mai nimică, iar boierescul există şi astăzi de facto. Cînd ţăranii se treziră din beţia permanentă pe cîtă vreme le-au ajuns banii scoşi de pe părticelele vîndute, au trebuit să cerşească de lucru de la proprietari, pentru-a şi ţinea sufletul; deci au fost colonizaţi din nou de cătră proprietari. Pentru uzul unui ogor dat din nou, de pe care pot fi alungaţi în orice moment, ţăranul face azi un boieresc mult mai greu decît înainte vreme. Deci s-au găsit şi aici un modus vivendi, care nimicea toate bunurile cîştigate. Aşadar nu-i minune dacă milioane de ţărani ruşi caută azi a cîştiga cu puterea libertatea ce au fost cîştigat-o, dar care au pierdut-o prin vina lor proprie. Rusia e-n adevăr subminată de o mişcare agrarie socialistă care va izbucni poate-n curînd cu foc şi sînge!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 304

Mihai-Eminescu.Ro




UN DOMN CARE PARE A NU ŞTI CĂ EXISTĂ POLIŢIE – de Mihai Eminescu

Daca luăm cuvântul într-o întrebare care nu ne priveşte e numai pentru a rămânearolului nostru şi a reprima de orişiunde abuzuri ale libertăţii presei.

Foiletonistul „Stelei României” descrie în nrul…, într-o revistă a sa, cochetăria altfel notorie a unor dame. Se poate prea uşor cumcă înaintea ochilor săi era un chip concret, precum Moliére (se ‘nţelege că comparaţia nu merge mai departe), avea naintea ochilor pe…. când au scris pe Tartufe. Dar în orice caz în revista sa nu este citat nici un nume, nu se descrie întru nimic o persoană singulară, ci tipul general al femeii cochete care-şi târâie bărbatul pretutindeni şi-şi aruncă ochii către toţi. Poate cumcă unii cititori prepun pe persoana cutare, alţii pe cutare, nimeni nu [ar] putea susţinea cu certitudine cine este, asupra cui se ‘ndreptează persiflajul revistei. Un domn, al cărui nume nu-l numim niciodată în stâlpii acestei foi, din cauza ciudatelor sale calităţi, şi care joacă aici în oraş pe bardul pribeag şi pe patriotul martir, binevoieşte a prepune persoana asupra cărei e adresată revista şi a insulta astfel persoana privată a unei damedin Iaşi şi totodată a scrie în „Curierul Balassan” o inserţiune de-un straniu spirit. Cel puţin s-ar părea că acest domn se trezeşte în Turcia sau în Bulgaria, nu în România, şi-n orice caz ne mirăm cum uită că este în România şi că după § cod. penal ameninţările sunt interzise sub pedeapsa de – luni închisoare. În genere ne mirăm cum de persoanele de la noi din ţară nu uzează de legea penală pentru a se preveni de injuriile unui nimenea, a unei venituri?

Este oare România ţara în care cel întâi venit de peste graniţă îşi poate face mendrele nepedepsit faţă cu orăşenii?

Nu cunoaştem pe Voievodul Moldovei care să fi apelat vrodată la inteligenţa sau labărbăţia vreunui”strămoş” al bardului. Ştim numai că bacalul grec a lui Moruz Vodă, a cărui dugheană era în colţul casei de astăzi…, uliţa mare, se numea Hagi-Petcu şi că acest nume conţine în mod embrionar toată spiţa neamului barzilor rătăcitori. Iar cât despre cele câştigate sub definita * grijă austriecească, ştim numai că aceste titluri (von pur şi simplu) s-a dat oricărui mazil (ruptaş) a părţii anexate din Moldova. Noi nu ţinem acestea, suntem aceia cari ne speriem mai puţin decât oriunde de titluri pompoase şi de vorbe mari, căci* n-avem *** decât un singur nobil ereditar şi acela e… însuşi M-sa Domnul.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 303

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN GENERE TOATĂ SOCIETATEA…”] – de Mihai Eminescu

În genere toată societatea secolului al Xvi-lea şi al Xvii-lea se poate caracterizascurt: Datoria se preface în drept. Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al Xvii-lea. Datoria de a fi slujbaş al ţărei, o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi, devine un drept de a sluji ţara, de-ar vrea ea sau n-ar vrea. Şi aceşti îndreptăţiţi de a o sluji se ‘nmulţesc din zi în zi, căci izvoarele de puteri ale societăţii curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea şi neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, ţăranul – fecior boieresc, boierul mic – boier mare, boierul mare – domn. Şi boierii mici cum se formează? Prin meritele personale ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute ţărei. Camardinerii, comişii de la grajdiuri, vechilii de moşii, vătajii, se boieresc toţi şi au o progenitură foarte bogată. Această progenitură împle cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant, ca să-i toarne cenuşă sau năsip pe hârtie. Mulţi din acei cari au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care ‘ntr-un rând îşi suspendase plăţile. Dar prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor rămân goluri economice pe cari le împle un element străin – evreii. Unde bacalul boierit ş-au închis dugheana şi-au deschis – o evreul, unde fiul blanarului s-au făcut cinovnic, blanarul evreu ş-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei – adică paznic de noapte – acolo evreul şi-au deschis ciubotărie.

Pe când în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi vodă era cu mânele legate, temându-se vecinic de plângeri la Poartă şi de răsturnare. Să vorbim drept – se poate pretinde de la un om să fie mai mult decât om? Când domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care-şi caută de interesele sale. Într-o ţară unde fiecine zice: chacun pour soi şi apres moi le deluge – ce să zică domnul decât tot atâta… Şi, pe când puterea statului român scădea, se urca ce? – puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate.

De aci înainte într-o soţietate a nestabilităţii se va vedea cum orice lege organică a ţărei introduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic – mult lăudat, şi cu drept cuvânt, pentru unele părţi ale sale – cuprinde o mică dispoziţie, nebăgată în samă şi totuşi destructivă: Boierul are voia de-a alunga oricând de pe moşiile sale şi din vatra strămoşască pe ţăranul iobag.Invaziile ruseşti aduc jocul de cărţi. Într-o soţietate în care munca ar fi fost lucrul principal jocul de cărţi n-ar fi fost nimic, într-o soţietate de privilegiaţi fără nici o treabă, care caută să-şi omoare vremea, jocul de cărţi a trebuit să fie destructiv, un element de nestabilitate în averea oamenilor.

După ocupaţia rusască vine un Domn foarte inteligent, cu un rar simţ istoric, dar care, pus în această soţietate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-şi asigure poziţia personală. În locul boierilor mari cari cereau a-i ocupa scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foştilor comişi, foştilor vătaji de moşie sau fiilor lor. Grămădirea la porţile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranţii la posturi se înmulţesc într-una, oamenii cari nu ştiu decât arta scrierei ş-a citirei – pe cari în ţările civilizate le ştie fiecine – aceşti oameni se înmulţesc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanţi fără plată – şi în schimbul vechei clase boiereşti avem o nouă clasă, care n-o compensază de fel pe cea veche – clasa scribilor.

Această clasă se îmflă rânduri, rânduri, recrutându-şi membrii din fii clerului laic, din slugile foştilor boieri şi fiii acestor slugi, din negustorii retraşi şi din fiii acestor negustori, mişcarea merge crescând, clasa de mijloc a pierit, ea s-a schimbat într-o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însămnătate pozitivă în stat, fără nici o însămnătate pentru naţie, o clasă de turburători de meserie.

Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzeşască, tot în această vreme răzeşiile vechi devin moşii de privilegiaţi mici şi, pe când un boier care avea de fălci apăsa foarte uşor asupra supuşilor săi, unul care are apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parţială a latifundiilor înmulţeşte numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, ţăranul începe a sărăci şi a da înapoi. Şi asta merge crescând. Şi această disoluţiune a claselor pozitive creşte, creşte – creşte şi azi.

E greu de a espune o idee fundamentală cu ramificaţiunile ei aşa încât să deie un tablou unitar. Ideea esistă toată implicite în cap, dar spre a o espune ne servim de cuvinte, de şiruri ce au un început, au un sfârşit. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii.

Un boier poseda – e indiferent unde, destul că era boier românesc – de fălci într-un hotar. Era un om de un caracter rău – avar, răpitor, ambiţios fără margini. Dar era un om. Ce simţeau ţăranii cum este boieriul [!] Ţăranii săi erau bogaţi, căci apăsarea unuia numai, împărţită asupra unei mase atât de mari de pământ şi de oameni, e aproape nesimţită. El a murit, pământurile s-au dus în bucăţi prin procese şi moşteniri. Nici unul din aceia n-a fi avut caracterul aprig al boierului nostru şi cu toate astea supuşii lui au dus-o mai rău sub moştenitori decât sub el. În locul unui subiect erau acum mai multe subiecte, cu aceleaşi trebuinţe, cu aceleaşi cheltuieli şi cu mai mică avere. Un mic bulgăr de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sâmbure greşit în organizaţia soţietăţii, în viaţa economică creşte şi îngroapă o naţiune. Ne mirăm cu toţii de mulţimea crâşmelor în ţara noastră, de mulţimea judanilor – cauza e mulţimea rachiului, mulţimea velniţelor, dar oare această mulţime de unde vine? Sub domnia turcească au existat micul sâmbure, o dispoziţie de export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare grânele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil, în vite. S-au combinat lucrurile. Velniţa consuma prisosul şi da hrană vitelor. Velniţa producea rachiu, rachiul trebuie consumat – şi era mult. S-au făcut multe crâşme. Pentru acestea trebuiau crâşmari. S-au adus mulţi evrei şi proprietarul impunea fiecăruia din supuşii săi de a lua atâta rachiu pe an. Unele plăţi pentru muncă se făceau în rachiu. S-au introdus exportul, într-adevăr, însă velniţele au rămas; în locul grânelor s-au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuinţă şi această trebuinţă cerea împlinire. Care a fost rezultatele ei? O populaţie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care -şi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mânelor ei se capitalizează în mânile unui element fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate… Nu e de mirat că influenţa austriacă e mare.

Să comparăm acuma suma puterilor soţiale de astăzi cu suma puterilor soţiale de sub patriarcalul prisacari Ioan Sandul Sturza Voievod.

Boierii mari proprietari de latifundii, care-şi cruţau populaţia în mod instinctiv

Boierii mici slujbaşi

Breslele târgoveţilor cu starostiile lor

Răzăşii, ţărani liberi

Iobagii, ţărani supuşi, c-un drept asupra unei părţi de pământ.

Să ne ‘nchipuim că prisacariul ar fi fost din dinastia Muşăteştilor, necontestatde nimeni. La influenţele secolului al XIX-lea el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai târziu ar fi dat o viaţă în stat clasei de mijloc, acelaşi drept asigura proprietatea răzăşilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, având şi cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil ş-ar fi creat o clasă de amploiaţi, dar aceşti amploiaţi ar fi fost stabili sub o domnie stabilă, căci numai unde vodă se perândează, se mănâncă şi pita lui vodă pe rând. Negustorul ar fi rămas negustor, meseriaşul – meseriaş, nu s-ar fi născut goluri economice atât de simţite. În sfârşit, în a.D. ar fi venit Ioan Sandul al III-lea posito – sub ce împrejurări! Firmele de pe uliţa mare ar fi româneşti. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut într-adevăr vuiet mult, dar se spărgea de stânca maiestăţii. S-ar fi plătit pământul în de ani şi nu în, dar nu rămâneau atâtea neplătite ca astăzi. Din şcoalele poporale ar fi ieşit oameni ştiutori de carte care rămâneau ce erau şi nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstorna la orice schimbare de ministeriu… În sfârşit, Ioan Sandul al Iv-lea moştenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din ne aducea Besarabia, cel din Bucovina, cel din Transilvania.

Dar acum cum s-au dezvoltat lucrurile? De toate dezastrele vecinilor noştri noi nu ne-am folosit decât spre a ne răsturna domnii. Vodă, adică statul, era cu mânile legate. Vodă zicea da şi Hîncu ba şi neamul lui Hîncu creştea din ce în ce. Cu cât deveneau mai mulţi aspiranţii la privilegii şi posturi cu atâta cere au lărgirea privilegilor, lărgirea libertăţiipe conta puterei statului până ce am ajuns la constituţie, care dă într-adevăr tuturor acestor aspiranţi – şi numai acestora, precum voi arăta – o egalitate de drepturi fără dătorii, proletariatul de scribi au pus mâna pe ţările româneşti.

Fiecare constituţie ca lege fundamentală a unui stat are drept corelat o clasă mai cu samă pe care se ‘ntemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adeguat cu însemnătatea lor; la noi legea fundamentală nu-nsemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului. De aceea partidele noastre nu le numesc conservative sau liberale, ci: oameni cu slujbă – guvernamentali; oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principie, ci de interese personale. Şi principiile sunt interese, dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale tory conservativ, clasa negustorilor ş-a industrialilor wygs, clasa lucrătorilor – socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasă de mijloc pozitivă nu există, golurile ei sunt împlinitc de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe a cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi ‘mpreună cu ea statul şi naţiunea.

Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei soţietăţi omeneşti o mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută, care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul în stare[a], sa firească are trebuinţă de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală.

De aceea o naţie trebuie să ‘ngrijească de clasele cari produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Romanul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea, el purta purpură, dar îi trebuia postav, locuia în palat dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez Pauvre paysan, pauvre pays, pauvre pays – pauvre roy. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

V-am spus că protopărinţii noştri nu-l tratau atât de rău precum se crede. Erau răzăşi cei mai mulţi – iobăgia are o altă origine. Când i se dăruia unui ostaş cu merite o moşie mai mare i se da şi dreptul de a [o] coloniza. Domnii prindeau adesea oameni în război şi i colonizau cu de a sila, mai ales din Polonia şi dintre cazaci. Alţii veneau de bună voie, găsind viaţa în Moldova mai dulce decât în Galiţia. Eu sunt de opinie, ca răzăşii era adevăratul element ţărănesc în ţările noastre şi că iobagii sunt străini pân-în secolul al Xvi-lea.

Cum am tratat noi pe ţăran ? Am clădit un aparat greoi şi netrebnic pe spetele sale, aparat reprezentativ cum îl numim şi care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o ţară care n-are export industrial ţăranul munceşte pentru toţi: sigur şi necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scriu, chibritul cu care-mi aprind ţigara, toate-mi vin în schimbul grâului meu şi acest grâu îl produce numai ţăranul, grâul e productul muncei sale.

Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atâta mai mulţi trăiesc pe sama aceloraşi sume de oameni. Ce este consecuenţa? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susţie sau va trebui ca cu acelaş timp şi cu aceleaşi puteri să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze şi să lucreze cu maşina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Ţăranul nostru e acelaşi ca şi înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecita. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (în începutul secolului câteva zeci), mii de amploiaţi (în începutul secolului câteva zeci ), sute de mii de evrei (în începutul secolului câteva mii ), zeci de mii de alţi supuşi străini (în începutul sec. câteva sute).

Pe atunci ţăranul nostru creştea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă uşoară se potrivea cu regimul său aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi munceşte toată vara ca să-şi plătească dările, trăieşte mult mai rău decât atunci şi se stinge.

Mor o sută şi se nasc în locul lor. Şi aceasta nu e poveste de poveste, senzaţie, ci adevărul.

Faţă c-o asemenea stare de lucruri, faţă cu o ţară care se despopulează se ‘nţelege că influenţa austriacă economică va trebui să propăşească repede şi să împle golurile noastre cu prisosul populaţiei sale. Meserie şi negoţ, parte din arendaşi, parte din proprietari, proprietatea fonciară orăşenească e străină. În oraşul Iaşi abia a treia parte a populaţiei sunt supuşi româneşti. Şi asta merge crescând.

Vecinătatea Austrei e omorîtoare pentru noi dacă nu ne vom trezi de cu vreme şi nu vom arunca la naiba toţi perceptorii, subperceptorii, subsubperceptorii, daca nu vom descărca pe ţăran şi nu-i vom asigura o dezvoltare liniştită, dacă nu ne vom hotărâ să nu purtăm nici un product străin pe noi, precum a făcut ungurii în vremea absolutismului

Răul deci e înlăuntru: Nestabilitatea e cauza căderei proprietăţii mari teritoriale, căderea acesteia e strâns combinată cu căderea breslelor, şi aceste clase au format în disoluţiune o clasă de proletari cari trebuieşte deprinsă la muncă.

Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucru de căpetenie pentru noi, şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decât să piară naţia românească. Dacă n-am avea vecinice influenţe străine precum le avem, dac – am fi în Spania, atuncea ne-am sparge capetele unul altuia până s-ar aşeza lucrurile. Dar acest lux de evoluţiuni soţiale nu ni este permis nouă, a căror stat e vecinic o cestiune.

De aceia ne trebuie trei lucruri:

Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puţin absolut;

Muncă, adică escluderea proletarilor condeiului de la viaţa publică a statului şi prin asta silirea lor la o muncă productivă;

Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât în economia generală a statului cât şi-n cea individuală.

Altfel am avea [a] alege între domnia austriacă şi cea rusască. Sub cea dendâi evreii ar intra în sate în număr mai mare decât astăzi, ţăranii ar deveni servii lor, moşiile ar fi cumpărate de soţietăţi de capitalişti, colonizate cu nemţi, iar naţia redusă la proletariat. În cazul al doilea un ucaz ar şterge limba din biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine, însă sub condiţia ca să se rusifice, care din noi, cum ar scrie, acolo i-ar îngheţa mucul condeiului, iară cei mai curajoşi ar adăuga pohodul na Sibir fără judecată, prin ordin administrativ – administratiwnym poriadkom.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 300

Mihai-Eminescu.Ro




TEATRU ROMÂNESC [„MOARTEA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVANU…”] – de Mihai Eminescu

Moartea lui Constantin Brâncovanu încearcă a fi o dramă în acte iară autorulei încearcă a fi d-nul Antonin Roques. Deşi titlul cât şi numele autorului sunt indiferente, totuşi piesa însăşi, putându-ne fi şi mai indiferentă, poate că în cadrul neguros al unei memorii chinuite şi blazate de mizerii puse cu naivitate pe scena română aceste două indicii preţioase, aceste monograme ale suferinţelor noastre ni vor rămînea ca o amintire – desigur că nu plăcută.

Ca să fim fundamentali vom întreba din început cu oarecare linişte, căci mai tîrziu nu vom mai avea ocazia de a o avea – ce este drama? Daca am lua drept normă pentru definiţie drama citată, atunci semnele caracteristice ale acestui soi de scriere sînt: un spital de bolnavi, daca se poate de ofticoşi, în acest spital cîteva cîntece vesele esecutate în cor de dame în costum naţional – cu condiţia ca vorbele cîntecului să rămîie întotdeauna un misteriu consacrat d-zeirei chineze – tirade lungi în cari vorba român şi păgîn îşi discută cu o rară îndărătnicie şirurile textului – căci fiecare şir conţine cel puţin un român şi un păgîn; un trădători, care e atît de negru zugrăvit încît ne mirăm că nu hîrăie cînd intră în scenă, cîţiva surdo-muţi, cîteva săbii turceşti, o babă, un ordre du Moufti, un sultan şi cîteva umbre. Încercarea de deznodămînt a piesei consistă într-o barbară încercare de a turci românii textuali (căci reali nu sînt), dar vană încercare. Acest ragout este întrerupt de numeroase esclamaţiuni cătră Dumnezeu, ca să se-ndure de această mizerie (a piesei) şi să-i deie un sfîrşit – care sfîrşit e lucrul cel mai plăcut pentru auditori, esceptînd pe deliciosul sultan, care, ca şi sfîrşitul piesei, nu spune nimic.

Piesa comisă de d. A. Roques ar fi putut avea cu toate acestea un merit mare, acela adică de a nu fi fost scrisă niciodată. Ce păcat că autorul n-a avut fineţa şi tactul ca să-şi cîştige prin acest mijloc lesnicios mulţămirea publicului.

Dar daca vorbim de noţiunea dramei, cum trebuie s-o aibă orişicine care cutează a prezenta publicului născocirile sale, atunci răspundem: că drama are de obiect şi ţinta reprezentarea caracterelor omeneşti curăţite de neconsecuenţa vieţei şi cugetărei zilnice, a caracterelor omeneşti consecuente, în toate momentele aceleaşi, pentru a căror manifestaţiune se aleg situaţiuni interesante. În acestea caracterele antitetice se lovesc unul de altul în dezvoltarea lor, dintr-asta se naşte înnodămîntul, iar din învingerea unui princip şi căderea celuilalt deznodămîntul dramei. Lupta sufletească care se reprezintă prin simţăminte esprimate în mod plastic şi intuitiv nu o găsim nicăiri în acest specimen unicum, căci materialul în care se manifestă această luptă este limba, şi despre limbă – în speţie despre cea română – autorul sau traducătorul nu pare a fi avut nici cunoştinţe elementare măcar. Caractere nu sînt – cel puţin reale nu; căci oameni boiţi cu alb şi cu negru nu însemnează caractere. Situaţiuni născute din caractere asemenea nu sunt. Deci trei elemente pot fi într-o dramă care să constituie valoare ei. Unul caracterele, aceste fac ca ea să fie frumoasă, al doilea [situa]ţiunele (deci planul), aceste interesează, al treilea limba, care poate avea un farmec liric. Din acestea trei, drama d-lui Roques posedă pe al patrulea.

Atîta despre dramă. Uitasem a spune cititorului interesanta noutate că ea a fost într-adevăr jucată, căci după cele spuse pînă acum şi-ar fi putut închipui cititorul că eu numai mi-am închipuit că ea ar fi fost jucată.

Sub masca lui Constantin Brîncovanu au fost torturată persoana d-lui Galino. Tortura a fost foarte înceată şi minuţios aplicată, dat totuşi n-a fost în stare de a-l dezvăţa pe d-nialui de accentul franţuzesc şi de persecutarea, ba chiar uciderea sărmanului ă. Dar se poate că ne şi înşelăm. Domnul în cestiune este poate creatorul unei limbi nouă, numită cea romene. O limbă foarte interesantă din punct de vedere patologic. Căci, într-adevăr, pentru ca un simplu actor să-şi închipuiască a reforma în sensul său (şi ce sens!) vocalele unei limbi plăsmuite de secole şi milioane de oameni îi trebuieşte neapărat ceva din instinctul nostalgiei îndreptate spre ţara păsărească. Necuviinţa neologismelor netrebuincioase şi… netrebnice n-o mai accentuăm, fiindcă mirosă astăzi pînă ş-a bucătărie şi pentru această origine nu ne-ar părea nici stranie măcar. Cel mai însemnat defect al d-lui în cestiune este acela că joacă pe scena română şi că este contagios pentru oameni nedezvoltaţi în sensul d-sale, un pericol mare după cum vom vedea mai tîrziu. Formal vorbind d-nialui are cîteva calităţi nediscutabil[e]: ) o mască foarte îngrijită ) mişcări fizice îndestul de plastice şi precum se vede studiate ) îşi învaţă rolurile, ceea ce nu se poate susţinea despre mulţi din ceilalţi. Sub un regisor bun, d-nia lui ar fi un actor [bun, dar] astfel, lăsat în voia manierelor sale cam ciud[ate şi] cu deosebire stricătoare de limbă este mai mult o dovadă cît de rău poate deveni un [actor decît ceva pozitiv].

 

Văcărescu şi… III Cantacuzin au fost binişor executaţi. Cupudzibaşa a vorbit foarte clar şi verde – dar rolul foarte ingrat al acestui tatar nu prezintă nici un material pentru modelare – înfăţişitorul lui pare un actor de talent.

Cel mai însemnat talent care l-am observat însă în această seară, cu joc neafectat, cu limbă curată, în fine materialul pentr-un artist este domnul… Prea puţin observat, cum se ‘ntîmplă în genere la noi, unde răul se laudă cu atâta generozitate, pe când binele rămâne nebagat în samă. D……. a avut un ton fundamental atât de firesc în esprimarea unui caracter altfel tot atât de ingrat ca toate celelalte încât o ţinem de datoria noastră de a-l face atent pe d…… ca să aibă grijă de talentul său, să se ferească de maniere căutate, să fugă cât se poate de mult de d. Galino şi ce ceilalţi şi să studieze în singurătate câteva role ce-i convin din piesele mai bune, pentru a-şi crea un capital de roluri şi a-şi adânci talentul său.

Se zice că dna……. a debutat în rolul Domniţei……. Această împrejurareştim s-o considerăm, de aceea numai câteva cuvinte. Să se ştie că este diferinţă între naiv şi copilăros. Copilăroşia este afectarea naivităţii, naivitatea reală consistă în necunoştinţa greutăţii vorbelor şi a simţămintelor pe care un om le esprimă. Este o nuanţă oarecare între acestea două pe care desigur că cu vremea doamna o va deprinde-o. Dar pentru început e bine. Rolul a fost foarte ingrat, precum nici se putea altfel într-o piesă ca aceasta.

[ – noiembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 298

Mihai-Eminescu.Ro




[„FIECARE LUCRU POARTĂ ÎN SINE…”] – de Mihai Eminescu

Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa. De aceea e o caracteristică a omuluiinteligent şi de bună – credinţă că formulând lucruri sau raporturi în scris sau vorbire, va cerca s-o facă în măsura dictată de firea lucrurilor, în scurt; espresia celor cugetate va fi adecuată cu materialul cugetat. Asta e specific uman. Pe când omul neinteligent face din sine însuşi măsura lucrurilor şi mestecă subiectul său în cele ce sunt şi se ‘ntîmplă, cel cel inteligent şi de bună – credinţă va cerca să se dezbere de tot ce-ar putea să-i întunece judecata. Inteligenţa e putinţa, buna – credinţă e voinţa de-a vedea şi reproduce obiectiv cele ce esistă şi se ‘ntîmplă.

Acuma sunt la noi specii de jurnale:

Neinteligente dar de bună – credinţă; aceste nu posed posibilitatea de a vedea obiectiv: Telegraful.

Inteligente dar de rea – credinţă; aceste nu posed voinţa de-a vedea obiectiv.

Neinteligente şi de rea – credinţă; aceste sunt gunoiul presei noastre: Trompeta, Poporul.

Inteligente şi de bună – credinţă în fine. În ată privinţă nu ne dăm părerea, căcine temem că aceste organe ar fi batjocorite <în felul: >. Asta-i caracterul mai multor jurnale din Austria: Albina, Federaţiunea, Telegraful.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 298

Mihai-Eminescu.Ro




[„CELOR CE VOR O PURIFICARE ABSOLUTĂ…”] – de Mihai Eminescu

Celor ce vor o purificare absolută a limbei li vom răspunde că acele vorbe pe cari vor ei să le alunge sunt aşa de concrete, aşa încrescute în ţesătura limbei române încât trebuie să rupi ţesătura toată ca să le scoţi; şi cumcă limba se deşiră alungând vorbe d’o iluzorie origine slavă e dovadă în latiniştii noştri.

Celor cari nu vor acea curăţire de fel li vom răspunde că ei singuri sunt neconsecuenţi, căci ei au lepădat o mulţime de vorbe grece şi ruse pe cari le ‘ntrebuinţau încă părinţii lor, şi multe din vorbele pe cari le scriu d-nii Florentin, Negruzzi ş.a. – autori îndealtfel cu mult talent – s-au dus calea celor duse fără ca chiar dumnealor să le pară rău după ele. Am fi cam temerari de-a susţinea cumcă limba noastră şi-a sfârşit deja curăţirea sa, că e organizată, că a ajuns stadiul ultim al dezvoltării sale şi că acum n-ar trebui decât constatarea formală a acelei dezvoltări prin etimologie şi sintaxă. Limba noastră – placă-ne-o a crede – are un trai lung şi de – aceea ‘i şi trebuie o dezvoltare lungă. Purizarea ei merge ‘nainte, deşi e mai bine ca să meargă prea încet decât prea iute. Noi – generaţiunea de faţă – nu împlem decât şanţurile, noi avem să dăm noţiuni poporului nostru, ca să cugete, limba clasică e sarcina generaţiunilor viitoare.

Un fenomen nou e acela că cultura şi literatura la români nu merg defel în acelaşi pas, ba sunt eterogene chiar. Cultura claselor privilegiate cel puţin e cu mult asupra literaturei ţărei lor, dar e străină, literatura e naţională, dar e în urma culturei. Popor de contraste… e o frază.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 297

Mihai-Eminescu.Ro




[„LUPTELE DE PARTIDĂ…”] – de Mihai Eminescu

Luptele de partidă în România – ca orice luptă pentru esistenţa şi pentru pânea de toate zilele; şi acea pâne de toate zilele e condeiul biuroului de cancelarie şi biciul subprefectului, după cari îmblă masele atât a unor partide cât şi a celorlalte. Burgezia cată a se da după păr – azi cu roşii, mâne cu albii – ca care singură ar putea să fie independentă; poporul plugar se dă după bici, care nu-l lasă să fie independent.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 297

Mihai-Eminescu.Ro




[„PĂREREA MEA INDIVIDUALĂ…”] – de Mihai Eminescu

Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiunilor noastre de azi ni trebuie o generaţiune ce – avem de-a o creşte de-acu ‘nainte.Eu, [eu] las lumea ce merge deja ca să meargă cum ‘i place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţărei e creşterea morală a generaţiunei tinere şi a generaţiunei ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 297

Mihai-Eminescu.Ro




[„DAR DOMNILOR, MI-E RUŞINE…”] – de Mihai Eminescu

Dar d[omni ]lor! mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român! Român carevrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura.

Ceea ce se simte şi se respe [c]tă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele d[umne ]zeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 297

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN CARACTERISTICA LIMBEI ZIARELOR DIN ROMÂNIA…”] – de Mihai Eminescu

 

În caracteristica limbei ziarelor din România putem număra şi aceea că oamenii faccapital politic, bat monedă politică până şi din cele mai inocente şi mai dezinteresate încercări ale junimei studioase. Nu numai atâta, ci adesea această junime e pusă de pârghie unor fapte care ele însele nu s-ar putea scuza niciodată, ci c-o adresă din partea junimei i se dă faptei vot de încredere şi lustru pe care prin fiinţa sa nu-l are.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 297

Mihai-Eminescu.Ro




[„DOMNILOR, PROGRESUL OMENIREI…”] – de Mihai Eminescu

Domnilor, progresul omenirei nu zace adesea în mulţimea geniilor săi – naţiuni cugenii străluciţi sunt adesea nefericite – ci în acele personagii mute ale istoriei care lucrează neobosit, fără altă răsplată decât conştiinţa datoriei împlinite, în fine progresul e în toţi, nu în unul or în unii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 297

Mihai-Eminescu.Ro




DIN ŞEDINŢELE SOCIETĂŢII «ROMÂNIA JUNĂ» NAŢIONALII ŞI COSMOPOLIŢII – de Mihai Eminescu

Reuniunea academică din Viena „România Jună”, care are de scop: ) perfecţionareareciprocă a membrilor săi pe teren literar – naţional, ) dezvoltarea şi alimentarea spiritului soţial, îşi alese în şedinţa din… noiemvrie biuroul său prin aclamaţiune unanimă. Sub pretest că unul din biurou (subsemnatul) se ţine de direcţia literară societăţii Junimea (Maiorescu), d-nul prezident ales declară că nu va putea şedea alături cu mine din cauză de divergenţă a principiilor. Repet că asta a fost pretestul, cauza adevărată a declaraţiunii d-sale nu merită de a fi adusă înaintea publicului. În urma acestei declarări prezidenţiale patru din membrii biuroului îşi dau demisiunea, nu doar fiindcă ar aparţinea sus – numitei direcţii literare, ci fiindcă, conform statutelor, trebuie să fii contra esclusivismului de idei. Societatea nu primeşte demisiunile celor patru membri, validează printr – asta de-a doua oară alegerea lor şi printr – asta incidentul odios s-a părut închis, rămâind ca la o a doua şedinţă să se aleagă prezidentul.

Intervalul dintre şedinţa primă şi a doua a fost acuma spaţiul în care s-a dezvoltat o activitate admirabilă în felul ei. Toate elementele pasive a Junimei române din Viena care cu anii nu se interesă de Societate, apoi contingentul proaspăt a studinţilor care vin din provinţie, cari nu cunosc decât imaginea celuia ce s-apropie de ei ca să-i influinţeze amândouă aceste părţi interesante a Junimei române din Viena au fost puse în mişcare deun anume Comitet format pe tăcute, ca să vie să voteze contra lui Slavici ş-a lui Eminescu, cari se ţin de şcoala lui Maiorescu.

Pentru sara şedinţei a doua Comitetul latent şi-au procurat din România jurnale umoristice şi serioase unde Maiorescu era stigmatizat ca persoană publică şi privată, pentru sara alegerei au fost inventate mici calomnii adhoc, aşa d.es. că Maiorescu ar fi delapidat averea Junimei, că a abuzat de încrederea ei şi că în urmă ar fi fugit din România cu familie cu tot – toate aceste mijloace foarte oneste, cum se vede, de-a influinţa părţile interesante ale Junimei pe cari le-am caracterizat mai sus.

Şedinţa se deschide şi alegerea biuroului din şedinţa trecută e contestată de partea interesantă, fără ca în şedinţa trecută să se fi dat vrun protest contra legalităţii ei. Biuroul, ştiind elementele cu cari are a face, îşi dă demisiunea, dezvoltând prin membrii săi ideile pe cari le credea raţionale în cazul de faţă. Iată – le grupate:

Societatea România Jună fiind întemeiată pe elementul stereotip a diferiţilor săi membri, pe acele atribute comune tuturor junilor români, nu ar fi oportun de-a ridica cestiunea divergenţelor d[intr ]e ei, fiindcă pe divergenţe nu se ‘ntemeiază niciodată osocietate omenească. Diverginţele sunt atât de multiple între individ şi individ încât o-ntemeiere pe ele l-ar sili pe fiecare de-a forma o societate pentru sine însuşi, ceea ce-i o contradicţiune.

Societatea având de scop perfecţionarea reciprocă pe terenul literar – naţional, aceasta prin espresiunile statutelor presupune o divergenţă între individe, căci dacă am avea fiecare din noi acelaşi cuprins sufletesc viaţa noastră ar fi repetarea aceleiaşi individualităţi în mai multe esemplare, iar nu o perfecţionare reciprocă, o adiţiune a aceluiaşi număr simplu, iar nu un complex. Apoi spiritul soţial nu se dezvoltă nici se alimentează prin esclusivism faţă cu ideile altuia, ci din contra ideile ce le – aduce fiecare de-a casă intră prin soţialitate într-un compromis organic, devine o unitate de ordine superioară. Astfel ar fi cu putinţă să se facă concesiuni reciproce şi ca să se găsească acea cale medie care, fără esclusivism, ar da fiecărui aerul cuviincios pentru dezvoltarea sa pe terenul mai sus amintit.

Ideile şi principiile a căror proces se propunea Societăţii a-l face (antiteza nominală Maiorescu şi Bărnuţ ) nefiind cunoscute părţii celei mai mari din tinerime, a blamape unele şi aplauda pe altele rămânea un fapt nesocotit. Afară de-aceea Societatea neavând îndreptăţirea de-a decide între vreuna din seriile de idei profesate în viaţa publică a românilor, prin asta e esclus şi dreptul de-a determina măsura românităţii şi a patriotismului după cum individul profesează una sau alta din ele. Fiind înşii în vârsta ideilor, măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe cari vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iară nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le – alege după plac.

Chiar în cazul când cei ce pun în discuţiune această cestie s-ar fi informat din scrierile numiţilor autori şi ar fi în stare de a-şi forma şi da opiniunea fără preocupare, totuşi scopul soţietăţii nu este acela de-a se amesteca în luptele militante ale publicului, ci acel scop determinat pregnant şi cu acurateţă de § al statutelor cuprinde în sine interese obiective comune tuturor membrilor, cari – i unesc fără privire la ceea ce crede fiecare subiectiv.

Că alegerea din şedinţa primă nu se poate contesta legal, fiind confirmată de Societate de două ori. Intenţiunea reală a statutelor a fost împlinită prin o duplă aclamaţiune mai unanimă, nici un protest n-a fost ridicat contra alegerei. Alegerea secretăfiind un drept iar nu o datorie, nimenea n-a putut fi silit de a-l esersa, mai ales fiindcă nici n-a contestat nimenea, în şedeţă sau nemijlocit după ea, aclamaţiunea.

) Cei ce contestă alegerea din şedinţa primă n-o fac din bună – credinţă, căci în realitate nu se îndoiesc despre legalitatea ei. D-nul Ioniţă Bumbac, ales în şedinţa primă de preşedinte nu prin vot secret ci prin aclamaţiune, a primit condiţionat prezidenţa pe care azi el şi cu ai săi o contestă. Toată acăţarea de formalitatea votului secret este numai o circumvenţiune conştie şi intenţioasă a legei, căci alegerea nu poate deveni ilegală prin aceea că Societatea în unanimitate renunţă la un drept al său.

Unitatea Societăţii este periclitată prin sulevarea unor asemenea cestiuni şi s-a adus de esemplu cazul analog al desfacerei Societăţii academice române din Viena prin despărţirea în două castre, de care una ridicase pe stindardul ci pe”Bariţ”, iar alta pe”Şaguna”.

Biuroul a desfăşurat prin membrii săi această apărare, a cerut susţinerea principiului de: nesulevare a diverginţei spirituale dintre junimea română şi, pentru a evita până şi prepusul că ambiţia personală poate [sau] ar putea fi motivul susţinerei cu consecuenţă a ideilor emise, şi-a dat demisiunea, deşi ar fi avut dreptul de-a nu recunoaşte contestarea şi puterea de a închide şedinţa.

Motivele ce s-a adus contra noastră se pot rezuma într-aceea că:

  1. a) nu suntem români buni, ci răi, asemenea chiar cum trădătorii de patrie şi de naţiune pot fi români de origine;
  2. b) că trebuie să fim sau proşti sau plătiţi de străini pentru a susţinea principiile ce le susţinem;
  3. c) că direcţiunea literară a Junimei (şcoala Maiorescu) nu merită decât ca să scuipe cineva în ea, şi Societatea să decidă ca scuipă în şcoala lui Maiorescu (ipsi [s]sima verba! ale d-lui Ioniţă Bumbac).

Abstragând de la cestiunea dacă idei emise cu bună credinţă pot fi tratate într-un mod brutal de oameni cari până azi nu pot să se fălească cu v-un merit, pentru de [a] avea dreptul ca să se esprime atât de vehement, să cercetăm numai cazul dacă subsemnatul, contra căruia au fost îndreptate loviturile, este într-adevăr cosmopolit, plătit de străini, prost şi dacă direcţiunea literară de care se ţine el merită a fi scuipată etc. etc.

Am susţinut întotdeauna că cestiunea consmopolitismului e una ce nu esistă. Să nu fim inventivi în cestiuni a căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi.Poate că ar esista cosmopolitism – dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu esistă decât în părţile ei concrete – în naţionalităţi. Individul e osândit prin timp şi spaţiu de-a lucra pentru acea singură parte căreia el îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de-a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut. Nimic nu e mai cosmopolit decât matem [at ]ica pură d. es., şi cu toate astea omul de ştiinţă va fi silit să o scrie într-o limbă oarecare şi prin acest mediu de comunicare ea devine întâi şi ‘ntâi proprietatea unui grup de oameni, a unei naţionalităţi, şi acea naţionalitate priveşte pe omul de ştiinţă de al său ori cât teoriile lui ar putea să aparţină omenirii întregi.

Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în Ţara Românească de es. vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că declarându-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale. State slabe, cum era Germania în secolul al XVIII, vor simula cosmopolitismul, pentru a denigra tendinţele naţionaliste a inamicilor lor tari. C-un cuvânt: Cosmopolitismul nu esistă decât ca simulaţiune, ca făţarnicie. El mai e pretestul pentru lenea şi indiferentismul celor cari nu cunosc un alt scop în lume decât acela de a trăi bine. A acuza însă de cosmopolitism oameni cari se interesă de toate cestiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni cari lucrează pe când alţii numai vorbesc, este sau un semn de rea – credinţă sau unul de primitivitate.

Maiorescu este încă tânăr şi finitul * unei însemnate vieţi [iese] târziu la lumină.

Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după cât ştim noinaţionalitatea în marginele adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.

Esemple ) Norma limbei scrise trebuie să fie cea care esistă obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a societăţii mai fine, iară nu fantaziile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar adevăr obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă trebuie luate în considerare şi acele influinţe istorice cari-au resistat tendinţei de espulsiune şi s-au conservat în limba vie.

Principii fundamentale din dreptul public al lui Barnuţiu sunt injuste din punctul de vedere al jurisdicţiunii moderne. Ele nu devin juste prin aceea că au fost profesate de un naţionalist mare, ale cărui merite pe alt teren nu i-a venit nimărui în minte de-a le contesta.

Poezii urâte (Dongescu *, Bota, Grădişteanu, Macedonski, Costiescu, Adrian ş.a) nu devin frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atâtea modele nobile în poeţii mai vechi şi mai ales în neîntrecuta poezie poporală, încât suficienţa cu care sunt privite asemenea anomalii literare te împle de o spaimă lesne de justificat

În fine fapta rea ori greşită nu devine bună prin aceea că a fost comisă de unnaţionalist sau în numele naţiunii, ci este şi rămâne.

Limba noastră, cum ea esistă obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce (V. Scherr, Allg[emeine] Litteraturgeschichte). Dreptul, întrucât e scris la noi în consonanţă cu adevăruri recunoscute, este valabil pentru toată lumea, poezia noastră poporală şi artistică întrucât e frumoasă e frumoasă pentru toată lumea, în fine binele obiectiv din noi ni-l recunoaşte asemenea oricare om de bună – credinţă

Cumcă din acest principiu fundamental s-au tras apoi cu intenţiune concluziunifalse nu trebuie s-o mai pomenim, căci altfel publicul n-ar fi până azi în eroare în privinţa adevărului. Tocmai în concluziuni false şi imposibile, în răsuciri a vorbelor, în mistificare, c-un cuvânt în rea – credinţă consistă gloria celor mai mulţi dintre contrarii lui Maiorescu, căci într-astă privinţă suntem în genere foarte inventivi. Aşa, s-a zis că cere egala îndreptăţire a jidanilor (fiind justă). Dar nu-i adevărat c-a cerut-o, cum nu-i adevărat că o asemenea faptă e justă. Nu poate fi just de-a lăsa mâna liberă asupra populaţiunei întregi unor oameni cărora religiunea lor (Talmudul) le ordonă de-a urî şi înşela pe creştini. Învoit n-a fost numai cu modurile de dezlegare a cestiunii izraelite.

S-a zis că e francmason şi prin asta cosmopolit. De este, noi nu ştim, dar posito că este: nu este adevărat că masonismul esclude naţionalismul. Unii din cei mai influenţi membri ai partidei roşii (care trece de eminamente naţionalistă ) au fost şi sunt francmasoni. În Ungaria de es. vom găsi un mare naţionalist în marele maiestru al francmasonilor (D. Pulszky ).

Celelalte nimicuri cîte se susţin despre viaţa sa ca om privat sunt meschine şi demne numai de cei ce le lăţesc. E acuzat că nu-şi vizitează prelegerile în curs de luni, când cei ce-l acuză nu le vizitează cu anii. Regula este: că tot ce e permis generalităţii oamenilor din România liberă, toate ce ei fac nepedepsiţi şi necontrolaţi, toate, comise de M[aiorescu ], iau dimensiuni gigantice şi sunt taxate de crime

Cumcă în România liberă esistă episcopi atei, cari ‘şi ţin metrese, e un făpt ce nu uimeşte pe nimeni, dar că d. Maiorescu, în locul lipsei absolute de religiune pozitivă, cearcă a pune principii filozofice morale pentru a aşeza stavilă unei necredinţe oarbe şi <a> imoralităţii născute din ea, asta este o crimă.

Dacă direcţia literară către care am onoarea a mă alătura ar profesa cosmopolitismul ar trebui ca tot ce-am scris şi vorbit cu să fie scris şi vorbit în sens cosmopolit. Am scris puţin şi tocmai de-aceea rog de iertare pe cititor dacă-i dau osteneala de-a se familiariza cu scrierile a căror cuprins mi-au adus numirea de cosmopolit.

În articolul „Ecuilibrul”, publicat m Federaţiunea (no. şi – mai ), am susţinut autonomia Transilvaniei, fărâmarea dualismului, a unei forme ce contrazice naturei obiective a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de – a – şi determina voinţa prin legi şi de-a avea un propriu organ pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune.

Tot în acea lună am publicat un articol asupra conchemării unui congres, care se sfârşeşte în modul următor:”în caz dacă opiniunea publică şi popoarele Austriei ar cere schimbarea sistemei constituţionale de azi (a dualismului) [] românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea imperiului, să provoace conchemarea unui congres general al lor, care să decidă atitudinea naţiunii româneşti faţă cu situaţiunea cea nouă ce împrejurările para i-o impune imperiului. ) Congresul să se declare solidar cu naţiunile ce urmăresc aceleaşi interese ca şi cea română. ) Congresul să-şi aleagă reprezantanţa <a> sa, care va comunica tronului voinţa naţiunii româneşti, cerând a ei satisfacere. – Apariţiunea acestui articol a fost anunţată printr-un telegram din Pesta în „Noua Presă liberă”

Când am scris primele linii în privinţa serbărei de la Putna (V. Convorbiri an. IV/ no. ) am spus că frecările din viaţa politică şi spirituală la români nu-şi au cauza lor pe atâta în interese personale (precum o susţin unii), ci mai mult în<tre > profunda scisiune dintre direcţiunile pe cari au apucat unii pe de-o parte, alţii pe de alta; că pentru a nu se perpetua, moşteni şi mări acest rău, generaţiunea tânără are trebuinţă de o singură direcţiune spirituală şi că încercarea de-a organiza viaţa viitorului va putea fi făcută de către junimea română cu ocaziunea foarte nimerită a serbărei de la Putna.

În epistola deschisă către d-nul Dumitru Brătianu (Vezi Românul din august ) ce-am trimis-o împreună cu fratele Dan în numele comitetului central am spus cumcă în munca generaţiunilor trecute – care-au pus fundamentele largi şi nobil intenţionate a edificiului naţional – în acea muncă este deja cuprinsă toată ideea activităţii noastre din generaţiunea jună, că numai în continuitate cu lucrările trecutului, în prourmarea consecuentă a celor bine începute consistă misiunea generaţiunii viitoare. Oamenii cari au început regenerarea naţională ne-au dat ideea întregului ce noi avem a o realiza.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 293

Mihai-Eminescu.Ro




[„CU TOT PRINCIPIUL VECHI…”] – de Mihai Eminescu

Cu lot principiul vechi şi venerabil cumcă ceea ce-i ajută fierarului îl omoară pe croitor, totuşi fondatorii păcii universale acomodează tezele lor câştigate prin abstracţiune oricărei comunităţi naţionale, ignorează religie, istorie şi obiceiuri şi cugetă de-a topi la un loc Nord şi Sud, Ost şi Vest, Gog şi Magog ca o singură formulă de fraternitate.

Daţi-mi voie, astea nu merg astfel.

D. Emilio Castelar de es. este un om onorabil, care dă sărutarea fraţească lumei întregi, care are cele mai umane cugetări asupra unei republici universale, inclusiv cea spaniolă, şi care a ţinut asupra acestui obiect vorbiri cari în vremea lor făceau fericirea tuturor calătorilor în Indigo până la ° al lăţimei de nord – însă toate acestea n-au avut mai departe nici un scop.

Naţiunea spaniolă merge spre pieirea ei cu toate aceste vorbiri frumoase. Introducerea republicei şi a sistemului de înfrăţire european sau universal ar însemna în Spania începutul sfârşitului, căci fără asalturi de palat, fără dărâmare de statui şi împuşcături pe uliţi, libertatea, egalitatea şi fraternitatea nu pot dura acolo şes[e] săptămâni.

În Francia vedem de un secol tendinţa întotdeauna vană de a funda şi întări o stare de libertate.Acum a venit atât de departe, că un regim nu se mai susţine decât prin intimidarea cu o stare de asediu permanentă. Partidele aşteaptă prima ocazie de a se rupe reciproc şi de a ridica drept lege supremă voinţa unei minorităţi care ar învinge în lupta de stradă.

Duc acestea toate la o pace universală?

…………………………………………

Dacă domnii internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritul timpului ar avea bunătatea de a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a duce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam acre ar reveni de la ideea lor, la a cărei realizare nu servă înfrăţirea iluzorie a unor naţiuni egal îndreptăţite (aşa ceva nici esistă, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei).

Dar numai ca naţiune va realiza această operă care, fără de a-şi îndrepta anume intenţia într’ acolo, va şti să cultive progresul pe toate terenurile şi să li asigureze rezultatele lor. Conştiinţa morală şi puterea spirituală şi fizică, care numai în alianţă cu această conştiinţă sunt puternice, îi garantează succesul. Însă pe această cale nu s-a făcut decât câteva scări şi ţinta este departe, abia văzută. Nimeni nu pune această ţintă, ea se ajunge prin puterea faptelor complinite. Acesta-i caracterul unei dezvoltări sănătoase şi numai sistematicii îşi pun ţinte şi vor să ajungă la ceva şi fac întotdeauna faliment; însă, cu toate astea, arta nu moare niciodată.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 293

Mihai-Eminescu.Ro




STRÎNGEREA LITERATURII NOASTRE POPULARE – de Mihai Eminescu

E păcat cumcă românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obiceinumai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decît manifestaţiunea palpitabilă, simţită a unei idei oarecari. Ce face d.e. istoricul cu mitul? îl lasă cum e or îl citează mecanic în compendiul său de istorie, pentru a face din el jucării mnemotecnice pentru copii? Nimica mai puţin decît asta.El caută spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sînt minciune, şi arată cumcă mitul nu e decît un simbol, o hieroglifă, care nu e de agiuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma şi că poţi s-o imiţi în zugrăveală pe hîrtie, ci aceasta trebuie citită şi înţeleasă.

Trecînd la obiceiuri, e iarăşi sigur că ele numai în generarea [lor] devin numai simple formalităţi. Primitive, ele sînt espresiunea esterioară a unui profund simţămînt sau a unei profunde idei interne. Adevărat cumcă poezia nu are să descifreze, ci din contra are să încifreze o idee poetică în sinibolele şi hierogiifele imaginilor sensibile, numai cumcă aceste imagini trebuie să constituie haina unei idei, căci ele altfel sînt colori amestecate fără înţeles, astfel încît o mînjitură ne-nţeleasă de colori nu poate fi un tablou, cum o grămadă de bucăţi de marmură nu e o statuă. Ideea e sufletul, şi acest suflet poartă în sine ca imanentă deja cugetarea corpului său (deşi în lumea reală se-ntîmplă adesea să fie tocmai viceversa şi ca esteriorul să poarte în sine ideea interiorului). Dacă credem lui Lavater că putea să cunoască din trăsurile fetei, din structura capului, în fine din corp nu numai caracterul sufletesc, ci pînă şi întîmplările vieţei cari influenţase asupra acelui suflet, atuncea am putea [zice] cumcă tocmai aşa sufletul unei poezii poartă în sine deja ideea corpului său, astfel cum cauza poartă în sine o urmare neapărată a ei. Această dezvoltare dinăuntru în afară, această axiomă care face din sufletul propriu soartea proprie a omului, astfel încît întîmplări, fapte şi suferinţe nu emană din împrejurări esterne şi neprevăzute care puteau să se-ntîmple şi altfel, ci numai din suflet ca singur izvor, astfel încît toată acţiunea e un rezultat al predispunerei naturale şi trebuie să se-ntîmple astfel cum se-ntîmplăşi nicidecum altfel. Această dezvoltare e cea admisă de poeţii clasici, cealaltă, care lasă teren întîmplărilor esterne şi hazardoase, e caracteristica aşa numitei drame populare sau mai bine zis plebeice.

Zicînd într-un număr trecut că drama trebuie să [fie] morală ca litera evangheliului cu asta n-am zis doar cumcă ea să devină mijlocul religiunei, pentru a ajunge la un scop oarecare. Arta nu se poate degrada pînă la mijloc, ea şi-e sie însăşi scop. Scopul artei e artea, frumosul. Creaţiunile artistice cari sînt mijloc numai pentru un scop care nu e imanent artei se numesc tendenţioase. (Theorie des Nichtandersseinkönnens).

Lucrurile cari au astfel de fundamente încît ele nu pot [fi] şi altfel decum sînt, acelea sînt nepieritoare, întrebuinţînd vorba „nepieritor” în înţeles relativ, uman.

Materialele în care se sensibilizează ideea etern-poetică sînt imaginile, nu însă imaginile tuturor popoarelor, ci a aceluia la care are ce sensibiliza. Tropii unei naţiuni agricole diferă de tropii, de imaginile unei naţiuni de vînători or de păstori. Sub ce imagini va îmbrăca unul simţămîntul etern al amorului şi sub ce imagini celălalt decît numai prin * acele pe care le posede? Acest mod de cugetare care se reflectă numai asupra corpului, nu asupra ideei unei poezii constituie naţionalitatea ei.

Momentul întâi – popoarele învaţă a cugeta; momentul al doilea – cugetă asupra sa însuşi; al treilea – cugetă asupra lumei întregi şi pentru lumea întreagă. Cel întâi e receptiv, cel al doilea emancipă individualitatea naţională de sub sarcina recepţiunii, făcând-o să cugete asupra sa însuşi, al treilea în fine e floarea de aur ce luceşte lumei întregi.

De ce? Iată o întrebare ciudată. Nimica nu-i mai lesne decât ca să creezi mii de planuri şi mii de căi pentru unul ş’ acelaşi scop, căi şi planuri cari de cari mai înflorite şi mai frumoase. Dar de ce? O idee trebuie să se realize în modul care nu permite posibilitatea de-a putea fi şi altfel, ci aşa şi numai aşa.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 292

Mihai-Eminescu.Ro




STUDII ASUPRA PRONUNŢIEI – de Mihai Eminescu

Cum să ne esplicăm atunci unitatea de limbă a poporului nostru de vom permite cumcă el a fost adus din diferite colţuri ale lumei romane? Abaterile de la unitatea limbei noastre se găsesc numai pe locuri unde se pot dovedi urmele unor elemente quasi străine (Şcheii de lângă Braşov şi cei de lângă Sibiiu).

Fiecăruia din noi i-ar fi ruşine să pronunţe rău nemţeşte, româneşte ba. Bărbaţii noştri din Transilvania – cei de litere chiar – nu pronunţă adeseori mai bine decât oamenii din satul lui natal. Silescu-se oare profesorii de prin gimnaziile româneşti ca săveţe junimea a-şi pronunţa bine limba lor natală? Poate… dar nu credem; căci dovada vie e junimea din universităţi, care adeseori îşi face o mândrie din aceea că pronunţă ca* în provincia lui respectivă. Cum am mai spus – nu facem nimărui o crimă din străinismi, cum nu-i facem din pronunţia rea, însă, pe cât avem încă vreme, să ne silim prin şcoli, de nu în casă şi-n viaţa publică, de-a introduce o pronunţie generală. Ca s-o introducem însă e neapărat ca să delaturăm din sistemul de ortografie etimologic ceea ce-i stă mai mult în cale acestei pronunţii: vocalele pure cari nu se pronunţă cum se scriu: o pus în loc de u [şi e pus în loc de i] d.e. potend în loc de putând – potentia în loc de putinţă – bene în loc de bine, tene în loc de tine ş.a.

Şi apoi tocmai acest ă pe care dnia-lor îl blamează le-a făcut mediu unificator cutrecutul – aşa: inima, Săbiniu, băserica astfel încât ă are un rol mult mai mare în etimologism decât în fonetism chiar. El e o piatră de care [te] loveşti în toate colţurile.

Daunele ce le face sistemul etimologic pur pronunţiei româneşti sunt însemnate. Având fiecare facultatea de-a pronunţa cum va vrea, generaţiune cu generaţiune vom păstra viţiul pronunţiei corupte. Tema etimologiştilor cumcă fonetiştii vor consacra prin uz pronunţia provincială şi vor face dialecte e iluzorie. Astăzi mai toate ziarele româneşti au aceeaşi limbă scrisă; va să zică în nici unele nu s-a consacrat vieţii provinţiale.

 

Din contra, cu toată unitatea limbei literarie, pronunţia diferă în fiece provinţie,ba încă ce e mai mult ortografia etimologiştilor li lasă deplină largitudine de acţiune. Românenii zic naţiune, ardelenii năciune etc. De-ar fi fost o ortografie unitară şi fonetică, azi ziceau toţi or ciune or ţiune, una din două, nu amîndouă lîngă olaltă.

Faptele cîte par a sancţiona teama etimologiştilor puri ne vom încerca să le cităm şinoi pe cît ni sînt cunoscute; declarînd anticipando că vom cerca totodată să dovedim şi puţina influinţă ce-au esersat ele asupra pasurilor unitare ale literaturei noastre. Pronunţia: Dumnedzăul meu! [cu] dz în loc de z. Vezi scrierile lui Asachi şi novelele publicate de el în almanacurile calendarelor sale, prin care el consacra această pronunţie! Dar îmi va răspunde un etimologist cumcă prin citaţiuni de natura acesteia eu nu fac decît verific oarecum prin fapte ceea ce domnia-lor susţin în principiu. Fapte de astea se repetează într-adevăr necontenit pînă cam pe la anul, însă era un timp acela de descentralizare atît politică cît şi literară, cu toate acestea cei care erau unionişti în politică erau unionişti şi-n pronunţie, deşi nu în principiile lor limbistice (vezi”România literară”.”Foiletonul Zimbrului” ş.a.); ge în loc de j (pronunţia moldovenească ) începe iar a se ivi în ziarul „Traian”: giudecată, giust, giumătate. Un alt fenomen e cel din scrierile scrise de chiar mîna d-lui Alecsandri, în cari preface pe ge cel mai legal în j, după francezi cred: jingaş.

______________________________

°. O greşală a pronunţiei e aceea de la românii din Muntenia, cari zic: d-aur,p-aici în loc de: de-aur, pe-aici. Dar ei zic cumcă s-ar fi eliminînd din cauză că vine a sta dinaintea lui a. Numai vezi că această eliminare este părută iar nu reală, căci ei nu eliminează în vorbele acestea pe-un e ci pe-un ă. Iată cum Muntenii zic pă şi dă şi ă se elimină cînd vine să stea înaintea unui a, cum de e.: ap-amestecată cu vin în loc de apă-amestecată cu vin, şi de-acolo: d-aur, p-aici în loc de dă aur, pă aici, iar nu în loc de de aur, pe aici. Va să zică pronunţia cea mai bună e aceea care conservă pe e deşi scurtat, adică de-aur, de-aici etc.

_________________________________

O greşeală de pronunţie a moldovenilor şi-a bucovinenilor este lungirea peste măsură a lui e intonat cînd acesta e urmat în silaba a doua de-un alt e, d.e.: pépene, réce, tréce ş.a. Ei susţin această pronunţie de corectă şi de frumoasă, deşi ea nu-i alta nimica decît consecinţa naturală a unei greşeli de pronunţie. Pe e final moldovenii (şi bucovinenii) îl schimbă în i, precum: faci, coci, mergi. Tot aşa pe-un e chiar în mijloc, numai de se-ntîmplă că urmează lui e cel intonat, d.e.: pepini, piéptini. Prin asta însă ecuilibrul şi raportul ce esistă între silaba intonată, dominantă, şi-ntre cele neintonate, domnite, se strică şi trebuie restituit prin o lovitură de stat. Acea lovitură e lungirea peste măsură a silabei intonate. Astfel meargi îşi are raţiunea sa de-a fi, căci ea ţine ecuilibrul nedreptului i; însă mearge (cu e) nu-şi scuză esistenţa, căci e final [este] în toatedrepturile sale şi prin asta i se ia silabei intonate dreptul de-a se lungi peste măsură, căci ecuilibrul esistă. Acest viciu e o pată, a cărţilor bisericeşti tipărite de mult şi a fost pînă azi inima pronunţiei bisericeşti. Încă şi azi poţi auzi pe cîte-un dascăl zicînd iaste în loc de este

____________________________________

Moldovenii puriză adesea pe ă dar îl fac în genere a. Aşa ei zic a îmbraca, pieptana,legana. Adesea corump pe u în o, d.e. on om.

____________________________________

moldoveneşti: v

(sî facî, sî tacî, cumpînî). (a mé; pre bunî), (tari) ce (cese), ge toţ l (or încă tăţ), faceţ, mîncaţ în loc de toţi, faceţi, mîncaţi.

____________________________________

ard[eleneşti]:

poezie, filozofie în loc de poesie, filosofie

Adeseori s se pronunţă şi-n România ca z, însă un z amestecat cu s

____________________________________

(reşpéctiv, prospect) ardel[eneşti] r

 

Chiar pronunţia clasică începuse a despărţi binişor în două castre,dintre cari un raţionalist neci n-ar fi ştiut cum s-aleagă. Pronunţia moldovenească purizată care susţinea numai acele sunete dulci cari le regăseşti pe toate în acelaşi loc şi-n dialectul toscan al limbei italiene – şi pronunţia cea din Ţara Românească ridicată azi la gradul de naţională. Astfel moldovenii [zic] giudicată, gioc, dzînă, dzău, muntenii din contra judecată,joc, zină, zeu. Calitativmente (musicalmente) vei alege pe cele dentîi logice pe cele de-a doua.Românimea toată zice: şînă, şî, ţînă, ţîpă, zîuă, zînă. Românenii zic curat şi clar: şină, şi, ţine, ţipă, ziuă, zină.

Iată puntele în care se mărgineşte posibilitatea clasif[ic]ărei pronunţiei. Afară de aceste punte totul e anomalie fonetică care, suferită, într-adevăr c-ar fi în stare de-a ne aduce la dezbinare în dialecte.

_________________________________

Arhaismii poate că-i va încetăţeni cu-ncetul poezia, dar numai ea, căci e un drept escluziv al ei de-a revifica colorile limbei prin vorbe dezgropate din mormîntul trecutului. Astfel Gothe dă lui Faust, prin arhaismi în vorbe şi-n forma versului, coloritul cel bizar al evului mediu, colorit pe care Schiller n-a înţeles a-l da lui Wallenstein al său.

_________________________________

Toate astea le-am spus din puntul meu de vedere, adică din puntul de vedere al artei dramatice. Oricît de diferite pronunţiile în viaţă şi în faptă, orcari ar fi proiectele filologiei de-a schimba pronunţia cu desăvîrşire prin principiul: Si consuetudo vixerit, vetus lex sermonis adolebitur, totuşi pronunţia pe scenă trebuie să fie pretutindenea una şi aceeaşi, cea naţională, căreia ardelenii îi zic „frumoasă” („Vorbeşte frumos româneşte”).

Dacă această pronunţie va avea puterea să schimbe filologia sau dacă filologia va avea puterea să schimbe pronunţia, de-asta îmi pasă mie prea puţin, eu am constatat numai o trebuinţă esenţială a teatrului, aceea a unei pronunţii pe [care] chiar publicului i convine de-a [o] numi frumoasă, care va să zică îi place.

Nimic n-ar fi mai ciudat decît un teatru ai cărei membri sa aibă fiecare o coloratură diferită în pronunţie.

___________________________________

Cercetările sînt foarte interesante, foarte bune, foarte folositoare ca atari, dar a trece cu ele în domeniul faptului, astfel încît fiecare descoperire nouă să fie mama unei ortografii şi-a unui sistem de limbă nouă, ni se pare a fi fapta cea mai nedreaptă faţă cu o lume ce scrie şi citeşte şi care, dotată pe fiecare zi c-un alt sistem, va ajunge ca, din îndreptare în îndreptare, să nu mai poată scrie drept, [să] piardă pînă şi simţul justeţei.

____________________________________

Aceste cercetări, bune or rele, nu sînt scrise cu ură *, neci din punt de vedere al persoanei. În cazul unei reflexiuni, declar a priori cumcă nu permit nimărui de-a-mi imputa etatea or studiile mele, neci aluziuni asupra mea ca persoană. Însă, întîmplîndu-se ca cineva să-şi ia acea permisiune fără ca eu să i-o dau, cu prin însăşi uzurparea aceasta mă voi crede îndreptăţit de-a nu răspunde nici măcar ad rem.

_____________________________________

Previn că nu rîd ca alţii de aceste defecte. Eu le voi combate din puntul meu de vedere, fără a rîde, ştiind bine că chiar puntul meu de vedere poate să fie fals; şi, fiindcă eu doresc să fiu reflectat iar nu persiflat, ce e mai natural decît ca eu să păzesc conveninţele acelea faţă cu alţii pe cari aş dori ca alţii să le păzească faţă cu mine?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 289

Mihai-Eminescu.Ro




ARTICOLI NEPOLITICOŞI PROZĂ POLITICĂ – PROZĂ LIMBISTICĂ – de Mihai Eminescu

Sînt persoane – singulare sau colective – cari-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales cînd acele partide sînt personale şi nu de principii.

Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu şi cu Ion Ghica şi-au dat mîna… Cum se poate – dar principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter… politic – oameni pe care nu poţi conta, factori cu cari nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune or rele, totuna, pe cari cunoscîndu-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cumcă în împregiurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa – dar în fine numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune or rele, salutarii or pernicioase, e om de caracter; iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împregiurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu cari să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mîne bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîne alb; azi alb, mîne negru; azi Rada, mîne Neaga – bancă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă! etc.

Iata ce vor să zică partidele-n România – pardon! partidele personale – cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorab[ilele] partide din România şi mai cu samă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune.

 

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule – îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă – ce principiu şi libertate… Nu vezi că toţi îmblă după chivirniseală.

După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru… chivirnisală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea!

Naţiunea! Hoho! Naţiunea va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu naţiunea.”Sîntem naţiunea… nu mai sînt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!” Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sînteţi dv. naţiunea, || neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci [de] secoli: naţiunea.

Dar dv. sînteţi consecuenţi. Aţi zis că sînteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sînteţi – sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi – îngrijiţi adică pentru dmv. şi – mărire cerului – numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorulu[i] nu-i testaţi neci ştiinţa, neci limba, neci ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dmv. cele fără de caracter. Mîncaţi venitul ţărei, a trei generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe dătorie pînea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dmv. Tot luxul ce-l faceţi azi poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţărei se ruină. Ce vă pasă, voi sînteţi naţiunea… cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit.

Deficit lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, dătorie lîngă dătorie, gaură lîngă gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministeriu de ga… de finanţe! Aviz mandatarilor ţărei!

Trei moduri sînt de-a rezolva o cestiune.

Cel întîi e că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti… dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îşi scurtezi din plapomă binişor şi te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o… devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti… Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dentîi şi cel de al treilea sînt cele obicinuite în România, cel de al doilea e cel obicinuit prin alte locuri a lumei, mai cuminţi.

Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoială însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie [răul] şi cată lîngă el, altul [îl] ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig[no]rîndu-l, el totuşi esistă. El ar esista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar esista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv pînă ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne esplicăm.

Azi sînt în România atîţia amploiaţi încît ai putea să împli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni cari zgîrie la hîrtie ar putea să zgîrie brînză şi să cîntărească la măsline or să facă cizme şi haine. Cîte braţe s-a luat meseriei, cîte comerciului, ba cine ştii cîte artei şi literaturei! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cel întîi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunei sînt absorbite de lupte de partide, şi la rîndul lor toate partidele nu sînt decît amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat: Limba în ziarele din România liberă.

Încă un rău au oamenii din România: înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 288

Mihai-Eminescu.Ro




EDUCAŢIUNE ŞI CULTURĂ – de Mihai Eminescu

De maghiari nu ne-am temut neciodată. Ei sînt prea barbari pentru de-a ne putea înghiţi. Ei sînt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe. Espuşi soarelui, el ne-ar fi absorbit şi ne-ar fi prefăcut în raze de-ale sale, raze splendide însă solare. Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceaţa luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. Dar te pomeneşti că între noi şi cultura germană se pune piatra cea brută şi scorboroasă a maghiarismului, ea apasă pe noi cu greu, numai că noi nu ne vom da îndărăt, pentru că nu putem. Impenetrabilitatea corpului fizic nu permite ca în unul şi acelaşi loc să stea două corpuri deodată; ce minune dar daca impenetrabilitatea corpului noastru moral nu cedează nici un atom al fiinţei sale corpului străin ce apasă asupră-ni? Noi avem toţi cauza de-a mulţumi maghiarilor pentru apăsarea lor, căci ei ne-au deşteptat ca şi cum ai deştepta pe-un om ce doarme lîngă o prăpastie c-o lovitură de cnută.

Dar să venim la obiectul nostru.

E multă diferinţă între educaţiune şi cultură. Aşa d.e. educaţiunea străină implică spirit străin – cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. În fine un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să fie coprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.

Cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea cade însă în periodul acela al vieţei omeneşti cînd inima neformată încă a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei. Cînd inima cu vîrsta se-mpietreşte, atunci n-o mai poţi îndrăpta, o poţi numai rumpe.

De aceea ne temeam mai mult de şcoalele populare maghiare decît de Dieta lor, de miniştrii lor, de honvezii lor. Dieta, miniştrii şi honvezii se duc, omul rămîne. Pe acest om ce rămîne voiam a-l şti asigurat; şi el e asigurat prin datoria cea mare a statului, care nu are de unde clădi şcoale populare; cînd va avea de unde, atuncea poporul le va respinge cu conştiinţa şi cu braţul. Educaţiunea străienă implică spirit străin, şi un corp coprins de spiritul străin e asemenea unei pietre desprinse din zid. Ea aparţine zidului prin destinaţiunea ei, însă spiritul străin al atracţiunei pămîntului o face să cadă. Căzînd la pămînt ea încă nu e pămînt, cum românul renegat nu e încă ungur, cumcă evreul botezat nu e încă creştin. Abia dizolvîndu-se în pulbere devine pămînt, cum ovreiul abia în nepoţii lui devine creştin, cum renegatul abia în nepoţii lui devine ungur. Factorul infectat de străinism e o mortăciune morală a corpului, ce mirare dar cumcă inamicii noştri aşteaptă să cadă mortăciunele corpului nostru, ca din ele să-şi constituie pe al lor. Numai că s-au înşelat amar inamicii noştri. Ei gîndeau că ni e mort corpul şi începusă a tăia din el cu cuţitul. Dar corpul nostru nu era mortăciune, ci numai amorţit, vorbe de-aceeaşi rădăcină, deşi nu cu-acelaşi înţeles. Corpul amorţit e un corp viu, sănătos, numai că starea lui e anormală; inima a încetat de a fi centru pentru unele din estremităţi; ci prin o mişcare cît de-nceată dar continuă partea amorţită intră iar în comunicaţiune cu inima, care bate voioasă şi repede, bate cît trăieşte.

Renegaţii sînt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru. Fericire e că lamura aurului nostru e însemnată pe lîngă zgura ce-am putut-o lepăda fără ca să ni pese. Am rîs totdeuna de-ncercarea de-a rea duce în sînul naţiunei pe renegaţi. S-au dus? Cu-atît mai bine, era mai rău de rămîneau. La noi era un rău şi e o fericire că în mînele duşmanilor ei sînt asemenea un rău. Ei sînt boala lor cea ascunsă, dar cronică. Răi naţionalişti, ei sînt răi servitori. Maşine oarbe şi materialiste, ei lovesc 8 fără raţiune. Toată iarna corpul e sănătos, faţa roşie. Vine primăvara şi buba venerică împle părţile cele mai nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, şi pătrunde pînă-n creieri, rozînd pînă şi oasele craniului. În curînd capul naţiunei ungureşti nu va fi decît un monstru urîcios şi plin de bube – un cap incurabil. În fine românii naţionalişti vor lucra spre binele nostru, românii renegaţi, fără să vrea chiar, spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăţii noastre, şi-apoi veţi vedea.

O repetăm cumcă nu înţeleg neci ungurii măcar cît bine ne-au făcut şi ni fac prin apăsarea lor. Ei ne deschid ochii, ei fac să ne concentrăm în noi, în sufletul nostru, să ne vrem pe noi înşine înaintea orcărui; asemenea ariciului care, făcîndu-se vălătuc, arată în toate părţile sale ghimpii, pe cînd inima-n el trăieşte. Apăsaţi voi! – apa nu cedează apăsării, cu cît mai mult o naţiune. Din contra, ea creşte ca îmflată de puteri nevăzute, se va îmfla şi, zvîcnind, va răsturna piatra din fruntar spre a se înălţa un alt soare, soarele de diamant al Orientului în faţa soarelui celui de foc al Occidentului. Apăsaţi voi! Pînă ce ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţămînt ci o raţiune, nu psicologie ci logică. Şi e teribilă ura cea surîzîndă a logicei – ea [e] justificată, căci e justiţia. Este ura surîzîndă, ura sclavului faţă cu tiranul său, este condiţiunea legată de tranzacţiunile dintre unul şi altul.

De-aş trăi în Rusia şi poporul, într-un moment generos, ar închide tiranii spre a-i decapita, de n-ar găsi carnefice m-aş face eu! Cine mi-ar imputa-o de crimă? Cine-ar putea zice că nu-mi împlinesc datoria? Şi oare moartea în rezbel are de bază ura simţămîntului [?]. Desfid pe cineva de-a-mi arăta altfel de cazuri decît escepţionale. E o ură logică. Te ucid ca să nu mă ucizi. Trebuie să pieri ca să esist eu. Prefer lupta în locul unei dreptăţi nedrepte; prefer de-a muri în loc de-a deveni maghiar. Cine mi-o poate ţinea de rău daca voi ca şi copiii mei să fie ca mine de români. Guvernul? Nu-l recunosc de competinte. El are a-şi regula trebile lui, ordinea publică, nu limba şi religiunea copilului meu; are de-a surveghia referinţele dintre el şi persoane străine lui, nu caracterul lui propriu sau pe el însuşi nepus în referinţă cu elementele străine lui. Şi cînd eu plătesc pentru şcoală, dătoria mea implică dreptul de-a cere cum să fie instruit. Şi eu cer să fie instruit în limba mea şi numai în limba mea, nu şi în limba mea. Gimnaziile de stat din Transilvania ar trebui să fie române, căci românii le susţin cu birul lor amar, pe care-l storc pietrei şi costişelor cu cari i-a-mproprietărit o dreptate 19 nedreaptă. Veni-va vremea şi a dreptăţii celei drepte.

În fine, daca vre-un domn de naţionalitate maghiară mi-ar face pînă şi onoarea reflexiunei, declar a priori că m-ar pune într-o poziţiune şoadă, căci nu ştiu ungureşte, nu m-am silit să-nvăţ frumoasa limbă asiatică, căci îmi mai plăcea barbara limbă italiană d.e. în locul melodioasei, dulcei, molatecei limbe maghiare. Aş fi putut s-o învăţ ca să mîngăi tigresa, dar prefer a o ucide. Ca origine, ca limbă, ca cultivabilitate chiar ne simţim prea mult superioritatea asupra cultei naţiuni maghiare, cu ocultele sale bande cari pradă ziua-n amiaza mare pînă şi drumuri de fier. Noi nu ne pretindem culţi, ci numai cultivabili, nu avem pretenţiuni mari noi ieştia. Am dormit cam mult ce-i drept, doi evi şi mai bine, dar somnul nostru a fost sănătos şi ne simţim minunat de bine, încît ne credem [în stare] a întreprinde lupta esistenţei noastre şi cu naţiuni maghiare, nu numai cu una. După noapte vine şi ziua, vine pentru că trebuie să vină. Şi daca somnul nostru a fost lung, cu-atît mai puternică va fi manifestaţiunea vieţei noastre. E pietroasă şi-ncovoiată calea dreptăţii, dar e sigură. Ştiu că ne-aţi închide gura de-aţi putea fără ca să vă scuipaţi vouă însăşi în faţă, dar nu veţi închide-o şi vom protesta mereu, nu vom [fi] cu toţii decît un protest personificat. Nu se ucid lesne naţiunile, domnii mei, şi mai cu samă cea română nu.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 286

Mihai-Eminescu.Ro

 




[„DOMNULUI PRODAN I-E CIUDĂ…”] – de Mihai Eminescu

D[omn]nul[ui] Prodan [i]-e ciudă, cumcă, după cum spune, un oaspe ar fi tras pe cineva de roc pentru ca să voteze contra. Daca l-ar fi tras [de] limbă, mai zic şi eu, ar fi avut dreptate d-nul Prodan, dar eu cred că a trage de roc pe cineva cînd apelul e nominal nu < cred că > însemnează a influinţa asupra conştiinţei lui.

Sînt om ciudat eu cînd nu voi să confund haina cu fiinţa şi poalele rocului cu conştiinţa, nu-i aşa?

Apoi, domnilor, dacă-i vorba de dat afară, azi nu va plac oaspeţii ce ne onorează cu prezenţa lor, mîne poate că nu vă vom plăcea noi, membrii minori-sau maiorităţei (că nu se ştie) şi veţi avea poate poftă să ne daţi şi pe noi afară… mijloace puţin parlamentare şi puţin apte pentru de-a ne convinge că ideile d-voastre sînt cele juste şi ale noastre cele false.

 

  1. în manuscris: D-nul Prodan……………….. apoi, de la cap, D-nia lui e ciudă etc., urmă a intenţiei de a adăuga ulterior ceva cu privire la Prodan.

 

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 286

Mihai-Eminescu.Ro




[„Ş-APOI CÎND E VORBA LA ADICĂ…”] 2257 – de Mihai Eminescu

Ş-apoi cînd e vorba la adică, cine conspiră mai mult contra soţietăţii”România”, noi – unioniştii necondiţionaţi1 sau acei domni membri care ni fac onoarea opoziţiunei? Eu cred că ei, împreună cu însuşi Senatul României. Şi de ce? Senatul, şi cu el majoritatea, în proiectul său de uniune admite o schimbare a statutelor, va să zică a legii fundamentale, a esenţei societăţii; noi, din contra, n-avem a face nimica cu caracteristica, cu individul societăţii ca atare, el rămâne prin unire neschimbat. Ce se schimbă? Numele, epitetul, eticheta, firma, care nu-nsemnează neciodată fiinţa şi capitalul însuşi.

Domnilor! Un comerciant are capital de-un 1.000.000. Firma sa e X! Capitalul său nu ar fi acelaşi daca el s-ar numi Y sau Z! – Noi sîntem o societate cu un capital de principii şi de inteligenţe, firma noastră e România; presupunem că firma noastră ar fi d.e. „Românismul”, fondul nostru, fiinţa noastră morală n-ar fi aceeaşi. Comerciantul de sub firma X presupunem că bancrotează, oare caracterul firmei lui, cu toate că numele a rămas acelaşi, nu se schimbă? Dovadă dar cumcă firma, numele nu e lucrul, fiinţa însăşi – cum haina ce o poartă un om nu-i omul însuşi, cum zdreanţa unui nume obscur poate acoperi un geniu, cum purpura unui nume regal poate investi pe-un idiot.

Cine conspira dar contra legii fundamentale a”României” acela e mai conspirator decât cel care conspiră contra numelui, a hainei, pentru că acea haină e strâmtă şi noi vrem să-i croim tot 4 acestei societăţi o haină mai largă, în care să-ncapă toată lumea românească din Viena.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 286

Mihai-Eminescu.Ro




[„RĂSPUNSUL CE NI-L FACEŢI…”] – de Mihai Eminescu

Viena, aprilie – mai 1870

Comitetului central pentru serbarea la mormântul lui Ştefan cel Mare

Scumpe domnul[e] şi frate,

Răspunsul ce ni-l faceţi în numele comitetului domniei voastre este aşa de frumos precum îl puteam aştepta numai de la junimea studioasă din oraşul unde s-a născut conştiinţa naţională a românilor. Din început chiar nu ni era permis câtuşi de puţin de a ne îndoi cumcă ideea aceasta nu va fi aprobată şi de d-voastre.

Junimea de pe la celelalte facultăţi a îmbrăţişat cu căldură ideea, astfel încât sânt în fericita poziţiune de a vă putea anunţa cumcă nu putem avea decât o reuşită cât se poate de bună şi de frumoasă.

Cât despre regim, el nu ne poate împiedeca de loc, pentru că serbări de asemenea natură sânt permise în întregul Austriei, şi nu numai că sânt permise, ci sânt un drept esenţial al vieţei constituţionale. Alte împregiurări iar nu mai sânt în stare de a opri cursul lucrurilor, căci ideea şi-a făcut calea în inimile oamenilor de bine.

Singurul lucru ce am de-a vă preveni e că dacă vă simţiţi în sta re de-a contribui materialminte (lucru la care îndealtfel nu vă obligă nimenea), ar fi bine ca colectele să le trimeteţi mai curând, pentru a se putea confecţiona urna de argint, care va fi cu atît mai preţioasă cu cât vom încurge mai multe mijloace din diferitele locuri. Din parte-ne vă reasigurăm că nici o piedecă nu ni mai stă în calea scopului nostru, decât doar propria noastră negligenţă şi nevoinţă.

Mulţumindu-vă din nou pentru prevenitorul d-voastre răspuns, te rog, scumpe domnule, să primeşti încredinţarea stimei şi afecţiunei mele.

Preşedinte Secretar

Nic. Teclu M. Eminescu

Adresa este: Nic. Teclu, Wien, Leopoldstadt: Hotel Naţional

Domniei Sale Domnului preşedinte al comitetului ad-hoc din Blaş

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 285

Mihai-Eminescu.Ro

 




ITALIA [„ZIARUL «TIMES»…”] – de Mihai Eminescu [30 octombrie 1877]

Ziarul Times publică o depeşă din Roma cu data de 4 noiemvrie care anunţă că consiliul Vaticanului au fost dizolvat.

Nici o rezoluţiune n-au fost încă adoptată privitoare la chestiunea desfiinţărei dreptului de veto al Franţei, Austriei şi Spaniei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 283

Mihai-Eminescu.Ro




AUSTRO-UNGARIA [„VAIETELE DE MEDIAŢIUNE…”] – de Mihai Eminescu [30 octombrie 1877]

Vaietele de mediaţiune de cari organele vieneze răsunară nu sînt, zice o corespondenţă a Nordului, decît ultima neputincioasă răvoinţă în privirea Rusiei care au caracterizat aprecierile anterioare a acestor ziare, precum şi noutăţile diplomatice şi militare ce ele au pus în circulaţie. Nu trebuie să-şi ascundă cineva că există în Cisleitania ca şi în Ungaria o opiniune relativ puternică, care, de la începutul războiului, nu încetează de a esprima dorinţi în favoarea unei semi-soluţiuni a Chestiunei Orientului, în speranţă de a convinge pe Europa că această soluţiune au fost impusă prin o coaliţie austro-germană ce ar fi înlocuit înţelegerea celor trei împaraţi. Aceste intrigi însă nu vor obosi răbdarea şi moderaţiunea cabinetului din Sant-Petersburg; dacă ele merit oarecare observaţiune, aceasta e numai pentru că dovedesc necesitatea ce este de o privighere statornică, spre a impiedica pe falşii amici ai păcei de a pune pe Rusia într-o poziţiune falşă şi de a-i răpi prin mijloace diplomatice beneficiele succeselor sale militare. Aceasta este o operaţiune strategică mai puţin zgomotoasă ce e dreptul, dar mai periculoasă poate decît complotul din Transilvania.

Koelnische Zeitung publică o depeşă din Viena cu data de 3 noiemvrie prin care se anunţă că Austria au respins propunerea Germaniei, care tindea la o prelungire pentru un an a tractatului de comerciu existent, pe motivul că această prelungire ar fi creat dificultăţi din punctul de vedere al compromisului austro-ungar ce se voieşte a se încheia înainte de 1 ianuarie. Conferinţile miniştrilor la Pesta au de obiect de a stabili tarife independente.

În ceea ce priveşte postavurile, tariful trebuie să fie, conform cerinţei Germaniei, formulat de cătră d. Hasselbach, stabilit pe o bază echitabilă şi îndeajuns de liberschimbist. Acest tarif va fi prezentat săptămîna viitoare parlamentului.

Dispoziţiunele care regulează procedările de perfecţionare sînt menţinute.

Îndată ce tariful va fi fixat, Austria are intenţiunea să angajeze cu Germania negocieri nouă avînd de obiect concesiunea reciprocă a dreptului de naţiunea cea mai favorizată.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 282

Mihai-Eminescu.Ro




FRANCIA [„DL. CALMON AU PRONUNŢAT…”] – de Mihai Eminescu [30 octombrie 1877]

Dl. Calmon au pronunţat în sara şedinţei comitetului stîngelor Senatului un discurs criticînd într-un mod foarte viu actele guvernului şi recunoscînd că nici o tranzacţiune nu este posibilă. El sperează că Franţa va intra într-o lungă perioadă de pace, de repaos şi de prosperitate. O nouă reuniune plenară a stîngelor Senatului s-au fixat pentru ziua de 6 noiemvrie.

Se anunţă că d. Fourtou pregăteşte elementele unui mare discurs, destinat a apară dinaintea Camerei politica urmată de guvern de la 16 mai.

Le Soleil anunţă că ambasada din Viena ar fi să se deie d-lui Gontaut-Biron, a căruia situaţie, în urma antipatiei ce-i arată dl. de Bismark, devenise destul de grea la Berlin. Mai multe ziare pronunţă numele d-lui duce Décazes pentru ambasada din Berlin, dar nu este încă nimic decis în această privinţă.

O telegramă a ziarului Le Nord spune că cîteva rezultate ale alegerilor pentru consiliile generale din Franţa sînt cunoscute pînă la 5 noiemvrie; Dl. Broglie a căzut contra d-lui Fouquet bonapartist, amiralul La Ronciere-Le Noury au căzut contra candidatului republican. Telegrama în chestiune mai adaoge că este imposibil de a se judeca despre rezultatul final. Totuşi se pare că republicanii vor cîştiga fotoliuri mai cu samă la Rouen şi la Şamberi. Mai mulţi bonapartişti au fost aleşi în Gironde, precum d-nul Pascal.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 282

Mihai-Eminescu.Ro




SINUCIDERE [„ÎN HOTEL DE PARIS…”] – de Mihai Eminescu [23 octombrie 1877]

În Hotel de Paris în noaptea de joi spre vineri, pe la 11 oare, s-a sinucis un tînăr din Galaţi, cunoscut în acel hotel sub numele de Gheorghe Teodoru, student. După cît s-a putut constata, acest tînăr dezgustat de ale vieţii ar părea să aibă numai 21 sau 22 ani şi-ar fi fiul d-lui Hagi Manolachi Nicola, consilier comunal în Galaţi. Cauza sinuciderei sale se raportă la multe versiuni, însă, după mărturia mai multor persoane suspecte cu care intrase în legături de cînd era în Iaşi, cea mai probabilă ar fi comiterea unei sustrageri de 250 galbeni de la părintele său, cu care bani fugise la Bucureşti, unde după cîteva zile de prodigalitate şi desfrînare, părintele său aflîndu-l, l-a urmărit imediat acolo. Atunci, părăsind Bucureştii, el a venit, sînt acum vreo 15 zile, în Iaşi şi au găzduit la Hotel de Paris sub numele mai sus citat. În Iaşi au contractat relaţii intime cu mai multe din acele figuri a căror foarte îndoielnică onorabilitate au ştiut să-l introducă prin acele cafenele nocturne ale oraşului în care sînt jocuri clandestine de cărţi şi care sînt frecuentate în genere numai de coţcari şi de tot ce este mai vicios în clasele de jos a societăţii noastre.

I-au trebuit numai cîteva zile de frecuentare prin acele nobile stabilimente pentru ca în sara sinuciderei sale să se afle numai cu două ruble în buzunare; pe lîngă aceasta cu o zi sau două mai înainte el simţise că un d. Mihailescu, trimes de părintele său înadins, era pe urmele lui şi-l căuta, spre a-l denunţa poliţiei. Mustrarea de cuget sau nenorocita alternativă în care se găsea, străin pe pavelele Iaşului şi fără nici un ban, l-au împins se vede într-un moment fatal a recurge la un asemenea mijloc pentru a pune capăt unei vieţi începută aşa de trist.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 282

Mihai-Eminescu.Ro




SCORNIRILE «TELEGRAFULUI» DIN BUCUREŞTI – de Mihai Eminescu [21 octombrie 1877]

În primul său Bucureşti de la 17 curent „Telegraful”, comparînd presa conservatorilor cu păserile cobitoare, ajunge la concluzia că această presă voieşte a introduce ură între moldoveni şi munteni. Aceste aiurări, a căror îndreptăţire n-o discutăm, ne-ar fi găsit însă foarte nepăsători dacă „Telegraful” n-ar fi binevoit a insinua aceleaşi intenţii monstruoase şi”Curierului de Iaşi”, pe care are naivitatea a-l numi organul d-lui Maiorescu.

D. Maiorescu este într-adevăr un prozator bun şi cu judecată, ale cărui idei literare le împărtăşesc astăzi însuşi contrarii săi politici (vezi de ex.”România liberă” şi noul curent în Academie), dar de aici nu urmează de loc că foaia noastră ar fi organul d-sale. Drept dovadă despre netemeinicia aserţiunii „Telegrafului” redactorii lui n-ar avea decît să deschidă”Curierul de Iaşi” şi să vadă că oridecîteori am vorbit de o lucrare bună pe terenul literar, am abstras întotdeauna de la rolul politic al autorilor. Observarea pe care ne-o impută „Telegraful” e că am pomenit că divizia a patra, cea amestecată mai mult în luptele de la Plevna, e compusă aproape numai din moldoveni. Aceasta am făcut-o pentru că ziarele bucureştene, atît liberale cît şi conservatoare fără deosebire, ignorează acest adevăr şi pare c-ar lua mai bine foc în gură decît să spuie anume că moldovenii se poartă escelent pe cîmpul de război. Deci tocmai ziare de teapa „Telegrafului”, prin păcatul reticenţei, bagă ură între moldoveni şi munteni, nu noi, care dăm fiecăruia ce-i a lui. Oare un jurnal oficial n-are voie să zică că moldovenii se bat bine? Şi oare, dacă chiar ziare străine laudă pe oştenii moldoveni, atunci, dacă-i lăudăm şi noi, sîntem poate separatişti? Sau e o crimă în ochii”Telegrafului” de-a rosti numele Moldovei?

Noi, din contra, credem a ne putea făli cu împrejurarea de-a fi români din Moldova, cu calităţile şi scăderile noastre, cum ne-au făcut Dumnezeu. Dacă pieliţa redactorilor „Telegrafului” e mai smadă decît a noastră şi originea aşa de neaoşă încît n-au dreptul de a se numi nici moldoveni, nici munteni, ni se pare că nu noi sîntem de învinovăţit pentru aceasta. Sînt şi la noi şi cam pretutindeni asemenea isteţi, cari cred că tot ce zboară se mănîncă; noi mai facem şi deosebiri şi nu aruncăm pe toată lumea în căldarea patimelor momentane, pentru a-i scoate sau albi sau negri, după plac.

În fine, puindu-ne în paralelă cu”Neue fr. Presse”„,Telegraful” face ceea ce n-au cutezat nimeni să facă pîn-acuma.

Cine au urmărit opinia statornică ce noi o avem de acel ziar vienez, care se bucură de înrîurire, pentru nefericirea nu numai a noastră, dar a imperiului vecin chiar, acela va înţelege că insinuarea, dacă n-ar veni de la redacţia „Telegrafului”, ar fi pentru noi cea mai gravă insultă. Căci acel organ este cel de căpetenie care-n Austria chiar vîră ură între deosebitele naţionalităţi şi le sumuţă una asupra alteia, acel ziar este deopotrivă stricăcios germanilor ca şi celorlalţi, el propagă idei care fac cu neputinţă dezvoltarea economică sănătoasă şi liniştea politică între popoară şi e redijat de oameni cari nu sînt în inima lor nici austriaci, nici germani, ci speculanţi cutezători, ca şi unii redactori din Bucureşti, cari pentru trecerea mărfii lor tipărite sînt în stare să atingă şi să zădărască simţirile cele mai sfinte pe care le are un om sau un popor.

În fine e cu totul de prisos a mai discuta, căci ceea ce am zis noi e pe deplin adevărat. Divizia a patra s-au purtat escelent, au avut pierderi simţitoare şi e azi în rezervă. N-am zis nici mai mult nici mai puţin, ci am împărtăşit neted o faptă care interesează în gradul cel mai mare provincia noastră în genere, Iaşii îndeosebi, căci în acea divizie sînt şi oştenii din judeţul şi oraşul nostru. Dacă adevărul neted şi fără încunjur supără pe unele ziare bizantine şi învechite în minciuni şi apucături din Bucureşti nu e vina noastră. Adevăr şi mîntuire sînt în ochii noştri identice, şi acest izvor curat nu poate supăra decît pe răi şi pe netrebnici.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 281

Mihai-Eminescu.Ro




NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ [„ZIARELE DIN BUCUREŞTI…”] – de Mihai Eminescu [16 octombrie 1877]

Ziarele din Bucureşti aduc ştirea despre moartea lui A. Papiu Ilarian. Acest bărbat au fost la 1848 tribun al românilor ardeleni a căror revoluţie au descris-o în Istoria Daciei centrale. Trecînd în urmă în România a editat”Tezaurul de monumente istorice”, un arhiv în care-a reprodus scrieri relative la istoria românilor. În”Revista Carpaţilor” au publicat cîteva acte din corespondenţa ţinută în limba latinească între Petru Voivod Rareş Domnul Moldovei şi Ioachim, electorul de Brandenburg. Aceste acte răposatul le-au fost extras din arhiva de la Berlin. Cît despre politică… au făcut-o şi el cum o face oricine la noi; dar… de mortuis nil nisi bene.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 280

Mihai-Eminescu.Ro




AUSTRO-UNGARIA [„I.P.S.S. MITROPOLITUL ROMÂNILOR…”] – de Mihai Eminescu [16 octombrie 1877]

I.P.S.S. Mitropolitul românilor gr. or. din Transilvania şi Ungaria a publicat următorul circular 1, care e pentru noi un semn că guvernul maghiar caută pretexte pentru a împiedeca activitatea sinoadelor eparhiale.

1 V. infra, p. 786.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 280

Mihai-Eminescu.Ro




DIVIZIA A PATRA – de Mihai Eminescu [12 octombrie 1877]

Divizia care au fost mai mult mestecată în luptele de pîn-acuma de la Plevna este cea a patra, compusă în cea mai mare parte din moldoveni. Am însemnat aceasta în revista noastră internă, pentru a atrage şi mai mult privirile publicului asupra răniţilor ce vor fi a se îngriji. Se zice chiar – deşi dorim ca această ştire să nu se confirme – că această vitează divizie este atît de slăbită prin luptele continue, încît de acum înainte va rămînea în rezervă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 280

Mihai-Eminescu.Ro




[„ATACUL S-A ÎNCEPUT VINERI…”] – de Mihai Eminescu [12 octombrie 1877]

Atacul s-a început vineri, pe la 12 oare ziua, în contra şanţurilor redutei Bukova.

Şanţurile au fost luate la primul asalt şi sara s-a dat asalt chiar la redută.

Primul rând de parapete al redutei a căzut asemene în mânele românilor; ei însă au dat peste al doilea rând de parapete, de care n-aveau cunoştinţa. Aici împotrivirea a fost mare şi trupele noastre primiră ordin de a se retrage.

 

Retragerea s-a îndeplinit în cea mai bună ordine.

Pierderile ce avem sînt: morţi 50, răniţi 200, între cari 5 ofiţeri şi un locotenent-colonel.

Acest atac s-a făcut de trupele din diviziunea a patra, compuse aproape numai din moldoveni.

Spiritul oştirii este escelent; ea suferea de ordinul de retragere şi cerea să reînceapă lupta avînd deplină încredere că de astădată, cunoscînd mai bine culcuşul vrăjmaşului, îl va îngenunchea. Nu credem de prisos a aminti că această divizie a patra este aceea care au luat cu asalt reduta Griviţa. Şi, dacă accentuăm că sînt numai moldoveni în ea, o facem pentru că ziarele din Bucureşti par a ignora cu totul această împrejurare.

Tot în privirea acestei lupte A.S.I. Marele Duce Nicolaie telegrafiază următoarele:

La 7 octombrie sara reduta în acea zi fusese luată cu asalt de cătră români, a fost reluată apoi de cătră turci. În această luptă românii au pierdut 130 de soldaţi şi cinci ofiţeri. Amănuntele asupra acestei lupte lipsesc încă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 280

Mihai-Eminescu.Ro




[„«CORESPONDENŢA POLITICĂ» CUPRINDE…”] – de Mihai Eminescu [9 octombrie 1877]

„Corespondenţa politică” cuprinde o lămurită dare de samă despre starea lucrurilor dincolo de Dunăre. O schimbare hotărîtoare – zice ea – mai că nu se poate aştepta înainte de a sosi iarna. Aceasta o zic chiar oamenii competenţi. O asemenea schimbare în bine ar fi pentru ruşi luarea Plevnei încă înainte de 20 a curentei, pentru turci forsarea liniei Iantrei înainte de capătul lui octomvrie. Nici una din aceste două eventualităţi nu are probabilitate mai mare, încît trebuie să ne aşteptăm la prelungirea campaniei în vreme de iarnă. Dar un război care prin sosirea iernei se împarte în două campanii deosebite cîstigă un caracter cu totul altul. În locul războirii pripite, neastîmpărate şi îndrăzneţe, care era întrucîtva întemeiată prin intenţia de-a mîntui războiul într-o singură campanie, vine astăzi o războire mai liniştită, mai luătoare de samă, mai răzgîndită, care nu voieşte să siluiască evenimentele într-o bucată de vreme mărginită prin împrejurări climatice, ci le dă timpul trebuitor pentru dezvoltarea lor firească.

E aproape sigur că ruşii nu vor mai trece în anul acesta peste Balcani, pentrucă nu mai pot s-o facă; dar e tot atît de sigur că nu se vor întoarce preste Dunăre înapoi, pentru că nu vor s-o facă şi pentru că turcii nu-i pot sili la aceasta. Toate se reduc deci la întrebarea ce se mai poate cîştiga ostăşeşte în Bulgaria de nord în curgerea capătului toamnei şi a iernii. Dacă pînă la începutul iernei situaţia nu se va schimba nici printr-un atac al ruşilor asupra Plevnei, nici prin agresiunea turcilor asupra liniei Iantrei, atunci comanda rusească rămane să realizeze două operaţii care se pot face tocmai iarna în împrejurări foarte priitoare. Aceste două operaţii sînt: împresurarea Plevnei şi a Rusciucului. În împrejurările de faţă e hotărît că întreaga armată rusească va rămanea în Bulgaria şi va continua din răsputeri operaţiile împrotiva Plevnei şi a Rusciucului cît va ţinea toamna şi iarna.

Părerea că Serbia nu va intra în acţiune mai că nu are temei. Tocmai iarna e pentru Serbia momentul cel mai priincios de a interveni: pentru că iarna ofensiva turcească dinspre Novi Bazar sau Seraievo mai că nu-i cu putinţă sau e prea uşor de impiedecat, pe cînd, din contra, împresurarea Vidinului de cătră sîrbi, uniţi cu detaşamente române, este una din operaţiile cele mai uşoare.

Schimbarea în comanda supremă turcească au fost urmată de trimiterea părţii cei mai mari din garnizoana Varnei şi Şumlei la armata de operaţie, încît aceasta s-au sporit cu cel puţin 20.000 de oameni.

La Plevna situaţia e neschimbată. Ruşii imitează pe români şi caută a se apropia prin şanţuri de întăririle turceşti. Apoi, de la sosirea generalului Totleben, s-au început la sud-ost de Plevna lucrări de pămînt în stil mare. S-aşteaptă numai ca românii să ieie reduta cea mare a Griviţei (Osman) pentru a păşi la lucrările generale de împresurare. În aceeaşi vreme s-au sporit cordonul de impresurare dindărătul Plevnei. Vodă Carol voia chiar să ocupe în Telis, cu 15.000 de oameni, o poziţie şănţuită şi să puie o stavilă intre Plevna şi ajutoarele ce vin din Orhanie. Dar părerea sa n-au fost primită, ci ruşii s-au mărginit a spori corpul generalilor Krilof şi Loscauf* cu cîteva batalioane de tiraliori şi cîteva baterii călări.

 

Despre poziţia armatei turceşti de ost nu se ştie absolut nimic. Ea pare a-şi schimba poziţiile, căci ruşii au pierdut în mai multe puncte atingerea cu ea. Nu vom fi însă mult în nesiguranţă asupra mişcărilor lui Suleiman Paşa.

„Gazeta de Frankfurt „ asigură că generalul Totleben nici n-are de gând a goni pe Ghazi-osman Paşa din Plevna. Scopul său e de a-l pune pe Osman în neputinţă de-a se mai lupta, de-a se mai ivi şi a doua oară dinaintea ruşilor în Balcani şi de a le cauza pierderi. Dacă Totleben va izbuti până la capătul lui mai anul viitor să facă pe Osman să capituleze, atunci pierderea de vreme nu e de loc nefolositoare. Despre un atac cu asalt, cum îl prezic ziarele române, nu poate fi vorba, dintr-o cauză foarte simplă. Prin ploile din urmă pământul lutos s-au inmuiet, încăt înaintarea trupelor de atac ar fi aşa de înceată că pierderile ei în drum ar răpi toată probabilitatea succesului. Deocamdată lucrările fortificatorii ale armatei dimprejurul Plevnei au de scop a asigura propriile poziţii în contra unei agresiuni turceşti dinlăuntrul Plevnei.

Altfel se vede că Osman judecă pe deplin mărimea pericolului ce se naşte pentru întăririle sale prin lucrările de apropiare ale românilor, esecutate cu hârleţul Linnemann. Reduta Osman (partea din întărirea Griviţei care se află încă în mânile turcilor) fiind periclitată, Osman au retras din ea tunurile, încât în lagărul turcesc se crede că ar fi subminată. În momentul ce românii s-ar pune în posesiunea redutei e prea cu putinţă ca ea să sară în aer.

La 2 şi 3 (14 şi 15 oct. st. n.) au avut loc bătălia hotărâtoare de la Kars între ruşi şi turci. Decursul general al operaţiilor au fost următorul: Colona de încungiur al generalului Lazarev au ocupat la 2 octomvrie înălţimile de la Orlok, au gonit trupele turceşti de acolo şi le-au împins spre Kars şi Wisinköi.

Fiindcă prin această mişcare o parte a armatei turceşti era incunjurată deja, de aceea ruşii au hotărît ca a doua zi, la 3 oct., să pornească un atac general în contra poziţiei lui Mouktar Paşa. Cheia sa înaintea frontului îl forma dealul intărit Avliar. Dimineaţa la 6 ore ruşii au început atacul general, după ce l-au pregătit mai întâi printr-un precis foc de artilerie. Pe la amiazăzi generalul Heimann atăcă dealul Avliar cu regimentele Erivan, Gruzia, Piatigorsk şi cu un batalion de tiraliori. După o luptă strălucită, Heimann a luat dealul. Prin ocuparea acestei poziţii armata lui Mouktar Paşa era ruptă în două. O parte a armatei turceşti care apucă spre Kars au fost atacată în flanc de trupele generalului Lazaref şi urmărită de trupele generalului Heimann, încât pe la 5 ore această parte era bătută şi risipită cu totul, pierzând o mulţime de morţi, mai multe mii de prizonieri şi patru tunuri.

În aceeaşi vreme trei divizii turceşti rămase la flancul drept au fost respinse din poziţiile lor de la Aladja, care erau inconjurate cu totul, şi, după pierderi enorme, au fost silite să se predea la 8 ore sara. Mulţi prizonieri, 7 paşi şi 32 de tunuri cu o mulţime de material de războiu au căzut în mânile ruşilor. Mouktar Paşa au fugit în Kars. Pierderile ruşilor sunt relativ mici.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 278

Mihai-Eminescu.Ro




«ROMÂNIA LITERARĂ» – de Mihai Eminescu [7 octombrie 1877]

Am publicat în alt rînd articolul”Kant şi muzica” drept dovadă de temeinicia oamenilor cari îndrăznesc la noi a „face literatură”. Deja atunci am spus că un domn semnat N. Rozescu mistificase redacţia „României literare” cu articolul”ştiinţa în secolul al douăzecelea”. Iată că acum”România liberă” ne descoperă şi taina acestei mistificări.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 278

Mihai-Eminescu.Ro




AUSTRO-UNGARIA [„DESPRE INTRAREA…”] – de Mihai Eminescu [7 octombrie 1877]

Despre intrarea maghiarilor la Cloşani circulă o mulţime de versiuni. În Transilvania se răspîndise ştirea că ar fi fost o încăierare între grănicerii români şi săcui, că 50 dintr-aceşti din urmă au fost împuşcaţi de soldaţii de graniţă şi că banda au rupt-o după aceea de fugă. „Egyetértés” spune că nişte tineri unguri s-ar fi rămăşit că vreo cîţiva din d-nialor, ivindu-se la margine, or să puie în spaimă România întreagă. Vorbă să fie! Poftească numai şi vor vedea atuncea de ce soi este spaima noastră. Nu ştim zău dacă vreunul din”sperietori” s-ar întoarce neciuruit în fericita Ungarie.

Nouă ni se pare că”Românul” dă o prea mare importanţă focului de paie din Ungaria. Maghiarul trebuie frecat pentru a deveni om de omenie, prin urmare o asemenea încălcare a teritoriului nostru au împlut pe mulţi din noi de bucurie. Dar fiindcă această bucurie nu ne-au fost dată de Dumnezeu, de aceea reproducem spre plăcerea universală proclamaţia maghiarilor, după traducerea”Românului”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 278

Mihai-Eminescu.Ro




ITALIA [„LUCRAREA D-LUI N. DENSUŞEANU…”] – de Mihai Eminescu [5 octombrie 1877]

Lucrarea d-lui N. Densuşeanu care tratează despre starea românilor de peste Dunăre, apăsaţi şi persecutaţi deopotrivă atît de creştini cît şi de păgîni, tradusă în limba franceză de d-nul Frédéric Damé şi purtînd titlul, Les Roumains de Sud (Macedonia, Tesalia, Epir, Tracia şi Albania) şi însoţită de o cartă etnografică a fost trimisă şi cunoscutului filoromân Juvenal Vegezzi Ruscala, cetăţean de onoare al României.

Răspunsul d-lui Vegezzi-Ruscalla, datat Turin 3 oct. e următorul.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 278

Mihai-Eminescu.Ro




[„LA ANUL 1774…”] – de Mihai Eminescu [30 septembrie 1877]

La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de samăn s-a încheiet prin vărsarea sîngelui lui Grigorie Ghica V. Vod. Fără de lege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrînată şi între paşii din Bizanţ, vînzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, deapururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mîni o vom deschide deapururea, cu a noastre mîni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme şi şirurile vechi, cîte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfînta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang şi în neatîrnare era egal cu patriarhii, acolo sînt moaştele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblînzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii.

Iată cum un om din veacul trecut descrie ţara:

Această parte de loc – zice el – care acum s-a făcut Bucovina este la munte şi are aer rece şi sănătos, pe cînd cealaltă parte a Moldovei este de cîmpii călduroase, dar nu atît de prielnice sănătăţii, căci aici se stîrnesc un fel de friguri şi locuitorii nu ajung la vreo vîrstă de bătrîneţă adîncă; un om de 70 de ani şi încă cel mult de 80 este de-a mirarea. Pe cînd dincolo sînt munţi cu pomi şi cu alţi copaci roditori, pintre cari curg apele cele limpezi care dintr-o parte şi dintr-alta de pe vîrfurile munţilor se pogoară la vale cu un sunet preafrumos pe aceste laturi, facîndu-le asemenea unei mîndre grădini.

La marginea ei stă Ceahlăul, care în zilele seninate se poate vedea pe vremea apusului soarelui din Cetatea Albă, cale de 60 de ceasuri, şi se vede aşa de curat ca şi cum ar fi el aproape în unghiul ţării, iar de la miazănoapte se vede de lîngă apa Ceremuşului, unde numai hotarăle Moldovii, ale ţării leşeşti ş-ale Ardealului se lovesc. Prin năsipul pîrăielor ce se încep din munţi se găseşte praf de aur, prin codri sînt cerbi, ciute, căprioare, bivoli sălbatici şi, în munţii despre apus, o fiară pe care moldovenii o numesc zimbru. La mărime ca un bou domestic, la cap mai mic, grumazii mai mari, la pîntece subţiratec, mai înalt în picioare, cornele, ei stau drept în sus, sînt ascuţite şi numai puţin plecate într-o parte. Fiară sălbatecă şi iute, poate să saie ca şi caprele de pe-o stîncă pe alta. Pe lîngă hotară, despre cîmpuri, sînt mari cîrduri de cai sălbateci. Oile cele sălbatice caută de păşune îndărăpt hrana lor, căci în grumazul cel scurt nu au nici o încheietură şi nu pot să-şi întoarcă capul nici într-o parte din a dreapta sau din a stînga. Dintre vitele albe, multe mii se duc prin ţara leşască la Saxonia sau la Brandenburg şi de acolo se duc mai departe. Neguţitoria stupilor este multă şi în dobîndă.

Unii ţărani erau vecini; totuşi stăpînii lor nu aveau putere nici a-i pedepsi cu moarte, ca lucru ce se cuvine numai domnului stăpînitor; nici nu putea ei ca să vîndă pe vreonul din satul de unde era el născut, nici să-l mute într-alt sat. În alte ţinuturi ţăranii sînt oameni slobozi şi aşa au ei o volnicie ca un chip de republică, precum în Cîmpul-lung din ţinutul Sucevei. Tîrgoveţii de pre la oraşe şi tîrguri sînt moldoveni adevăraţi şi fac neguţătorii cu negoaţă de mînule lor. Boierii sînt curaţi moldoveni şi socotesc începerea lor de la rîmleni că se trage. Ei sînt împărţiţi în trei stări: în cea dentîi sînt boierii acei pe carii îi rînduieşte domnul în trebile ţării, într-al doilea curtenii sau oamenii cari au de moştenire case şi sate, întru al treilea sînt călărimea slujitorilor, care pentru veniturile moşiilor ce li s-au dăruit lor de la Domni sînt datori numai cu a lor cheltuială să iasă cu domnii la oaste. În sfîrşit, sînt răzeşii, cari mai bine s-ar chema oameni de ţară, slobozi, ca şi partea boierească, numai că aceşti de pe urmă nu au case ţărăneşti sub stăpînirea lor, ci locuiesc prin sate şi-şi lucrează pămîntul lor însuşi.

Cu toate că mitropolitul de Moldova îşi ia bloagoslovenia de la patrarhul de Ţarigrad, dar nu este supus lui, el cei trei episcopi moldoveneşti pun mînele lor pe deasupra celui ales şi după aceea Vodă roagă pe patriarhul ca să întărească în vrednicie pe acel de curînd mitropolit, care patriarhul neapărat trebuie s-o facă. Mitropolitul nu dă nimica Patriarhului şi nu este nicicacum îndatorit ca să înştiinţeze pe el pentru pricinele bisericeşti de la Moldova sau să-l întrebe la vro socoteală de aceste, ci el are asemenea volnicie ca şi patriarhul.

Din toate acestea, scrise de mîna bătrînească, se vede curat că stat şi biserică erau neatîrnate, că clasele societăţii erau libere, căci pînă şi vecinii, îndeobşte colonizaţi, aveau scutirile şi dreptăţile lor, c-un cuvînt un popor liber de ţărani şi de păstori. Şi cum era acest popor se poate judeca de împrejurarea că chiar la 1777, Austria avea de scop a împărţi Bucovina în”ocoale de oşteni pedestri” după cum era în Slavonia şi în Croaţia, căci, zice vechiul manuscript, „lăcuitorii au la slujba războiului putere şi îndrăzneală, iar spre plata birului nu au bani”.

Si ce au devenit astăzi obîrşia Moldovei? Făgăduit-au fost Austria s-o ţie în vechile ei legi şi obiceiuri, bunurile mănăstireşti să le întrebuinţeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzăşii să rămîie întru ale lor, tîrgoveţii întru ale lor şi multe alte lucruri au făgăduit.

Şi ce au făcut în ţară? Mlaştina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într-alte părţi, Vavilonul babilonicei împărăţii. Deşi după dreptul vechi judanii n-aveau voie nici sinagogi de piatră să aibă, astăzi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra ţării ei s-au zvîrlit ca un pîlc negru de corbi, espropriind palmă cu palmă pe ţăranul încărcat de dări, sărăcit prin împrumuturi spre a-şi plăti dările, nimicit prin dobînzile de Iudă ce trebuie să le plătească negrei jidovimi. Şi asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numeşte a duce civilizaţia în Orient. Oameni a cărăr unică ştiinţă stă în vînzarea cu cumpănă strîmbă şi înşelăciune au fost chemaţi să civilizeze cea mai frumoasă parte a Moldovei.

Poporul cel mai liber şi mai îngăduitor şi-au plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi mai slugarnice rase omeneşti. Pămîntul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mînile cele mai murdare, raiul Moldovii se împle de neamul cel mai abject. Şi fiindcă la toate aceste procese de expropriare agenţii de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea şi judecătorii merg mînă în mînă sub pajura creştină cu două capete.

Fără a vărsa o picătură de sînge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare pune astăzi mîna pe un pămînt sfînt, a căruia apărare ne-au costat pe noi rîuri de sînge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimei noastre.

Şi e plină de străini,

Ca iarba de mărăcini;

Şi e plină de duşmani

Ca rîul de bolovani.

Iar mila străinului

E ca umbra spinului:

Cînd vrei ca să te umbreşti,

Mai tare te dogoreşti.

De aceea cînd ştim pentru ce a căzut voevodul moldovenesc nu trebuie să-l plîngem. „Ce mă plîngeţi pe mine, că nu sînt de plîns. Mie s-au hotărît bucuria drepţilor, cari n-au făcut lucruri vrednice de lacrămi”. De plîns e ţara, care prin moartea lui totuşi n-au fost scutită de cea mai aspră trunchiare.

La Putna un călugăr bătrîn mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii în care stătea odată aninat portretul original al lui Ştefan Vodă. După original el au fost mic de stat, dar cu umere largi, cu faţa mare şi lungăreaţă, cu fruntea lată ochii mari plecaţi în jos. Smad şi îngălbenit la faţă, părul capului lung şi negru acoperea umerii şi cădea pe spate. Căutătura era tristă şi adîncă ca şi cînd ar fi fost cuprins de o stranie gîndire… Coroana lui avea deasupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci pietre nestimate. Sub crucea coroanei urmau Duhul sfînt, apoi Dumnezeu tatăl, cu dreapta binecuvîntînd, cu stînga ţiind globul pămîntului, pe cercul de margine al coroanei un rînd de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într-un strai mohorît cu guler de aur, iar de gît îi atîrna un engolpion din pietre şi mărgăritare. Cîmpul portretului era albastru, în dreapta şi în stînga chipului perdele roşii.

Am întrebat ce s-au făcut originalul?

Călugărul au răspuns ce însuşi auzise.

Într-una din zilele anului 1777, la miezul nopţii, Buga, clopotul cel mare, a-nceput să sune de sine, întîi încet, apoi tot mai tare şi mai tare.

Călugării treziţi din somn se uitară în ograda mănăstirei. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului ce creştea treptat, biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie şi nemaivăzută. Călugării coborîră într-un şir treptele chiliilor, unul deschise uşa bisericii… în aceea clipă clopotul tăcu şi în biserică era întuneric des. Candelele pe mormîntul lui Vodă se stinseră de sine, deşi avuse untdelemn îndestul.

A doua zi portretul voevodului Moldovei era atît de mohorît şi de stins, încît pentru păstrarea memoriei lui un călugăr ce nu ştia zugrăvia, au făcut copia ce există astăzi.

Aprinde-se-vor candelele pe mormînt? Lumina-se-va vechiul portret?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 275

Mihai-Eminescu.Ro




[„LA 18 CURENT S-A ŢINUT…”] – de Mihai Eminescu [23 septembrie 1877]

La 18 curent s-a ţinut la Gornji-Studen un mare consiliu de război, la care au luat parte un însemnat număr de generali. Aici s-a luat importanta otărîre ca de acum înainte războiul să se facă în mod sistematic. În urma acestui consiliu, generalul Zottof, şeful statului major al armatelor de la Plevna, a fost înlocuit cu generalul Totleben, renumitul conducător al întăririlor de la Sevastopoli.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 275

Mihai-Eminescu.Ro




TURCIA [„DIN NEFERICIRE S-A CONFIRMAT…”] – de Mihai Eminescu [18 septembrie 1877]

Din nefericire s-a confirmat ştirea că aproape 10.000 oameni, infanterie turcească cu artilerie, venind despre Sofia, au reuşit a pătrunde în Plevna printre liniile ruseşti de cavalerie.

Drumurile pe cari puteau să vină în Plevna erau două: drumul Vidinului şi drumul Sofiei. Armatei române se dede sarcina de a împiedica intrarea în Plevna despre Vidin, iar armatei ruseşti de a împiedeca intrarea despre Sofia.

Şefket Paşa, de la Sofia, pătrunse în Plevna printre rîndurile cavaleriei ruseşti cu 10.000 (poate şi mai mult) de oameni şi cu celelalte trebuincioase lui Osman Paşa. Poarta despre Vidin n-a putut fi deschisă pînă acum şi detunările din apropiarea Rahovei face să bănuim că oştenii noştri să măsurau cu păgînii, cari veneau să împuterniceze corpul din Plevna.

Zgomotul s-a răspîndit că între cîţiva ambasadori pe lîngă Poartă idei au fost schimbate în ceea ce priveşte condiţiunile unui armistiţiu eventual între beligeranţi; dar nici o demarşă oficială n-a avut loc pînă acum.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 275

Mihai-Eminescu.Ro




FRANCIA [„SCRISOAREA PREGĂTITĂ…”] – de Mihai Eminescu [16 septembrie 1877]

Scrisoarea pregătită de Thiers spre a fi adresată alegătorilor arondismentului al noulea este publicată. În această adresă Thiers recomandă republica, monarhia fiind cu neputinţă. El protestă contra autorilor lui 16 mai, face elogiul Camerei dizolvate şi cere libertatea alegerilor.

Ziarele franceze publică o scrisoare a contelui Serrurier, prezidentul societăţii de ajutarea răniţilor, prin care face apel la caritatea publică în favoarea răniţilor războiului din Orient.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 275

Mihai-Eminescu.Ro




TURCIA [„DE MAI MULTE ZILE…”] – de Mihai Eminescu [16 septembrie 1877]

De mai multe zile se răspîndise zgomotul că ruşii ar fi fost bătuţi la Bielo*. Depeşile de la Gorni-Studen, confirmate chiar prin cele de la Constantinopol, arată că din contră, armata principelui ereditar a respins atacurile turcilor, cari au suferit pierderi enorme.

În Asia linişte.

Agenţia Havas vesteşte din Bucureşti sub 25/13 septemvrie că convoiul de muniţii şi provizii comandat de Şefket Paşa au intrat în Plevna.

Se semnalează diverse mişcări în armata rusască de pe Iantra.

O parte din garda imperială este îndreptată spre Plevna, pe care ruşii continuă a o bombarda.

La Şipka continuă lupta de artilerie, ruşii răspund puţin.

Turcii risipiră bandele bulgare de la Cîrlova.

Muntenegrenii au cuprins la 20(8) septemvrie cetatea Nosdrane şi întreaga strîmtoare Duga şi păzesc intrările strîmtoarei la Gatzko şi Socia contra lui Hafiz Paşa. Acum ei atacă cetatea Goransko.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 274

Mihai-Eminescu.Ro

 




[„«PESTI NAPLÓ» PRIMEŞTE…”] – de Mihai Eminescu [14 septembrie 1877]

„Pesti Naplo” primeşte o telegramă de la corespondentul său de pe cîmpul de război după care ţareveci a priimit un ajutor de 53 mii oameni, astfel că astăzi moştenitorul tronului dispune de o armată de una sută zece mii oameni şi patru sute tunuri, cu cari va începe, zilele acestea, atacul.

Din Gornii-Studen se vesteşte sub data de 10/22 septemvrie că la 17 curent, în timpul nopţii, nişte sentinele ruseşti, descoperind nişte turci cari înaintau în tăcere, ordin fu dat tirailorilor de a-i lăsa să se apropie la 50 paşi şi de a face foc. O puternică descărcătură puse pe fugă pe inimic. După două nouă şi inutile atacuri turcii se retraseră către nouă ore de dimineaţă. Opt alte atacuri, dar mai slabe, au fost în acelaşi timp îndreptate spre centrul ruşilor.

Dar atacul cel mai înverşunat avu loc contra fortului St. Nicolaie; el dură de la 3 oare de dimineaţă pînă la amiazi. Nişte mase de turci escaladară stîncele.

Două companii ruseşti, fortificîndu-se cu ajutorul gabioanelor, îi respinseră. Cu toată canonada şi o vie împuşcătură, turcii se mănţinură pe stîncă. La şase ore de dimineaţă ei ridicară pavilionul alb, ornat cu semiluna roşie. Ruşii încetară focul.

În fine, spre amiazi, două companii din regimentul de Jitomir şi o altă companie din regimentul Volhynie respinseră pe turci de pe o stîncă. Toată partea meridională era acoperită cu cadavre turceşti.

Colonelul Tiajchnikov ce comanda coloana de atac fiind rănit, prinţul Hilkow [î]l înlocui. A patra baterie, a 14-a brigadă a colonelului Hoffman, prima baterie a prinţului Mestchersky se distinseră mai ales în această afacere. Prinţul Mestchersky fiind ucis, fu înlocuit de locotenentul Sidorinev, care fu asemenea rănit, ca şi colonelul Rezvu din al doilea batalion de sapeori.

Pierderile ruşilor sînt superioare acelora din ultimul raport. 31 ofiţeri şi 1 000 oameni fură puşi în poziţiune de a nu mai lupta.

Generalul Radetzky îndreptă în persoană frumoasa apărare din 17 septemvrie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 274

Mihai-Eminescu.Ro




[„GERMANIA, ZICE…”] – de Mihai Eminescu [14 septembrie 1877]

Germania, zice „Deutsche Zeitung”, este hotărîtă a reprezenta programa Rusiei în chestiunea emancipărei creştinilor bulgari şi bosniaci pînă la limita autonomiei. Ea va face tot posibilul pentru ca Dardanelele să se deschidă liberei navigaţiuni şi pentru a să asigura libertatea Dunărei prin garanţii pozitive. Va propune neutralizarea eventuală a Dunărei şi punerea gurelor Dunărei sub scutul României libere şi independente. În acelaşi timp ea va recunoaşte Austro-Ungariei misiunea de protectoare (?) a Principatelor în ceea ce priveşte apărarea liberei navigaţiuni pe Dunăre.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 274

Mihai-Eminescu.Ro




KANT ŞI MUZICA – de Mihai Eminescu [11 septembrie 1877]

„România literară”, foaie ce apare o dată pe săptămână în Iaşi, al cărei comitet de redacţiune s-a rămăşit cu nişte domni din străinătate că li va proba că România are literatură şi gust literar, publică în n-rul său din 6 septemvrie articolul pe care-l reproducem mai la vale. Lectorul va vedea că au fost de ajuns ca îndemînaticul mistificator să întrebuinţeze cîteva cuvinte abstracte pentru ca întreg comitetul să nu-l mai înţeleagă şi să ieie la serios galimatia cea mai colosală din lume. Asemenea oameni, fără ştiinţă de carte şi fără grăunte de judecată firească, vor a dovedi gustul literar la români, botează cu numele unei reviste a lui Alexandri secăturile lor şi se gerează ca literatori la noi.

Deja în n-rul 2 al nouăi „Românii literare” un domn semnat N. Rozescu, au mistificat redacţia toată printr-un articol intitulat”ştiinţa în secolul al XX-lea”, dar acel articol, nefiind destul de comic, preferăm reproducerea celui din n-rul 3.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 273

Mihai-Eminescu.Ro




CALENDAR PE ANUL 1878 – de Mihai Eminescu [11 septembrie 1877]

Escelentul calendari al d-lor Comşa şi Eug. Brote au avut anul său întîi (1877) două ediţii. Anul al doilea (1878) credem că va avea acelaş succes. îl recomandăm mai cu samă tuturor gospodarilor, cari vor găsi în el o mulţime de învăţături folositoare în ramura lor de activitate. La noi în România, unde calendarele se editau odată de oameni ca Alexandri, Cogălniceanu, Asaki ş.a., au ajuns astăzi o speculă curată şi conţin, unele din ele, lucruri stricăcioase pentru limbă şi pentru obiceiuri şi nici un fel de lectură folositoare. Ne pare bine că firul scăpat aicea în mînele unei specule de rînd au încăput la Sibiiu pe mîni aşa de bune şi conştiinţioase. Limba este curată, ortografia fonetică, tiparul citeţ şi frumos, hîrtia bună. Bogăţia şi utilitatea cuprinsului, apoi ieftinătatea preţului (1 fr.) îl fac cu deosebire recomandabil pentru orice „bun econom”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 273

Mihai-Eminescu.Ro




[„CU TOATĂ BUCURIA UNGURILOR…”] – de Mihai Eminescu [11 septembrie 1877]

Cu toată bucuria ungurilor şi cu toate rugăciunilor din havrele jidoveşti ale Austro-Ungariei, victoriile turcilor, vestite cu sumeţie în zilele din urmă, nu sînt nimic mai puţin decît adevărate.

După patru zile de bombardare, poziţiunile ruseşti de la Şipka ocupate de oştirile lui Soleiman Paşa, între care era şi garda imperială a sultanului, au fost reluate de cătră ruşi la 6 septemvrie, după o luptă crîncenă care a durat 9 ore. Turcii au fost goniţi lăsînd pe cîmpul de bătaie peste 2000 oameni.

Ruşii au avut 100 morţi, între care şi colonelul principe Micirschii şi 400 răniţi.

Iar la Plevna Osman Paşa e ameninţat de un nou Sedan.

Întăririle lagărului turcesc şi chiar oraşul Plevna au fost crîncen bombardate de cătră oştirile româno-ruse şi acum sînt împresurate astfel încît comunicarea lui Osman Paşa cu cuartierul general turcesc e cu totul tăiată. Armata turcească de la Plevna nu mai are mijloace de-a-şi procura nici poziţiuni, nici muniţiuni.

Turcii nerăspunzînd la bombardare, se crede că le lipsesc muniţiunile.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 273

Mihai-Eminescu.Ro




CARTE NOUĂ [„A IEŞIT DE SUB TIPAR…”] – de Mihai Eminescu [4 septembrie 1887]

A ieşit de sub tipar partea I a unei”istorii a românilor” de Grigorie Christescu, învăţător în comuna Dobrovăţ, ţinutul Vasluiului. Încercarea de a scrie o istorie potrivită cu priceperea şi cercul de idei al copiilor ni se pare că au succes mult mai bine acestui învăţător decît altora care au scris pîn-acum. Neobicinuiţi a lăuda în mod ditirambic ceea ce ne pare bun, ne mărginim a constata că acest manual (care va avea nevoie în ediţii viitoare de îndreptări pe care i le vor dicta autorului împrejurările şi observările juste ale învăţătorilor practici), totuşi pîn-în momentul de faţă e cel mai uşor de priceput şi de mînuit în această materie. O recomandăm deci învăţătorilor şi dorim ca fiecare să-şi facă observările sale asupra ei, căci autorul, după cît ştim, va da ediţiilor sale viitoare toate schimbările cîte i s-ar propune de cătră învăţătorii practici şi competenţi. Căci numai astfel se şi crează o adevărată literatură didactică: prin munca comună a întregului corp învăţătoresc. O carte relativ mai bună puindu-se în şcoale, învăţătorii bagă de samă care părţi ale materiei sînt prea greu formulate pentru priceperea copiilor, îşi fac observările, iar autorul în urmă preface ceea ce recunoaşte el însuşi că e prea greu stilizat.

Stilul cărţii e mai narativ decît a altor manuale, limba mai populară (deci mai bună) şi toată materia e tratată de două ori în paralelă. O dată se-nchipuieşte că copilul întreabă şi învăţătorul răspunde, încît fiecare învăţător îşi poate prepara materia în acest mod; altă dată – în rezumatele scurte, de învăţat pe de rost – învăţătorul întreabă şi copilul răspunde. Aceste rezumate sînt limpezi şi scrise în scurte propoziţii principale.

Cartea e editată de d. Dimitrie Daniel, librar din Iaşi (strada mare), iar preţul amînduror părţilor e de un leu nou.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 272

Mihai-Eminescu.Ro




AUSTRO-UNGARIA [„JURNALELE UNGUREŞTI…”] – de Mihai Eminescu [2 septembrie 1877]

Jurnalele ungureşti iar vorbesc de înfrăţirea cu românii, deşi, e drept, numai la ocaziuni cari le plac lor. Dacă ar avea această intenţie într-adevăr, lucrul n-ar fi tocmai greu de făcut, căci n-ar avea decît să ne lese să trăim în pace, pe unde sîntem răspîndiţi. Dar pentru a vedea cum înţeleg ei această înfrăţire reproducem din „Telegraful român” următorul articol:”Cu înfrăţire ne îmbie maghiarii!”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 272

Mihai-Eminescu.Ro




[„APROPOS DE «GOLOS»…”] – de Mihai Eminescu [2 septembrie 1877]

Apropos de Golos”Războiul” află că principele Gorciacoff i-a adresat o notă energică prin care-l invită să-şi modereze tonul insultător ce-şi permite faţă cu România.

Nu putem decît să mulţămim marelui cancelar pentru această deferenţă cătră noi, cari totdeauna am observat cea mai strictă bunăcuviinţă în limbajul nostru oricînd am vorbit despre Rusia, aliata noastră, cu al cărei sînge se amestecă azi sîngele ostaşilor români pe cîmpul bătăliei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 272

Mihai-Eminescu.Ro




ÎNCĂ O DATĂ RECENZIUNEA LOGICEI MAIORESCU – de Mihai Eminescu [1 septembrie 1877]

La observările”Convorbirilor literare” că d. Zotu ar fi imputat autorului logicei plagiarea, recenzentul răspunde în”Presa” cumcă nu credea că aceste insinuaţiuni ar putea fi taxate de apucături neleale. Ca să dăm şi noi o idee despre plagiarea şi despre citarea de simple titluri care i se impută d-lui Maiorescu, vom spune următoarele:

Logica Maiorescu are un text de patruzeci de paragrafi pe 50 de file.

Relativ la aceşti patruzeci de paragrafi pe 50 de file sînt în apendice douăzeci şi patru de notiţe bibliografice.

În aceste 24 de notiţe se citează: Mill şi Trendelenburg ca manuale întrebuinţate şi pentru manualul nostru (v. notiţa 1).

Apoi dintre celelalte notiţe:

1) La § 15. Trendelenburg, Logische Untersuchungen, II, pag. 236 et antea.

2) La § 25. Comp. asupra teoriei logice: Trendelenburg, Log. Untersuch., II, pag. 239 şi următoarele.

3) La § 27. Trendelenburg, Log. Unters., II, p. 299 et sq.

4) La § 40. Trendelenburg, Log. Unters, II, p. 224 et sq.

Mill:

1) La § 16. Mill, Logica, cartea I, cap, 7.

2)” 21.”„„ I, cap. 4, §3.

3)” 34.”„„„„„

4)” 26.”„„ II, cap. I, § 2.

5)” 30.”„„ II, cap. I.

6)” 31.”„„ II, cap. I, § 2.

Va să zică”cercetările logice” ale lui Trendelenburg sînt citate o dată ca op întreg întrebuinţat, de patru ori cu indicaţii speciale; Logica lui Mill asemenea o dată, ca op întreg întrebuinţat, de şese ori cu indicaţii speciale. Aceste două opuri numai sînt deci citate de douăsprezece ori pentru un text de 40 paragrafi, pe 50 de file.

Şi, fiindcă special de la Mill d. recenzent scoate două pasaje traduse ad literam, zice plagiat. Ciudat mai trebuie să mai fie şi plagiatorul acela care citează în douăsprezece rînduri pe cei pe care-i pe plagiază. Trebuie apoi să însemnăm în mod hotărîtor că citatele d-lui Maiorescu nici nu sînt scrise ca să arate care autori anume au servit la compilarea cărţii sale (căci orice carte de şcoală secundară e cu atît mai bună cu cît este un compilat mai bine aranjat al formulărilor celor mai exacte şi mai limpezi din ştiinţa respectivă); ci ele sînt scrise”cu restrîngerea la acele pasage din a căror studiare să se tragă în adevăr un folos pentru lămurirea întrebărilor atinse în text”. Căci dacă ele ar fi fost scrise”în scop de a aduna multe nume de autori” atunce poate fi recenzentul sigur că n-ar fi lipsit nici unul din citatele pentru care-l doare inima; poate că n-ar fi lipsit nici în cazul cînd autorul ar fi gîndit cu ce soi de recenzenţi se expune a avea a face. A plagia va să zică a lua ideile sau formularea lor de la un autor fără a-l cita nicăiri. De la Mill în cele trei citate autorul logicei n-au luat idei nouă, căci acestea se găsesc în orice logică elementară; ci numai formularea limpede. Ajungea deci să citeze o singură dată cartea ca op întrebuinţat pentru a-l lua oricui dreptul de a presupune plagiare. În privirea citaţiei de”simple titluri”, imputată autorului, găsim asemene în răspunsul din”Presă” reticenţe unice în felul lor. Cînd noi spunem că autorul dă notiţe critice asupra cărţilor cetite, atunci d-sa vine tocmai cu o carte (Prantl, Istoria logicei) la care nici nu se-ncape critică din punctul de vedere al ideilor, ci numai din acela al datelor. De ce n-au reprodus notiţa despre cartea lui Bain sau despre cea a lui Mill sau chiar despre cea a lui Twesten? Numai atunci am fi putut presupune că recenzentul e leal şi voieşte a spune adevărul.

Cît despre”este” ca terminus medius (Trendelenburg), noi, care am văzut citate „cercetările logice” de 5 ori, avem dreptul a crede că nu-i un plagiat, căci la un asemenea se presupune totdeauna intenţia de a lua făr-a pomeni, pe cînd la autorul logicei, prin exemplele date, probabilitatea unui plagiat e cu totul înlăturată. Nefiind niciodată dispuşi să esplicăm asemenea lucruri prin întîlnirea în idei a două genii, am putea presupune că autorul logicei au citit în Trendelenburg această esplicare şi apoi nu şi-au adus aminte că au cetit-o, ci au crezut că e o idee proprie a sa. Pentru cel ce cunoaşte modul abstract de scriere a profesorului german, aceasta esplicare ar fi cea mai naturală. La idei care ni se comunică în mod foarte abstract pierdem adesea conştiinţa originei lor şi numai la acelea care ni se dau în mod intuitiv, oarecum plastic, printr-o imagine, ne aducem mai totdeauna aminte şi de cel ce ni le-au comunicat. În cazul nostru vina ar fi de atribuit memoriei, nu voinţei autorului logicei. Noi însă renunţăm de bună voie la această esplicare firească. Dintr-o cauză cu totul materială nu avem ediţia a treia a cercetărilor logice pe care recenzentul o citează. Într-a doua ediţie, pe care o avem la mînă, ideea nu este de loc atît de precis şi limpede esprimată ca în logica d-lui Maiorescu. Pentru curiozitatea lucrului lăsăm să urmeze”esplicarea” lui Trendelenburg:

Concluzia ipotetică sună: Dacă A este, este B; dar A este, deci este B. În această formă se esprimă în modul cel mai abstract că cele singulare sînt sumise celor generale, Nu se împreunează un conţinut nou cu noţiunea medie, precum se întîmplă aceasta îndealtfel în concluzia categorică, ci se esprimă fără nici un fel de legătură existenţa pură a noţiunii medie (A). Prin aceasta se şi descopere existenţa predicatului (B) în mod gol şi dezlipit. Dacă numărăm în concluzie trei termeni, aicea sînt deocamdată numai doi, şi existenţa, cel mai abstract rezultat al intuiţiunii, apare incolor ca al treilea. Pe cînd în concluzia categorică (după sensul general) existenţa se presupune pentru că cele singulare care repaoză pe baza lor apar în propositio minor, pe cînd deci concluzia categorică oferă, cu presupunerea existenţei, o raportare mai bogată a cuprinsului: concluzia ipotetică reprezintă numai izolarea aceasta, existenţa fără raporturi a predicatului (B) şi este în această privinţă mai săracă decît concluzia categorică. Apoi am făcut atenţi mai sus că concluzia categorică admite şi ea această formă. Deci concluzia ipotetică, care fără nimic alta nu are alt cuprins decît faptul subsumţiunii, n-o putem ţinea de-o dezvoltare mai deplină a concluziei categorice, ci numai de-o formă care şi-au lepădat florile şi n-au lăsat decît trunchiul purtător 1.

Să luăm acum explicarea d-lui Maiorescu:

La regula că silogismul trebuie să aibă trei termeni pare a face escepţiune aşa numitele silogisme hipotetice cu numai doi termini aparenţi. Ele au formele următoare;

Daca este m, este s.,

însă m este (sau nu este),

prin urmare este (sau nu este) s.

___________________

1 Vezi Cercetări logice, vol. II, p. 342 şi 343, ediţia a doua.

 

Dacă este m, nu este s,

însă m este,

prin urmare nu este s.

Dacă nu este m, este s,

însă m nu este,

prin urmare este s.

Argumentarea se face în forma dintîi după modus ponendo ponens şi tollendo tollens, în cazul al doilea modo ponendo tollente, în cazul al treilea modo tollendo ponente (V. §24). În toate cazurile însă, argumentarea se face şi la silogismele hipotetice cu ajutorul a trei termini. Nici că poate să fie altfel. Din judecata”dacă este m, este s”, întrucît rămîne mărginită la aceşti doi termini m şi s nu va rezulta niciodată o concluziune nouă. Cînd însă în premisa a doua se zice”m este”, atunci se adaugă terminul al treilea, adică”este”, care aici nu are înţelesul unei copule, ci înţelesul predicativ al existenţei reale (comp. § 20). Prin urmare silogismul hipotetic se reduce la următoarea formă de silogism obicinuit cu trei termini;

s este o dependinţă a lui m,

însă m are existenţă (p),

prin urmare şi s are existenţă (p).

Dintr-aceasta e evident că dacă autorului logicei i-au rămas în minte în mod neconştiu o idee a lui Trendelenburg, el au întrebuinţat-o mai bine, mai limpede, mai cu temei decum s-au întrebuinţat Trendelenburg pe el însuş. Dorim multe plagiate de această natură, care să traducă idei spuse în treacăt în moneta bine tipărită a gîndirii clare şi hotărîte, care să prefacă metalul ascuns în pietriş în metal curăţit şi preţios. În acest sens esplicarea d-nului Maiorescu mi se găseşte în nici o carte, căci după citatul lui Trendelenburg se vede că el însuşi admite în silogisme hipotetice numai doi termini (faptul pur şi simplu al subsumţiunii). Dacă acesta e un plagiat, atunci tot ce gîndeşte vreun om în lume e asemenea un plagiat, căci toţi nu facem decît a gîndi pînă la capăt ceea ce altul au gîndit în mod embrionar.

Adăogim spre mai marea bucurie a recenzentului că al XVIII-lea capitol din Cercetările logice, din care d. Maiorescu ar fi plagiat pe „este” ca termin mediu, e citat în apendicele logicei sale de două ori.

Dar la ce discuţia aceasta? Dacă recenzentul ar fi făcut observaţii ad rem, care să arăte contraziceri sau erori în textul logicei chiar, ne-am simţi dispuşi a dizbate pînă şi controverse logice. Dar d-sa a avut bunăvoinţă a se pune la scris pentru a dovedi nu erorile autorului, de care n-au putut găsi, ci nelealitatea ştiinţifică a lui. Această manoperă nu i-au succes deloc; ea a avut numai efectul de a aşeza pe recenzent într-o lumină foarte echivocă şi pe un teren unde orice discuţie devine de prisos.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 270

Mihai-Eminescu.Ro