Viena-n 4 mart 870

Domnilor şi fraţilor,

În ziua de 15/27 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marie, vergina castă şi totuşi mama care din sănul ei a născut pe reprezintantele libertăţii, pe martirul omenimei lănţuite, pe Crist.

Această zi s-a-ntîmplat să fie patroana mănăstirei Putnei, fondată de cătră eroul naţiunei româneşti Ştefan cel Mare. Puternic şi înfricoşat în răzbel, el era pios şi blînd în pace; căci cîte răzbele, atîtea azile ale rugăciunei şi ale inimei înfrînte, atîtea mănăstiri.

Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sînte care-a conceput în sînul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!

Dar acea serbare, deşi va avea caracter religios, prin omogenitatea de naţionalitate şi limbă a acelora ce vor serba-o şi prin împrejurarea că se va ţinea lîngă mormîntul lui Ştefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, şi un caracter naţional. Adepţi ai bisericei creştine, fie ea de orice nuanţă, noi cu toate astea n-am încetat de-a fi români, şi de aceea vom şti ca să dezvoltăm această zi într-o serbare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare. De sine însuşi această serbare religioasă e şi naţională, căci locaşul dumnezeiesc monăstirea Putnei e fondată de erou şi acolo zac oasele sale sînte, apoi pentru că o serbare a creştinului e prin escelinţă o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormîntul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, a românului mare.

Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţii morale a naţiunei noastre e ceea ce ne-a-nsufleţit ca să luăm iniţiativa unei serbări în care inima va fi una a priori; în care însă cugetele se vor unifica – cugetele doamne a lucrărilor, astfel încît pe viitor lucrările noastre toate să aibă una şi aceeaşi ţintă, astfel ca unificarea direcţiunei noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre. Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele, să pătrundă toată viaţa noastră naţională. Să fim conştiuţi de situaţiunea noastră faţă cu lumea, de dătoriile cătră ea şi cătră noi înşine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.

Pentru asta însă trebuie să ne-ntrunim, să ne-înţelegem. Şi nu poate fi o zi mai aptă pentru această întrunire decît o serbare întru memoria eroului celui mai mare şi mai conştiut de misiunea sa. Un pelerinagiu de pietate cătră trecut, un congres al inteligenţelor din respect cătră viitor – iată în două cuvinte scopul serbărei noastre.

Dar fără concursul vostru şi al nostru al tuturor serbarea e imposibilă. De-aceea, asemenea ca noi, scumpi şi iubiţi confraţi, să formaţi un comitet ad-hoc, care să-ngrijească cum şi voi cu toţii, ori în reprezentanţie să luaţi parte la această serbare de la care părinţii noştri au dreptul de-a aştepta atît de mult.

Vă alăturăm un proiect de programă a serbărei, pentru ca citindu-l să vă esprimaţi şi voi părerea voastră, ori vro modificare ce aţi dori să se efectueze în el, căci, cum am zis, nu e decât un proiect la legiuirea căruia vom lua în consideraţiune votul junimei române academice de pretutindenea.

Primiţi, iubiţi confraţi, salutarea din inimă din partea noastră şi espresiunea credinţei firme cumcă apelul nostru va afla un răsunet viu în inimele voastre.

Preşedintele Comitetului central

conte E[manuel]. Logothetty

Secretar M. Eminescu

D[umnea ]lor domnilor auditori la Facultatea teologică din Blaş

Proiect de program pentru serbarea naţională la mormântul lui Ştefan cel Mare, la 15 (27) august 1870.

1.Îndată după leturghie în ziua Sântei Marii se va decora mormântul lui Ştefan cel Mare cu cununi de flori şi cu lauri şi se vor arangia în simetrie cel puţin 70 făclii tricolore.

2. La prânz, în trapeza mănăstirei, va ţinea preşedintele comitetului arangiator o cuvântare amăsurată locului şi scopului şi va invita pe oaspeţi la ceremonia sânţirei prezentului consacrativ.

3. La 5 ore după prânz se va începe ceremonia şi adică:

1. a) Se va depune prezentul învălit pe o masă înaintea bisericei.
2. b) Într-un semicerc îndărătul mesei se vor pune membrii comitetului în gală, având fiecare tricolorul naţional şi ţinând în mână cîte – o cunună de flori şi cîte – o făclie. Toţi ceilalţi tineri vor coprinde loc în dreapta şi în stânga mesei iar publicul va ocupa locul dinaintea şi îndărătul mesei.
3. c) Trei preoţi în ornate vor împlini actul sânţirei.
4. d) Trei salve vor anunţa finirea ceremoniei bisericeşti, iar horul teologilor va cânta un imn religios.
5. e) Apoi se va ţinea de pe tribună cuvîntarea festivă, în decursul căruia se vor aprinde făcliile la mormânt.
6. f ) După cuvântare se va înălţa prezentul, în vederea publicului, de cătră trei tineri din semicerc, din care unul va citi inscripţiunea cu voce înaltă.
7. g ) Sub sunetul clopotelor va fi dus prezentul cu pompă şi în ordinea stătorită de comitet, şi depus pe mormânt.
8. h ) După depunere, va executa corul în biserică un imn compus anume spre acest scop.
9. i) La banchetul ce va urma se vor ţinea din partea tinerimei toaste şi cuvântări, numai conform ordinei stătorite de comitet în conţelegere cu egumenul mănăstirei.

4. A doua zi, iertând împrejurările, se va improviza, afară de mănăstire, un congres al studinţilor români academiei de pretutindenea. Programul congresului îl va avea să-l stătorească comitetul arangiator al serbărei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980

Vedeti si: SERBAREA DE LA PUTNA INTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [august 1871 ]

NOTIŢĂ ASUPRA PROIECTATEI ÎNTRUNIRI LA MORMÂNTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE LA PUTNA – de Mihai Eminescu [15 septembrie 1870]

Mărturia lui Teodor V. Stefanelli: Eminescu a “clocit” ideea

 

„Eminescu mi-a spus-o singur că el a „clocit” această idee și când l’am întrebat, de ce retace aceasta și nu o spune ca să o știe toți, nu numai cunoscuții săi cei mai de aproape, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să știe guvernul austriac că Românii din România, adecă supuși străini au propus aranjarea acestei serbări, dar el (Eminescu) a sugerat ideea în maî multe părți, așa ca să nu se mai știe, dela cine anume vine.

Și în adevăr în toate discuțiile și actele privitoare la serbare nu se menționează cine a fost acela care a venit cu ideea. În scrisoarea sa adresată lui D. Brătianu, Eminescu rămâne consecvent, numai ca să nu sufere serbarea. De altfel și modestia prea cunoscută a lui Eminescu ne explică dece nu-și asumă el ideea serbării” (pg. 105). –  Amintiri despre Eminescu – PDF (București, 1914)

Este de consemnat și faptul că Societatea literară și științifică a românilor din Viena, înființată în iunie 1968 funcționa concomitent cu Societatea studențească științifică și socială „România”, de asemenea din Viena. Ambele erau conduse de un Comitet provizoriu. În octombrie 1869, abia sosit la Viena, Mihai Eminescu se înscrie în ambele societăți, susținând fuzionarea lor „într-un corp mare și activ sub denumirea de România Jună”, deoarece, arăta el, „noi vrem să croim (…) acestei societăți o haină mai largă, în care să-ncapă toată lumea românească din Viena”. În sânul acestor societăți studențești s-a născut ideea serbării de la Putna, care va avea loc în 1871. La 8 aprilie 1871, Societatea literară și științifică a românilor din Viena fuzionează cu Societatea studențească științifică și socială „România”, intitulându-se România Jună, așa cum proiectase Eminescu.

Scurt istoric al zilelor de sărbătoare:

Eminescu: În acest chip “neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!”

 

August 11 Sub semnăturile lui Ioan Slavici, președinte, și Mihai Eminescu, secretar, Comitetul pentru serbarea de la Putna înștiințează, din Cernăuți, „pe onoratul public român, cum că toate pregătirile” pentru această serbare „sunt îndrumate și speră, cu 13 august, a fi cu toate gata; nu-i rămâne acum alta nimic decât a ruga pre toți aceia ce simt adevărat românește, ca să înfrumusețeze serbarea cu prezența lor, căci comitetul este de convingere că numai o participare vie poate ridica însemnătatea acestei serbări naționale. O adunare numeroasă de români din toate provinciile române însuflețită de unul și același spirit, aceasta este podoaba, frumusețea și sublimitatea serbării, iar nu flamurile împlântate și arcurile de triumf”, în continuare se dau indicații în legătură cu mijloacele de transport și cazare la Putna, precum și alte lămuriri organizatorice.

August 12 Mitropolia Moldovei înștiințează Consistoriul mitropolitan din Cernăuți că, pentru a fi reprezentată la „ceremonia destinată a se face în ziua de 15 august curent în memoria lui Ștefan cel Mare”, a delegat „pe frăția sa arhiereul Filaret Stavropoleos Scriban, însoțit de frăția sa arhiereul Iosif Sevastias Bobulesco, de proacuviosul arhimandrit Ieronim Buțureanu și de ierologhia sa arhidiaconul Mitropoliei noastre Nectarie Apostoliu”, rugind, dacă va fi necesar, să li se dea „canonica permisiune de a și leturghisi”.

August 14 Începe serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a.

La hotarul mănăstirii cu satul se ridică un arc de triumf, pe al cărui frontispiciu strălucea inscripția: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, mîntuitorul neamului”, iar în fața mănăstirii un „portic festiv”, executat după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, în care, se spune, puteau să încapă 1500 – 2000 de persoane. Peste tot erau arborate stindarde și flamuri tricolore, stema României libere și stemele tuturor provinciilor românești. Seminariști și elevi din Cernăuți și Suceava, antrenați în pregătirea serbării, au confecționat numeroase torțe și „100 de stiubeie de rășină, cari aveau să ardă seara pe culmile dealurilor învecinate”, în jurul orei 22, treascurile au slobozit de pe aceste culmi 21 de salve, iar glasurile de bronz ale clopotelor au vestit intrarea preoților în biserică și începerea slujbelor religioase.

În seara aceleiași zile, „când soarele începu să se ascunză după piscurile păduraticilor munți”, Teodor V. Ștefanelli l-a văzut pe Eminescu purtând un vraf de hârtii subsuoară. Ele conțineau cunoscutul Poem al Putnei, tipărit în foi volante la Tipografia Buciumul român din Iași, pe care marele poet avea să-l distribuie a doua zi participanților la serbare și pe care i l-a citit lui Ștefanelli, în acea seară, atât de emoționat, „încât nici nu observase că în jurul lor se strânse mai multă lume care asculta și ea în tăcere, cuprinsă de farmecul frumoasei declamațiuni a lui Eminescu” (T. V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 1914). Întrebat de către bunul său prieten cine este autorul poemului [pe care îl puteți citi mai jos – n.n.], care era, într-adevăr, nesemnat, Eminescu a răspuns scurt că nu știe, îndreptându-se apoi grăbit spre sat. Ștefanelli a crezut că Eminescu însuși este și multă vreme după aceeea istoricii literari și editorii, în frunte cu Perpessicius, lui i l-au atribuit. Cercetările din ultimele două decenii au stabilit însă, cu certitudine, că autorul așa-numitului Poem al Putnei, este, de fapt, Dimitrie Gusti (1818 – 1887), care îl publicase mai întâi în „Curierul de Iassi” din 15 august 1871 și apoi în ziarul bucureștean „Telegraful” din 29 august același an, în ambele cazuri sub propria sa semnătură, care spulberă orice echivoc privind paternitatea operei, și sub titlul La mormântul lui Ștefan cel Mare, diferit, așadar, de cele pe care i le dăduse P. Panaitescu.

August 15 Serbarea de la Putna continuă. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu relata, în numărul din 22 – 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. Mulțimea se întoarce apoi din nou la portic, unde tânărul A. D. Xenopol își rostește strălucita cuvântare festivă:

„Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile și simțirile noastre înapoi – spunea vorbitorul – și totuși, de vom privi bine în sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fie ce faptă a lui Ștefan cel Mare e cu atâta mai măreață, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simțim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viață ce pot să ne întărească în propășirea pe calea dreptului și a adevărului care susțin și înalță popoarele… Iată pentru ce, în bucuria nespusă ce împle sufletele noastre, simțim totuși trecând o umbră de durere, precum trecea prin sufletul marelui viteaz, când, întorcându-se învingător din lupte, știa că-i în ajunul unor noi bătălii ! (…) Avem acea putere, avem acea încredere, pentru că sufletul acestei părţi a omenirii ce se numeşte poporul român încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se mişcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în acea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii.”

Răsună apoi un imn solemn de Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri, în interpretarea corului studențesc reunit cu cel al seminariștilor și al elevilor din Cernăuți și Suceava.

“Prin negura trecutului

O! soare-nvingător,

Lúmini cu raze splendide

Prezent și viitor

În timpul vijeliilor

Cuprins de un sacru dor

Visai unirea Daciei

Cu o turmă și un păstor (…)”

Cu aceeași ocazie, Alecsandri scrie și un Imn religios cantat la Putna:

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, ce dai lumii viață și omului cuvânt,
În tine crede, speră întreaga românime…
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vânt,
Și-n clipa lor de viață trecând strigă-n uimire:
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Tu din sămânța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avânt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

În tine-i viitorul, trecutul și prezentul!
Tu duci la nemurire prin tainicul mormânt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfânt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime…
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

La ora 12 începe ospățul; 1600 de oameni iau masa în portic, iar ceilalți pe unde apucă. Sub ochii lor, deasupra unui jar imens, un bou întreg se frige, învârtit de patru oameni voinici, pe o frigare homerică. Lăutarii încep să cânte, horele se încing vijelioase, iar odată cu seara se aprind focurile pe culmi și puzderia torțelor și candelelor în jurul mănăstirii. Cu acest prilej ar fi cântat și Ciprian Porumbescu, tânăr de 18 ani, pe vioara vestitului lăutar Grigore Vindireu, declarând emoționat tatălui său: ,,Tată, am cântat Daciei întregi !”.

August 16 În fața mulțimii adunate dis-de-dimineață la portic, egumenul mănăstirii urcă la tribună și dă citire Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare, considerat pe-atunci anonim, apoi – multă vreme – de Vartolomei Măzăreanu, iar acum din nou anonim. Eminescu aprecia acest Cuvânt ca pe „un monument literar (…), un model de elocință română, care te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic”. După aceea are loc ceremonia depunerii urnei votive de argint pe mormântul lui Ștefan cel Mare (foto).

În sunetul clopotelor, procesiunea pornește de la portic spre biserică, purtând prapurii, stindardele, flamurile, epitafurile și urna însăși, pe care este gravată inscripția: EROULUI, ÎNVINGĂTORULUI, APĂRĂTORULUI EXISTENȚEI ROMÂNE, SCUTULUI CREȘTINĂTĂȚII, LUI ȘTEFAN CEL MARE, JUNIMEA ROMANA ACADEMICA. MDCCCLXX. Înaltă de 54 de centrimetri și grea de 7 kg. și 50 de grame, această urnă are o formă amforoidală, turnată în argint, și este decorată cu o succesiune circulară de lobi prelungiți, la partea superioară, sub care se desfășoară, tot circular, un brâu cu motive geometrice. La partea inferioară, o ghirlandă bogată de lauri încinge urna, iar sub aceasta, o altă succesiune de lobi prelungiți constituie pandanții celor de sus. Corpul maiestos al urnei se sprijină pe un picior scurt circular, marcat la mijloc de un brâu ornat floral și evazat într-un postament polilobat, dublat de o talpă circulară complet lisă. Capacul detașabil este înfășurat în faldurile generoase ale stindardului patriei și se încheie la partea superioară cu un mâner compus din două sfere inegale. Torțile au forme geometrice și sunt prinse, sus, direct de corpul urnei, iar jos prin intermediul unor „eșarfe” omagiale. Pe zona centrală a vasului se desfășoară inscripția votivă, în limba română, scrisă, firește, cu caractere latine. Simbolic, în ea s-a pus pământ din toate provinciile românești.

Așezarea urnei pe mormânt este salutată cu 40 de bubuituri de treascuri, trase de pe culmile din jurul mănăstirii. Colonelul Boteanu, combatant, de partea francezilor, în războiul franco-prusac din 1870, rostește o cuvântare – ca reprezentant al armatei române – și își depune centura aurită pe mormântul eroului, îngenunchind și sărutând piatra acestuia. Se cântă apoi Imnul lui Ștefan cel Mare, de același Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri. După masa de prânz, mulțimea a rămas să petreacă, să cânte și să joace, în fața porticului, iar studenții, în frunte cu comitetul lor, se retrag în trapeza mănăstirii pentru a ține Congresul plănuit. Problemele propuse de ei și aprobate, în prealabil, de Oreste Reney, prefect de Rădăuți și simpatizant din umbră al acestei mișcări panromânești, au fost următoarele: l. Prin ce s-ar putea dezvolta omogen întreaga junime română; 2. Cum ar putea contribui generația prezentă la generalizarea culturii; 3. Pe ce căi trebuie să se îndrepte junimea română pentru a-și crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente; 4. Ce ramură a dezvoltării trebuie să atragă atenția junimii „mai cu deosebire”. Discuțiile sunt aprinse, prelungindu-se apoi, până după miezul nopții, în turnul de la intrare, unde Eminescu, Slavici și alți reprezentanți ai studenților s-au retras ca să se odihnească pe maldăre de fân înmiresmat, în amintirea acestui eveniment, turnul a dobândit ulterior numele marelui nostru poet (foto).

August 17 Congresul studențesc își încheie discuțiile în trapeză, fără să ajungă la concluzii clare și ferme, fără să adopte un program de perspectivă eficient. Dar, apreciază George Călinescu. „Dacă efecte imediate ale acestui congres n-au fost, el a lăsat totuși anume dispoziții în sufletul unora, și de n-ar fi decât rolul pe care Eminescu l-a avut în pregătirea lui și adâncul spirit patriotic pe care l-a derivat din el, și ar merita totuși să umple câteva pagini din istoria culturii noastre”. Eminescu însuși conchidea: ,,Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna care a reîmprospătat în mintea fiecărui român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și a groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru (…). Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta – sublinia el apăsat – vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!”. (Sursa: Putna.Ro)

Alte articole și documente despre Marea Unire a Românilor de la Putna:

 

Nicolae Iorga despre Xenopol și Eminescu

 

“(…) Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înnălțare de cuget, bogat în icoane nouă și în gînduri adînci și cuminți, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Românilor a scos din viața lui Ștefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd și inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, și cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrățească toți Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel și care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de fața lui cînd dormia; de a «nu ne înșela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înșine prin lingușiri și înnălțări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire și astăzi, după aproape patruzeci de anî!

O statuie a lui Ștefan-cel-Mare s’a înnăltat la Iași abia în 1883. O făcuse un meșter străin, și a făcut-o rău, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr’un popor îi poate înțelege în adevăr eroii, îi poate iubi și li poate da viața bronzului, a marmurii, a picturii sau a cîntecului. Între cuvîntările rostite atunci au fost și de acele care n’au ținut seamă de sfaturile înțelepte pe care le dăduse studentul Alexandru Xenopol celor mai bătrîni decît dînsul la 1871.

Iar în literatura romînească a fost o tăcere….

Afară de marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrșit al poporului, al trecutului, minte adincă și bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise și gîndul serbării din 1871. Dar în Iașii înstrăinați, în mijlocul marii serbări oficiale, el s’a lăsat furat de gînduri triste, și, unde era să se înnalțe imnul mîndru către ceruri, de pe buzele-i îngălbenite zbură duioșia deznădăjduită a unei doine de plîngere și răzbunare.

Vor ști poeții, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărgenite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au încunjurat, și mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte și sfînt al celui mai mare om ce s’a ridicat dintre Romîni? Se vor înfrăți ei înnaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se în- naltă liturghia recunostinții de marile mulțimi care nu pot nici să vorbească, nici să cînte?

Nu prin silinți răzlețe, ci prin buna înțelegere la lucrul harnic, se întemeiază învățătura, cultura unul popor, care e vitejia de astăzi, și la această muncă locul cărturarilor e în frunte, — ca să îndemne și să îndrepte.”

(Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga
Cartea VII. Amintirea lui Ștefan-cel-Mare )

Iacob Negruzzi cu Eminescu despre Putna

 

“(…) Împrieteniți din cel întâiu moment am stat mai bine de o săptămână în Viena, petrecând tot timpul cu Eminescu, descutând împreună despre trecutul și viitorul românilor, despre războiul franco-german ce tocmai izbucnise și pasiona toată lumea si mai ales despre literatura noastră națională.

Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi și l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români si unguri, la care se referă și un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după întoarcerea mea în Iași și pe care o reproduc mai jos.

La despărțirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se așăze în Iași când va sfârși studiile sale.

– „Aș veni bucuros, îmi răspunse el, căci societatea „Junimea” are pentru mine o mare atracție, însã mai târziu. Deodată ne-am înțeles cu Slavici să punem în mișcare pentru anul viitor o mare întrunire a studenților români din toate părțile, la mormântul lui Ștefan-Cel-Mare din mânăstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit această datorie, vin. – Eminescu îmi povesti cum voiau să organizeze acea serbare, și-mi făgădui asupra ei, o mică notiță pentru „Convorbiri literare” pe care mi-o și trimise. Este articulul subsemnat cu litera E și publicat în numărul din 15 septemvrie al revistei.”

(Amintiri din Junimea de Iacob Negruzzi – despre Eminescu)

Ciprian Porumbescu: „Tată, am cântat Daciei întregi!”

În anul 1871 Ciprian Porumbescu participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !” (Rador)

Comitetul central pentru serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare

APEL

Cătră onoratul public român

Luând junimea română academică în considerațiune că ¹ o amânare a serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare ar produce dezinteres pentru totdeauna, a decis ² în adunarea sa generală de la ³ 10 iuniu 1871 ⁴ cumcă ⁵ „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea în 27 august 1871 cu mijloacele despre cari dispune“ ⁶.

Primind comitetul această sarcină grea, pășește de nou, rezolut și plin de însuflețire, la realizarea scopului măreț. În darn sunt însă neînsemnatele puteri ale unui comitet, în darn este zelul modest al unei junimi! Serbarea de la Putna n⁷-are să fie serbarea unui comitet a unei junimi: serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o națiune întreagă, serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în însuflețirea prezintelui și în speranțele viitoriului! În trecutul neguros al națiunei române sânt multe puncte strălucitoare ⁸, unul dintre aceste, cel mai strălucitori, este acela în care apare umbra măreață a lui Ștefan cel Mare; pe lângă această suvenire să ne adunăm; la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna; aici să o⁹ zicem în fața lumei că ¹⁰ am avut un trecut și voim a avea un viitoriu!

Iată ideea! Iată scopul serbării! Nu junimea română academică a produs ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare: ea purcede din conștiința națională română. Națiunea română voiește cultura, și cultura ei trebuie să fie una: omogenă la Prut și la Somiș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pre malurile umede ale ¹¹ Dunărei bătrâne! Și viitoriul, cultura viitoriului, unitatea spirituală a viitoriului zace în noi, în generațiunile prezintului!

Cu mijloace despre cari ¹² comitetul dispune ¹³ serbarea nu se va putea aranja în mod demn de umbra măreață a eroului la al cărui mormânt ne-am ales altariul, nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române ¹⁴. Sperăm însă că ¹⁵ cu ajutoriul onoratului public român mijloacele noastre se vor putea înmulți și noi vom putea aranja o serbare cel puțin modestă, seriozitatea și însuflețirea generală o vor face grandioasă. Nenorocirea care a lovit fondul serbării nu poate ¹⁶ înnegura scopul care serbarea l-a avut ¹⁷; fatalitatea nu poate ¹⁸ să triumfeze preste ¹⁹ o idee! Suntem de ²⁰ ferma convingere cumcă ²¹ publicul român nici până azi ²² nu au pierdut din zelul său nobil față cu cauzele mărețe!

Apelăm dară la naționalismul tuturor românilor, rugând pre toți acei frați ai noștri cari voiesc a conlucra spre realizarea serbării să binevoiască a se pune în corespondință cu comitetul central.

Comitetul primește corespondințele și contribuirile ²³ sub adresa: Vas. Bumbac, Viena, Universitate.

Viena, în 14 iuniu 1871 ²⁴

V. Bumbac, m.p. ²⁵

vice-președinte

Ioan Slavici, m.p. ²⁵

secretariu

[În manuscris]

“Viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat”

“(…) În apelul adresat publicului când cu serbarea de la Putna (Românul, 10 Iunie 1871) am zis:

„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne…”

În apelul adresat domnișoarelor române, acestea sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripțiunea:

„Cultura e puterea popoarelor”

Acestea nu erau vederile noastre, ale celor câțiva tineri care au pus la cale serbarea, ci ale celor mai de frunte dintre fruntașii de atunci ai românilor, între care junimiștii, Alecsandri, Kogălniceanu și mai ales Șaguna împreună cu toți ai săi.

Între universitarii care au luat parte la serbare, deci și la Congres, se aflau însă mulți care stăruiau în gândul că restabilirea unității în viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat. (…)”

(Închisorile mele de Ioan Slavici
Înainte și după venirea în Regat)

APEL

Cătră junimea română

Fraților! Nime ²⁶ nu e mai mult pătruns de ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare ²⁷ decât noi, pentru al căror viitori serbarea va să aibă cele mai mari rezultate.

Prin încrederea voastră, junimei române din Viena i s-a dat sarcina onorifică de a conduce deocamdată lucrările spre realizarea serbării. Azi e momentul ca să facem un pas rezolut, să realizăm dorința noastră ²⁸ comună. Pierdem un an din rezultatele serbării ²⁹ dacă ³⁰ amânăm serbarea pre ³¹ anul viitori.

Apelăm dară la zelul vostru național și vă provocăm ³²:

1. A vă organiza în timpul cel mai scurt ³³ în comitetele filiale și a vă pune în corespondință cu comitetul central din Viena ³⁴ (V. Bumbac ³⁵, Universitate).

2. A vă da părerea ³⁶ față cu serbarea, și în special față cu modul în care doriți ca ea ³⁷ să se realizeze, ca așa serbarea ³⁸ să poată fi un act produs conform dorințelor comune ale junimei române ³⁹.

3. A lucra în cercul vostru pentru lățirea ideei serbării și realizarea ei ⁴⁰, colectând contribuiri și trimițându-le comitetului central ⁴¹ până la 15 iuliu a.c.

4. A vă îngriji mai cu deosebi despre aceea ca ⁴² să puteți participa cât mai mulți la serbare ⁴³.

Până la finea acestei lune, comitetul ⁴⁴ central va compune programul festiv ⁴⁵ și vi-l va face cunoscut.

De la energia junimei române depinde realizarea serbării: la lucru dară fraților!⁴⁶.

Viena, în 14 iuniu 1871 ⁴⁷

Pentru comitet: ca mai sus ⁴⁸

APEL

Cătră junele române

Surorilor! A venit momentul ca junimea română să manifesteze ⁴⁹ conștiința unității sale naționale; a venit momentul ca junimea română să o ⁵⁰ zică în fața lumei că e îndestul matură ⁵¹ spre a-și cunoaște chemarea sa ⁵² socială în Orientul Europei.

Au trecut timpurile fierului; au trecut era puterei brute: pe stindardul junimei române este azi numai una deviză ⁵³: cultura. Cu ocaziunea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare, junimea română academică, și cu ea ⁵⁴ întreaga junime română, voiește a da espresiune unitară ⁵⁵ rezoluțiunei sale de a se cultiva ⁵⁶ — cultiva omogen.

Acest act mare ar pierde din valoarea sa etică dacă voi nu ați conlucra spre realizarea lui, dacă voi nu ați lua parte la această întrunire: junimea română întreagă trebuie să producă actul ⁵⁷!

Surorilor! Priviți la măreața voastră ginte. Au căzut Roma bătrână; noi am rămas orfani; numai una ereditate a rămas ⁵⁸ — superioritatea spirituală a gintei latine. Azi e momentul să arătăm cumcă sântem ce sântem ⁵⁹! Și voi fiți cu noi! Cornelia a crescut pe Grachi ⁶⁰; Ioana a eliberat Francia; Medicele au fost numele artelor; Șarlota a murit pentru binele comun: voi fiți surorile noastre!

Apelăm la simțurile ⁶¹ voastre naționale și vă rugăm ca să conlucrați în verice mod spre realizarea serbării — înștiințând comitetul central din Viena (V. Bumbac, Universitate) despre nobilul sucurs ⁶².

Vă rugăm în special:

1. Ca ⁶³ să binevoiți a face pentru fiecare țară română (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crișana, Timișoara, Marmorosa ⁶⁴ și Besarabia) câte o flamură cu inscripțiunea: „Cultura e puterea popoarelor“ — Junele române din (țara).

2. Ca să binevoiți a trămite aceste flamure comitetului central la locul serbării (Putna, Bucovina) cu câteva zile înainte de serbare (27 aug. a.c.) prin o reprezentantă ⁶⁵ aleasă din junele țării respective ori, dacă asta ⁶⁶ nu se poate nicidecum ⁶⁷, prin poștă.

3. Flamurele vor servi la serbare de ⁶⁸ decorațiune, reprezentând sexul frumos al întregei românimi ⁶⁹, iară după serbare junii români vor primi flamurele din mânile junelor române, ca eterne suveniri ai acestei zile mărețe!

Dacă toți voim, va fi! ⁷⁰

Viena, etc. ca mai sus ⁷¹

1. A: cumcă 2. R, A: nota 1: Pe baza raportului care s-a dat din partea comitetului, și în urma promisiunei on. redacțiuni a „Curierului de Iași“ 3. R, A: la lipsește 4. R, A: a.c. 5. R: că 6. K, A; „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea cu mijloacele de care (A; despre cari) dispune în 27 august 1871“ 7. R, A: nu 8. R, A: și 9. R: o lipsește. 10. R: că lipsește; A: cumcă 11. R: umede ale lipsește. 12. R: de care 13. R, A: nota 2: Vezi raportul comitetului publicat în foile române; vezi no. 55 al „Curierului de Iași“, unde se promite răspunderea unei colecte de 1.000 lei noi 14. R, A: nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române lipsește 15. A: cumcă 16. R: putea 17. R: care l-a avut; A: care l-a avut serbarea 18. R: putea 19. R: de 20. R: avem 21. R: că 22. R, A: astăzi 23. R: contribuțiunile în bani 24. R: Viena, în 12 iuniu 1871; A: Viena, în 12 iuniu 1871 lipsește 25. R: m.p. lipsește 26. R, A: nimeni 27. R: întru memoria lui Ștefan cel Mare lipsește. 28. R: noastră lipsește 29. R, A: din viața noastră comună 30. R, A: urmează mai 31 R: până la 32. R: propunem 33. R: cel mai scurt timp 34. R: din Viena lipsește: 35. R: urmează, Viena 36. R, A: părerile 37. R: ea lipsește. 38. R: pentru ca o așa serbare 39. K, A: conform dorințelor generale 40. R: ideii și serbării și realizării ei; A: ideii serbării și realizării ei 41. R, A: contribuirile și trămițându-le nouă 42. R: despre aceea ca lipsește 43. K, A: să puteți fi reprezentați cât mai numeros la locul serbării 44. R, A: lunei acesteia, noul comitet 45. R: festiv lipsește; A: serbării 46. R, A: La lucru dară, fraților! De la energia junimei române depinde realizarea scopului 47. R, A: Viena, (A: în) 12 iunie 1871; R: nota. 3: Sunt rugate toate stimatele redacțiuni române de a binevoi a reproduce aceste apeluri, a-și da părerea față cu serbarea și a trămite comitatului central câte un esemplar din numerile în care este ceva despre serbare. Numa așa vom fi în stare a aranja conform opiniunii publice. Rugăm deodat stimatele redacțiuni române de a sprijini cauza serbării. Comitetul 48. R: V. Bumbac Vice-președinte Ioan Slavici. secretar; A: Vice-președinte, V. Bumbac m.p. secretar, Ioan Slavici m.p. 49. R: manifeste 50. R: o. lipsește 51. R: națiunea română e îndestul de matură. 52. R: sa, lipsește 53. R: este numai un cuvânt 54. R: junimea română academică, și cu ea lipsește 55. R; o espresiune unanimă, 56. R: d-a se 57. R: actul, mai repețim, trebuie să fie produs de întreaga junime română 58. R: ne-a, mai rămas 59. R: ce sântem lipsește 60. R: Grachii 61. R: simțimintele 62. R: nobilul vostru concurs 63. R: ca lipsește 64. R: Maramoroșul 65. R: reprezentațiune 66. R: aceasta 67. R: nicidecum lipsește 68. R: ca 69. R: reprezentând sexul frumos al întregei românimi lipsește 70. R: Dacă toți voim, tot se va TACE! 71. R: Viena 14 iunie 1871, Pentru comitatul central: Vice-președinte V. Bumbac, secretariu Ioan Slavici.

❦

DOMNULUI DUMITRU BRĂTIANU

 

Stimate domnule,

Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 iulie a.c. al jurnalului Românul ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire pe care prestigiul unui nume ș-a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.

Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cumcă meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios aginte al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă — deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai espresiunea esterioară, numai formularea cugetării ș-a faptei constituiesc meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezinți decât de a celor trecuți.

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale care e menită d’ a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor marea generațiunilor trecute, cari pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complesul de cugetări cari formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esință același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase și noi, aginții unei lumi viitoare, nu sântem decât reflesul său.

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cumcă ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cumcă a fost espresiunea unor voințe individuale necrescute din sâmburele ideilor prezintului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor esistente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndreptați de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu d’ ale noastre proprii, receptate poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii și nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.

Prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunii căreia îi aparțineți; de aceea primiți mulțămita noastră — nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condițiunile de realizare — ci pentru sfințenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții și a cărei un moment e și serbarea aceasta.

Cernăuți în 3 (15) August 1871.

Pentru comitet:

Mihaiu Eminescu,

Pamfil Dan.

❦

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

Orice popor, pentru a se putea întări ș-a pune baza unei esistențe durabile, mai nainte de toate are trebuință neapărată de-o patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele și viața sa, la care să țină din toată puterea și dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora țel și tendințe au fost numai cuceriri și năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colț în lume în sânul căruia să plânteze sâmburele fecund al unei vieți strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au șters de pe fața pământului ca colbul suflat de vânt.

Dar dacă prima condițiune a constituirei și consolidărei unui popor este patria, nu mai puțin important pentru dânsul și pentru traiul său sunt luptele și frământările ce trebuie să susție în fața sămânțiilor străine cari îl înconjoară și-i amenință pe tot momentul cu pieire clădirea ce și-a făcut. Aceste lupte și frământări se conduc și se operează de oameni mari, cari la romanii și grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji și voinici.

Mai târziu brațul începe să obosească, dușmanii amenințători, de asemenea slăbiți, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenței. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numește — deșteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sânt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simțit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare și renaștere. Popor tânăr și plin de viață, oțelit în cumplitele suferințe ale timpurilor, aprins de emulație în fața celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propășirei, a alergat ars de setea cea mai crudă — la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate și grele sânt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei nații. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistența sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viață demnă și folositoare, de câte ajutoare nu are trebuință?! Dar încă o nație întreagă, și mai ales o nație ca a noastră! „La lucru dar bărbați și femei, tineri și bătrâni“, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole și stricăcioase intereselor noastre naționale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspirați de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru.

Iată serbarea, iată mărețul spectacol despre a căruia însemnătate și curs ne-am propus a prezenta lectorilor noștri o scurtă dare de samă.

Dar înainte de a face istoricul serbărei ș-a solemnităților ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziția topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe și pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuințele oaspeților și spre mărirea sărbătoarei.

Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și-ți dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zărești în depărtare înălțându-se cătră ceri falnicile coame și spete a munților Carpați. Pe de o parte ț-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ș-a mănoaselor țarini din Bucovina cea drăgălașă. După o călătorie de 4-5 oare în fine regiunea vegetațiunei bogate dispare, poalele munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă te împresoară, și puțin câte puțin te trezești adâncindu-te în criierii munților. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părțile împresurată cu munți sfâșieți de crăpături și văi adânci și înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeață încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locașul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viața sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spațioasă, care într-una din despărțiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ștefan cel Mare, Bogdan și Rareș ș-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sânt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sânt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este așezată clopotnița c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniță mai mică, ce conține clopotul lui Ștefan cel Mare numit Bugea. Spațiul dintre biserică și edificiul cu chiliile este acoperit de verdeață și de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele:

Din sat până la mănăstire de-amândouă părțile șoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două șiruri paralele. Ici și cole în direcția acestor aleie artificiale erau așezate lampioane mari și mici pentru luminație. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcție într-adevăr minunată, încăpătoare de 1500 persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau așezate de-a lungul mese și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele țărilor române ș-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe șiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseță rară.

Acum, după ce-am dat lectorilor noștri o ideie palidă despre situația maiestoasă a mănăstirei și despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreței festivități.

Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeți se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoții intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părți de pe vârfurile munților. Atunci:

Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălțătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcălușelor parcurau munții departe — departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile repețite. Mai adauge la aceste splendida luminație din mănăstire și strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ș-o fericită iluzie te răpește și te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creștinătăței contra furiei musulmane.

Târziu noaptea oaspeții se retrag, reprezentanții și damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele țăranilor.

Duminica la 8 oare dimineața câteva rânduri de salve anunță adunarea publicului în porticul festiv. Președintele comitetului arată în puține cuvinte energice scopul ce-a adunat atâți români la mormântul preamăritului erou al națiunei și esprimă mulțumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul și întreaga junime academică, în fața concursului ce i-a dat națiunea întru realizarea măreței idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie.

Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ștefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ține o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puțin am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire.

Săvârșindu-se liturgia, publicul cu preoții în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se oprește la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roșie a d-nelor din Bucovina; iar lângă masă răzemate de stâlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iași și mărețele flamure a doamnei Haralambie ș-a școalei de belle arte din Iași, provezute cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspirație și glorii în viitor și înzestrate cu inscripții nimerite și demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfințesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni și intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua și sfârși sfânta liturgie, și astfel se fini serbarea hramului și festivitatea zilei dintâi întru amintirea domnului Ștefan.

A doua zi luni dimineața publicul iarăși se adună în portic și plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoții oficianți reîntorcându-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile și standardele și le transportă în biserică, unde se depun pe mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioșia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună și dă cetire „Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare“. Această orațiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Când și de cine s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvânt cu drept se potrivește aproape de un model de elocință română și până și azi el te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decât în acest necrolog eminent:

„Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leșii, cari cu sângele lor au roșit pământul nostru; marturi ungurii, cari-și văzură satele și cetățile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuțimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi, turcii, cari nici în fugă nu-și putură afla mântuirea … marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuțitul sabiei lui! …“

Unde se face mai drept și mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte:

„Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e așa de îndestulată în vorbe, ce meșteșug așa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărmări de cetăți, atâtea zidiri de locașuri sfinte și atâta înțelepciune, și în cât au trăit, au înflorit și voinicia și fericirea noastră, și care toate lucrările sale și le-a pecetluit cu credința în Isus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept și bun, iar în viața sa în parte credincios adevărat“.

În fine iată ce spune necrologistul despre Ștefan pe când se afla țara în zile de pace:

„Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărățea pe scaun; și nu ea lui, ci el era supusul ei și șerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma și toate le făcea ca un șerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri, că la noi stăpânea. O, viață fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru carea au petrecut străbunii noștri! Oare-ți mai veni vrodată? Oare ne vom învrednici și noi a vă avea? Oare ați fost numai și ați trecut, lăsându-ne nouă numai o amară aducere aminte de voi? Atâta-i de dulce dreptatea la o stăpânire și atâta-i strâmbătatea de amară, încât noi după atâtea veacuri plângem pe un domn drept atunci când pe cei strâmbi sau îi uităm sau mi ne aducem aminte de ei fără nu să-i hulim“.

Tot înainte de a depune darurile prețioase pe mormânt se ține parastas de pomenire și se cântă frumosul imn a lui Ștefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea așăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripțiunile de pe ele.

În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea și se dau mai multe rânduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o față mai solemnă și mai maiestoasă.

Pân-aici ne-am încercat a schița partea festivă și partea religioasă a serbărei, rămâne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile și îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic și începând de sara până adânc în noapte.

La ospățul comun de duminică după amiazi cel dântâi toast l-a ținut președintele comitetului în sănătatea și lunga viață a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice și naționale, în cari se revela sentimentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lângă toată privegherea riguroasă a comisarului rânduit din partea guvernului. Cele mai mari emoțiuni au produs discursurile înfocate și adânc simțite ale d-lor Silași, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu, reprezentant din Transilvania și Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puțin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinției sale episcopului Filaret Scriban ș-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici.

După scularea de la masă, atât duminică cât și luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părți ale porticului se încinseră danțurile cele mai aprinse, atât naționale, cât și străine. Era frumos a privi hora jucată de juni și de domnișoare române din diferitele provincii. Pentru variație, în intervalele danțurilor câțiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cântece naționale, ce erau ascultate și aplăudate de publicul, obosit de danț, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toți oaspeții au ieșit afară din portic ș-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un șir de danțuri. Într-o parte danțau grupele oaspeților, în ceialaltă poporul. Așa erau de înveseliți cu toții încât nici ploaia ce picura din când în când nu putea să întrerupă cursul danțurilor.

Pentru ca și poporul adunat la serbare, atât din satul Putna, cât și din câteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira și lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel câțiva din inteligență au adunat pe țărani în sat, de acolo punându-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marșului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ș-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ș-a fațadei monastirei, pomenind numele marelui Ștefan. Apoi intrând în curtea bisericei au fost întâmpinați de venerabilul egumen, care și de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învățătură și de sfătuiri adevărat părintești. Încât pentru ospăț pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg și s-a împărțit pe movila de lângă portic în regula cea mai bună.

Astfeli se fini acea serbare, a căreia amintire va rămânea neștearsă din inimile române și de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru și cu mai multă abnegare în ceea ce privește interesele noastre comune.

Oricine ce va zice, această serbare a ieșit pe cât se poate de bine, mulțămită energiei și zelului comitetului aranjator, mulțămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ținerea ei.

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieței noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor! …

1871: Serbarea de la Putna

„Solemnitatea depunerii darurilor oferite de români şi românce pe mormântul lui Ştefan cel Mare, la mănăstirea Putna”, de Carol Popp de Szatmari (Familia, Anul VII, nr. 38, 19 septembrie / 1 octombrie 1871).

*

Epocile ce, în genere, istoria le scrie cu litere de aur sunt din acelea pe care lumea le-a stropit mai mult cu lacrimi. Câte nevoi, câte amaruri, câte vieţi n-au costat pe naţiuni secolele pe care posteritatea le-a onorat cu numele de mari!

*

Din numărul acestora e şi secolul al XV-lea. Bărbaţi de-o rară valenţă l-au împodobit cu fapte neuitate, iar generaţiile ce s-au succedat, de atunci, până azi, îl tot admiră, dar fără a-l egala. Românimea a avut cel mai frumos rol în cruntele-i evenimente, rol spre care, astăzi, se concentrează aspiraţiunile naţionale.

*

Lumea-ntreagă sta-n mirare:

Ţara-i mică, ţara-i tare…

Şi duşmanul spor nu are!

*

Da, era mică ţara Moldovei, era neînsemnat ţinutul apărător al creştinătăţii şi, de aceea, ei, cronicarii străini, îl numeau „regulus Moldaviae”, însă baciul care o conducea era viguros şi hotărât, prin urmare, respectat de străini. Ţara era mică, dar tare, pentru că tăria ei consta în iubirea de independenţă, în ardoarea de înflorire a neamului, în conştiinţa că românii sunt o gintă de viteji războinici. Era mică ţara, însa tare, pentru că se îndeletnicea nu cu pompoasele fraze ale diplomaţiei şi cu politica nenorocită – şi aceea rău înţeleasă –ci cu ascuţişul sclipitor al spadei şi cu vârful străpungător al săgeţii. Spectacol de mirare: o mână de bravi uniţi zdrobeşte mii de ordii furioase!

*

Ţara era mică, dar tare, căci iubirea către conducătorul lor însufleţea pe oşteni şi pentru că oştenii erau toţi românii, toţi, strămoşii noştri. Ţara era mică, dar cu atât mai tare, cu cât luceafărul destinelor sale, adăpat de o nestrămutată credinţă, îşi pleca genunchii la sfinţirea altarelor, în loc de a pleca grumazul naţiunii sub jugul năvălitorilor; pentru că speranţa o punea în propriile puteri ale ţării; pentru că ştia cumpăni împrejurările, pentru că iubea munca şi agitările sufletului, iar nu lenea şi plăcerile! Toate aceste reamintiri nu puteau lipsi din cugetările acelora care se deciseră a serba memoria eroului de acum patru secole.

*

Această frumoasă festivitate, concepută, încă anul trecut, de astă data se realiză, anume pe aceste baze. Şi realizarea ei are cu atât mai multă însemnătate, cu cât zgomotul şi senzaţia ce le produse, pe deoparte preocupă îndeajuns ţara ce pretinde a avea în posesiune Bucovina, iar pe de alta, împinse la Putna români de prin toate unghiurile Daciei. Dificultăţile de toată natura, zgomote şi discreditări, rumori false şi răutăcioase orbeau înăuntru şi în afară. Azi, toţi trebuie să-şi oprime violenţa, căci serbarea de la Putna e un fapt împlinit, şi împlinit astfel precum reclamau aşteptările şi dorinţele noastre. Viitorul ne va spune de câtă valoare vor fi binefăcătoarele-i fructe!

*

În 13/25 august 1871, expuserăm, pe scurt, schiţa programului acestei serbări. Azi, când ea s-a realizat, avem dreptul şi, mai cu seamă, datoria de a aşterne o dare de seamă despre modul îndeplinirii ei. Şi, mai întâi de toate, câteva cuvinte în privinţa preparativelor.

*

Comitetul conducător publicase, de mai înainte, mai prin toate ziarele, şi rugase pe familiile şi persoanele ce vor să asiste la serbare a anunţa de mai înainte, până la 20 ale lunii, în stil nou. Abia vreo treizeci de epistole sosiseră, în sensul acesta, pentru care se aprovizionaseră locuinţele necesare. Când, însă, sosi ajunul zilei de solemnitate, o enormă mulţime de trăsuri se îndesă spre Putna şi numărul oaspeţilor crescu atât de mult, încât trecea peste toate aşteptările Comitetului conducător.

*

Dificultăţile ivite, la improvizarea, în interiorul mănăstirii, de paturi rustice şi îngrijirea de locuinţe, pe la sătenii români din comună, ne dădură mult de lucru; gratie ceriului, mulţimea oaspeţilor putu dobândi adăpost, în contra recii clime de la munte. Am putut constata, cu satisfacţie, că marea majoritate dintre cei veniţi, animaţi de frumoasa idee ce o întruneau, se mulţămeau, pe deplin, cu modestele înlesniri, ce i se procurau.

*

Una dintre dificultăţile cu care mai avea să se lupte comitetul conducător fu reaua voinţă şi panica sătenilor din comună, care, la ivirea primului stindard, începură a se îngrozi şi a răspândi vorba că Putna va fi teatrul unui sângeros război. Se zice că nişte intrigi, provenite de la cei ce voiau ca serbarea să cadă, agitaseră, de mai înainte, spiritele din Bucovina. Dacă, însă, unele împrejurări erau nefavorabile, trebuia să se găsească o mână de ajutor. O găsirăm. Sfinţia Sa părintele Arcadie Ciupercovitz, superiorul mănăstirii, erudiţie şi inimă cu excelente simţiri româneşti, se poate numi, cu drept cuvânt, patronul serbării. Fără puternicu-i sprijin şi luminatu-i concurs, nu ştiu ce am fi putut realiza, în privinţa serbării. N-am putea, apoi, să nu mulţumim, în public, doamnei Aglaia Dimitrovitză, născută Ciupercovitz, şi familiei Giurgiuvanu, din Bucovina, pentru toate ajutoarele şi înlesnirile ce, cu o bunăvoinţă exemplară, le oferiră în interesul acestei serbări.

*

Membrii comitetului conducător al serbării (Membrii comitetului, din partea Universităţii din Viena: dd. Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Gribovschi, P. Dan, Cocinschi, Vasile Moraru, St. Ciurcu şi Luţiu. Membrii din partea Universităţii din Bucureşti: A. Brătescu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu. Membrii din partea Univesităţii din Iaşi: Resu, Iromescu şi Maroneanu. Din Berlin : A. D. Xenopol. Cu toţii, cincisprezece, la număr – menţionaţi în nota de subsol – n. n.), ajutaţi de junii studenţi din Bucovina, fură singurii aranjatori ai festivităţii; lor le incumba toată răspunderea, toate neajunsurile ce s-ar fi putut, pe ici-colea, strecura, toată onoarea pentru zelul şi ostenelile ce, cu toată modestia, trebuie să Ie-o recunoaştem unora dintr-înşii, şi mai cu seamă celor prezenţi, de timpuriu, la Putna.

*

Sâmbătă, 14/26 august 1871, în ziua în care sosi marea parte din oaspeţi. Doi membri ai comitetului (dd. G. Dem. Teodorescu, din Bucureşti, şi Sterie Ciurcu, din Viena – nota de subsol – n.n.), cu însemne tricolore, îi întâmpinară, calări, Ia punctul Vicov, şi la sosirea în mănăstire fură salutaţi cu câte trei salve. Până noaptea, târziu, oaspeţii se îmbulzeau mereu. Serbarea, însă, se începea prin serviciul religios, anunţat de salve.

*

În seara sâmbetei de 14/26 august, câteva zeci de salve, date la unu anume semnal, de către sătenii români, aşezaţi pe culmile dealurilor învecinate, vestiră începutul marii sărbători, care, prin proporţiile ce lua, merita, cu drept cuvânt, a se numi naţionale.

*

Privegherea religioasă începu pe la 10 ore; oficiară cinci preoţi şi un diacon, în asistenţa călugărilor mănăstirii, a sfinţiilor lor episcopii Filaret Scriban şi Iosif Bobulescu, arhimandritului Ieronim Butureanu, delegaţii Mitropoliei din Iaşi, a altor clerici, a prefectului ţării şi a multitudinii oaspeţilor, între care diferiţi reprezentanţi. Arcul de triumf şi aleea de brazi, ce conducea, de la porticul festiv, până la mănăstire, erau iluminate. Răpitoarea frumuseţe a admirabilelor poziţiuni, ce se prezentau ochilor avizi ai vizitatorilor, favorizate şi de o lună strălucitoare, făcu ca acest mic început să dureze până târziu, în noapte, când numeroase trăsuri cu noi oaspeţi urmau a sosi la mănăstire.

*

Mai înainte de a expune partea principală a serbării, să dăm o mică idee despre portic şi arcul de triumf. De la poarta mănăstirii, împodobită cu cetină sau craci de brazi, de la urele căreia se înălţau două stindarde cu culorile naţionale şi pe care se observa, de departe chiar, săpată în piatră marca Domnilor Moldovei, cu bourul tradiţional, delfinii, luna şi soarele, de la această poartă se întindea aleea de brazi, care conducea la porticul festiv. La mijlocul aleii se ridică un verde arc de triumf, cu inscripţia, în litere aurite: „Memoriei lui Ştefan cel Mare”, şi ornat cu o frumoasă marcă aurie a Domnilor Moldovei, apoi, în mod simetric, cu diferite stindarde, între care tricolorul naţional, fâlfâind în mijloc, la locul de onoare, întocmai după spusele baladei:

*

„Românescul steag, cu fală,

Fâlfâie falnic în cer!”.

*

În apropiere, pe un şes, la poalele muntelui umbrit de mii şi mii de brazi, care seamănă cu tot atâţia viteji oşteni, se întindea, pe coloane, porticul festiv, acoperit, de asemenea, cu ramuri verzi de cetină, împletit cu ghirlande şi presărat cu flamuri. În frunte, la intrarea principală, strălucea marca României libere, dulce simbol al aspiraţiunilor tuturor românilor, precum şi alte diferite mărci ale ţărilor române, ce compun Dacia, steme datorate penelului distinsului nostru pictor român E. Bucescu (Epaminonda Bucevski – n. n.). Aspectul acestor decoruri, combinat cu impunătoarea înfăţişare a poziţiunilor şi variat de culorile flamurilor unduitoare, formau un spectacol din cele mai plăcute, în mijlocul munţilor şi costişelor, călcate, odinioară, de şiruri compuse din cei mai bravi oşteni, ai celui mai viteaz Domn. Toate acestea vor forma un tablou neuitat, în memoria acelora dintre noi, care avurăm fericita ocazie de a lucra, cu propriile noastre mâini, la aşezarea şi înfrumuseţarea lor.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, între orele opt şi nouă, dimineaţa, întreite rânduri de salve anunţau întrunirea oaspeţilor în porticul festiv. Membrii comitetului, încinşi cu eşarfe tricolore, purtând cocarde naţionale şi în ţinută de gală, înconjuraţi de junimea academică, care, de asemenea, purta cocarde, felicitară, de bună venire, pe vizitatori, al căror număr crescuse şi mai mult. Preşedintele comitetului rosti, de pe tribună, sub cerul liber, în faţa porticului, cuvântarea sa inauguratoare, serioase consideraţiuni asupra cauzelor existenţei noastre naţionale şi a mobilului ce atrăgea, la Putna, atâtea mii de inimi: „Bine aţi venit, fraţilor! Vă salut la mormântul lui Ştefan cel Mare!”.

*

Adunarea intră, apoi, în biserică, aşezându-se după ordinea de mai înainte stabilită: clerul, comitetul, domnii reprezentanţi, celălalt public etc. Nouă salve salutara începutul sfintei liturghii, oficiată de Sfinţia Sa egumenul, de clerul mănăstirii şi cel de prin comunele învecinate. Înainte de priceasnă, Sfinţia Sa egumenul Arcadie Ciupercovitz, cu figura-i afabilă, dar şi impunătoare, cu vocea-i sonoră şi vibrantă, ţinu o excelentă predică, corespunzătoare hramului bisericesc, în care accentua pioasele sentimente ale strămoşilor noştri, credinţa urmată întotdeauna de victorii a marelui fondator al mănăstirii şi bunele exemple urmate pe merituoşii şi demnii urmaşi din familia lui Ştefan, şi termină demonstrând că cultivarea şi luminarea inimii şi minţii româneşti este cea mai puternică condiţie, de natură a ne ridica la splendoarea frumosului nostru trecut.

*

În tot timpul serviciului divin, mormântul venerat al marelui Ştefan, împodobit cu ghirlande de flori şi făclii, era vegheat de o gardă de onoare, compusă din patru dintre membrii Comitetului conducător. După predică, clerul, în veşminte sacre, purtând icoane, evanghelii, cruci şi stindarde de-ale bisericii, urmat de membrii comitetului, de diferiţi reprezentanţi (dd. Cristian Cerchez, primarul de Iaşi, Dimitrie Gusti, Mihail Cogălniceanu, Ion G. Sbiera, Dimitrie Lupaşcu, Hociung, D. Văsescu, Cananău, Docan, V. Adrian, Bosie, Mihăileanu, Ionescu, Costinescu şi alţii mulţi, ale căror nume nu le mai ţinem minte – notă de subsol – n. n.) , de numerosul public, de domni şi doamne, mai ales din Bucovina şi Moldova, între două şiruri de juni academici, purcese, în bubuitul salvelor şi în sunetul jelitor al clopotelor, purcese spre porticul festiv, unde, pe o masă spaţioasă, se aflau, învelite cu crep negru, urna consacrativă de argint, cele două magnifice epitafuri şi stindardele, între care al doamnei Haralambie, din Craiova, se distingea prin frumosul portret al marelui Ştefan, prin bogăţie şi prin inscripţiunile, cu care era ornat.

*

Acesta preţioase daruri se sfinţiră, asistenţa fu stropită cu agheasmă, domnul Xenopol rosti, de pe tribună, cuvântarea festivă, publicată în coloanele acestui ziar, şi corul teologilor intonă următorul imn religios, făcut anume pentru această ocaziune, şi încă de anul trecut, de domnul Vasile Alecsandri, muzica de A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Procesiunea, ca şi în ordinea dintâi, se reîntoarce în biserică, spre sfârşirea liturghiei şi binecuvântării, după care, apoi, oaspeţii merg a se aşeza pe băncile construite în portic, spre a prânzi la masa comună. Membrii comitetului, în ţinutele oficiale, serveau la această masă de onoare, pe care o onorau, cu prezenţa lor, preşedintele ţării, domnul Reni, clerul, parte din reprezentanţi, ceilalţi asistenţi, şi la care participară aproximativ peste 1.000 de oaspeţi.

*

Primul toast fu ridicat de preşedintele comitetului, în sănătatea împăratului Austriei, după datina autoritară a ţărilor de sub dualism. Domnul Reni, administratorul Bucovinei, român de naţionalitate, mulţumi, din partea guvernului austro-maghiar, comitetului şi întregii adunări pentru frumoasa atitudine, ordine şi aspiraţiunile ce manifestau. Diferitele toasturi, ţinute de bărbaţi ca domnii Sbiera, Bosie, Lupaşcu, Silagi etc. etc. pentru prosperitatea poporului, a naţiunii române, a luptătorilor, pentru revindecarea drepturilor străvechi, făcură să dureze până târziu acest ospăţ şi, cu toată bura de ploaie, ce udase pământul, hore vesele se întinseră pe câmpia de la dreapta porticului, la poalele muntelui, înnegrit de umbrele serii, animate şi întreţinute de sunetul muzicii.

*

Ţăranul bucovinean, de un secol izolat de ceilalţi fraţi ai săi, se vedea alături, într-o horă de unire, cu aceia pe care, uitând că-i sunt egali, se siliseră până aici, mai mult, a-l respecta, decât a-l iubi. Şi unde, până aici, se temea de serbare ca de un ce funest, acum putneanul se grăbea a întreba: „Când o să se mai facă d-alde astea? Bătrânii noştri nu ne-au spus să fi mai văzut o asemenea pomenire!”.

*

Astfel, această frumoasă şi memorabilă zi se termină cu veselia cea mai sinceră, abia pe la miezul nopţii, luminată de razele îndepărtate, ce le trimiteau focurile de răşină, aprinse pe diferitele culmi ale munţilor (Albina, Anul VI, Nr. 73, joi 9/21 septembrie 1871, Preluare de la Dragușanul.Ro).

1871, Familia: Serbarea de la Putna

Serbarea de la Putna, în memoria lui Ştefan cel Mare, precum aflăm a ieşit foarte splendid, participând unu public numeros. Începutul serbării s-a făcut sâmbătă, în 14/26 august, la zece ore, seara, cu privegherea religioasă, anunţată, la intrarea în biserică, cu 21 de salve, tragerea tuturor clopotelor sfintei mănăstiri şi splendida iluminare a bisericii şi a întregii mănăstiri. Cinci preoţi şi un diacon îndepliniră oficiul re­ligios.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, de la opt, până Ia nouă ore, dimineaţa, trei rânduri de salve succesive anunţară adunarea oaspeţilor în porticul festiv, unde comitetul îi felicită de bună-venire.

Şase salve anunţară începerea sfintei liturghii. Adunarea întreagă intră în biserică, unde şapte preoţi şi doi diaconi celebrară sfânta liturghie, iar la priceasnă, părintele Ciupercovici, egumen al mănăstirii Putna, ţinu o predică corespunzătoare hramului bisericii, o cuvântare care face onoare talentului oratoric al sfinţiei sale.

*

De aici, se întinse o majestoasă procesiune, salu­tată de salve, până la porticul festiv, construit în apropiere de aleea ce conduce la mănăstire, unde se descoperiră şi se sfinţiră: urna de argint, epitaful doamnelor din România, al celor din Bucovina, flamura doamnelor din Iaşi, a doamnei Haralambie, a Institutului de Bele-arte din laşi, a domnului Popovici, din Viena, a damelor române din Crişana etc.

După acestea, domnul A. D. Xenopol, al cărui ela­borat s-a admis la concurs, rosti cuvântarea festivă, frumoasă şi bine simţită, în care a exprimat, într-un stil corect şi românesc, simţăminte nobile şi cuge­tări de înalt patriotism. Terminându-se cuvântarea, corul teologilor români intonă acest „Imn religios”, compus anume de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Apoi, se citiră inscripţiunile de pe daruri, şi procesiunea se întoarse în biserică, spre încheierea sfintei liturghii .

S-a dat o masă comună în portic. Preşedintele comitetului (Ioan Slavici – n. n.) purtă toastul prim, pentru împăratul, apoi se cântă „Gott erhalte”. Urmară, apoi, o mul­ţime de toasturi, şi preşedintele numai de la doi inşi luă cuvântul: domnii Tocilescu (Bucureşti) şi Mureşanu (Gherla). Seara, după vecernie, mănăstirea se ilumină şi se făcu foc bengalic, pe culmile munţilor dimprejur.

 *

Luni, în 16/28 august, la opt ore, dimineaţa, junimea academică, diferiţii domni reprezentanţi, clerul şi autorităţile publice se adunară în portic şi, apoi, merseră în biserică, să asiste la sfânta liturghie, după care urmă ieşirea, cu procesiune, pentru aducerea darurilor în biserică, şi părintele egumen al mă­năstirii dete citire „Cuvântului de îngropăciune, la moartea lui Ştefan cel Mare”.

Conductul festiv păşi, în sunetul Bugii, clopot turnat încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare.

*

După intrarea în biserică, se ţinu parastasul de pomenire, la care avu loc îngenunchierea generală, cu citirea rugăciunii de iertăciune, apoi corul teologilor intonă „Imnul Iui Ştefan cel Mare”, făcut anu­me de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher. Acest imn suna astfel:

 

La poalele Carpaţilor,

Sub acest vechi mormânt,

Dormi, erou al românilor,

O, Ştefan, erou sfânt!

Ca sentinele falnice

Carpaţii te păzesc.

Şi de sublima-ţi glorie

Cu secolii şoptesc.

Când tremurau popoarele

Sub aprigii păgâni,

Tu le-apărai cu sângele

Vitejilor români…

Cu drag privindu-i patria

Şi moartea cu dispreţ,

Măreţ în sânul luptelor,

Şi-n pace-ai fost măreţ!

 

În cer apune soarele

Strângând razele lui,

Dar într-a noastre suflete

Etern tu nu apui.

Prin negura trecutului,

O, soare-nvingător,

Lumini ca raze splendide

Prezent şi viitor!

 

În timpul vitejiilor,

Cuprins de-un sacru dor,

Visai Unirea Daciei

Cu-o turmă şi-un păstor.

O, mare umbră eroică,

Priveşte visul tău:

Uniţi suntem în cugete,

Uniţi în Dumnezeu!

 

La poalele Carpaţilor,

Lâng-al tău vechi mormânt,

Toţi în genunchi, o, Ştefane,

Depunem jurământ:

„Un gând s-avem, în numele

Românului popor,

Aprinşi de-amorul gloriei

Şi-al patriei amor!”.

Patruzeci de salve, ca reamintire de mănăsti­rile zidite de marele erou, şi sunetul Bugii anunţară aşezarea darurilor pe mormânt. În fine, serbarea se termină, prin un ospăţ comun, cu un discurs preşedinţial.

După serbare, junii prezenţi ţinură un congres, unde, între altele, se decise a se edita un ziar al junimii. Acesta va apare la Viena, sub titlul „Naţionalismul”.

*

Acum, să ne reîntoarcem la unele detalii! Urna consacrativă, ce s-a depus pe mormântul viteazului Ştefan cel Mare, turnată în argint curat şi lucrată cu destulă artă şi bun gust, are următoarea inscripţiune: „Eroului. Învingătorului. Apărătorului existenţei române. Scutului creştinătăţii. Lui Ştefan cel Mare. Junimea română academică. MDCCCLXX”.

Epitaful trimis de doamna Maria C. A. Rosetti şi acela al doamnelor din Bucovina, unul lucrat pe catifea albastră-închis, şi altul pe catifea roşie-conabia, sunt nişte odoare, în adevăr preţioase.

*

Arcul de triumf, ce se înalţă pe calea ce con­duce la mănăstire, fu dedicat „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului!”. Pe frontispiciile laterale, au fost, în stânga, versurile: „Ştefan, Ştefan, Domnul mare, / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare”, iar. De-a de a dreapta: „Ştefan, voivodul Ştefan, / Bate pe turc, pe tătar, / Bate pe leah, pe maghiar!”.

Stindardele principale au purtat numele celor mai însemnaţi fundatori ai ţărilor şi neamului român, ca Traian, Dragoş, Radu-Negru; al celor mai devotaţi bărbaţi pentru romanitate, ca Iancu, Horia-Cloşca-Crişan, Tudor Vladimirescu etc.

*

În decursul serbării, s-au împărţit şi nişte medalii de bronz şi argint, bătute anume pentru festivitatea acesta, cu următoarea inscripţiune: „Putna – 15 august 1871”, iar pe cealaltă parte: „Memo­riei lui Ştefan cel Mare – Râvnitorii gloriilor străbune”.

La această serbare, Romania fu mai bine reprezentată, mai multe oraşe trimiseră anume delegaţi, întocmai ca şi Societatea Academică (viitoarea Academie Română – n. n.). Dintre somităţile literare, numai domnii Cogălniceanu şi Vasile Alecsandri (ce ironie a soartei: dar Eminescu? dar Slavici? – n. n.) par­ticipară, dar şi aceştia numai jumătate de zi.

*

Boierimea Bucovinei, din cauze mai înalte, politice, excelă prin absenţa sa admirabilă. Transilvania fu reprezentată prin trei inşi, Ungaria, de asemenea (Familia, Anul VII, nr. 35, 29 august / 10 septembrie 1871).

Preluare de la Drăgușanul

Adenda

Articole pregătitoare

SĂ FACEM UN CONGRES

Dacă răsturnarea ministeriului Giskra-Hasner ar aduce cu sine căderea sistemei, a constituțiunei, a dualismului, ce rol vor juca românii la regenerarea bătrânei Austrie? Sta-vor ei cu mânele în sân, cum sunt obicinuiți a sta, intimida-se-vor de țipetele bufone ale maghiarilor sau nemților, ori vor merge cu fruntea deschisă, solidari cu celelalte națiuni cari au aspirațiuni comune nouă, spre a apela la simțul de dreptate al tronului, spre a-l sili să ceadă voințelor supreme ale popoarelor? Până când să domnească cutare ori cutare și nu toți? Suveranitatea și legislațiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, și puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de mașină fără voință proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, și a trece suveranitatea în alte brațe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor. Eu nu înțeleg aicea două popoare ori două coterie, ci pre toate. Dar pentru a efectua această reformă mare într-un stat unde sunt atâtea rămășițe putrede ale trecutului, atâtea prejudețe fatale și atâtea mașine vile și fără de suflet, gata în orice moment de a susținea acele prejudețe trebuiește o energie eroică, trebuie cu desprețul libertății și a vieții tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama.

În această operă ce pare a se pregăti, românii trebuie să joace un rol eminamente activ. Trebuie ca sufletul acestei națiuni vechie să lucreze cu toată vigoarea sa de fier, căci aicea nu mai e vorba de declamațiuni vane, ori de oportunitate, acuma nu-i mai e permis nimănui de a merge cu cutare ori cu cutare persoană, fie aceea prelat, fie ilustritate, fie magnificiență, ci cu toții uniți trebuie să mergem cu principiul, cu națiunea. Și, într-adevăr, dacă ar fi în inima noastră o singură scânteuă din virtutea antică a oamenilor pre carii noi ne măgulim de a-i avea de străbuni, a romanilor, am vedea ce absurd e să cerșim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin și cari trebuie să ni le luăm pre altă cale.

Românii, în genere vorbind, s-au purtat mai mult rău decât bine. Să ne silim a nara faptele.

Adunarea de la Miercurea se constituie și-și alege un comitet. Un comisar gubernial oarecare sistează activitatea acelui comitet, fără ca să arate din ce cauză, și românii primesc această sistare fără ca să proteste în fața lumei, fără ca această infracțiune în dreptul de a se întruni să fie urmată de destituirea funcțiunarului și a ministrului ce a ordonat-o. Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc, trebuie să înțeleagă spiritul legilor al căror mănținătoriu e și trebuie să le interprete cu fidelitate. Îndată ce nu știe ori nu voiește a le interpreta fidel, trebuie destituit.

Uniunea Bănatului a fost forțată, căci a fost făcută contra voinței românilor, uniunea Transilvaniei a fost făcută fără de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravă? Nimeni.

Avem dreptul de a petițiuna. Sala tronului este, trebuie, să fie deschisă popoarelor ca și indivizilor, și inima suveranului trebuie să fie dreaptă și nepărtinitorie, fără considerente unilaterale, față cu toți, asemenea limbei la cumpănă, asemenea ecuilibrului voințelor umane ce se numește drept; căci în secolul al nouăsprezecelea aceasta e singura rațiune de a fi a monarhilor, alta nu cunoaștem și neci nu voim a cunoaște. Ei bine, cine a uzat energic de acest drept pentru a scăpa națiunea română de forțarea la o uniune pre care ea n-o voiește și n-o recunoaște? Nimeni.

În Năsăud, un om se alege cu un vot, ba are până și temeritatea de a cere verificarea acestei alegeri. Ei bine, carii sunt alegătorii carii să proteste contra reprezintărei lor din partea unui om pre care ei nu l-au ales? Nimeni. Oare murit-a orice dreptate? Oare luatu-ni-s-a dreptul de a petițiuna și a protesta? Oare am uitat cumcă tronul trebuie să fie drept, căci aceasta e rațiunea sa de a fi?

Dar departe de a fi numai atâta. Un insolent are cutezanța de a spune în camera Ungariei cumcă națiune română nu esistă. I se răspunde că esistă și nimic mai mult; ca și când acel om n-ar fi știut-o, ca și când el ar fi spus-o cu altă intențiune decât ca să arunce o nouă umilire asupra națiunei românești. Aicea trebuia un protest energic și formal contra purtării neescusabile a unor deputați cari n-au respect de națiuni întrege; trebuia demisiunarea deputaților români dintr-o Dietă care nu se respectă, nerespectând neci chiar individualitatea celorlalte națiuni. Ce prezident e acela care lasă ca un insolent să insulte, nerevocat la ordine, o națiune întreagă?

Un altul ni spune cumcă am face poate bine de a emigra în România, recte de a părăsi acest pământ, care e cu mult mai mult drept și cu mult mai multă rațiune al nostru decât al lor. Cine protestă contra unor asemenea insinuațiuni pre cât de răutăcioase pre atât de bine calculate? Nimeni. Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerșesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor, carii zic cumcă românii n-au neci un drept în această țară și cumcă trebuie să cerșească pentru a căpăta. Politică demnă de reprezentanții ei! Îi cunoaștem, zic, și nu ne place de a vedea pre sincerii noștri deputați naționali jucând pre instrumentele acestor creature. Națiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, nimica mai mult și neci o iotă mai puțin. Cine cede degetul va trebui să ceadă și mâna. Puși odată pre acest teren de drept, nu trebuie să cedem nimănui neci cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște și la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor; pre flamura noastră trebuiesc scrise pur și simplu voințele noastre. Cehii spun în organele lor cumcă vor face opozițiune până atuncea până când se va recunoaște deplina autonomie a Boemiei. De ce să nu cerem neted și clar pentru noi ceea ce cehii pretind pentru ei? Tranzacțiuni în drepturi naționale nu se încap, împăcarea cu ungurii ori cu nemții nu se încape până ce nu vor cede ei ceea ce voim noi; căci față cu sistemul constituțiunal de astăzi, față cu dualismul trebuie să fim ireconciliabili.

Starea de față a lucrurilor e de natură ca să inspire orișicui neîncredere și să-l facă îngrijit asupra marilor schimbări ce se prepară a trece peste imperiu. Oricare bun cetățean are de datorie de a se ocupa de viitoriul patriei sale, și de aceea și românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea națiunei românești față cu o eventuală schimbare a sistemei constituțiunale. Vom vedea care guvern va avea sfruntarea ca să oprească adunarea unui congres de cetățeni pacifici, carii vor să discute asupra afacerilor publice ale statului căruia ei aparțin. În caz dacă congresul și-ar alege oamenii săi de încredere, cari să-l reprezinte față cu tronul, aceștia trebuie să fie înainte de toate energici și de caracter. Oricine a șovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificență, trebuie înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care să nu-i orbească nici șansele, nici aurul, nici stelele și ordinele mari (cari în genere se pun pre inime mice!) și, apoi, cu oameni probi și de caracter nu se încap tranzacțiuni încurcate. Ei vor cere pentru națiunea lor cât li va ordona națiunea ca să ceară, și nu vor cede nici o iotă din pretensiunile lor, căci nu vor avea astuția de a o face.

Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanța unui congres, acela cugete numai cât de degradați trebuie să fim noi românii, dacă până și maghiarii, poporul cel mai decăzut al Europei moderne, au ajuns să fie stăpânii noștri și să-și bată joc de noi în ședințele acelei adunături ce se pretinde Cameră.

Am desperat de mult de a cere de la români virtutea și demnitatea străbunilor, neci credem că am putea deștepta în el simțul cetățeanului Romei; dar neci că facem aicea apel la simțăminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simț de demnitate și mândrie curat omenească. Într-adevăr, nu mai suntem noi meniți de a dicta legi lumei, dar neci am trebui să fim așa de abrutizați ca să ne degradăm noi pre noi înșine la rolul de sclavi. Trebuie să încete aceste referințe de dominați și dominatori; trebuie să fim puși pre picior de națiune egal îndreptățită față cu națiune egal îndreptățită. E timpul ca să ni se răsplătească și nouă sacrificiele cari le-am adus secol cu secol acestei Austrie carea ne-a fost vitregă și acestor Habsburgi pe carii îi iubim cu idolatrie fără să știm de ce, pentru cari ne-am vărsat de atâtea ori sângele inimei noastre fără ca ei să facă nimica pentru noi. Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemți. Sântem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a națiunei noastre. Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștienți de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră și spiritul secolului: „Cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?“

Recapitulăm:

1) În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituționale de astăzi, românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoce un congres general al lor, în care toată națiunea românească să fie reprezentată și care să decidă atitudinea ei față cu situațiunea cea nouă ce împregiurările par a o crea și impune imperiului.

2) Congresul să se declare solidar cu națiunile din Austria ce urmăresc aceleași interese ca și cea română.

3) Congresul să-și aleagă reprezentanța sa, care să comunice tronului voința națiunei românești, cerând a ei satisfacere.

[Federațiunea, Pesta, 5/17 aprilie 1870, Nr. 33]

❦ÎN UNIRE E TĂRIACitim în „Politik“, ziarul intereselor cehe, următorul articol demn de toată luarea aminte:

Acuma e un timp de tranzițiune dintr-o stare nesuferită, nesuportabilă chiar, în niște referințe mai sănătoase și mai conforme naturei lucrurilor. Un ministeriu administrativ va forma deocamdată valul după care se vor începe comunicațiunile cari să ne ducă, la ceva mai bun decât cele ce au esistat până azi. E un început modest acesta, nu trebuie să ne împlă tocmai cu iluziuni; dar poate că totuși va fi odată un „început“. Dacă e însă să se pregătească și să se creeze ceva cu minte, dacă, e ca să scoatem odată carul din noroi, trebuie ca din nici o parte să nu ne punem alene mânele în sân. Credem a fi trecut pentru totdeauna timpii aceia în cari poporele-și cugetau încorporată înțelepciunea cea mai mare în eventualele sfere nalte ale guvernului; timpi în cari popoarele lăsau orice inițiativă pre sama cercurilor acelora, pre când ele însele se dedeau letargici și unei neiertate negligențe spirituale. Acuma nu mai poate succede o operă bună, decât atuncea când „vocea poporului“ se face auzită tare și clar până și în cercurile cele mai nalte, spre a li se face cunoscut cu preciziune: ceea ce vrem și ceea ce nu vrem.

Într-un stat ca cel austriac nu e însă de ajuns ca fiecare popor să se facă destul de remarcabil pre sine numai și să pledeze fiecare pro domo sua: ci aicea o pretinde principiul conservărei de sine ca să se sprijinească unul pre altul și să participe la această operă de reconstrucțiune toate popoarele acelea cărora li-s comune interese mai mult ori mai puțin egale sau simile!

Dacă polonii și slovenii ar fi primit în februariu 1867 programa ce-o statuase boemii și dacă ar fi ajutat la esecuțiunea ei, s-ar fi scutit pre sine și pre imperiu de multe suferințe și de multe umiliri. Această programă însă a fost așa de corectă și așa cu totului tot de esactă, încât în urma urmelor ei totuși au revenit la ea prin părăsirea senatului imperial.

Însă cât timp prețios s-a pierdut prin aceasta. De ce și-au cumpărat ei prin fapte o învățătură pre care putea să le-o dea mai mult decât cu prisos o cugetare simplă și o cumpănire dreaptă a lucrurilor în mai puțin de o oră. Împregiurarea cumcă programa boemă a avut drept poate să ne măgulească oarecum; însă această împregiurare nu ni va putea restitui multele pierderi dureroase pre cari le-am suferit prin aceea că din partea aliaților noștri naturali n-au venit mai curând la cunoștință.

În perioada de tranzițiune de acuma trebuie să ne unim cu toții în aceea ca să nu mai cădem din nou într-o greșeală asemenea celei din trecut. Polonul, slovenul, tirolezul și triestinul doresc tot așa de bine ca boemul și moravul ca să vină odată o stare de lucruri care să respecte drepturile vechie și trebuințele moderne ale fiecăruia din aceste popoare. Să facem dar o mai strânsă ligă spirituală întreolaltă, să comparăm toate pretensiunile noastre comune și să ni garantăm drepturile noastre speciale, întru cât se vor putea împăca numai cu interesele comune. Să ne folosim dar de timpul care ni se dă pentru înnoirea unei legăture tari, care să aducă la valoare și îndeplinire principiile noastre și care să lege una de alta ca într-un lanț condițiunile esistenței noastre pentru mântuirea tuturora.

Trebuie să ne simțim și înțelegem cu acurateță unul pre altul, pentru ca să facem de rușine viclenia inamicilor noștri comuni, a căror țintă rămâne totdeuna aceeași și cari nu vor nimica mai puțin decât de a ne dezbina întotdeuna. Nici un popor să nu se mai lase sedus de la flamura comună prin promisiuni cari se inspiră doar conducătorilor săi. Să ne aducem aminte de trecut, care ne-a învățat cu mii de fapte atât de umane cumcă numai o solidaritate tare poate să ne îndestuleze și să îndeplinească toate la care suntem îndreptățiți. Să ne ferim din calea ademenirilor contrarilor, fie ele cât de strălucite!

Știm cum că boemul și moravul vor rămânea tari și neclintiți pre lângă declarațiunea lor, știm cumcă polonul va păstra dreptul său în deplinea lui măsură, știm cumcă slovenul și triestinul se vor aranja după trebuințele lor și că tirolezul va ținea la vechile stipulate ale țării sale, la privilegiele și drepturile sale, însă toate acestea se pot prea bine regula astfel încât totul să se întâmple în înțelegere comună, căci numai prin această înțelegere putem garanta unei nouă și mai bune stări de lucruri o durată sigură. Poate că se vor ridica voci și din celelalte țări germane ale imperiului, ale căror conducători de până acuma au feștelit-o cu doctrinarismul lor; voci cari să se decidă imperativ pentru noua alianță a popoarelor.

Fiecăruia ce-i al lui și tuturor drept și îndestulare“ — asta să fie deviza noilor confederați. Din această deviză însă să vadă și compatrioții noștri germani din Boemia și Moravia cumcă, noi nu căutăm nicidecât ca să-i suprematizăm cumva.

„Cu toți germanii din Austria se vor înțelege declaranții boemi mai curând și mai lesne decât cu germanii din Boemia“ — zise mai deunăzi un om de stat care se interesa foarte mult de cursul lucrurilor în imperiu, după cum ne informăm dintr-o știre demnă de crezut.

Oare această vorbă fatală, în care zace atâta durere și atâtea consecințe teribile, să rămână, întotdeuna adevărată? Noi n-am cercat niciodată de a suprematiza pre germanii din Boemia, îndată ce vor voi să facă pace cu noi, li întindem cu francheță și onestitate mâna noastră compatriotă, care voiește ca ei să aibă aceleași drepturi pre cari noi le cerem și pentru noi. „Foaia nescrisă“ pre care le-a lăsat-o deja declarațiunea noastră, deplina garantare a dezvoltării lor naționale pre lângă o cât se poate mai mare libertate politică și pre lângă self-government municipal, toate acestea li stau încă spre dispozițiune. Din toată inima vrem odată o adevărată pace națională în țară și sfârșitul tuturor acestor certe și lupte carile sug măduva patriei noastre comune. Noi n-am dorit niciodată subjugarea unui popor prin celălalt, ci am recunoscut întotdeauna de semnul unui simț servil când o națiune voiește să face din cealaltă serva ei umilită. Însă tocmai pentru aceasta e de trebuință ca să se creeze o adevărată federațiune a popoarelor, în care unul să stea pentru toți și toți pentru unul; — o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor și care să apere dreptul special al fiecărei țări, întru cât însă acest drept nu desprețuiește interesele celorlalți.

De li va succede popoarelor ca să fundeze această federațiune, atuncea fiece guvern o va primi de programă a sa și va trebui să lucreze în spiritul ei. Atuncea nu trebuie să mai așteptăm o incertitudine nesigură, atuncea vom avea în mâni garanția unui viitor cert și sigur și nu vom mai lăsa să ne-o răpească nimenea.

Până aicea ziarul „Politik“.

Va să zică, dacă presupunem cumcă acest ziar e espresiunea opiniei publice a cehilor, atuncea cehii cer o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; și se pare cumcă aceasta ar fi și ideea celorlalte naționalități ale Austriei. Ce fac românii pentru a se alia acestei idee? — Căci, vă încredințez, dacă românii vor lăsa să li scape și această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare, dacă românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituțiunei din decembre asupra imperiului întreg, atuncea lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opozițiune afară de noi, pre când azi avem atâtea națiuni cari au interese comune nouă și se luptă alături cu noi. În momentul când toate națiunile dau cu piciorul stărei de față a lucrurilor, numind-o nesuferită și nesuportabilă, au și românii dreptul și datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând și rămași singuri pre câmpul de luptă, nimeni nu se va mai spăria de opozițiunea noastră singuratecă. Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi și împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor ști totdeuna să amețească capetele până și a conducătorilor noștri cu promisiuni lucie, dar etern minciunoase. Cine ar crede cumcă ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate încât să redeie, d.es., autonomia Transilvaniei, pre care au răpit-o fără consimțământul românilor? Și apoi neci nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenți să ni dea nimica. Când un făcător de rele comite o infracțiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanța competentă de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiția. Se poate chiar ca justiția, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din ființa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiția, bine informată, va revoca o sentință ori o aprobare nedreaptă. Această justiție până azi rău informată e tronul. Numai tranzacțiunile directe cu tronul pot ținea pre români pre terenul absolut al drepturilor lor; tranzacțiuni de altă natură însă, cari, unite cu umilire, să se subordineze intereselor unei alte națiuni sunt periculoase, criminale chiar. Ce drept mai mult pot avea ungurii în această țară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istorie sunt cu mult mai târziu veniți decât noi? Această influință binefăcătorie și îndreptățită asupra tronului trebuie să se eserciteze însă laolaltă și în același timp cu celelalte națiuni nemulțumite. A aștepta să culegem fructele semănate de alții e nedemn și periculos. Căci să ne aducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru și răscumpărătorul drepturilor noastre afară de noi înșine. Azi foaia se întoarce și fiecare-și caută de interesele sale proprie. În principiu au și început organele opozițiunei a localiza reforma Austriei, astfeli încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou cu renumitul răspuns: „A plânge putem, dar a ajuta nu“, căci ei își vor fi isprăvit trebile și ne vor lăsa pre noi în voia sorții și a neenergiei noastre. Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu națiunile nemulțumite ale Austriei; să pășim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu, mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituțiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrățire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri. Ungurii chiar tind într’ acolo ca să localizeze reforma Austriei; să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă cumcă, întru reconstrucțiunea Austriei, inamiciția ungurilor se poate înconjura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea și mântuirea noastră în noi este!

[Federațiunea, Pesta, 10/22 aprilie 1870, Nr. 34]

Mihai-Eminescu.Ro

I. CONSIDERAŢII GENERALE

1 Fondarea „Timpului” şi schimbările în orientarea sa politică.

Cotidianul bucureştean este întemeiat în 1876, ca organ de presă al Partidului conservator, de sub conducerea lui Lascăr Catargiu, la guvern din 11 martie 1871. Adunarea deputaţilor discută în martie 1876 situaţia financiară a ţării şi se produc mari neânţelegeri în sînul guvernului conservator. V. Boerescu, Gr. G. Cantacuzino, D. Ghica şi alţi membri marcanţi ai Partidului conservator se retrag din guvern pe motiv că acesta devenise al „nouei direcţiuni din Iaşi”. Grupul dizident ia cu el şi „Presa”, organul oficial al Partidului conservator, întemeiat de V. Boerescu în 1868. Partidul liberal, în opoziţie, avea două ziare centrale- „Românul” şi „Alegătorul liber”- în timp ce Partidul conservator, la conducerea ţării, nu dispunea de un organ central de presă. Conservatorii considerară că o asemenea „lacună” nu putea rămâne neâmplinită şi hotărâră să scoată „Timpul”, organ guvernamental, care începe să apară în 15 martie 1876. Guvernul Lascăr Catargiu se retrage de la conducerea ţării în 3 aprilie 1876, ca să-i ia locul un guvern de tranziţie condus de I. Em. Florescu (4/16 aprilie- 26 aprilie/8 mai 1876), căruia îi urmează guvernul de coaliţie liberală (27 aprilie/9 mai- 23 iulie/4 august 1876). La alegerile din iunie 1876, Partidul liberal obţine o majoritate covârşitoare şi în 24 iulie/5 august 1876 se formează guvernul liberal, care rămâne la conducerea ţării până în martie 1888. Schimbările la conducerea ţării determină şi orientarea politică a „Timpului” care, din organ de presă guvernamental, devine ziar de opoziţie. Conducerea majorităţii conservatoare considera că „Timpul” putea aduce servicii Partidului conservator şi hotărăşte să-l susţină prin cotizaţii ale membrilor săi. P.P. Carp şi T. Rosetti se declară împotriva scoaterii, mai departe, a ziarului întrucât constituia o povară pentru membrii Partidului conservator, trecut în opoziţie, şi nu se întrevedeau nici foloasele imediate ce le putea aduce. Deşi unii membri marcanţi ai Partidului conservator se desolidarizează de majoritatea conservatoare, aceasta hotărăşte totuşi să scoată în continuare ziarul. V. Pogor este însărcinat cu strângerea contribuţiilor de la ieşeni, susţinătorii mai importanţi, sub raport financiar, ai cotidianului bucureştean.

În manuscrisul 2264 se păstrează mai multe Anexe (288, 289, 290), nu ştim la ce document, cu numele „membrilor fondatori” ai ziarului. Transcriem această listă întrucât unele din aceste nume se întâlnesc şi în articolele poetului: L. Catargiu, I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, G. Manu, C. Suţu, A. Lahovari, T. Maiorescu, T. Ştirbei, V. Pogor, G. Filipescu, N. Drosu, Gr. Păucescu, G. Băleanu, L. Paciurea, A. Catargiu, G. Triandafil, P. Millo. Cel din urmă îndeplineşte şi funcţia de casier în redacţie.

Conducerea Partidului conservator face cunoscut în 18 noiembrie 1876 că într-o adunare numeroasă se hotărî să se încredinţeze redactarea ziarului lui Grigore H. Grandea, cunoscut prin atitudinea sa antiliberală (88, p. 109-114). Cu câteva zile mai înainte, în 10 noiembrie 1876, „Timpul” înscrie pe frontispiciul său: „Ziar politic, comercial, industrial şi literar”. Gruparea junimistă din Partidul conservator îl suspectează pe Gr. H. Grandea pentru faptul că nu făcea suficientă propagandă „Convorbirilor literare”, revista ieşeană. Maiorescu îi scrie lui I. Negruzzi în 17/29 ianuarie 1877 că de la „Timpul” nu se putea aştepta nimic câtă vreme îl redacta „fleacul cela de H. Grandea” (38, I, p. 7). „Timpul” informează cititorii în 27 ianuarie/ 8 februarie 1877 că se înmulţi numărul membrilor în redacţie şi că înceta rezerva lui P.P. Carp şi a „amicilor” săi faţă de ziar. Interesant de observat că de la această dată se suprimă şi subtitlul ziarului. Schimbările acestea arată că „Timpul” trece din mâinile majorităţii conservatoare în cele ale grupării junimiste.

Conducerea „Timpului” o ia T. Maiorescu care rămâne în fruntea ziarului până la sfârşitul lui aprilie 1877. „De la sfârşitul lui ianuarie – scrie Maiorescu în Jurnalul său – pînă la ultima aprilie (3 luni), am redactat «Timpul», mai toate articolele de fond ale mele din acest interval” (28, I, p. 276). în redacţie intră şi I. Slavici, care îşi asumă răspunderea pentru partea literară şi politica externă.

Maiorescu se retrage de la conducerea ziarului ca urmare a complicării situaţiei internaţionale. În iulie 1877 părăseşte redacţia şi Gr. H. Grandea, spre a scoate „Războiul”, cotidian cu ilustraţii care se bucură, încă de la început, de-o mare popularitate. Redactarea „Timpului” rămâne în sarcina lui Slavici şi a lui G. I. Pompilian, profesor la Şcoala normală pentru învăţătura poporului român. „Mă vei crede că nu ţi-am scris pînă acum – îi mărturiseşte Slavici lui I. Negruzzi în 5 august 1877 – fiindcă mi-a fost peste putinţă să găsesc câteva momente de linişte sufletească. Sânt vreo 14 zile de când aproape nimeni nu mai vine pe la redacţia «Timpului» încât singuri doi inşi, eu şi Pompilian, trebuie să-i umplem coloanele. Grandea lucrează la «Războiul» fiindcă la «Timpul» nimeni nu-l mai plăteşte şi omul vrea să trăiască. Nici eu n-am luat de 3 luni de zile bani. La comisia istorică unde urmez cu lucrările, cu toate că [nu] am fost şters din buget, de 6 luni nu am fost plătit. Trăiesc numai eu ştiu cum, corecturi, reviste externe, notiţe de prin ziare, varietăţi, aceasta e zilnica mea hrană” (35, II, p. 280). Slavici îi scrie din nou lui I. Negruzzi în 31 august 1877 şi arată că în condiţiile în care era pus să lucreze nu-i rămânea decât să se retragă din redacţie (35, 11, p. 282). V. Pogor trimite pentru redacţia „Timpului” în 2 septembrie 1877, 3616 lei noi. În scrisoarea către Maiorescu se scuză că nu putuse aduna mai mult întrucât unele persoane lipseau din Iaşi şi „multe din cele din Iaşi s-a refuzat a plăti” (72, p. 213). Se confirma opinia lui T. Rosetti că susţinerea ziarului va fi o povară pentru gruparea junimistă.

 

2 Intrarea lui Eminescu în redacţia cotidianului bucureştean.

Condiţiile critice în care era pus să scoată „Timpul” îl determină pe Slavici să-l cheme pe Eminescu de la Iaşi, unde redacta „Curierul de Iaşi”, din mai 1876 (113, p. 101-107). Poetul intenţiona să vină la Bucureşti încă din decembrie 1876, cum reiese dintr-o scrisoare a lui I. Negruzzi către T. Maiorescu (72, p. 215). Slavici angajează „Timpul” în polemica în jurul Logicei lui Maiorescu, pentru a crea o atmosferă favorabilă intrării poetului în redacţie. Acum apare, pentru prima dată, numele său în ziarul bucureştean (OPERE, IX, 770). Eminescu îi scrie lui Slavici, în 12 octombrie 1877, că era pregătit să vină la Bucureşti, dar că nu avea bani de drum. „Dacă m-ar hotărî cineva să viu la Bucureşti – scrie Eminescu – ai fi tocmai tu […]. Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţiu gura pân-acum – 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagaje: cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii” (OPERE, XVI, 184). Poetul îi scrie şi lui Maiorescu, în germană, în 15 octombrie 1877 şi face o prezentare critică a Junimii ieşene (OPERE, XVI, 184-185).

Din documente se desprinde că Eminescu intră în redacţia „Timpului” între 25 octombrie şi 2 noiembrie 1877. Judecând numai după ultimele articole din „Curierul de Iaşi”, care îi pot fi atribuite şi care apar în nr. 118 din 30 octombrie 1877 (OPERE, IX, 438-439), s-ar părea că poetul părăseşte Iaşul între 30 octombrie şi 1 noiembrie 1877. Dar articolele publicate în 30 octombrie reproduc informaţii din 24 octombrie 1877 şi chiar de mai înainte de această dată. Este de mare însemnătate şi un alt amănunt. Numărul 118 ar fi trebuit să apară, ca al doilea din săptămână, miercuri 26 octombrie 1877. Cum însă în această zi era sărbătoare şi ziarul n-a apărut, numărul urmând să iasă vineri 28 octombrie 1877 şi nu duminică în 30 octombrie 1877. Plecarea lui Eminescu produce însă perturbări în redacţia „Curierului de Iaşi” şi în săptămâna 23-29 octombrie ziarul nu apare de trei ori, ca de obicei şi nici măcar de două ori, ci o singură dată şi atunci cu articole întocmite cu mult înainte. Putem susţine, pe baza acestor date, că Eminescu părăseşte Iaşul între 25-27 octombrie 1877 – nu mai devreme şi nici mai târziu. Se verifică şi documentar informaţiile lui Slavici care fixează Sf. Dumitru data sosirii lui Eminescu în Bucureşti (92, p. 168). Nu poate fi împărtăşită, sub nici un motiv, opinia privind prezenţa lui Eminescu în redacţia „Timpului” înainte de 27 octombrie 1877. Înainte de această dată nu i se pot atribui articole fie şi numai pentru motivul că poetul nu se afla în redacţia cotidianului bucureştean.

 

II – EMINESCU LA „TIMPUL”

 

1. Periodizarea publicisticii eminesciene.

Eminescu îşi începe activitatea la „Timpul” efectiv la începutul lui noiembrie şi o încheie la sfârşitul lui iunie 1883. Publicistica din aceşti ani o tipărim în patru volume: X, noiembrie 1877- februarie 1880; XI, februarie 1880 – decembrie 1880; XII, ianuarie 1881 – decembrie 1881 şi XIII, ianuarie 1882 – iunie 1883. în ultimul volum includem şi colaborările, puţine la număr, la „România liberă” şi „Fântâna Blanduziei”, din 1888 şi 1889. În periodizarea noastră ţinem seamă de statutul poetului în redacţia cotidianului bucureştean. Eminescu este, între noiembrie 1877 şi februarie 1880, simplu redactor, asemeni lui I. Slavici, I.L. Caragiale, Ronetti Roman. Conducerea ziarului o avea un comitet de redacţie, reprezentat de I.A. Cantacuzino, în calitate de redactor responsabil. Materialele se discutau în redacţie şi chiar dacă fiecare din redactori venea cu o notă personală, se impunea să nu depăşească anume limite, fixate de comitetul de conducere. Cercetătorii operei lui Eminescu sânt călăuziţi de ideea că prezenţa poetului în redacţia „Timpului” trebuia să producă, încă de la început, un reviriment în coloanele ziarului. Acest lucru nu se întâmplă şi primele articole pe care i le atribuim le trecem la incerte. Explicaţia stă în faptul că Eminescu intră în redacţia „Timpului” într-un moment când soarta războiului din Balcani nu se decisese, şi se impunea ca ziarul să discute cu mare prudenţă problemele politice.” «Timpul» în sfârşit îl citeşti în toate zilele – îi scrie Slavici lui I. Negruzzi în 14 decembrie 1877 – dacă îl citeşti. Ordinul de zi este rezerva -, astfel încât fiecare cuvânt se cumpeneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică” (35, II, p. 285). Campania de presă la care se referă Slavici este inaugurată de poet cu articolul Dorobanţii, iar de prozator cu Sărmanii viteji de la Plevna. Ea este îndreptată împotriva Partidului liberal şi nu sânt cruţaţi nici conservatorii. De aici şi conflicte cu I.A. Cantacuzino care cere, în mai multe rânduri, sprijinul comitetului de conducere. Dintr-o scrisoare a sa către T. Maiorescu, din 19/31 ociombrie 1878, luăm cunoştinţă că Eminescu nu ţinea seama de îngrădirile impuse de comitetul de conducere. „Soyez bon pour revenir- scrie I.A. Cantacuzino- a la charge aupres de lui; je lui ai parle moi-meme aujourd’hui; faîtes-le aussi. Sans rien lui dire qui puisse eveiller sa susceptibilite ou sa sensibilite, obtenez de sa part, non pas de ne pas dire la verite, mais de n’en dire qu’une faible partie” (38, V, p. 122). Vina care i se aducea lui Eminescu consta în faptul că stăruia să facă din „Timpul” un organ personal de presă („il persiste a faire du „Timpul» l’organe personnel”).

Cucerirea independenţei deschide o epocă nouă în istoria noastră naţională şi partidele politice trec la elaborarea de noi programe pe baza cărora să-şi desfăşoare activitatea. Conservatorii înfiinţează, la începutul anului 1880, un club politic, cu un comitet de conducere şi se declară partid politic constituţional. Conservatorii activară până la această dată ca formaţiune politică în sânul căreia se distingeau câteva grupări, mai importantă fiind cea junimistă. Aceasta îi avea în frunte pe T. Maiorescu, P.P. Carp şi Th. Rosetti. Existau însă şi între aceştia deosebiri de vederi în multe probleme de politică internă şi externă. Preşedinte al Clubului politic şi al Partidului conservator este desemnat Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, care întocmeşte şi noul Program al Partidului conservator. Clubul politic preia şi conducerea ziarului „Timpul” şi-l numeşte pe Eminescu redactor-şef, la propunerea lui Emanoil Costache Epureanu, care îl preţuia pentru activitatea scriitoricească.

Poetul conduce cotidianul bucureştean ca redactor-şef între 16 februarie 1880 şi decembrie 1881. Este epoca de maximă intensitate în activitatea sa ziaristică. Eminescu o inaugurează cu suita de articole Studii asupra situaţiei şi dă orientarea politică a ziarului, care nu concordă adesea cu cea a Partidului conservator. Articolele le publică, cu puţine excepţii, ca al doilea editorial şi ele se succed număr de număr. Problemele care stau în atenţia sa privesc, cu precădere, viaţa politică internă. Ţinând seama de schimbarea în statutul personal al poetului în redacţie s-ar fi impus ca publicistica din aceşti ani să fie cuprinsă într-un singur volum. Amploarea ei, puţin obişnuită, face să-i consacrăm două volume. Insistăm asupra acestui aspect spre a atrage atenţia că, deşi repartizată în două volume (XI şi XII), formează o singură secţiune în ansamblul publicisticii eminesciene.

Partidul liberal îşi consolidează poziţia politică după proclamarea regatului în martie 1881 şi gruparea junimistă din Partidul conservator se orientează spre liberali. P.P.Carp primeşte să reprezinte guvernul liberal, ca ambasador la Viena, P. Mavrogheni trece, în aceeaşi calitate, la Roma, iar T. Rosetti preia preşedinţia Curţii de Casaţie. Eminescu conveni să lase conducerea „Timpului” în seama lui Grigore G. Păucescu, ca urmare a acestei orientări a grupării junimiste spre Partidul liberal. Fondator al revistei „Dreptul” (1871) şi mai tîrziu redactor la „Epoca” (1886-1888), Gr. Păucescu aduce în redacţie unii din colaboratorii săi apropiaţi. Poetul este prim-redactor pentru partea politică, dublat de N. Christescu, venit de la „Dreptul” şi care îl înlocuieşte în timpul absenţelor din redacţie. Eminescu dă trei articole pe săptămână şi urmăreşte presa străină, îndeosebi cea germană.

Activitatea sa publicistică nu mai apare la fel de susţinută, ca în epocile anterioare. Schimbarea statutului în redacţie nu este singura explicaţie pentru această constatare. Elaborează acum Luceafărul în forma definitivă şi trece pe al doilea plan colaborarea la cotidianul bucureştean. De altfel „Timpul” devine, din ianuarie 1883, organ de presă al „opoziţiei coalizate” formată din conservatorii orientaţi spre liberali şi „Liberalii sinceri”, gruparea lui G. Vernescu din Partidul liberal. Se explică de ce scade interesul său pentru ziar şi activitatea sa se încadrează în limitele obligaţiilor redacţionale. Sânt momente când se hotărăşte să-şi dea chiar demisia. „Permiteţi-mi a vă declara- îi scrie Eminescu lui Lascăr Catargiu în 16 februarie 1883- că mie unuia nu mi-e încă indiferent cu cine împărtăşesc onoarea de-a colabora la una şi aceeaşi publicaţiune” (OPERE, XVI, 195). Scrisoarea este şi o mărturie a dezacordului lui Eminescu cu orientarea politică ce-o da Grigore G. Păucescu ziarului.

Semnificativ este şi faptul că Grigore G. Păucescu nu va include în ediţia sa din publicistica poetului la „Timpul” nici un articol din 1882-1883. După ce devine organ de presă al „opoziţiei coalizate”, „Timpul” este în declin evident şi Maiorescu deplânge „limbagiul la care se coborâse” (28, p. 212). De altfel, „Timpul” fuzionează în 17 martie l884 cu „Binele public” şi în locul lor apare „România”, organ de presă al „Partidului liberal-conservator”.

Eminescu îşi începe publicistica politică cu o polemică cu presa din Imperiul austro-ungar în sprijinul revendicărilor românilor de sub stăpânirea acestuia şi o încheie la „Timpul”, în ajunul prăbuşirii sale intelectuale, tot cu o polemică, cu aceeaşi presă, în care condamnă asuprirea naţională şi practicile demagogice în viaţa politică.

 

2. Epilogul publicisticii eminesciene.

Colaborarea lui Eminescu la „România liberă”, în noiembrie 1888, marchează reintrarea sa în gazetărie, după o întrerupere de mai bine de cinci ani. Cotidianul „tinerilor liberali” se declară, încă din 16 ianuarie 1885, organ de presă al grupării junimiste din Partidul conservator. Eminescu pledează şi aici pentru schimbarea „relaţiilor” de muncă spre a veni în sprijinul „celor nemulţumiţi”. De la „România liberă”, Eminescu trece la „Fântâna Blanduziei”, la care colaborează în decembrie 1888 şi în ianuarie 1889. Poetul se pronunţa şi aici în sprijinul ridicării „stărei igenice şi materiale a cultivatorilor”. Colaborarea la aceste publicaţii se înscrie ca un epilog în ansamblul publicisticii eminesciene.

 

III. PUBLICISTICA DE LA TIMPUL” ÎN EDIŢIILE CRITICE

 

Există opinia potrivit căreia ediţiile întocmite de I. Creţu din publicistica lui Eminescu Opere, în patru volume, din 1939 şi Opera politică, în două volume, din 1941, cele mai cuprinzătoare din proza politică eminesciană ce le avem până acum, ar fi abuzive în sensul că s-ar fi inclus în ele un mare număr de articole ce nu aparţin poetului. Se are în vedere nu atât publicistica din „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare”, „Românul” şi „Curierul de Iaşi”, tipărită de noi în OPERE, IX şi din care I. Creţu include în ediţie numai 20 de articole, cât mai ales cea de la „Timpul” din care tipăreşte vreo 320 de articole. Dintre acestea figurează în ediţiile anterioare vreo 60-70 de articole. Ediţiile lui I. Creţu tipăresc, cum nu este greu de observat, un număr considerabil de articole rămase îngropate în coloanele cotidianului bucureştean, fapt ce, la vremea aceea, apare drept abuziv.

Problema se pune însă în cu totul alţi termeni.

În perioada noiembrie 1877 şi iunie 1883, când Eminescu lucrează în redacţia „Timpului”, apar din acest ziar 1631 de numere. Din calculul întreprins se impune să fie scoase numerele pentru două luni din vara anului 1878, când poetul traduce, la Floreşti, în Oltenia, primul volum din tratatul lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumanen, apoi numerele din iunie 1882, când pleacă la Constanţa, într-un concediu şi, de asemenea, numerele pentru câteva săptămâni din acelaşi an, când ştim că a fost internat în spital. Mai trebuie observat că în perioada 1882-1883 poetul avea obligaţia, ca prim-redactor pentru partea politică, să dea câte trei articole pe săptămână. Procedând cu o maximă stricteţe limitativă, Eminescu nu colaborează în jur de 200-230 de numere. Mai rămân în discuţie vreo 1400 de numere din „Timpul” la care poetul avea obligaţia să colaboreze, în raport cu funcţiile pe care le deţinea în redacţie.

Ediţia lui I. Creţu, Opera politică, două volume, din 1941, reproduce din „Timpul”, cum am văzut, 320 de articole. Mai multe articole din ediţia lui I. Creţu nu sânt însă de Eminescu.

Unul dintre acestea se întinde, cum se va vedea mai departe, pe nu mai puţin de 20 de numere. Rămân în discuţie vreo 290 de articole. Cu aceste articole Eminescu ca redactor, redactor-şef şi prim-redactor nu ar acoperi nici măcar numerele pe un singur an din cotidianul bucureştean. „Timpul” apare în 1880 şi 1881, când Eminescu îl conduce ca redactor-şef, în 290 de numere şi respectiv 296 de numere. Raportând cele 290 de articole din ediţia I . Creţu la cele 1400 de numere, la care trebuia să colaboreze poetul, rămân descoperite 1110 numere. Apare de neânţeles pentru care motiv Eminescu, cu o activitate prodigioasă la „Curierul de Iaşi”, intrat în redacţia „Timpului”, s-ar fi mărginit numai la câteva articole pe lună şi aceasta vreme de aproape şase ani. Nimeni nu ar fi menţinut un redactor, necum un prim-redactor, şi cu atât mai mult un redactor-şef, numai cu o asemenea contribuţie în susţinerea unui cotidian politic.

Publicistica lui Eminescu este judecată cu o optică îngustă şi în recuperarea ei din cotidianul bucureştean s-a procedat selectiv şi nu exhaustiv. S-au reţinut, astfel, numai articolele de cea mai înaltă ţinută jurnalistică, îndeosebi sub aspect polemic. Poetul face însă la „Timpu l” gazetărie cotidiană. Îi aparţin, astfel, comentariile operative pe diferite teme la ordinea zilei, notele redacţionale, introducerile la materialele reproduse din alte publicaţii. Îi aparţin, de asemenea, traducerile din presa străină, cu precădere cea germană. Nimic nu justifică omiterea lor dintr-o ediţie integrală. Orânduirea strict cronologică şi a acestor texte, în suita celorlalte articole, oferă unica posibilitate în cunoaşterea exactă a diversităţii preocupărilor lui Eminescu şi a desfăşurării, î n timp, a publicisticii sale. Alte ediţii, de alt tip, se pot limita să preia numai anume texte şi să le orânduiască după alte criterii.

Ziaristica nu reprezenta pentru Eminescu numai o obligaţie de serviciu, ci răspundea structurii personalitătii sale. Ea constituia pentru poet, cu alte cuvinte, modalitatea prin care întreţinea dialogul public cu contemporanii. Eminescu susţine acest dialog cu o devoţiune rar întâlnită şi o dăruire ce merge până la sacrificiul de sine.

Eminescu îl informează pe Iacob Negruzzi în februarie 1878 asupra muncii sale în redacţia cotidianului bucureştean. Poetul se scuză că nu putuse răspunde la scrisorile primite de la ieşeni. „Dacă n-am scris multora din ei cauza e că la «Timpul» am fiece zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) şi această masturbaţie intelectuală ne face incapabili de-a ne aduna minţile” (OPERE, XVI, 348). Situaţia aceasta nu se schimbă nici mai târziu. Poetul îi scrie tatălui său în 18 martie 1881, că nu-i putea îndeplini rugămintea să vină acasă, fie şi numai pentru câteva zile. „Aş dori din toată inima să vin acasă, să văd dac-aş găsi vr-un om de încredere, care să-mi ţie locul, căci negustoria asta, pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te ingăduie să închizi o zi dugheana şi să mai iei lumea în ca p, ci toate zilele trebuie omul să-şi bată capul ca să afle minciuni nouă” (OPERE, XVI, 188-189).Eminescu ţinea să adauge că îi era „acru de cerneală şi condei”. Poetul îi scrie şi Veronicăi Micle în 11 ianuarie 1882,

că deschiderea Parlamentului îi ocupa tot timpul (OPERE, XVI, 190). Veronica Micle îl învinuia, în scrisoarea din 28 februarie 1882, că nu avea altă preocupare decât activitatea de la ziarul bucureştean (OPERE, XVI, 637). Eminescu se referă la activitatea sa la „Timpul” şi în scrisoarea către Lascăr Catargiu, din 16 februarie 1883, în care arată că îi aparţineau în anii când lucrează la redacţia ziarului „nenumărate coloane” (OPERE,XVI,195-196). I. Slavici ne informează, la rândul său ,că Eminescu practica o gazetărie cotidiană şi combătea „m ultele rele ce se iveau în fiecare clipă împregiurul lui” (92, p. 114).

Judecând publicistica lui Eminescu în contextul acestor mărturii, apare ridicol să o reducem la 300-400 dc articole pe întinderea a aproape şapte ani. Coala de tipar cuprindea la „Timpul” formatul obişnuit de ziar în patru pagini, cu cinci coloane de pagină. Se tipăreau, obligatoriu, în prima pagină, telegramele externe, care acopereau, în general, o jumătate de coloană, un editorial, în care se tratau probleme de interes general, pe m ai multe coloane, şi cel puţin un comentariu privind evenimentele cotidiene interne şi externe. Eminescu introduce, ca redactor-şef, şi un al doilea editorial, pe care îl întocmeşte, cu puţine excepţii, tot el, pe tot parcursul anilor 1880-1881. Două pagini ale ziarului, a doua şi a treia, erau destinate cuvântărilor din Adunarea deputaţilor şi din Senat, reproducerilor din presa română şi străină şi informaţiilor din viaţa politică şi culturală. Ultima pagina se destina reclamelor.

Examinând activitatea lui Eminescu la „Timpul” în concordanţă cu mărturiile sale, cu ale lui I. Slavici şi cu ale altor contemporani, ar trebui să-i atribuim în jur de 2000 de articole. Noi tipărim în secţiunea publicisticii la „Timpul” (vol. X-XIII) în jur de 1200 de articole certe şi vreo 70 de articole incerte. Alăturăm la acestea 124 texte, concepte şi extrase, transcrise din manuscrise, neincluse în ediţiile anterioare. Ediţia de faţă vine, faţă de ediţia I. Creţu, cu un spor de vreo 1100 de articole. Această creştere specta culoasă apare de neânţeles pentru cine nu ţine seama de conştiinţa profesională a poetului, împinsă, cum arată contemporanii săi, până la ultimele limite.

Creşterea de 1100 de articole se explică prin includerea textelor din manuscrise, prin noi iden tificări şi prin traducerile din presa străină, foarte numeroase, ce nu se tipăresc în ediţiile anterioare. Cu toate acestea, activitatea ziaristică a lui Eminescu la „Timpul”, aşa cum este cuprinsă în ediţia de faţă, este departe de-a ilustra întreaga muncă ce-o desfăşoară poetul în redacţia cotidianului bucureştean. Se constată, astfel, o diferenţă foarte mare (peste 900 de articole) între numărul celor tipărite de noi şi numărul celor ce bănuim a rezulta din umplerea, zilnic, împreună cu Slavici, a unei coli de tipar. Activitatea lui Eminescu la „Timpul” nu constă însă exclusiv din elaborarea de articole originale. Ea include şi reproducerile din alte publicaţii, importante pentru cunoaşterea opţiunilor poetului. Aceste texte nu pot figura într-o ediţie a scrierilor sale.

Pornind de la aceste constatări, convenim uşor că ediţiile anterioare din publicistica lui Eminescu- inclusiv cele ale lui I. Creţu- sânt, în adevăr, abuzive, însă nu prin ceea ce cuprind, ci prin ceea ce omit, fie datorită principiu lui selectiv, fie datorită dificultăţilor întâmpinate în identificarea articolelor, fie cu bună ştiinţă din alte considerente. Să ilustrăm cu câteva exemple. Studiul Creditul mobiliar este inclus atât în ediţia din 1914, cât şi în ediţiile lui I. Creţu din 1939 şi 1941. Ne oprim la acest studiu pentru faptul că el se păstrează şi în manuscrisul 2264, în două caiete compacte, încât nu se pot ridica obiecţii cu privire la paternitatea eminesciană. Studiul face parte dintr-o familie de texte, cum se vede din manuscrise, din care ediţiile amintite mai sus nu tipăresc decât două. Au rămas îngropate în coloanele „Timpului” alte cinci articole din această familie de texte, care nu figurează în nici o ediţie anterioară. Asistăm, pe de altă parte, şi la omisiuni cu b ună ştiinţă. I. Creţu nu retipăreşte în ediţia sa din 1941 articole ca [„« Spre răsărit şi nu spre apus » … „] şi [„Mulţămită împrejurărilor … „], fără să dea explicaţii pentru excluderea lor. În primul, Eminescu critică în termeni necruţători politic a expansionistă germană „Drang nach Osten”, iar în al doilea face aprecieri elogioase cu privire la evreii care înţeleseseră să pună interesele ţării mai presus de interesele personale.

Publicistica eminesciană, dezgropată din coloanele cotidianului bucureştean în integralitatea sa, permite să se dea o judecată dreaptă şi definitivă asupra acestui sector din activitatea sa, cu nimic inferior, cum arată G. Călinescu, creaţiei literare.

 

IV. PATERNITATEA ŞI UNELE ASPECTE ALE METODEI DE LUCRU

Eminescu nu-şi semnează articolele din „Timpul”, cum se proceda în presa vremii, şi dă chiar explicaţii asupra acestei practici. Articolele nesemnate reprezentau orientarea generală a ziarului şi-l angajau în faţa organelor administrative. Procesele de presă sau de altă natură se intentau redactorului-şef, cum se întâmplă şi în cazul cotidianului bucureştean. Articolele semnate se consideră că exprimau puncte de vedere personale şi răspunderea revenea numai autorului lor. Numele lui Eminescu apare prima dată în cotidianul bucureştean în septembrie 1877, când I. Slavici îi reproduce, cum am arătat mai sus, articolul Observaţii critice, publicat în „Curierul de Iaşi”. Semnează, apoi, Scrisoarea III, reprodusă din „Convorbiri literare”, poem în care unii contemporani văd un pamflet în versuri îndreptat împotriva liberalilor. Poetul semnează cu numele său, cât lucrează în redacţie, un singur articol, Materialuri etnologice, răspunsul pe care îl dă lui N. Xenopol şi cu iniţiale recenzia la prozele lui I. Slavici Novele din popor şi o alta la culegerea lui E. Băican, Literatura populară, reprodusă de acesta ulterior şi ca prefaţă la antologia sa. Eminescu se foloseşte şi de un pseudonim, Fantasio, cu care semnează trei articole, Babele au trecut, Un răspuns d-lui C.A. Rosetti şi Al doilea răspuns d-lui C.A. Rosetti, toate din 1882. Pseudonimul Fantasio este folosit şi de alţi colaboratori ai cotidianului bucureştean. Nu-i pot fi atribuite nici articolele semnate Cenzor, Nemesis sau cu alte pseudonime. Să precizăm, tot aici, că în epoca anterioară gazetăriei de la „Timpul” Eminescu semnează cu numele său, cu iniţiale şi cu pseudonimul Varro 16 articole şi documente, acestea din timpul pregătirilor pentru Serbarea de la Putna, din august 1871. Să mai notăm şi faptul că la reintrarea în gazetărie îşi semnează numai cu iniţiale toate cele 6 articole publicate în „România liberă” şi în „Fântâna Blanduziei” în 1888-1889.

Judecând articolele semnate în ansamblul publicisticii eminesciene nu este greu de observat că ele ocupă, ca număr, un loc neânsemnat. Se impune să ţinem seama şi de faptul că articolele semnate sânt dispersate pe parcursul întregii activităţi gazetăreşti a poetului şi chiar dacă oferă elemente preţioase în stabilirea paternităţii, acestea nu sânt totuşi suficiente să cuprindem toată publicistica eminesciană. Situaţia se complică şi mai mult în epoca gazetăriei la cotidianul bucureştean pentru care avem de altfel şi cele mai puţine articole semnate. Mărturiile contemporanilor arată că articolele se citeau în redacţie, cel puţin între 1877-1879, încât expresiile luate în considerare singure nu mai constituie un criteriu atât de sigur în stabilirea paternităţii. I. Slavici evocă munca în redacţia cotidianului bucureştean în pagini memorabile. „Luaserăm adecă Eminescu şi eu- scrie prozatorul- încă de la Viena obiceiul de-a citi împreună tot ceea ce fie unul, fie altul avea de gând să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu.

Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi, cât şi ceea ce scria el însuşi.

Citea mai întâi articolul în întregimea lui, ca să ne putem da seama despre «impresiunea generală». Urmau asupra vederilor generale discuţiuni, care se-ntindeau foarte departe, pătrunzând din politică în economia naţională, în etică şi-n estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află azi ţara, discuţiuni vii şi variate, care nu se mai puteau sfârşi [ … ]

– Manuscript! striga băiatul din zeţărie, ivindu-se în prag. Eminescu lua la goană pe imbecilul soios care îndrăznea să turbure prin prezenţa lui discuţiunile.

– Bine – ziceam eu – dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru.

– Dă-o dracului gazeta! întâmpina Caragiali. Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui.

Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se-ncepea discuţiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziţiune cu propoziţiune, vorbă cu vorbă” (92, IX, p. 156-157).

T.V. Ştefanelli arată, la rândul său, că Eminescu lasă ca un articol început de el să fie continuat de Caragiale, cu „ce-i va plesni prin minte” (25, p. 160).

Metoda de lucru a celor trei scriitori explică faptul că unele articole sânt atribuite, rând pe rând, lui Eminescu, Caragiale şi Slavici. Articolele lui Slavici depăşind în unele perioade pe cele ale lui Eminescu, ca număr, cuprind suficiente elemente, cum arătăm mai departe, pentru identificarea autorului lor. Caragiale dă puţine articole şi ele se disting prin critica micii burghezii orăşeneşti şi structura discursului critic ce ne îndrumă spre „momentele” sale. Dramaturgul este mai activ în susţinerea părţii literare din cotidianul bucureştean.

Există opinia că articolele tratând probleme economice, bancare, financiare, ar aparţine în exclusivitate unor persoane anume însărcinate să se ocupe de aceste domenii. Se aduc în discuţie numele unor membri marcanţi ai Partidului conservator. „Scriau articole pentru «Timpul» membrii Partidului- ţine să precizeze Slavici- când erau «inspiraţi», însă aceştia numai rar de tot aveau timp pentru « Timpul » şi inspiraţiunile erau şi ele rare, «băieţii» rămâneau de capul lor, ceea ce pe ei nu-i supăra deloc” (92, IX,p. 94, 95). Se explică de ce în absenţa unor redactori de specialitate Eminescu se vede silit să abordeze domenii, aparent străine de pregătirea şi preocupările sale. Nimic nu ilustrează mai bine această situaţie decât familia de articole Creditul mobiliar, încărcate de cifre şi o terminologie de cea mai strictă specialitate.

Cînd examinăm publicistica lui Eminescu la „Timpul” ţinem seama de concepţia social-politică a poetului şi de întreaga desfăşurare a activităţii sale gazetăreşti. Pornim, cu alte cuvinte, de la privirea de ansamblu asupra ei. Nu există o graniţă strict delimitată între publicistica de la „Curierul de Iaşi” şi cea de la „Timpul”. Problemele puse în discuţie în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare” în 1876, revin în zeci de articole din cotidianul bucureştean. Simpatiile şi antipatiile poetului din publicistica din perioada ieşeană, exemplificările şi chiar expresiile tipice se întâlnesc şi în articolele din cotidianul bucureştean. Creaţia literară oferă şi ea elemente pentru cadrul general în stabilirea paternităţii.

Materialul de bază de la care pornim în stabilirea paternităţii îl constituie manuscrisele. Eminescu îşi elabora editorialele acasă, cum rezultă din amintirile lui Slavici şi din alte izvoare, şi în redacţie întocmea prezentările pentru articolele şi materialele reproduse din alte publicaţii. Poetul păstrează o bună parte din articole sau concepte parţiale. Un manuscris miscelaneu, 2264, însumând aproape 450 de file, reuneşte texte de aceasta natură, însă ele sânt risipite şi prin alte caiete.

Poetul îşi face, pe de altă parte, un mare număr de extrase din diferite tratate ştiinţifice. Conceptele din manuscrise au corespondent în peste 100 de articole din cotidianul bucureştean. Extrasele sânt şi ele integrate în articole, formând armătura lor ştiinţifică. Manuscrisele oferă, sub acest aspect, indicaţii surprinzătoare şi câteva rânduri dintr-o notă, aparent fără însemnătate, conduc la stabilirea paternităţii unei familii de articole eminesciene din cotidianul bucureştean. Două fragmente răzleţe, [„În articolul nostru … „] şi [„Îndată ce … „], păstrate în manuscrisul miscelaneu 2264, 357r, 395r, conduc la stabilirea paternităţii pentru 6 articole, [„Abia apucarăm să zicem…”] din 31 octombrie 1879, [Persoane onorabile …”] din 3 noiembrie 1879, [„În articolul nostru…”] şi [„Primim de la d. Fleva…”] amândouă din 6 noiembrie 1879, [„Mare supărare am cauzat…”] din 10 noiembrie 1879 şi [„La ce serveşte discuţia .. .”] din 14 noiembrie 1879. Eminescu practică aici, cum procedează în numeroase împrejurări, sistemul trimiterii de la un articol la altul. Din această familie de texte s-a tipărit în volum numai cel din urmă, însă nu în ediţiile lui Eminescu, ci ale lui Caragiale. Un alt fragment, [„Şi pe cei ce se-ncercau…”], din manuscrisul 2264, 291r, conduce la stabilirea paternităţii articolului Studii exegetice asupra unei parabole care lipseşte în Sfânta Scriptură, din 12 decembrie 1878, care cuprinde elemente preţioase pentru stabilirea paternităţii serialului Scrisoarea unui ministru din noiembrie 1880.

Conceptele din manuscrise stau la baza stabilirii unor familii de texte, ca în exemplele de mai sus, neincluse în nici o ediţie anterioară. Merită să consemnăm şi faptul că unele din aceste articole ne relevă şi o faţă „caragialeană” în publicistica eminesciană. De altfel, „caragialeană” este şi scrisoarea poetului către tatăl său, din 18 martie 1881, în care prezintă gazetăria „negustorie de gogoşi şi de braşoave”.

Pornind de la manuscrise spre textele de bază din „Timpul”, tipărim în secţiuni separate şi textele din caietele poetului. Procedînd în felul acesta, poate fi urmărită mai bine interdependenţa dintre textele din manuscrise şi articolele publicate în cotidianul bucureştean.

Paternitatea eminesciană este în afara oricărei discuţii pentru cele 33 de articole, din 1880-1881, cuprinse în ediţia lui Gr. G. Păucescu din 1891. Gr. G. Păucescu luând în 1882 conducerea redacţiei a lucrat, în continuare, cu poetul până în 1883. Ediţia oferă elemente preţioase în stabilirea paternităţii pentru un mare număr de articole, din anii când Eminescu conduce „Timpul” ca redactor-şef. Deşi luăm ca bază ediţia lui Gr. G. Păucescu, articolele nu le reproducem de aici, ci direct din cotidianul bucureştean întrucât editorul nu tipăreşte integral textele.

Contemporanii ne-au lăsat mărturii importante pentru identificarea articolelor lui Eminescu. I. Negruzzi este cel dintâi dintre junimişti care atrage atenţia asupra suitei Icoane vechi şi icoane nouă, iar T. Maiorescu dă în jurnalul său indicaţii preţioase în legătură cu activitatea lui Eminescu la cotidianul bucureştean. Criticului îi aparţine şi precizarea potrivit căreia studiul său, Despre situaţia politică a României, se publică în „Timpul” în traducerea poetului, în ultimul număr din 1880.

Statutul multor articole este stabilit de editorii anteriori, cu argumente asupra cărora nu încape discuţie. Acesta este şi motivul pentru care indicăm prima apariţie în volum, fără să reluăm şi motivarea din ediţiile respective. De alfel I. Creţu, care stabileşte statutul pentru cel mai mare număr de articole, trimite şi la manuscrise, din care reproduce însă numai fragmente. Noi le tipărim şi pe acestea, cum am mai arătat, integral şi însoţite de un aparat critic.

La stabilirea paternităţii textelor eminesciene, ne călăuzim după principii care au stat, în parte, şi în atenţia editorilor anteriori. Găsim potrivit să facem o prezentare a lor, spre a ilustra şi mai bine complexitatea şi dificultăţile întâmpinate în această operaţie de recuperare a scrisului eminescian din presa vremii.

Publicistica lui Eminescu la „Timpul” este orientată spre viitor şi poetul, preocupat de destinul poporului nostru, oferă contemporanilor, permanent, „icoane noi” şi „icoane vechi” prin care exemplifică mersul societăţii româneşti. Poetul judecă desfăşurarea evenimentelor istorice ca ireversibile şi, când evocă „icoane vechi”, se opreşte numai la acele epoci caracterizate prin stabilitate şi progres în toate domeniile. Eminescu declară categoric că România se impunea să iasă din stadiul de ţară agrară şi să devină ţară industrială. Poetul apreciază că instituţiile introduse la noi din ţările apusene, instituţii numite „forme fără fond”, reprezentau o realitate istorică. Pentru acest motiv nu pledează pentru înlăturarea lor, ci pentru investirea cu un conţinut real, prin ocuparea tuturor funcţiilor cu oameni cu pregătire, devotaţi şi cinstiţi. Eminescu nu-şi teoretizează sistemul de gândire, însă acesta este perfect articulat şi implicat în publicistica sa. Concepţia privind natura statului, rolul capului statului, al organismelor statului este definitiv structurată încă din primele articole pe care le publică în „Federaţiunea” în 1870. Aceasta are la bază primatul muncii, de la care nu face nici o concesie pe întreg parcursul activităţii sale ziaristice. Raţiunea de-a fi a statului, cu toate organismele sale, şi a partidelor politice, sta, cum arată în zeci de articole, în apărarea forţelor productive şi în îngrădirea elementelor improductive. Poetul vedea asigurat viitorul poporului nostru numai în funcţie de apărarea şi dezvoltarea „claselor pozitive”. Orientarea spre viitor, permanenta alternanţă între „icoane noi” şi „icoane vechi”, afirmarea, uneori cu violenţă, a primatului muncii şi condamnarea necruţătoare a improductivităţii sub toate aspectele oferă tot atâtea elemente care disting net articolele poetului de ale celorlalţi redactori.

Importante în stabilirea paternităţii sânt, în egală măsură, incursiunile în istoria naţională, pentru care găsim însemnări şi în manuscrise. Figurile istorice pe care le invocă sânt Mircea cel Mare, Alexandru cel Bun, Matei Basarab, Ştefan cel Mare. Sânt figuri istorice la care se opreşte şi în studiul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare” în 1876. Poetul aduce în discuţie aceleaşi argumente care se referă la stabilitatea domniilor respective şi progresul realizat în toate domeniile vieţii sociale şi politice. Din istoria naţională mai nouă, Eminescu se opreşte la Alexandru Ioan Cuza, pe care îl cunoaşte şi personal, în timpul studiilor la Viena. Eminescu vine cu o intuiţie a istoriei naţionale care depăşeşte pe cea a specialiştilor din vremea sa. Poetul demonstrează, astfel, ca actul lui Mihai Viteazul privind „legarea de pământ” privea numai populaţia „flotantă” şi nu şi răzeşii şi alte categorii sociale. Măsuri asemenea celei a lui Mihai Viteazul se iau, arată poetul, şi în alte ţări ori de câte ori vicisitudinile istorice fac ca populaţia să-şi părăsească aşezările în faţa invaziilor străine.

Examenul stilistic folosit cu precădere de editorii anteriori îl extindem asupra întregii publicistici eminesciene, nu numai a celei de la „Timpul” şi îl corelăm, permanent, cu sistemul de gândire al poetului şi cu celelalte elemente la care ne referim mai departe. Sânt specific eminesciene un număr de vocabule cu frecvenţă în manuscrise şi în publicistica din „Curierul de Iaşi” şi în cea din cotidianul bucureştean. Dintre acestea notăm câteva: aserţiune, blagomanii, cabală, chezaşui, cenuşer, concese, erija, factice, feneanţi, gera, ignominii, ilot, inic, inept, logomahi, malonest, palinodii, pană (condei), paralogism, pehlivănie, predmet, preexistenţă, premis, prevaricaţiuni, problem, procede, prorupe, proviant, malonestitate, semibarbarie, sibarit, sibila, silogistic, sinalagmatic, sofismă, spurii, transige, turpitudini, urieşesc, xenocraţie. Sânt de consemnat şi câteva expresii tipice, unele şi cu mare frecvenţă: apucături sofiatice, bandă de exploataţie, ban roşu, bani calpi, bob numărat, canale de scurgere, capacităţi problematice, caracter problematic, cavaler de industrie, căldarea patimilor momentane, cenuşa din vatră, cheltuială de fraze, civilizaţie calpă, clasă pozitivă, clina concesiilor, cocoterie offenbachiană, cod al şiretlicului gazetăresc, coji indigeste, companie de exploataţie, conspirători nocturni, cordon al ordinului Sfintei Cânepe, cupiditate de clică, cusur subţire, dinastie moşneană, docilitatea conştiinţei ciracilor, documentele în mână, dovadă pipăită, elasticitatea conştiinţei ciracilor, erijată în titlu de merit, expresii lunecoase, fenomenologia frazei advocăţeşti, fineţe bizantină, fraze franţuzeşti, gheşefturi de toată mîna, hidoasa pocitură, industrie de palavre, judecata răzăşească, limbă păsărească, mlaştina de scurgere, mucul condeiului, neagră calomnie, neagră mulţime, neagră străinătate, negustori de principii, oameni speciali, onestitatea nu se mânâncă cu lingura, organul sibariţilor, palavre politice, patrioţi de industrie, patrioţi de meserie, patrioţi de toată mâna, păsăreasca gazetarilor, plebea postulanţilor, procedări de codru, reputaţii uzurpate, sămânţă de vorbe, scabroase afaceri, scoată la maidan, societăţi de exploatare, socoteală răzăşească, stele pe cerul ţării, suflete problematice, tagma patrioţilor, tertipuri uzate, titluri de recomandaţie, târzii la minte, trăsătură de condei, vatra strămosească. Specific eminesciană este numirea secolelor: suta a… (paisprezecea, cinsprezecea etc.). Expresia preferată a poetului este însă: naturi catilinare, cum voia să-şi intituleze romanul Geniu pustiu din tinereţe. Expresia este folosită frecvent şi în publicistică sub mai multe forme: bande catilinare, clică catilinară, gunoi al catilinarismului, naturi catilinare, perversitate catilinară.

Eminescu manifestă o adevărată predilecţie pentru dictoanele şi expresiile latine şi le întîlnim în aproape toate articolele sale. Marea majoritate a acestor dictoane şi expresii erau însă de circulaţie generală. Notăm cîteva folosite de poet mai des: a priori, ab antiquo, ad absurdum, ad hominem,ad referendum, ad rem, calumniare audacter casus belli, de facto, de jure, de mortuis nil nisi bene, ejusdem farinae ex professo, Hannibal ante portas, in abstracto, in snspenso, manu propria, mutatis mutandis, occasio legis, persona grata, petitio principii, post festa, pro forma, res nulliuss, şi nequa non, tale-quale, ubi bene ibi patria. Întîlnim şi dictoane şi expresii care, în contextul expunerii, mai ales istorice, şi în asociere cu alte elemente, oferă indicaţii în stabilirea paternităţii. Notăm cîtova din ele: de nobis sine nobis, distinguendum est, ex ungue leonem, foetor caprinus, glebae adscriptio, jure gentium, jure olachale, laudatores temporis acti, manu militari, non idem est şi duo dicunt idem, per fas et nefas, plebs scribax, quod licet Jovi non licet bovi, sapienti sat, stat pro ratione voluntas. Dintre acestea face parte şi titulatura lui Mircea cel Bătrîn: Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotas. Întîlnim şi expresii latine confecţionate ad hoc de poet: post republicam Ploestensem.

Eminescu îşi face pregătirea intelectuală la instituţiile germane de învăţământ şi se păstrează şi în manuscrise numeroase însemnări în această limbă. Poetul foloseşte pentru termenii româneşti echivalente germane, trecute şi în paranteză. Să exemplificăm: consiliu economic (Volkswirthschaftsrath), dobândă (Kostelgeld), procură (Vollmacht), reprezentaţiune executivă (Vorstand). Nu este însă mai puţin adevărat că, expresii ca Bin nun so klug als wie zufor, pentru sânt atît de cuminte cum am fost şi mai înainte, sau Nationalitatenschwindel pentru panglicăria naţionalităţilor nu puteau ieşi decât de sub pana poetului. Slavici foloseşte şi el expresiile germane, însă destul de rar şi cu precădere din domeniul educaţiei şi învăţămîntului.

Publicistica eminesciană la „Timpul” oferă un spectacol neaşteptat prin utilizarea largă, a expresiilor în limba franceză. Transcriem câteva: a la vapeur, apres nous le deluge, ballon d’essai, car tel est notre bon plaisir, car telle est la raison d’tat, coute demi-monde, faisons-les tout dire, mais ne les laissons pas tout faire, jeunesse doree, morgue espagnole, mot d’ordre, mot de patrie, noblesse oblige, pied de nez, raison d’tat, raison suffisante, par excellance, sans peur et sans reproche, savoir faire, savoir vivre. Eminescu foloseşte şi pentru operaţiile bancare terminologia franceză. Să exemplificăm: a decouvert, a outrance, a tout prix, baisse, depart, en detail, en gros, hausse, haut-banque, haut-finance, lettre de charge, recouvrement de traites. Asemenea termeni şi alţii din acest domeniu se întâlnesc, fără excepţie, şi în manuscrise. Dintre termenii în alte limbi se întâlneşte mai des englezescul self-government.

Eminescu apelează în caracterizarea unor personalităţi din vremea sa la epitete care oferă şi ele indicaţii în stabilirea paternităţii. Carol I este „Carol îngăduitorul” şi „Rampsint Îugăduitorul” pentru lipsa de autoritate în viaţa statului. I.C. Brătianu este numit pentru politica dictatorială „Cancelarul de la Măgura” şi „Cancelarul de pe malurile Dâmboviţei” ; C.A. Rosetti este „pocitură” şi „hidoasă”. Excepţie fac numai epitetele atribuite lui C.A. Rosetti, care sânt preluate de la V. Alecsandri, însă devin „eminesciene” prin larga utilizare. Să mai notăm câteva asemenea caracterizări pentru alte persoane: Gh. Chiţu („Preaosfinţia sa musiu Chiţu”), V. Boerescu („marele om de stat”), I.C. Fundescu („Ionel Cocîrdel”), Simeon Mihălescu („Simeon Cucernicul”,„Simion Cuviosul”), B.H. Stroussberg („regele Strousberg”), A.M. Warszavsky („ilustrul Warszawsky”). Poetul îi compară pe unii oameni politici cu Hoedel şi Nobiling, cunoscuţi prin atentatele puse la cale în Germania. Un element de recunoaştere a articolelor lui Eminescu îl constituie şi onomastica creată de poet: Caradale, Ghiriţopoli, Costinosti, Grădişteni, Mărgăriteşti, Pătărlăgeni, Stăneşti, precum şi numirile ce le dă unor ziare: „Pseudo-Românul” pentru „Românul”, „Cobza lui Faraon”, „Daraua lui Faraon”, „Vocea lui Faraon” pentru „Telegraful”. Mai notăm, tot aici, numirile ce le dă României din vremea sa: America dunăreană, America Orientului, Californie, Eldorado, pentru a defini o situaţie de colonie a ţărilor apusene.

Elemente pentru stabilirea paternităţii oferă şi unele „ticuri stilistice”, pe care le luăm în considerare, de asemenea, cu multă prudenţă. Notăm câteva din ele: cată să … (admitem, să fie etc.), cu asupra de măsură, cu de prisos, nici au ceva (de învăţat, de spus etc.). Se întâlneşte mai frecvent: în fine, chiar în deschiderea editorialelor, ca să fie reluat de repetate ori în desfăşurarea discursului critic.

Probleme importante ridică şi ortografia, care nu era normată şi în legătură cu care se purtau discuţii între specialişti. Ziariştii foloseau ortografia publicaţiei la care colaborau. Eminescu nu face excepţie. Publicistica sa din epoca studiilor universitare este cea a presei transilvănene, care caută să se emancipeze de etimologism. Eminescu foloseşte la „Curierul de Iasi” şi la „Timpul” ortografia fonetică, care era şi a „Convorbirilor literare”, şi pledează pentru introducerea ei şi în presa transilvăneană. Perturbări se produc în paginile cotidianului bucureştean din 1882, când vine la conducerea ziarului Gr. G. Păunescu şi intră în redacţie colaboratorii săi de la „Dreptul” şi apoi şi de la „Binele public”. Ortografia singură nu oferă elemente certe în stabilirea paternităţii în publicistica dinainte de ianuarie 1882 şi cu atât mai puţin după această dată. Sânt epoci întregi când poetul nu supraveghează tipărirea articolelor şi sânt de presupus imixtiuni ale tipografilor. Să mai notăm că un ziarist ca N. Basarabescu, criticat de Eminescu pentru lipsa de talent, întocmeşte editoriale cu „expresii eminesciene”, pe care le trimite direct la tipografie Acesta este şi motivul pentru care poetul îi scrie lui Lascăr Catargiu cum am arătat mai sus, că intenţiona să-şi dea demisia din redacţia cotidianului bucureştean.

Mai importante decât particularităţile ortografice sânt în stabilirea paternităţii acele expresii din publicistică- şi nu puţine- pentru care avem echivalenţe şi în creaţia literară. Să dăm şi aici câteva exemple: au început a lua faţa pământului românesc pe copitele lor, a spera mereu într-un mâne, trăind mereu într-un vecinic azi, capiştea minciunii, copiii bătrâni şi plini de patemi, enigmă nesplicată, forţă urieşească, idolul de fier cu picioare de lut, lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, mulţimea săgeţilor române întunecând văzduhul, neam vine şi neam trece, pieri în umbra vremilor, privitori numai ca la teatru, puteri urieşeşti, se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte, Sfinte Brahm, Sybaris, şi-a întins umbra puterii asupra a trei continente, temniţele destul de largi. Avem însă aici şi mărturii privind organicitatea scrisului eminescian.

Luăm în considerare, cu rezerva cuvenită, şi unele elemente de conjunctură. „România liberă”, organul de presă al „tinerilor liberali”, comentează cu simpatie editorialele lui Eminescu, dă extrase din ele şi trece peste cele care ştia că nu aparţin poetului. Explicaţia stă în faptul că redactorii de la „România liberă”, în parte transilvăneni, ţineau legături strânse cu cei de la „Timpul” şi comentau editorialele. Să mai notăm că preţuirea ce-o arată poetului redactorii l,României libere” vine să explice şi colaborarea sa la acest ziar în 1888.

Prezenţa articolelor în ediţiile anterioare nu o luăm în considerare în stabilirea paternităţii. Excepţie fac ediţia lui Gr. G. Păucescu şi cea a lui I. Creţu din 1941, pentru motivele şi cu rezervele arătate mai sus. Publicistica de la „Timpul” o reexaminăm din nou, cum procedăm şi cu cea din epoca ieşeană. Multe articole din ediţiile anterioare, inclusiv cea a lui I. Creţu, nu figurează şi în ediţia noastră. Pentru toate articolele omise facem menţiune la locurile respective şi indicăm argumentele pe care ne întemeiem. Este şi motivul pentru care nu insistăm asupra tuturor omisiunilor. Mai importantă este însă lăsarea în afară a studiului Bucovina şi Basarabia, inclus de I. Creţu în ediţiile sale şi tipărit şi în volum separat. Studiul este o parafrazare a documentelor Hurmuzaki şi aparţine lui I. Slavici, care îngrijea tipărirea lor. Discursul critic este elaborat în topica frazei şi vocabularul tipic prozei slaviciene.

Deşi folosim în stabilirea paternităţii ceea ce am numi metoda combinată, coroborând cât mai multe elemente- niciodată unul singur-, rezultatele nu sânt întotdeauna cele aşteptate. Identificăm articole cu dublă paternitate, fără însă să putem delimita partea de contribuţie a lui Eminescu, motiv pentru care le trecem la incerte. Am crezut potrivit să reţinem în această secţiune toate articolele pentru care avem fie şi numai câteva elemente pe baza cărora să le putem atribui poetului. Am procedat în felul acesta ţinând seama de stadiul înaintat de uzură în care se găseşte „Timpul”, încât pândeşte primejdia unor pierderi ireparabile. Din colecţia „Timpului” de la Biblioteca Academiei Române lipsesc numerele 1, din l-3 ianuarie, 100, din 16 mai, 330 din 14 iunie, toate din 1879, nr. 2, din 2 ianuarie, nr. 3, din 3-4 ianuarie, nr. 6, din 7-8 ianuarie, nr. 56, din 9 martie, nr. 57, din 11 martie, nr. 58, din 12 martie, toate din 1880, nr. 69, din 28 martie, nr. 85, din 18 aprilie, nr. 97, din 5 mai, nr. 99, din 8 mai, nr. 101, din 11 mai, nr. 113, din 28 mai, nr. 277, din 17 decembrie, toate din 1882. Materialele din nr. 69, 85, 99, 101, 113 şi 277 din 1882 au fost recuperate din colecţia de la Biblioteca Municipală din Piatra Neamţ. Investigaţiile pentru recuperarea materialelor din celelalte numere nu au fost încununate de succes. Sânt pierderi ireparabile şi este o datorie să folosim toate căile pentru întregirea patrimoniului nostru cultural.

V. ASPECTE GENERALE ALE PUBLICISTICII LUI EMINESCU LA TIMPUL”

 

Eminescu face la „Timpul”, cum am mai arătat, publicistică cotidiană şi răspunde, prin însăşi natura lucrurilor, la problemele la ordinea zilei. Se explică de ce chestiuni prioritare într-un anumit moment nu mai formează, după trecerea sa, obiect de discuţie, ci cel mult pretext pentru o simplă referinţă la o etapă depăşită. Publicistica sa se organizează însă, indiferent de problemele la ordinea zilei, pe câteva coordonate care pot fi urmărite pe întinderea întregii sale activităţi ziaristice. Poetul considera că în politica externă România se impunea să păzească cea mai strictă neutralitate. Situată între trei mari imperii, cu interese divergente în această parte a Europei, România nu putea să manifeste simpatii pentru unul din ele fără să-şi pericliteze însăşi existenţa ca stat. Eminescu merge aşa de departe în afirmarea acestui principiu, încât se desolidarizează de teza lui Maiorescu cu privire la apropierea României de Imperiul austro-ungar. Poetul pledează, în plan intern, pentru primatul muncii şi ia apărarea „claselor pozitive” împotriva exploatării lor de către „pătura superpusă”. Acest principiu nu avea o bază rasială, ci una strict economică. Aceasta explică de ce discută toate problemele în funcţie de primatul muncii.

Evenimentele de politică internă şi externă sânt comentate cu viziunea ziaristului de geniu. Demersurile sale se impune să fie examinate din aceasta perspectivă. Expresiile nedorite, în accepţia noastră de azi, întâlnite în publicistica sa aparţin, în general, limbajului ziaristic din presa vremii. Eminescu nu atacă niciodată grupuri sociale sau indivizi, principii sau instituţii, moravuri sau năravuri în afara idealităţii în care îşi înscrisese, cu o incomparabilă şi cu totul dezinteresată dăruire, întreaga activitate de ziarist în slujba dreptului la existenţă naţională al poporului nostru.

 

LĂMURIRI ASUPRA EDITĂRII PUBLICISTICII DIN ACEST VOLUM

I. CADRUL ISTORIC

 

Activitatea lui Eminescu la „Timpul” începe în toamna anului 1877, o dată cu ultimele evenimente importante ale războiului cu Imperiul otoman. Evenimentele mai importante sânt căderea Griviţei şi a Rahovei, a Opanezului, capitularea lui Osman Paşa şi ocuparea Smârdanului. Tratatul de pace, care se încheie la San-Stefano în martie 1878, recunoaşte independenţa României, Serbiei, şi Muntenegrului, precum şi autonomia Bulgariei. Congresul de la Berlin din iunie-inlie 1878 recunoaşte României independenţa, sub rezerva modificării Articolului 7 din Constituţie, şi stipulează schimbări în componenţa teritoriului naţional. România îşi extinde graniţele fireşti, prin reintegrarea Dobrogei în teritoriul naţional, după o lungă stăpânire otomană, însă este obligată să cedeze Imperiului ţarist cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Bolgrad, Cahul şi Ismail, anexate de imperiul vecin în 1812 şi reintrate în componenţa teritoriului românesc prin Tratatul de la Paris din 1856. Se alătură la aceasta şi faptul că României nu i se acordă despăgubiri de război pentru sacrificiile făcute de statul român în susţinerea războiului din 1877-1878.

Dobrogea intră oficial în componenţa statului român în octombrie 1878, în schimb în jurul Articolului 7 din Constituţie se iscă o vie polemică înlăuntrul vieţii parlamentare din ţara noastră, la care participă şi presa de toate orientările politice. Guvernul liberal iniţiază tratative cu marile puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin menite să obţină o temperare a condiţiilor impuse pentru recunoaşterea de jure a independenţei de stat. România era însă independentă de facto încă de la proclamarea ei în Parlamentul român la 9 mai 1877. Revizuirea Constituţiei are loc în octombrie 1879, în termenii care fac ca recunoaşterea deplină a independenţei să fie acordată de Anglia, Franţa şi Germania abia în februarie 1880. Germania condiţionează recunoaşterea independenţei şi de răscumpărarea căilor ferate române construite cu capital german.

Activitatea publicistică a lui Eminescu din anii 1877-1880 se desfăşoară, în principal, în funcţie de situaţiile şi problemele acestei perioade. Poetul lipseşte din redacţie în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, din iunie-iulie 1878, când traduce la Floreşti, în Oltenia, primul volum din cele cinci ale tratatului lui Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente sur Geschichte der Rumanen, care se tipăreşte cu titlul Fragmente din istoria românilor în anul următor. Se explică de ce publicistica lui Eminescu din acest volum nu acoperă şi lunile de vară din 1878.

Problemele puse în discuţie de Eminescu reprezintă realităţi istorice dintr-o epocă. frământată, în dezbaterea cărora este antrenată întreaga presă românească. Deosebirile constau numai în orientarea politică. Eminescu se situează pe poziţii contestatare privind politica externă şi internă a Partidului liberal, poziţii care coincid, în parte, cu cele ale Partidului conservator. Poetul ia atitudine împotriva liberalilor, pe care îi acuză de cecitate în politica externă şi de demagogie în cea internă.

Oamenii politici din Partidul liberal sânt prezentaţi diferenţiat. I.C. Brătianu este privit ca adevăratul reprezentant al liberalilor din ţara noastră, însă prizonier al propriului său partid, D. Brătianu, fratele său, cu care poetul face schimbul de scrisori din timpul Serbării de la Putna din 1871, este liberalul de curaj în exprimarea celor mai crude adevăruri. C.A. Rosetti este prezentat încă din articolele din anii 1877-1880 ca părintele demagogiei din ţara noastră, iar „Românul”, organul său de presă, mijlocul prin care o promova în publicistica românească. M. Kogălniceanu este înfăţişat, în schimb, ca un mare om politic, deşi făcea parte din Partidul liberal. Alături de aceste personalităţi, toţi ceilalţi membri ai Partidului liberal sânt Caradale, Chiriţopoli, Pătărlăgeni.

Eminescu îi critică pe conservatori de situarea pe poziţii străine intereselor poporului nostru în chestiunea evreiască. Poetul considera că Partidul conservator era reprezentat de un număr mare de personalităţi politice, în raport cu cei din Partidul liberal. Îi are în vedere pe T. Maiorescu, P.P. Carp, L. Catargiu, T. Rosetti, P. Mavrogheni, fapt care explică şi acordarea unui spaţiu extins cuvântărilor unora dintre ei în coloanele cotidianului bucureştean. Partidul conservator nu avea însă o bază socială largă, asemeni Partidului liberal, ceea ce va duce la îngustarea progresivă a autorităţii sale pe măsură ce marile personalităţi părăsesc scena vieţii politice. Deşi priveşte Partidul conservator din perspectiva marilor personalităţi care îl reprezentau, poetul este extrem de măsurat în aprecierile laudative la adresa lor. Maiorescu şi P.P. Carp – să-i numim numai pe aceştia – se consideră profund vexaţi de opiniile poetului privind poziţia conservatorilor în viaţa politică a ţării. I. Slavici scrie pe bună dreptate că Eminescu nu ezită să-i critice pe conservatori şi să laude adversarii politici. „Eminescu nu era cruţător nici cu membrii partidului – arată memorialistul – cînd se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude faptele bune şi dacă ele erau săvârşite de adversari politici” (92, IX, p. 95).

Când Emanoil Costache Epureanu întocmeşte noul Program al Partidului conservator, publicat în „Timpul” în 16 februarie 1880, participă la elaborarea lui numai Th. Rosetti, iar T. Maiorescu, P.P. Carp şi alţi membri marcanţi ai „partidei conservatoare” adoptă o poziţie de expectativă, pe motiv că Emanoil Costache Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte în viaţa politică. Programul său venea însă să definească poziţia Partidului conservator în contextul recunoaşterii independenţei de stat a României de marile puteri. Eminescu îl urmează pe Emanoil Costache Epureanu şi i se încredinţează conducerea „Timpului”, cu care începe cea de-a doua epocă a gazetăriei sale la cotidianul bucureştean.

II. DIRECŢIILE PRINCIPALE ŞI ALTE ASPECTE ALE PUBLICISTICII DIN ACEST VOLUM

 

Publicistica lui Eminescu din anii 1877 (noiembrie-decembrie)- 1880 (ianuarie-februarie) este orientată în trei direcţii principale care formează şi obiectul dezbaterilor parlamentare şi din presa noastră. Ea se deschide cu o primă expunere sistematică a lui Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, în care întreprinde examenul critic al vieţii social-politice din România. Este a doua privire de sinteză a poetului după Influenţa austriacă asupra românilor din Principate din 1876, orientată însă, de astă dată, cu precădere asupra vieţii politice interne. Prin acest serial este remarcată şi prezenţa poetului în redacţia ziarului, cum arată mărturiile contemporanilor.

1. Chestiunea modificărilor de frontieră.

Problema aceasta formează obiectul unui studiu amplu, Basarabia, care este un răspuns, pe bază de documente, pe care îl dă ziarului „Le Nord” din Bruxelles, organul de presă al centrului panslavist din Belgia. Ziarul panslavist de limbă franceză susţine dreptul marilor puteri în raportul lor cu statele mici. Diplomaţia ţaristă porneşte în chestiunea Basarabiei numai de la anexarea ei la imperiul vecin în 1812. Diplomaţia ţaristă dă, pe de altă parte, o interpretare în interesul Imperiului ţarist prevederii stipulate în Convenţia din aprilie 1877 prin care acesta se obliga să respecte integritatea teritoriului ţării noastre. Potrivit acestei interpretări obligaţia stipulată în convenţia din aprilie 1877 privind această chestiune avea în vedere numai raporturile dintre România şi Imperiul otoman şi nu şi raporturile cu Imperiul ţarist. Poziţia lui Eminescu este clară. Marile puteri nu puteau încheia tranzacţii cu teritorii ce nu le aparţineau, intrate în stăpânirea lor prin anexiuni, în diferite conjuncturi politice. Dobrogea nu putea reprezenta o compensaţie, cum arată de altfel şi Tratatul de la Berlin. Eminescu demonstrează pe bază de documente, că reprezenta teritoriu românesc uzurpat de Imperiul otoman. Provincia dintre Prut şi Nistru reprezenta, în chipul cel mai necontestat, o componentă străveche a statului nostru, anexată de Imperiul ţarist în 1812. Studiul lui Eminescu demonstrează tocmai acest lucru şi este o replică la atacurile cercurilor panslaviste şi ale diplomaţiei ţariste, care discutau chestiunea Basarabiei numai ca anexată Imperiului ţarist.

2. Chestiunea modificării articolului 7 din Constituţie.

Constituţia noastră prevedea restricţii la acest articol pentru obţinerea cetăţeniei de către persoanele străine. Maiorescu scrie, pe bună dreptate, că „nechibzuita redactare a articolului 7 trebuie să se pedepsească odată” (28, p. 16). Constituţia prevedea formalităţi pentru obţinerea cetăţeniei chiar şi pentru românii din provinciile aflate atunci sub stăpâniri străine. Constituţia era, sub acest aspect, nu numai antisocială, ci şi antinaţională. Eminescu insistă asupra acestui aspect şi se pronunţă categorie pentru modificarea ei. Acest act politic ţinea însă, în opinia sa, exclusiv de competenţa statului român, fără imixtiunea marilor puteri. Eminescu ia apărarea evreilor stabiliţi în ţară de multă vreme, vexaţi în drepturile cetăţeneşti de prevederile Constituţiei. Poetul se pronunţă împotriva încetăţenirii în masă a evreilor stabiliţi în ţară de dată relativ recentă, ca urmare a persecuţiilor îndreptate împotriva lor în Rusia şi în Polonia. Se declară pentru încetăţenirea individuală, cum se proceda şi în cazul românilor imigraţi din provinciile româneşti de sub stăpâniri străine. Considera însă că nu erau îndreptăţiţi să primească cetăţenia română evreii care se puneau sub protecţia puterilor străine şi a consulatelor din ţara noastră, practicau îndeletniciri neproductive şi se solidarizau ca Alianţa izraelită în acţiunile îndreptate împotriva ţării noastre. Poetul salută, în schimb, până şi cele mai modeste gesturi ale cercurilor evreieşti din ţara noastră, care recunosc spiritul de toleranţă al poporului nostru. Eminescu este profund nemulţumit şi de faptul că Germania, cu o populaţie numeroasă şi cu un număr mic de evrei, lua măsuri legislative restrictive împotriva lor, în vreme ce impunea României, între alte condiţii, şi deschiderea graniţelor ţării noastre pentru cei alungaţi din Imperiul german. Corpurile legiuitoare modifică Constituţia în termenii discutaţi şi de Eminescu şi de alţi intelectuali ai vremii. Problema evreiască nu mai formează, sub acest aspect, obiect de dezbatere în publicistica eminesciană.

3. Chestiunea răscumpărării căilor ferate.

Eminescu susţine cu energie politica neamestecului străin în treburile interne ale statului român. Concesiunea construirii căilor ferate şi a condiţiilor impuse pentru răscumpărarea lor constituia pentru Eminescu ilustrarea cea mai evidentă a amestecului străin în treburile interne ale ţării. Guvernul german al lui Bismarck se declara gata să rupă relaţiile cu România la sfârşitul anului 1879 dacă nu se satisfăceau interesele concesionarilor germani. Guvernul român se vede silit să procedeze la răscumpărarea căilor ferate în condiţii oneroase pentru statul român, condiţii prin care se consolidează capitalurile străine. Eminescu scrie pe bună dreptate că răscumpărarea căilor ferate constituia „un bun bacşiş acţionarilor de la Berlin”.

4. Alte aspecte.

Eminescu înfăţişează războiul de independenţă în două ipostaze, aspect pierdut adesea din vedere dc comentatorii operei sale. Poetul evocă la „Curierul de Iaşi” eroismul ostaşilor români pe câmpul de luptă şi-şi manifestă indignarea împotriva gazetarilor care diminuau contribuţia „moldovenilor” în victoriile din Balcani. Publicistica de la „Timpul” se deschide cu înfăţişarea oştirii române în momentul întoarcerii de pe câmpul de luptă. Evocării eroismului îi ia locul descrierea suferinţelor îndurate de ostaşi şi discursul critic îmbracă forme de-o violenţă încă neântâlnită în articolele sale. Guvernul liberal este învinuit pentru lipsa de interes faţă de oştire, care reprezenta în opinia poetului ţărănimea, „clasa pozitivă” cea mai numeroasă. A contribuit la înrăutăţirea situaţiei oştirii şi iarna, deosebit de grea. Poetul avea şi alte motive să fie indignat împotriva guvernului liberal. C.A. Rosetti întâmpină oştirea română, la întoarcerea de pe câmpul de luptă, cu o cuvântare în care o avertiza că mai avea de cucerit „Plevna internă”. Poetul nu poate uita aceste cuvinte, rău inspirate, şi le reaminteşte în numeroase articole. Dacă judecăm evenimentele în perspectivă istorică, acea „Plevnă internă” o reprezenta, în realitate, guvernul liberal, la conducerea ţării, şi a cărui pricepere politică nu putea fi comparată, cum arată Maiorescu, cu „glorioasele fapte de război”.

Eminescu angajează „Timpul” în campania de presă împotriva lui I.A. Warszawsky, cunoscut de contemporani prin afacerea rechiziţiilor pentru armată. Poetul face loc în coloanele ziarului documentelor prin care denunţă opiniei publice aspectele întunecate ale acestei afaceri şi practicile incorecte în cercetarea unor demnitari implicaţi în ea. Afacerea Warszawsky reedita, în opinia poetului, afacerea Stroussberg, prin daunele aduse poporului român şi implicaţiile politice.

Publicistica din acest volum se încheie cu denunţarea Partidului Centru, întemeiat de V. Boerescu, după ce părăseşte Partidul conservator în martie 1876. Eminescu demonstrează că un asemenea partid nu avea bază socială în ţara noastră. Aprecierea sa se va dovedi întemeiată. V. Boerescu se apropie de liberali şi i se încredinţează în 11/23 iulie 1879 conducerea Ministerului de Externe, în fruntea căruia rămâne până în 9/21 aprilie 1881. Eminescu dezaprobă conduita politică a lui V. Boerescu şi pentru faptul că se pronunţă împotriva politicii interne promovate de Al. I. Cuza în scurta sa domnie. Poetul îl considera însă pe Al. I. Cuza una din cele mai mari personalităţi ale istoriei noastre naţionale.

 

III. TEXTUL

1. Corpus şi organizare. Orânduirea textelor se face strict cronologic, cu închiderea la locurile respective şi a traducerilor. Textele din manuscrise le tipărim în succesiunea utilizărilor în articole, iar cele nedatabile le trecem în partea finală a acestei secţiuni, într-o succesiune ipotetică. Articolele le publicăm cu titlurile date de Eminescu, iar cînd acestea lipsesc, le dăm noi, după sintagma iniţială care, chiar dacă nu este revelatorie întotdeauna, reprezintă în fond un titlu ce aparţine poetului şi ne fereşte de subiectivism. Unul din marile falsuri operate de editorii anteriori îl constituie tocmai improvizarea de titluri ce induc în eroare. Însoţim fiecare text cu indicarea datei apariţiei, practică cu o tot mai largă extindere în ediţiile academice.

2. Stabilire şi transcriere. În stabilirea textului şi a variantelor, cât şi în transcrierea sa, ne călăuzim după principiile enunţate în OPERE, VII (p. 47- 69), cu completările din OPERE, IX (p. 55-56). Tipărim textele integral după prima apariţie în „Timpul” şi după manuscrise, cele pe care le transcriem din caietele poetului. Reproducerile din publicaţiile româneşti, integrate de Eminescu în comentariile sale, le tipărim cu corp de literă mai mic, drept, iar traducerile din presa străină, cu acelaşi corp mic, cursiv, spre a face distincţie între textul original şi reproduceri sau traduceri. Notele, culese cu acelaşi corp de literă ca textul lui Eminescu, aparţin poetului. Parantezele drepte [ ] marchează întregirile introduse de editor iar < >, segmentele necontextuale, pe care editorul nu s-a crezut îndreptăţit să le elimine.

IV. COMENTARIILE ŞI ANEXELE

1. Comentariile. Fiecare text este însoţit de comentarii care cuprind o secţiune bibliografică, unde consemnăm prima apariţie în „Timpul” şi facem menţiune dacă articolul este semnat. Indicăm locul ce-l ocupă în paginile cotidianului bucureştean (Editorial, Al doilea editorial, Din afară, Cronică dramatică) informaţii importante pentru cunoaşterea încadrării textului respectiv în dezbaterea cotidiană. Consemnăm, de asemenea, reproducerile în publicaţiile româneşti şi străine, cum nu fac ediţiile anterioare. Oferim în felul acesta şi o imagine asupra circulaţiei publicisticii eminesciene în presa vremii. Facem menţiune despre prima tipărire în volum, fără însă să trimitem şi la titlurile din ediţiile anterioare.

Comentariile cuprind, cu puţine excepţii, şi o a doua secţiune în care prezentăm problemele legate de textul respectiv şi dăm informaţii asupra ecoului stârnit în presa româneasca şi în cea de limbă franceză şi germană din ţară. Se situează pe primul loc „România liberă”, care prezintă aproape toate articolele poetului şi dă extrase din ele. În atenţia noastră stă şi presa românească din provinciile aflate atunci sub stăpâniri străine.

Publicistica cotidiană pe care o practică Eminescu la „Timpul” îl obliga să revină asupra aceloraşi probleme în suite de articole. Expunem tezele principale acolo unde se pun mai întâi în discuţie, ca la reluarea lor să prezentăm numai chestiunile de istorie literară.

Eminescu semnează, cum am arătat mai sus, numai câteva articole, pentru care facem menţiune, iar celelalte, pentru care nu dăm asemenea indicaţii, apar fără semnătură. Pentru textele transcrise din caietele lui Eminescu indicăm manuscrisul şi paginile, iar când este cazul, prima publicare. Dăm informaţii despre aşezarea în pagină, grafie, menţiunile poetului, fie pentru datare, fie pentru cunoaşterea stadiului de elaborare.

Presa noastră din secolul trecut folosea în datare calendarul Iulian. „Timpul” nu face excepţie, însă în unele perioade foloseşte şi dubla datare. Am menţionat datarea şi datările din ziar. Să mai precizăm că „Timpul” foloseşte, ca şi celelalte ziare româneşti ale vremii, datarea anticipativă cu o zi. De aici şi deosebirea între datarea exactă a editorialelor (Bucureşti, 9/21 decembrie 1877, Bucureşti, 8/20 august 1878, Bucureşti, 27 martie/8 aprilie 1879) şi cea anticipativă a numerelor respective (10 decembrie 1877, 9 august 1878, 28 martie 1879). Când trimitem la publicaţiile străine, care folosesc calendarul Gregorian, dăm amândouă datele, pentru a evita confuziile în succesiunea evenimentelor.

Comentariile noastre au un caracter strict orientativ şi informativ. Atragem atenţia şi cu acest prilej că ele nu sânt destinate să se substituie exegezei publicisticii eminesciene.

2. Anexele volumului. Volumul este prevăzut cu Lista siglelor publicaţiilor periodice, Bibliografia generală a publicisticii, Indice de nume şi Lista ilustraţiilor. Pentru Tabloul ediţiilor trimitem la OPERE, IX (p. 63-75), cu completările din Bibliografia la OPERE, XI (p. 605), OPERE, XII (p. 645), OPERE, XIII (p. 553) şi volumul de faţă (p. 713-716). Bibliografia exhaustivă a operei lui Eminescu şi implicit şi a publicisticii este elaborată de Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România.

V. ADDENDA

 

Tipărim aici traducerile aferente volumului IX, neincluse acolo întrucât intenţionam, iniţial, să le rezervăm un volum separat, în care să le cuprindem şi pe cele din cotidianul bucureştean. Metoda aceasta de lucru a apărut arbitrară şi, ţinând seama de sugestiile ce ni s-au făcut, integrăm traducerile din „Timpul” în suita cronologică a publicisticii eminesciene. Tipărim aici şi câteva texte din periodice şi din manuscrise, aferente volumelor anterioare pentru care ne-a lipsit documentarea necesară la timpul potrivit.

VI. DIFICULTĂŢI

 

Editarea integrală a publicisticii eminesciene este îngreunată considerabil de situaţia periodicelor în bibliotecile noastre. Marea majoritate a ziarelor străine, din care traduce Eminescu sau la care trimite, nu se păstrează sau se păstrează colecţii incomplete sau numere disparate şi pentru ani ce nu privesc publicistica eminesciană. Din colecţia „Timpului” de la Biblioteca Academiei Române, unica în ţară pentru anii 1877-1883, lipsesc, cum am arătat mai sus, mai multe numere încât articolele publicate aici reprezintă pierderi ce nu mai pot fi recuperate. Nu au putut fi văzute numere din „Bacăul”, „Independenţa română”, „Războiul”, „Ştafeta”, „Steaua României”, „Suceava”, „Unirea”, „Vocea Covurluiului”. Consideraţiile lui Eminescu pe marginea acestor publicaţii ce nu se păstrează în bibliotecile noastre, sau se păstrează în colecţii incomplete, se înscriu ca texte de referinţă pentru istoricul de astăzi al presei româneşti.

 

VII. CONSIDERAŢII FINALE

 

Spectacolul publicisticii eminesciene la „Timpul” nu este aşa de variat ca cel de la „Curierul de Iaşi”. Nu-l întâlnim şi aici pe cronicarul de politică externă de la foaia ieşeană, pe cronicarul cultural şi nici chiar pe cronicarul dramatic de acolo. Capătă extindere, în schimb, dezbaterea de politică internă, iar celelalte domenii, care formau la „Curierul de Iaşi” preocupări dominante, sânt abordate intermitent şi puse în relaţie tot cu politica internă. Discursul critic cunoaşte o desfăşurare spectaculoasă, cu incursiuni adesea în istoria naţională şi cu o vervă polemică rar întâlnită în presa noastră.

Publicistica de la „Timpul” ocupă, prin problematică şi amploare un loc important în definirea personalităţii lui Eminescu în contextul ziaristicii româneşti din anii 1877-1880. Poetul dă prin publicistica sa, orientată spre viitor, cea mai înaltă expresie a luptei poporului nostru pentru apărarea fiinţei sale naţionale şi independenţei statului unitar român în condiţiile din secolul trecut.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

Între odoarele preţioase ce i-au rămas d-lui Dimitrie Sturza de la răposatul său părinte vornicul Alexandru Sturza Miclăuşanu se află şi o foiţă lungăreaţă de hîrtie de bumbac, văpsită negru şi scrisă cu litere albe de o parte rînduri, de alta pe un rînd.

Această foiţă, după cum zice o notiţă a părintelui său”,s-a găsit între celelalte odoare ce s-au aflat în comoara găsită de maiorul Ioniţă Iamandi în ţinutul Dorohoi” şi este, pe lîngă vasele de argint astăzi păstrate în Muzeul Ermitagiului (din Petersburg), singurul obiect ce au rămas cunoscut din mormîntul mongolic deschis la începutul veacului acestuia în satul Conţeştii lîngă Prut.

D. A. Odobescu a descris pe larg în cartea sa despre Istoria arheologiei (vol. I, pag. şi urm.) această foiţă, scrisă în limba tibetană. Din esplicările sale căpătăm convingerea că ea este unul din monumentele cele mai vechi, cele mai însemnate aflate în ţara noastră, că ea este o rămăşiţă din timpul năvălirii tatarilor din întîia jumătate a secolului -lea.

D. Dimitrie Sturza a oferit Societăţii Academice acest obiect preţios.

[ septembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 332

Mihai-Eminescu.Ro

 

Într-o foaie din găsim următoarea povestire pe care o face Const. Negruzzi despre iepurele renumitului fabulist Donici:

Începuse a mi se urî la ţară. Pentru ce? Singur eu nu ştiu, se vede pentru că omul[ui] e dat a nu se mai mulţămi nicăieri. Într-o dimineaţă, mi-am luat puşca şi m-am dus de m-am pus la pîndă în marginea unei lunci, cu gînd să împuşc un iepure. N-au trecut mult şi am şi văzut iepuri şi şoldani ieşind pe toloacă, jucîndu-se, alergînd, sărind, dar se învîrteau şi apoi fugeau aşa de iute încît n-apucam să chitesc. Deodată zăresc pe unul mai bătrîn, cu părul sur, că iese cu paşi rari din pădure şi mi se pune înainte şi apoi, uitîndu-se la mine şi văzînd că-l ţinteam:”Ce zăboveşti, strigă, trage acum! O! drept vă spun c-am rămas cuprins de mirare…”Să mă ferească Dumnezeu, i-am răspuns, eu nu sînt deprins a vîna dobitoace care vorbesc. Tu eşti năzdravan de bună samă!”„Ba nicidecum – adăogi el – eu sint un bătrîne iepure a lui Donici”. Zău nu mai era de vorbă, rămăsesem încremenit. Mi-am zvîrlit puşca şi m-am închinat lui cu multă plecăciune: i-am cerut iertăciune că nu l-am cunoscut, bănuindu-l că se pusese în primejdie de a se face ostropăţ.”Şi pentru ce acest dezgust de trăit?” îl întrebai.”Of, sînt satul de cele ce văd”, zise el. -,.Cum? N-ai tot acel cimbru şi trifoi?” -”Aşa este, dar nu-s tot acele dobitoace. Cînd ai şti cu cine sînt silit să-mi petrec zilele! Vai mie! Nu mai sînt acum vitele din vremea mea. Şoldanii de azi ii vezi gingaşi şi dezmierdaţi, căutînd numai flori. Vor să se hrănească cu viorele şi cu lăcrămioare în loc de frunză de curechi şi de cartofe cu care noi ne mulţămeam. Acum vezi şoldani republicani, căţei politici, măgari procopsiţi care vorbesc numai franţuzeşte sau o românească din care eu nu-nţeleg o buche. Dacă ies din covrul meu şi mă duc la vrun vecin să-mi petrec vremea, îl găsesc puind lumea la cale în loc să-şi caute de treaba lor. Într-un cuvînt, dobitoacele din ziua de astăzi sînt aşa de cu duh încît, de multul duh ce au, mai n-au nicidecum, şi minteosul nostru măgar avea mai mult în vremea lui decît moiniţele de acum. Eu sînt bătrîn şi nu mă pot deprinde cu toate aceste farafasturi. Ia de aceea mi s-a urît de a mai trăi şi vreau să mă fac bujaniţă”. L-am mustrat cu binişorul şi, mîngîndu-l, m-am luat şi m-am dus acasă la dînsul.

Acolo am făcut cunoştinţă cu cîteva din dobitoacele lui Donici. Vulpea era aşa de ruşinoasă, părea că e, o fată mare. Cucul şi grierul cîntau mai frumos decît artiştii noştri. Lupul postea şi învăţa bucoavna pe vro cîţiva miei. Toţi vieţuiau în cea mai mare linişte, numai gîştele cîteodată tot mai făceau gălăgie.

[ aprilie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 331

Mihai-Eminescu.Ro

„Esc[elenţa] sa dr. Ioan Vancea, părintele metropolit din Blaş, de curînd a dat o dovadă nouă de generosul său zel filantropic. Anume la l.c. a făcut la consistoriul din Blaş o fondaţiune în suma de. fl., cu următoarea dispoziţiune: a treia parte din interese să se întrebuinţeze pentru îmbunătăţirea lefei profesorilor mai rău dotaţi, dîndu-se fiecăruia cîte un ajutor de fl.; a treia parte pentru ajutorarea preoţilor mai saraci, fiecăruia cîte fl., şi a treia parte să se adaugă capitalului. Aducem omagele noastre înalt Pr[easfinţiei] Sale pentru acest act filantropic naţional şi-i dorim să se poată bucura mulţi ani de roadele darurilor sale”.”Familia”, din care estragem această notiţă, serbează acest fapt nobil prin publicarea portretului Esc[elenţei] S[ale] în numărul său din urmă.

[ decembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 331

Mihai-Eminescu.Ro

Într-o veche „Învăţătură părinţilor duhovnici „, al cărei an lipseşte, găsim la capăt o ciudată tâlcuire a obiceiurilor pământului. Istoricii noştri vor găsi că aceste tâlcuiri clerice sunt de o origine tot atât de grea de constatat ca şi obiceiurile înşile, dar, fiind atât de curioase, le aşezăm aicea precum le găsim şi în limba, nu fără farmec, a originalului.

Dumnezeii limbelor elineşti era foarte mulţi, dintre carii unul anume Pérun, carele se numea al locului, că şi în mâna lui ţinea o piatră scumpă ce după feliul ei lumina ca jeraticul. Încă şi foc de-a pururea ardea înaintea lui. Iară închinătorii lui făce focuri şi se petrecea preste dânsele, închipuind cumcă s-ar da singuri pe sine jertfă acelui idol – Pérun. Aceleaşi închipuiri fac şi unii din creştini până în ziua de astăzi, adecă focuri în bălii în ziua de joi mari şi se petrec peste dânsele; însă neştiind ei ce închipuiesc.

Alt idol era, ce-i zicea Ládco. Pre acesta îl avea Dumnezeul veseliilor şi al bunei norociri. Acestui aduceau jertfe cei ce avea a face nunţi şi veselii, părându-li-se că cu agiutorul lui Lad [k ]o îşi vor câştiga veselie frumoasă şi viaţă cu dragoste. Aseminea şi aceasta o cântă creştinii pe la nunţi.

Mai jertfea unei dintr-acei închinători de idoli şi apelor, adică bălţilor şi izvoarelor. Deci unde era apa aproape ci se aduna odată într-un an şi se arunca unii pe alţii în apă. Iar unde era departe îşi turna apă pre dânşii unii altora. Aceasta acum şi la unii din creştini vedem făcându-se, adecă a doua zi după Paşti, numindu-se trasul în vale, dintru care”tras în vale” prin îndemânarea diavolului se fac multe sfezi, gâlcevi şi bătăi.

Alţii avea alt Dumnezeu, ce-i zicea Caleada, carii ei, adunându-se la praznicele şi”zborurile „ lor cele idoleşti, cânta lăudând pre acel Coleada, pomenindu-i de multe ori numele. Şi aceasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi până astăzi, că primesc spre ziua naşterei lui Hs. de le cânta ţiganii numindu-se colindatori (sic). Şi încă mai primesc la casele lor Turca sau Brezaia, având cu sine şi”măscărici ghiduş „, carele, schimbându-şi faţa sa, zice cuvinte urâte.

În cetatea Rodostol aproape de apa Istrului, în vremile închinătorilor de idoli, se afla un idol anume Cron, adecă Dumnezeul morţilor, care acela era un elin mort întru carele, încuibându-se diavolul de multă vreme, îl ţinea neputred. Aceluia îi jertfea rătăciţii întru acest fel, adecă de-şi bătea trupurile sale până la sânge, chiuia şi toată altă fără de lege făcea. Cu sângele ce-şi vărsa închipuia cum că cu sânge iaste Cron (pentru că se arăta rumen la faţă); iară fărădelege ce-o făcea ziceau că nu o vede Cron, căci ţine ochii închişi, nici aude strigările, căci este mort. Aşa şi acum creştinii fac pre la morţii lor, strigîndu-se”clacă de nebuni”, de-şi bat spatele cu lopeţi, chiuiesc, joacă şi alte multe ghiduşii fac, cari nici a se mai scrie sau a se pomeni nu se cuvine.

Alţii cinstesc pre un idol anume Cupál. pre carele îl numea al rodurilor pămîntului, căruia la pîrga secerişului la o zi a lor însemnată îi aducea jertfă, adunîndu-se bărbaţi şi muieri, împletind cununi de buruieni, de-şi punea în cap şi se încingea cu ele. Unii din bărbaţi se îmbrăca în haine muiereşti, ca, putînd ei juca mai răsfăţat decît muierile, să poată îndemna pre privitori la toată pohta spurcată… Aşa, jucînd şi sărind, adeseaori striga Cupál! Cupál! Această urîtă închipuire şi pînă acum se ţine aicea în ţara noastră pre la unele oraşe şi sate, de se îmbracă bărbaţii în haine muiereşti şi se numesc Cuci sau Căluceni, făcîndu-se cununi de buruiene: anume de pelin; iar cei ce nu joacă, pelin tot îşi pun înbrîu. Alţii iarăşi fac altă izvodire drăcească. La vreme de secetă un om cu pielea goală, inşirînd buruieni verzi pe aţă, se-nfăşură de sus pînă jos şi pe cap pune cunună, jucînd pre la case, aruncă toţi cu apă într-însul, inchipuind cumcă şi de la dînsul apă cer, adecă ploaie. Prostimea se înşală la acestea două cumcă ar lua vindecări de toate neputinţele sale prin călcarea Cucilor, iară Păpăluga c-ar avea putere să poruncească norilor să ploaie. Precum cred credincioşii că prin atingerea sfinţilor apostoli s-au dat vindecări celor bolnavi, aşa şi acum s-ar da prin călcarea spurcatelor picioare ale Cucilor (şi aceştia cei mai mulţi sînt ligani puchioşi); şi iarăşi că precum Ilie proorocul au pogorît ploaie, aşa ar putea şi acel măscărici înşelători Păpăluga ca să pogoare ploaie cînd ar vre.

[ octombrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 330

Mihai-Eminescu.Ro

Un slavist modern căpătă la informaţia că la mănăstirea Banja în Dalmaţia ar fi un patrafir de matasă împodobit cu mărgăritare şi împletit cu aur şi cu argint. Pe el se reprezintă mai multe chipuri de sînţi, iar pe partea de jos se văd figure îngenucheate, jupîn Stroe şi jupîneasa Ierosima, cu arătarea anului. Slavi[s]tul conchise că ar fi unul din cele mai vechi monumente de artă slavică.

Inscripţia ce i se trimisese în copie suna astfel:

„Jupîn Stroe Vestolmiu, jupîneasa Erosima, în anul,acest patrafir să fie mănăstirii din Stieşti”.

Unde însă să fi fost mănăstirea Stieşti? Cine sînt personagele lui jupîn Stroe şi Erosimei? Cum de se află acest patrafir la mănăstirea Banja?

Un alt slavist, mult mai celebru, profesorul Fr. Miklosich, cercetînd la rîndul său mănăstirea Banja, publică în inscripţiunea de pe patrafir în fruntea monumentelor privitoare la istoria Serbiei, Bosniei şi Ragusei; o publică însă cu următoarele modificări:

Jupîn Stroe Vestolmiu, jupîneasa lui, Sima, în anul, acest patrafir să fie mănăstirii din Stăneşti.

Enigma rămînea însă tot nedezlegată: unde va fi fost mănăstirea Stăneşti si cine era acel jupîn Stroe Vestolmiul cu soţia sa Sima, vieţuitori în veacul al -lea?

Venerabilul canonic Tim. Cipariu este cel dintîi care ridică vălul cestiunii. Mai mult pe ghicite decît prin criteriele externe ale monumentului recunoscu că patrafirul de la Banja nu poate proveni decît din România şi anume de la mănăstirea Stăneşti din districtul Vîlcii; că lectura Stroe Vestolmiu a lui Kukulievich şi Miklosich trebuie rectificată în Stroe vel stolnic; că donatorul patrafirului a fost un boier român”mare stolnic” din secolul XII; că în fine, mănăstirea Stăneşti ce apare în documentele de la înainte ca o fundaţiune a familiei Buzeştilor n-ar fi decît o reedificare a vechii mănăstiri, tot cu aceleaşi nume, din anul.

Consecinţele unei asemeni fericite descoperiri erau natural de o mare importanţă pentru istoria naţională. O mănăstire în România la începutul secolului XII, iacă o probă irecuzabilă nu numai că românii trăiau pe atunci în aceste locuri, dar că aveau un stat organizat, cu aristocraţia sa, cu biserica şi instituţiunile sale monacale, aşa cum ni apare în istorie cu un veac mai în urmă.

Mistificarea merse şi mai departe. Cunoscutul[ui ] Rösler, care nu îngăduie românilor să trăiască în ţărele de azi decât după începutul secolului XIII, îi vine mai lesne a admite că acea mănăstire Stăneştii din ar fi putut fi slavică, călugării slavi, populaţiunea din România slavă!

Dar ipoteza învăţatului Cipariu, oricât de fundată în generalitatea sa, se întemeia pe o eroare esenţială făcută în citirea inscripţiunii tocmai de cei cari nu trebuiau s-o facă, de principii slavismului, Kukulievich şi Miklosich, autorităţi în materie de diplomatică şi paleografie slavă.

D. Hasdeu, în studiul Limba slavică la români, a dovedit cu monumente lapidare, acte şi cronice contimporane, prin limba chiar a inscripţiunii: °. că cei doi slavişti au citit rău veleatul, °. că jupân Stroe velstolnic din inscripţiune este vestitul general al lui Mihai Viteazul, Stroe Buzescul, iar jupâniţa Sima, soţia lui; şi a conchis de aci că Stroie Stolnicul cu soţia sa depuseră faimosul lor patrafir la mănăstirea Stăneştii, fundaţiunea Buzeştilor, în intervalul de la sept. inclusiv până la sept. exclusiv, pentru că la octomvrie Stroie era deja mort.

Cu studiul critic al acestei întrebări se ocupă monografia „Inscripţiunea de pe patrafirul de la Stăneşti” de Gr. G. Tocilescu, Bucureşti,.

[ octombrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 329

Mihai-Eminescu.Ro

 

„Această cetate numită Jidova şi Uriaşa, situată în plaiul Nucşoarei, districtul Muscel, la kilometre de centrul oraşului Cîmpu Lung, se află aşezată între Rîul Tîrgului, la distanţă de metre de malurile lui, şi între şoseaua naţională Piteştii – Cîmpu Lung, la metre situată în partea despre ost a Cîmpu Lungului.

După săpăturile esecutate într-un mod sistematic de d. Butculescu, două sute metri lungime pe m., m. adîncime, din zidurile acestei cetăţi au fost aduse la lumină, în luna aceasta:

După obiectele descoperite: două cărămizi, cu inscripţiuni romane, chei, săgeţi, haste, sticlărie fragmentată, olărie etc. plus simetria zidurilor de împrejmuire în grosime de metre cm. şi după două monete, una de argint de la Geta (a.Ch. ), şi alta de bronz de la Gordian (a. Ch. ) această cetate arată o făptură romană, în contra tuturor aserţiunilor unora cari pretind că ar fi de origine dacă. Asupra acestui punt se va esplica mai precis esploratorul în urma terminării săpăturii complete a cetăţii.

Săpăturele se urmăresc cu mare activitate, chiar acum, şi poate că peste curînd vom poseda multe noţiuni foarte interesante pentru monumentul nostru istoric.

Ministeriul instrucţiunii publice a pus la dispoziţiunea d-lui Butculescu o sumă oarecare pentru a veni în ajutorul scrutărilor sale”.

Cele de mai sus le citim în Românul. Cît despre numele Jidova, el nu este de origine romană, ci stă desigur în legătură cu forma jidovină, care se găseşte adesea în documentele vechi româneşti şi însemnează scursătură de apă.

[ octombrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 329

Mihai-Eminescu.Ro

 

D. Hasdeu, întorcându – se din escursiunea întreprinsă în interesul arhivelor statului, face o dare de seamă despre rezultatele dobândite. Ajungând la Cracovia s-a pus la lucru întâi în biblioteca Universităţii, fundată încă în secolul. Aci a găsit o însemnată corespondinţă diplomatică originală între domnul moldovenesc Miron Barnoschi şi Polonia din primul pătrar al secolului, precum şi câteva acte despre comerciul Cracoviei cu Moldova în secolul. Toate acestea însă rămân pe un plan cu totul secundar în comparaţiune cu tezaurile găsite într-o altă bibliotecă din Cracovia.

În a doua jumătate a secolului trecut a trăit istoricul Poloniei Adam Naruszewicz, născut la, mort la şi care la a început a publica o istorie a ţărei sale. Favorit al regelui Stanislav August şi al aristocraţiei polone de atunci, el a dobândit permisiunea, pentru continuarea operei sale, de a trage copie de pe toate documentele arhivului regesc al Poloniei şi din arhivele particulare ale principalelor familii nobile, precum Radziwil, Zamojski etc. În acest chip el şi-a format o colecţiune documentală consistând din tomuri mari in folio. După moartea lui Naruszewicz, această colecţiune a trecut în posesiunea istoricului şi legistului polon contelui Tadeu Czacki, care a aşezat-o în biblioteca ce o avea la moşia sa Poryck în gubernamentul Voliniei, utilizând-o el însuşi pentru scrierile sale, fără ca să fi fost accesibilă pentru ceilalţi. După moartea lui Czacki, la, principele Adam Czartoryski a cumpărat de la moştenitori, între alte manuscripte şi rarităţi, colecţiunea documentală a lui Naruszewicz pentru suma de galbeni şi-a transportat-o la moşia sa Pulawy în gubernamentul de Lubel, unde iarăşi mai nimeni nu putea să o consulte. La, colecţiunea lui Naruszewicz a fost dusă la o altă moşie a princepelui Czartoryski, Sieniawa în Galiţia, şi în urmă strămutată la Paris, unde s-au aşezat proprietarii ei. Nu de mult această comoară de documente a fost dăruită Academiei din Cracovia, în biblioteca căreia d. Hasdeu a găsit-o şi esaminat-o. Arhivul regesc al Poloniei coprindea o mulţime de documente privitoare la istoria română. Numai vreo cîteva din ele au fost reproduse în secolul trecut de către Dogiel în Codex Diplomaticus Poloniae, unde el menţionează totodată după registrele arhivale coprinderea mai multor alte acte din secolii şi cari erau scrise cu caractere cirilice. Un număr şi mai mare de asemini documente este menţionat, iarăşi numai în coprindere, în Inventarinm omnium privilegiorum quaecumque in archivo regni in arce Cracoviensi continentur, scris la şi editat de către Rykaczewski în Paris la, de unde sumariele tuturor documentelor relative la istoria română le-a reprodus apoi d. Hasdeu în Arhiva istorică a României, tom. II. Aceste sumarii, iacă tot ce să părea pînă acum rămas, sau cel puţin accesibil pentru istoricul român, din cîte se aflau altădată în arhivul regesc al Poloniei. Lipsa documentelor menţionate în Dogiel şi în ediţiunea lui Rykaczewski era cu atît mai dureroasă cu cît sumarele lor sînt făcute foarte pe scurt şi adesea prezintă erori învederate.

Toate documentele menţionate în Dogiel şi în Rykaszewski se află copiate in extenso în colecţiunea lui Naruszewicz, şi nu numai acestea, dar încă multe altele, cari rămîneau pînă aci cu desăvîrşire necunoscute, începînd de la anul pînă la începutul secolului trecut, pînă la epoca finală a relaţiunilor politice între români şi Polonia. Cele mai vechi sînt scrise în limba slavă ecleziastică şi unele latineşte; de la secolul încoace se înmulţesc actele latine şi apar cele în limba polonă. Între aceste documente se află nu numai tratate între ţările române şi Polonia, descripţiuni de ambasade, epistole etc., dar şi unele acte d-un caracter cu totul neinternaţional, precum sînt mai multe hrisoave de donaţiune ale domnilor moldoveneşti din secolul, importante pentru istoria noastră internă. În total se află aproximativ peste documente relative de-a dreptul la România.

În trei săptămîni d-lui Hasdeu i-a fost abia cu putinţă de a-şi forma o ideie en bloc despre coprinsul colecţiunii lui Naruszewicz şi de a-şi nota numerile actelor privitoare la România, fără a se putea apuca de copiarea lor. După consiliul d-lui Dimitrie Sturza, bărbat special, cunoscut prin rîvna sa pentru tot ce se atinge de istoria română, d. Hasdeu. [a] angagiat doi studinţi, buni paleografi, pe cari i-a însărcinat a copia treptat toate documentele ce le-a indicat şi de a se controla reciprocamente unul pe altul prin colaţionare. Ca supracontrol, s-a oferit gratuitamente distinsul linguist din Cracovia, d. Dygarzinski. În fine, ultima colaţionare o va face însuşi d. Hasdeu în anul viitor. Negreşit însă că copiarea esactă a peste de documente, însoţită de atîtea condiţiuni de esactitate, nu se poate esecuta cu o mare răpeziciune. Copiştii ingagiaţi s-au îndatorat a copia pînă la finea anului curent un număr aproximativ de documente, rămînînd celelalte pentru anul viitor. Copia fiecărui document, fie cît de lung, precum sînt bunăoară unele tratate şi relaţiuni de ambasadă, costă în termin meziu / florini. D. Hasdeu roagă ministeriul, pentru ca lucrarea să se poată începe imediat, de a i se libera suma de lei noi şi d-a se prevedea suma de. lei noi în bugetul anului viitor, pentru terminarea lucrării. Iar documentele copiate propune să se publice într-o ediţiune separată în aceleaşi condiţiuni în cari se editează colecţiunea repauzatului Hurmuzachi.

[ septembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 328

Mihai-Eminescu.Ro

 

Între mai mulţi prăşitori ţigani care lucrau cu nevestele împreună pe o moşie din ţinutul Cahulului se aflau doi în împrejurări foarte deosebite. Unul avea nevastă frumoasă, altul urîtă.

Cel cu nevastă urîtă putea să cînte:

Cîtu-i ţara şi lumea

Nu-i nevastă ca şi-a mea,

Cu cînepa cea de vară

Se joacă cînii pe-afară;

Cea de iarnă-o bagă-n tău

Şi mă pune s-o scot eu.

Untura-i pe podişor,

Capul ei cît un cuptor;

Untura-i pe căminiţă,

Capul ei cît o căpiţă;

Acum c-un an încheiat

De cînd nu s-a periat

Şi la umbra capului

Şede turma satului.

Ce haz am să merg acasă

Cînd n-am nevastă frumoasă?

Strîng în braţe-o mohîndeaţă

Şi sărut un sloi de gheaţă.

De-aceea şi-a fi gîndit şi el:

Să rămîn viţel mînzat

Lîngă cei[ce] s-o-nsurat,

Că bărbaţii au femei,

Doar nu m-or lăsa să piei.

Noaptea, după ce se culcară toţi, danciul îndrăgit foc de nevasta cea frumoasă gândi:

Pentru ochi ca murele

Ocolii pădurile,

ocoli încet ceata celor ce dormeau şi se duse lângă nevasta străină. Aceasta, gândind că este barbatul său, nu zise nimic. Dar, îndată ce băgă de samă că nu este barbatul său, s-a simţit atinsă de acest abuz şi l-a denunţat pe nopturnul cicisbeo. Acesta a fi gândit el în sine:

Cine dracu-a cunoscut

Grădină fără cărări,

Dragoste fără mustrări,

Grădină fără pârlaz,

Dragoste făr-de năcaz…

şi aştepta cu oarecare linişte esplicaţia cu bărbatul legitim.

Bărbatul începu să-l mustre şi să-i zică că i-a siluit nevasta. Danciu răspunse că a fost cu a ei voinţă. Atuncea barbatul ridică sapa şi-i crepă capul cu ea şi astfel se plini tragedia asupra căreia Curtea cu juraţi va avea a se pronunţa. De se întâmpla istoria asta între franţujii noştri, atunci am fi avut a înregistra: ) o despărţenie, ) un duel în care bărbatul legitim cădea mort, ) căsătoria între cicisbeo şi cucoana văduvită. Dar atuncea unde ar fi deosebirea între o tragedie ţigănească şi una… franţuzească?

[ iulie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 327

Mihai-Eminescu.Ro