BUCOVINA ȘI BASARABIA. Studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online. Adevărurile lui Eminescu despre Rusia, aceleași, după exact 140 de ani

Consecvent misiunii sale, de recuperare integrală a operei jurnalistice, sociologice, istorice și politice a “Românului Absolut”, portalul Mihai-Eminescu.Ro publică integral, pentru prima oară în mediul online și, putem spune, pentru a doua oară de la prima și unica apariție sub formă de volum, din 1941, studiul istoric al lui Eminescu “Bucovina și Basarabia”. Cel mai probabil din motive politice, acest studiu nu a fost introdus în ediția Operelor realizată de Academia RSR citate din el circulând disparat pe ici-colo. Publicate în lunile aprilie, mai și iunie ale anului 1878, exact acum 140 de ani, articolele din Timpul privind Bucovina și Basarabia strălucesc și azi prin acuratețea și profunzimea analizei, dovedind încă o dată de ce jurnalistul și geopolitcianul Eminescu deranja marile puteri din jurul României și în special Rusia.

În pofida spuselor neavenite ale unui fost demnitar al României, în textul pe care îl publicăm azi în premieră în spațiul internetului veți constata speranțele și respectul lui Eminescu față de “lumea modernă”, de Occident. Criticile la adresa Rusiei lasă brazde atât de adânci încât îl determină peste câteva luni, pe însuși directorul ziarului Timpul, Ion Alexandru “Zizin” Cantacuzino, fost ministru de Externe și Finanțe, să îi ceară lui Titu Maiorescu să îi “domolească” adevărurile lui Eminescu despre expansionismul perfid al imperiului țarist care țintea și țintește anihilarea elementului românesc și, în final, distrugerea totală a României.

“Câtă vreme musulmanii erau încă o primejdie pentru societatea europeană, Românii i-au combătut cu bărbătească statornicie, luptând şi mereu luptând veacuri întregi; acum, când muscalii par a voi să pună în joc pacinica desvoltare a vieţii moderne, lupta trebue să se urmeze contra lor, şi câtă vreme piciorul român mai stă ţeapăn pe faţa pământului, unirea slavilor dela miazănoapte cu cei dela miazăzi, atât de mult dorită, nu se poate face.”, scrie Eminescu. Probleme rămân, și azi, aceleași.

PS: Pe 28 iunie, când marcăm 135 de ani de la data arestării jurnalistului Mihai Eminescu vom publica noi documente inedite privind urmărirea militantului naționalist pentru “Dacia Mare” de securiștii maghiari.

MIHAI EMINESCU

BUCOVINA ŞI BASARABIA
STUDIU ISTORICO-POLITIC

prezentat de

PROFESOR I. CREŢU

BUCUREŞTI

1941

MOTTO:

«În toate întâmpinările de până acum, găsim repetându-se cu stăruinţă că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de Ruşi cu sabia dela Tătari şi dela Turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n’a fost nici întreagă, nici în parte a Turcilor sau a Tătarilor, ci a unui Stat constituit, neatârnat deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului şi dacă reprezentanţii Statului moldovenesc, Domnii, ajunseră atât de slabi încât dreptul era desbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vre’odată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el. (…)
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă ».
Eminescu, « Basarabia » :
I. Numele şi întinderea ei.

(Timpul, 3 Martie 1878).

INTRODUCERE


În luna Martie a anului 1878, îndată după războiul româno-ruso-turc, Eminescu a scris în «Timpul» — în calitate de redactor principal al acelui ziar — un şir de articole istorico-politice privitoare la drepturile României asupra Basarabiei. Pentru întâia oară, aceste studii grupate în şase mari capitole şi intitulate Basarabia, au fost identificate şi retipărite de noi în ediţia M. Eminescu, Opere, 4 vol., apărute la Bucureşti în anul 1939. Ele constitue, după părerea noastră, cele mai strălucite pagini
din istoria ziaristicei româneşti şi printr’însele, marele nostru scriitor dovedea «cu istoria şi cu documentele în mână » — după propria sa expresie — că pretenţiunile Rusiei de a i se retroceda cele trei ţinuturi acordate Moldovei de către Congresul dela Paris (1856) erau cu totul nejustificate, iar călcarea convenţiei rusoromâne din 4 Aprilie 1877 de către Rusia constituia un act de trădare din partea unui aliat.
Mânuind cu mare talent şi cu multă competenţă izvoarele istorice contemporane, pe care le şi citează la sfârşitul lucrării sale, Eminescu încheia cu următoarele cuvinte:
«Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr’un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente
grele, toate acestea fac, ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră.
Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n’am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc » (M. Eminescu, Opere, ed. I. Creţu, vol. II, p. 286).
Dar problema pretenţiunilor ruseşti asupra Basarabiei avea să se pună în curând, chiar în cursul anului 1878, în faţa puterilor europene, la Congresul din Berlin. De aceea Eminescu, care simţea că pentru acest for nu este suficient numai argumentul drepturilor istorice şi că este necesar ca problema Basarabiei să fie înfăţişată şi pe planul mai înalt al politicei europene, scrise un nou şir de articole, intitulate de data aceasta Bucovina şi Basarabia, care au apărut în «Timpul» în cursul lunilor Aprilie, Mai şi Iunie ale acelui an.
În noul său studiu, Eminescu introduce problema Bucovinei cu un dublu scop. Făcând o amănunţită expunere, bazată pe documentele timpului, asupra împrejurărilor politice care au dus la anexarea Bucovinei de către Austria, Eminescu urmărea să înfăţişeze rolul ce şi-a asumat aceasta de a împiedica expansiunea rusească în Orient şi deci obligaţiunea ce a contractat Austria de a se opune şi pretenţiunilor actuale ale Rusiei; altminteri menţinerea Bucovinei sub stăpânirea austriacă n’ar mai avea nici o justificare.
De asemenea purtarea boierilor moldoveni şi opunerea lui Grigorie Ghica Vodă la cedarea Bucovinei sunt prezentate de Eminescu în scopul unei propagande interne, arătând conducătorilor politici ai României exemplul de urmat în privinţa Basarabiei.
Pentru puterile europene care se întruneau la Berlin, Eminescu scoate în evidenţă misiunea istorică ce ele înşile acordaseră României prin pacea dela Paris — aceea de a fi o ţară neutră şi de cultură la răspântia unde se ating cele trei lumi deosebite: Rusia, Austria şi Turcia, — iar pentru guvernul român pune înainte faptul că în trecut, cu toate vitregiile politice, Domnii şi boierii n’au consimţit niciodată
formal la pierderea vreunei părţi din «vatra strămoşească», fie aceasta Bucovina, fie Basarabia.
Dar, ca şi articolele despre Basarabia şi ca atâtea sute de articole scrise în cei şase ani de activitate ziaristică la «Timpul», nici studiul Bucovina şi Basarabia nu poartă semnătura lui Eminescu. Din această cauză n’a fost retipărit până astăzi şi niciuna din ediţiile de până aci nu-1 pomeneşte măcar. Urmează deci să spunem câteva cuvinte despre paternitatea acestui studiu.
Ideea de targuială, de renunţare de bună voie, de vindere, cu privire la Basarabia, se află în studiul Bucovina şi Basarabia ca şi în alte studii şi articole ale lui Eminescu, exprimată câteodată cu aceleaşi fraze. Astfel unele pasaje din Bucovina şi Basarabia îşi au echivalentul lor în alte articole a căror paternitate eminesciană este indiscutabil dovedită:
«Nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge orişicând învinovăţirea că înşine am stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri » (Bucovina şi Basarabia, p. 21).
«Oricât de mulţi oameni răi s’ar găsi în această ţară, nu se găseşte niciunul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 214).
« Generalul Ignatieff. . . nu s’a sfiit a mărturisi că crede pe poporul român destul de netrebnic
spre a vinde o parte din vatra ţării sale » (Bucovina şi Basarabia, pp. 166— 167).
« Abia au trecut câteva săptămâni de zile de când corpurile legiuitoare ale României au votat moţiunea prin care respinge orice târguială privitoare la vatra ţării… (« Timpul », 9 Martie 1878).
« Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Basarabia; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vrednici de încrederea popoarelor dela apus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem. .. » (Bucovina şi Basarabia, pp. 164—165).

«Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia; vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic » (M. Eminescu, Opere, vol. II, p. 225).

« Prin urmare vom ieşi din războiu c’o mulţime de experienţe dureroase care vor servi de învăţ M. Sale, cu pierderi de oameni şi bani, ruinaţi poate — dar nu vom pierde Basarabia, şi de sigur nu cu bună voia noastră » (M. Emi- nescu, Opere, voi. II, p. 238).

Ideea că Basarabia este legată de misiunea noastră istorică prin încredinţarea Europei se află în Bucovina şi Basarabia, ca pretutindeni în articolele lui Eminescu.

« Chiar dacă ar fi trecut cu vederea importanţa istorică, economică şi strategică a acestei rămăşiţe din vatra Moldovei, Românii nu puteau uita că Europa le-a încredinţat-o şi că nu se poate un preţ, cu care le-ar fi iertat s’o înstrăineze » (Bucovina şi Basarabia, p. 163).

« Acest petec de pământ, pe care « Le Nord » ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră» (M. Eminescu, Opere, voi. II,

p. 256).

Această misiune istorică a poporului român este înfăţişată la fel în Bucovina şi Basarabia ca în alte articole ale lui Eminescu.

« .. .Nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele dela apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunii şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine » (Bucovina şi Basarabia, pp. 22—23).

«Trebue să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a Statului român…» (M. Eminescu, Opere, voi. III, p. 207).

«Aruncaţi din întâmplare la răspântia, unde se atinge cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească, Românii, chiar în virtutea originei lor, sunt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un strat de cultură deosebită, în care trei lumi se întâlnesc şi se împacă» (Bucovina şi Basarabia, pp. 145—146).

« Misiunea Statului român în afară era ca să formeze o despărţire intre trei civilizaţii deosebite, între Austria şi Rusia pe de o parte, între Rusia şi Turcia pe de alta. . . » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 215).

Ideea că politica austriacă era bazată pe catolicism se află în Bucovina şi Basarabia ca şi în Influenţa austriacă.

« Ca putere catolică, Austria făcea politica sa cu ajutorul catolicismului » (Bucovina şi Basarabia, p. 45).

« Catolicismul întinsese peste Europa un pa- injiniş subţire de idei religioase. . . Imperiul care se formează sub acest painjiniş, se numeşte imperiul roman. Casa domnitoare care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal, este Casa de Austria » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 45).

In Bucovina şi Basarabia se narează pe larg faptele care duc la concluzia că Austria a procedat prin mituire la ocuparea Bucovinei. Această idee se găseşte şi în manuscrisul lui Eminescu, aflător la Academia Română sub Nr. 2.264, precum şi în articole tipărite.

« La conferinţele secrete mai lua parte şi dragomanul Porţii, Costachi Moruzi. Numai decât la una din cele dintâi conferinţe Thugut îi promite 1.000 galbeni, pe care nu-i va primi însă decât dupăce, prin concursul lui, negocierile vor fi ajuns la un bun rezultat. Costachi Moruzi primeşte cu vie mulţumire această dovadă de încredere şi, din partea sa, promite că va face tot ce-i va sta în putinţă » (Bucovina şi Basarabia, pp. 80—81).

«… Un grec a vândut jumătatea Moldovei Ruşilor, alt grec a mijlocit mituirea Turcilor la cedarea Bucovinei… » (Ms. 2264, p. 6).

Descrierea amănunţită a domniei fanariote n Principate care se face în Bucovina şi Basarabia, se află exact în acelaşi spirit concepută, însă mai sintetic exprimată, în Influenţa austriacă (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 59, 63), precum şi în Stăpânirea străinilor pe pământul românesc (idem, p. 465).

Pasajul: «După capitulaţiunea dela Movila Răbiei, oştirea Moldovei se risipeşte, Voivodul Dimitrie Cantemir se duce pribeag în lume » [Bucovina şi Basarabia, p. 104), se întâlneşte aproape întocmai şi în articolul de fond din «Timpul», 16 Aprilie 1878, articol datorit tot lui Eminescu: « De când la Movila Răbiei oastea moldovenească s’a risipit, rămăşiţele inimilor bărbate s’au pribegit… ».

Acuzaţia ce se aduce guvernului român, în studiul Bucovina şi Basarabia, că a dizolvat Senatul, care era ostil convenţiei cu Rusia şi a ales altul « când cetele de cazaci trecuseră hotarele ţării », se repetă întocmai şi în alt articol al lui Eminescu: « Dar oare Senatul n’a fost dizolvat asupra intrării Ruşilor, iar actualul Senat n’a fost ales pe când talazurile invaziei acoperise Moldova? » (M. Eminescu, Opere, voi.II, p. 378).

În fine, ideea că: « împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. . . » (Bucovina şi Basarabia, p. xoo), se află desvoltată într’un articol întreg, intitulat Tendenţe de cucerire (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 295), a cărui paternitate este indiscutabilă şi din care reproducem doar câteva fraze: « Răsărită din rasse mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţii omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură . . . Frumosul e înlocuit prin măreţ. . . Ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care-i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor» (M. Eminescu, Opere, voi. II, pp. 295—296).

Este cunoscută de asemenea atitudinea împotriva războiului alături de Ruşi, luată de Conservatori şi susţinută de Eminescu in toate articolele sale privitoare la această problemă şi care se întâlneşte şi in acest studiu despre Bucovina şi Basarabia.

Iar pentru cei cari, citind articolele lui Eminescu despre Basarabia, au constatat strânsa legătură între ideile de acolo şi tema fundamentală din cel de faţă, nu mai rămâne niciun fel de îndoială că Eminescu este autorul studiului pe care-1 retipărim pentru întâia oară în paginele ce urmează.

Atât ideile cât şi căldura patriotică ce străbate printr’însul fac, după părerea noastră, din acest studiu al lui Eminescu, un document interesant, din care se poate vedea chipul în care spiritul naţional românesc a reacţionat prin pana celui mai mare scriitor al său.

Totodată avem convingerea că prin retipărirea lui ne facem nu numai o firească datorie fată de memoria nemuritorului nostru scriitor, — prezentând astfel un nou aspect al scrisului eminescian şi dovedind prin aceasta că marele poet a fost în acelaşi timp şi un mare apărător al drepturilor naţionale româneşti —, dar aducem totodată şi o largă contribuţie la cunoaşterea problemei acelor pământuri româneşti care, în urma dureroaselor evenimente din ultima vreme, au intrat iarăşi sub dominaţiunea străină.

31.XII.1940

I. CREŢU

Profesor la Liceul Lazăr din Bucureşti

BUCOVINA ŞI BASARABIA

S’au împlinit o sută de ani de când Austria, voind să stabilească comunicaţiunea între Ardeal şi Galiţia, a luat în stăpânirea sa o parte din Moldova. Curtea din Viena nu avea nici un drept asupra bucăţii de pământ, pe care o cerea şi pe care în urmă a şi luat-o, era însă interesul apărării puternicul argument, pe care îşi întemeia cererea.

Impărţindu-se Polonia, Austria luase partea despre miază-zi şi astfel câştigase o provincie, care se megieşea cu Ardealul fără ca să comunice cu dânsul. Dela hotarele Moldovei până la Maramureş munţii stau ca un zid nestrăbătut încât, fiind atacată Galiţia despre miazănoapte ori despre răsărit, era peste putinţă a da trupelor, ce o ar fi apărat, ajutor grabnic din Ardeal.

Două provincii megieşe ale aceleiaşi împărăţii, cari nu comunică decât prin o a treia şi cu un înconjur foarte mare, erau o anomalie foarte jignitoare atât pentru apărarea hotarelor, cât şi pentru administraţie şi comerţ. Curtea din Viena trebuia dar să caute a stabili între aceste două provincii comunicaţia pe cea mai scurtă cale, care, după desvoltarea terenului, era cu putinţă, şi această mai scurtă cale era prin Moldova şi anume prin trecătoarea Bărgăului. Astfel luarea Bucovinei era o consecuenţă firească a împărţirii Poloniei şi cererea Austriei de a i se ceda câteva districte din Moldova, deşi nu era întemeiată pe drept, era justificată prin nişte interese, a căror legitimitate numai anevoie o vom putea pune la îndoială.

Tot spre a stabili o comunicaţie, Rusia a luat Basarabia, şi acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm partea, ce ni s’a înapoiat din această Basarabie. Ţarul nu avea nicun drept recunoscut pe care şi-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat teritoriul din Nistru până în Prut, şi cu atât mai puţin are acum vreun drept, cu care ar putea lua partea ce ni s’a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicaţia între Basarabia rămasă încă rusească şi între Bulgaria.

Admiţând legitimitatea intereselor Rusiei, nu înţelegem cum Rusia ne oferă în schimb Dobro- gea, de oarece, îndată ce Dobrogea ar fi teritoriu românesc, comunicaţia între Rusia şi Bulgaria nu se mai poate face decât prin ţara noastră. Rusia n’a scăpat de o piedică, iar noi întâmpinăm nişte greutăţi mai mari chiar decât cele de până acum. In tot cazul, Rusia nu ne poate oferi Dobrogea decât cu hotărîrea de a ne sili mai târziu să i-o cedăm.

Contestăm însă legitimitatea intereselor, ce Rusia pretinde a avea pentru stabilirea comunicaţiei între Bulgaria şi Basarabia rămasă sub stăpânirea rusească. Bulgaria este eliberată, iar nu cucerită; şi numai atunci, când Rusia va avea o provincie peste Dunăre şi când apărarea acestei provincii ar fi pusă în joc, numai atunci vom putea discuta, dacă cererea de retrocedare e justificată. Nici atunci nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge ori şi când învinovăţirea, că înşine am stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri. Dacă nu am putut păstra întreagă moşia rămasă dela părinţii noştri, ne-am păstrat şi voim să ne păstrăm conştiinţa întăritoare, că ni-am făcut datoria şi că nu din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost ştirbită.

Astăzi, când cestiunea retrocedării Basarabiei pune pe poporul român, ba, putem zice, chiar întreaga Europă în fierbere, este datoria noastră a ne lămuri şi a lămuri pe Europa asupra împrejurărilor, în virtutea cărora această cestiune se pune. Este un curent de două sute de ani, de care Europa sufere ca de o boală cronică. Europa sufere; noi însă, cari am stat aci, între Turci şi Ruşi, mereu am fost zguduiţi şi mereu suntem apucaţi de puternicul curent. Mai înainte, trei veacuri stăturăm mereu sub arme, mereu în luptă, mereu un zid de despărţire între apus şi răsărit; iar după o muncă uriaşă de trei veacuri au început alţii a se bate peste capetele noastre.

Cinci sute de ani din vieaţa noastră a fost o luptă necurmată; cu toate aceste astăzi, după ce Europa ne-a dat douăzeci, numai douăzeci de ani de pace, în ciuda zguduirilor bolnăvicioase prin care am trecut chiar şi în această vreme, astăzi ieşim la iveală ca un popor întinerit şi plin de putere proaspătă. Nu cerem dela lume decât putinţa desvoltării pacinice, nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele dela apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunii şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine.

Dovadă ne este trecutul, pe care l-am putut purta fără de a fi pierdut ceva din individualitatea şi trăinicia noastră.

Sunt aproape două sute de ani de când Ruşii au început luptele pentru surparea împărăţiei otomane.

Astăzi când aceste lupte par aproape de capătul lor şi când cestiunea retrocedării Basarabiei ni se pune ca o consecuenţă a faptelor petrecute peste Dunăre, astăzi când, cu căderea împărăţiei Otomane, soarta poporului român urmează a fi hotărîtă, chiar puterea faptelor ne îndreptează privirea spre trecut şi ne îndeamnă să căutăm a ne lămuri asupra întâmplărilor, în virtutea cărora împărăţia otomană a ajuns la starea ei de astăzi. Vom face dar, mai ales după documentele istorice adunate de răposatul Eudoxie Hurmuzachi, o dare de seamă asupra faptelor hotărîtoare ce s’au petrecut în ţările din Orientul Europei dela anul 1700 până în zilele noastre, şi vom căuta să urmărim tenden- ţele deosebitelor puteri interesate faţă cu ţările române. In deosebi însă vom arăta importanţa cedării Bucovinei în comparaţie cu cedarea Basarabiei, şi vom pune în asemănare purtarea Moldovenilor la anul 1777 şi aceea a Românilor la anul 1877.

Vom vedea apoi în urmă, care trebue să fie consecuenţele fireşti ale faptelor petrecute.

I

POLITICA ORIENTALĂ IN VEACUL XVIII

Întâmplarea hotărîtoare, ce încheie veacul XVII, este pacea, pe care Poarta otomană, în urma luptei dela Zenta, a fost silită a o primi. La Carlovăţ Turcii îşi lămuresc poziţia faţă cu Europa şi în deosebi faţă cu cele patru state învecinate, cu Austria şi Rusia, Polonia şi Veneţia. Puterea otomană e frântă şi începe a se vorbi despre alungarea Turcilor din Europa. Unele dintre state sperează, iară altele se tem, că în curând scaunul Sultanilor va putea să fie mutat în Asia, şi pentru unele această speranţă, iară pentru altele temerea că ea se va îndeplini, este ideea conducătoare în politica orientală.

Numai decât la începutul veacului XVIII, la anul 1706, agenţii principelui Rakoczy, Papay şi Horvath, adresează Marelui Vizir un memoriu, în care pun în vedere Porţii următoarele temeri:

«Ţarul de Moscova, care a îmbrăţişat în Polonia partidul regelui Saxoniei, pare a fi împiedicat de a se mai război cu Poarta; dar ţiind seamă de toate apucăturile lui el aspiră la monarhia orientului. El îşi deprinde şi disciplinează trupele contra regelui de Suedia spre a se folosi apoi de ele, după vreun pretext aparent, contra acestei împărăţii. Toate îl îndeamnă la acest războiu: afecţiunile grecilor şi ale popoarelor din Moldova şi Muntenia, cari sunt de legea lui, şi dorinţa de a-şi satisface ambiţia cu vreo cucerire însemnată.

«E dar de temut, că sfârşindu-se pacea (treuga), împăratul Germaniei va ataca această împărăţie despre apus, în vreme ce Ţarul de Moscova va ataca despre miază-noapte şi, dacă nu vor fi împiedecaţi din vreme, o vor strivi cu puterile lor unite ».

Aceiaşi agenţi, într’un alt memoriu din acelaşi an, arată că Poarta otomană trebue să declare războiu «Ţarului de Moscova, care voieşte să dispună de regatul Poloniei şi să-şi supună pe al Suediei, precum şi mai multe alte principate vecine ». Dovada despre aceasta sunt luptele lui cu regele Suediei, ingerinţele lui în Polonia şi împrejurarea, că a trimes preoţi greceşti în Crîm, ca să facă prozeliţi printre Circasieni.

Aceleaşi temeri le găsim exprimate prin raporturile ambasadorilor dela Constantinopol şi prin instrucţiunile, ce li se dau din partea guvernelor lor.

Tot la anul 1706 cabinetul francez trimite ambasadorului Ferriol un proiect de alianţă cu Austria contra Turciei. Memoriul începe astfel:

« Monarhia turcească, nu deosebit de alte monarhii, ce au existat dela începutul lumii până acum, după ce s’a mărit, acum a ajuns la decadenţă, ori, spre a vorbi mai lămurit, scăderea puterii ei formidabile a început sub Mahomed IV, tatăl Sultanului de astăzi, în cel din urmă răz- boiu, în care liga catolică a uzurpat dela puterea otomană două coroane de cele mai înflorite, a Ungariei şi a Moreei, cu multe alte oraşe însemnate din Dalmaţia, Albania, Polonia şi Moscovia».

Ne mai sperând dar, că Turcii îşi vor putea păstra puterea în Europa, cabinetul francez voeşte să încheie o alianţă cu împăratul Germaniei, pentru ca să slăbească pe casa de Austria prin nouile achiziţiuni, ce ar face în Orient, unde administraţia populaţiunilor necivilizate ar trebui să-i consume toate puterile. « Să împingem pe casa de Austria spre Orient — zice proiectul, — pentru ca Franţa să rămâie stăpână la Rhin ».

Astfel, centrul combinaţiunilor politice europene, era în Orient, şi la Constantinopol se puneau la cale războaiele. In luptă cu casa de Austria, Bourbonii din Franţa mereu stăruiau pe lângă Poartă să declare războiu şi să atace despre răsărit pentru ca să facă diversiune în favorul armelor franţuzeşti. In aceeaşi vreme căpeteniile răzvrătiţilor din Ungaria şi Ardeal, Tokoly, Rakoczy, Bercsenyi şi alţii, încurajaţi şi ajutoraţi cu însemnate subsidii de către guvernul francez, mereu îndemnau pe miniştrii turci să declare războiu Austriei şi să restabilească Ungaria, ca zid despărţitor între împărăţia otomană şi cea romano-germană. De altă parte regele Suediei cerea mereu ajutor contra Ţarului Petru, şi în Polonia era un partid, care mereu îşi da silinţă ca prin ajutorul Porţii otomane, să puie capăt ingerinţelor ruseşti. Zi pe zi Marele Vizir, miniştrii turceşti şi chiar Sultanul trebuia să asculte sfaturile binevoitoare şi propunerile războinice, ce li se făceau de către agenţii secreţi ori publici ai acestora.

Poarta otomană nu cuteza însă a declara războiu Austriei, nici Rusiei, ci totdeauna se mângâia cu poruncile coranului, care cere ca o pace încheiată să fie sfântă şi ca Sultanul să nu se războiască decât cu aceia, cari nu se ţin de învoielile făcute în tratatele de pace. Cel puţin în parte însă această supunere către poruncile coranului era întemeiată pe temerea, că, războindu-se, turcii vor fi alungaţi din Europa. O dovadă foarte lămurită despre această temere găsim în raportul de la 19 Ianuarie 1708 al Rezidentului Talman.

Erau făcute toate pregătirile pentru un războiu contra Austriei, ba chiar oştirile erau îngrămădite în Banatul Temişoarei şi la Sava. Nu lipsea decât porunca Sultanului, pentru ca ele să năvălească în ţara ungurească şi să înainteze, după planul hotărît, spre Buda. Stăruinţele lui Talman pe lângă miniştrii Porţii rămân zadarnice. Atunci Rezidentul Austriei chia- mă la sine pe Kişlar-Agasi, un confident al său, îi pune un scaun faţă în faţă cu portretul împăratului Iosif I şi zice: Alcoranul d-voastră cuprinde proorocia, că veţi cuceri Constanti- nopolul şi toată împărăţia Grecilor şi această proorocie s’a împlinit. Tot alcoranul zice însă, că se va găsi odată un împărat bălan, numit pentru perii săi « beniasfer », care vă va alunga iarăşi din această împărăţie şi din Constanti- nopol. Crezi d-ta în această proorocie?

«Fără îndoială că cred, deoarece sunt credincios al Coranului» răspunde Turcul.

Cum îţi place portretul împăratului meu, — întreabă acum Talman, puind în vederea Turcului virtuţile şi puterea acestui împărat.

Turcul priveşte la capul bălan al împăratului şi nu zice nimic; plin însă de îngrijorare, grăbeşte să spună Sultanului că împăratul, cu care se pune la cale războiul, este bălan. Sultanul cere să vază portretul; chiar însă fără de a-1 fi văzut, hotărăşte a nu face războiu cu un « beniasfer ».

O altă dovadă despre această frică simt următoarele cuvinte pe care le găsim într’o scrisoare a lui Rakoczy, adresată la 26 Noemvrie 1717 lui Cellemare:

« Muftiul şi toţi oamenii de legi sunt pentru pace, ei zic că Dumnezeu pedepseşte pe musulmani pentrucă au călcat pacea încheiată cu creştinii, că împăratul, neavând a combate alţi inimici afară de Turci, e nebiruit şi, dacă va face încă o a treia campanie norocoasă, nu va încheia pace decât după ce va fi alungat (re- chasse) pe Turci în Asia.

Cele două puteri, care puneau în politica lor deosebită greutate pe putinţa alungării Turcilor din Europa, erau însă Austria şi Rusia.

Da începutul veacului XVIII curtea din Viena, fiind silită a se război cu Franţa şi neizbutind a stârpi rădăcinile răscoalei din Ungaria şi Ardeal, era direct interesată de pacea Orientului. In înţelegere dar cu ambasadorul Marei Britanii şi cu acela al Olandei, Rezidentul austriac dela Constantinopol îşi da mereu silinţa să împiedice izbucnirea unui războiu între Austria şi Turcia.

In aceeaşi vreme Rezidentul austriac, tot în înţelegere cu ambasadorii celor două puteri «maritime» îşi da silinţă să împiedice izbucnirea unui războiu între Rusia şi Turcia. Pentru curtea din Viena un războiu la graniţele despre răsărit ale împărăţiei nu putea fi decât o nouă greutate; afară de aceasta temerile pe care le-am văzut exprimate în memoriul agenţilor lui Rakoczy, erau răspândite în întreaga Europă şi totdeauna, când Turcii se războiau cu Ruşii, Austria trebuia să stea gata de a interveni pentru apărarea intereselor sale.

Rusia, singură, înaintează mereu spre Constantinopol.

Cea dintâi jumătate a veacului este un lung războiu între Turci şi Ruşi. Ce-i drept, se încheie şi în mai multe rânduri se reînoieşte pacea. Niciodată însă Rusia nu se simte legată prin învoielile făcute la încheierea păcii. Pentru ea tratatele de pace nu au valoare decât întrucât ele îi dau noui drepturi.

In tratatul de pace dela Carlovăţ se hotăreşte, ca Ţarul să-şi retragă oştirile din Polonia. Dară Turcii erau foarte stăruitori şi era de temut, că vor începe războiu ; Ţarul reînoia pacea încheiată, se obliga din nou a retrage oştirile din Polonia, dar nu le retrăgea.

Aceeaşi era puterea Ţarului faţă cu provinciile dela Crîm. Aci mereu erau conflicte şi oamenii Ţarului mereu se hărţuiau cu Tătarii. Tratatul de pace dela Carlovăţ hotărîse, ca Ţarul să nu dureze noui fortăreţe la graniţele despre Miază-noapte ale împărăţiei otomane. El însă nu numai a întărit pe acele cari erau, ci a ridicat altele noui atât în apropierea graniţelor, cât şi chiar pe un teren, pe care îl pretindea discutat între Rusia şi Imperiul otoman.

In Moldova şi Muntenia, precum şi în provinciile greceşti, Ţarul are oameni de încredere, prin care lucrează mereu pentru surparea puterii otomane.

In sfârşit, Ţarul cucereşte o parte însemnată din Suedia şi sileşte pe Regele Carol XII a se refugia cu credincioşii săi în Turcia. Ţarul îşi întemeiază chiar reşedinţa pe pământul cucerit, şi atunci când miniştrii turceşti vorbesc despre restituirea teritoriilor cucerite dela Suedia, ambasadorul rusesc îi întreabă, ce ar răspunde Sultanul, dacă cineva ar cuteza să-i facă propunerea de a ceda cuiva Constantinopolul.

La anul 1711 izbucneşte cel dintâi războiu. Oştirile ruseşti trec graniţele, Voevodul Dimitrie Cantemir declară Moldova neatârnată şi marele Vizir porneşte cu oştirile otomane spre Nistru.

Ţarul Petru avea la Prut, afară de oştirile comandate mai ales de ofiţeri germani, vreo 10—15 mii Moldoveni şi câteva cete de unguri pribegi, atât husari cât şi pedestri. In partea Turcilor luptau, afară de oştirile otomane şi tătăreşti, suedienii regelui Carol XII, polonezii comandaţi de Poniatovschi, cetele Palatinului de Chiovia şi cazacii Zaporojeni, dimpreună cu cei Potcaleni.

După capitulaţia dela Movila Răbiei (Han Tepesi), la 22 Iulie se încheie pacea dela Vadul Huşilor (In campo ottomanico ad vadum Huss.) o pace foarte blândă pentru Ţarul Petru.

Se hotărăşte în acest tratat, ca Ţarul să restituiască Porţii fortăreaţa Assak, să surpe toate celelalte fortăreţe dela graniţele despre Crîm, să nu se mai amestece în afacerile Polonezilor, Zaporojenilor, Potcalenilor şi ale Cazacilor de sub stăpânirea lui Dewlet Ghirai Han, şi că Regele Carol XII să se întoarcă sub scutul Porţii prin Polonia, în ţara sa. Cu aceste condiţiuni Ţarului Petru i se dă voie de a se retrage nesupărat.

Nu mai departe însă decât la 20 Noemvrie 1712, Sultanul adresează tuturor vizirilor, paşilor şi beilor un ordin, pe care îl începe astfel:

« În lupta ce s’a dat în anul 1123 la graniţele Moldovei între armata mea biruitoare şi aceea a Ţarului de Moscova (care de câţiva ani se prefăcea că este amic al Sublimei noastre Porţi, câtă vreme apucăturile lui meşteşugite încredinţau pe ori şi cine despre relele lui intenţiuni contra împărăţiei otomane) armata acestui Principe, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost biruită. După cum este scris că răul i se întâmplă aceluia care e capabil de a-1 face, Ţarul a cerut iertare cu tot felul de înjosiri (avec toute sorte de bassesse) şi pacea a fost încheiată, iară tratatul redijat în câţiva articoli. Ţarul de mai mulţi ani se amestecă în afacerile Poloniei cu scopul că, după ce se va fi făcut stăpân pe acest regat, care este vecin cu împărăţia otomană, va putea năvăli asupra graniţelor ei, şi pentru aceea s’a poruncit în acest tratat ca să se retragă cu desăvârşire din Polonia. Cu toate că acest articol, care zicea că Ţarul să nu se mai amestece în afacerile Poloniei, era unul din cele mai esenţiale şi mai importante, în ciuda acestei învoieli el a rămas cu trupele sale în Polonia ».

Prin urmare Sultanul a hotărît a reîncepe războiul. Intervenind însă ambasadorul Engli- terei şi acela al Olandei, Poarta otomană a consimţit a reîncheia pacea, puind Ţarului un termen de trei luni de zile pentru retragerea trupelor din Polonia. Cele trei luni au trecut, dar Ţarul nu şi-a retras trupele. Astfel Sultanul porunceşte, că până la 21 Martie 1713, toţi vizirii şi paşii să fie adunaţi cu trupele lor în lagărul dela Adrianopol, de unde vor avea să plece asupra Ţarului.

Astfel se rosteşte persoana Sultanului; cu toate acestea războiul nu se face, deoarece Ţarul Petru izbuteşte a încheia şi astădată pacea, obligându-se din nou a retrage trupele din Polonia.

Peste câţiva ani, la 1718, izbucneşte războiul intre Veneţia şi Poarta otomană. Austria intervine şi astfel războiul se încinge între Poarta otomană şi cele două puteri aliate.

In tot cursul războiului oştirile ruseşti sunt grămădite prin Polonia şi pe la graniţele despre Crîm; în tot cursul războiului, Ţarul Petru mereu face Curţii din Viena propuneri de alianţă ; când Turcii îi aduc însă aminte datoriile, ce le-a pnmit în tratatele încheiate, el îi încredinţează că numai în interesul lor îşi ţine trupele aproape de graniţe, şi că dovadă despre aceasta este refuzul cu care a răspuns la propunerile de alianţă ale Curţii din Viena.

La anul 1718, se încheie pacea dela Pasa- rovit. Poarta cedează Austriei Banatul Timişoarei, Serbia, Oltenia, o parte din Bulgaria şi o fâşie din graniţele despre apus. Deşi slăbită însă, Poarta otomană provoacă pe Rusia să se ţie de tratatele încheiate, şi în deosebi să-şi retragă trupele din Polonia.

Rezidentul rusesc dela Constantinopol, Alexie Dascow, răspunde într’un memoriu adresat în vara anului 1719 Marelui Vizir. Bl încredinţează pe Marele Vizir despre bunele dispozi- ţiuni ale Ţarului şi arată, că: « Regele Engli- terei e de bună înţelegere cu împăratul şi stă- rueşte a răpi ceva dela Spania; Regele Poloniei, cu ajutorul împăratului, voieşte să facă din Polonia un regat absolutist, şi dacă s’ar întâmpla aceasta, nu rămâne îndoială, că ar fi formidabil pentru puterile vecine (Vicinis potentiis formidabile fore non dubitandum) ».

Iată dar motivele pentru care Ţarul îşi ţine trupele în Polonia: e chiar în interesul Porţii, ca Ţarul să apere drepturile şi libertăţile Polonezilor, deoarece regimul absolutist ar face din Polonia un stat primejdios.

In aceeaşi vreme însă, Ţarul îşi dă silinţa a pune la cale libertatea popoarelor din Crini. In anii 1721—1724, relaţiunile între Poartă şi Rusia sunt foarte încordate, deoarece mereu sosesc la Constantinopol, dela Hanul tătărăsc şi dela paşalele fortăreţelor dela hotare, raporturi despre răscoalele ce izbucnesc sub auspiciile Rusiei. Rezidentul Alexie Dascow, miniştrii ruseşti Golowkin, Tolstoy şi Osterman, ambasadorul Franţei, marchizul de Bonnac, ba chiar şi însuşi Ţarul, în mai multe scrisori adresate Sultanului, mereu încredinţează pe Poartă despre bunele dispoziţiuni ale Rusiei şi despre dorinţa de a trăi în pace cu Turcii.

Se încheie în mai multe rânduri tratate ori se dă tărie celor încheiate. Intr’unul din aceste, Ţarul se obligă din nou a retrage trupele din Polonia, iar Sultanul îi da dreptul de a se întoarce cu ele, când cineva ar voi să facă vreun atentat la libertăţile Polonezilor. Intr’altul Ţarul se obligă a surpa fortăreaţa Kamenca, precum şi fortăreaţa din nou durată la gurile râului Samara, se obligă chiar a nu mai dura altele noui.

În sfârşit însă războiul nu se mai poate evita şi Austria primeşte mediaţiunea între Turcia şi Rusia. Se ţin conferinţe; se discută asupra locului de întrunire; Rusia caută să înconjure o

hotărîre definitivă şi astfel, parte în urma uneltirilor dibace ale diplomaţiei franţuzeşti, parte cu scopul de a nu lăsa pe Ruşi să dispună singuri în Orient, Curtea din Viena devine din mediatoare o putere ce intervine şi în urmă o aliată pe faţă a Rusiei.

Se stabileşte un comun plan de acţiune şi războiul contra Turciei se începe. Trupele ruseşti însă, în loc de a opera potrivit cu planul statornicit, îşi fac de lucru împrejurul Crîmului; astfel Turcii, rămâind în defensivă faţă cu Ruşii, îngrămădesc oştirile contra Austriacilor. împăratul Carol VI, în mai multe scrisori adresate comandanţilor săi, se plânge de duplicitatea Ţarinei, dar, în sfârşit, după un războiu de aproape trei ani, pierde Oltenia şi Serbia şi părţile ce câştigase în războiul trecut din Bulgaria şi Bosnia, şi, încheindu-se tratatul dela Belgrad, încetează a mai fi aliat al Ruşilor.

După acest războiu Turcia se bucură de o pace mai îndelungată. Dela 1700 până la 1740 ea a stat mereu gata de războiu şi a purtat sarcina a trei războaie grele; acum era dar secată de puteri şi nu mai avea destulă energie spre a se pune împotriva înaintării Ruşilor. Simţind că nu mai poate alunga pe Ruşi din Polonia şi obosită de greutăţile ce-i făcea acest stat castrat, Poarta otomană propune cabinetului din Viena să-l împartă cu Rusia.

Scăpând însă de această greutate, Poarta întâmpină altele. încă pe la anul 1750 Rusia pune cestiunea independenţei Tătarilor şi ce- stiunea autonomiei ţărilor româneşti; iar la 1769 izbucneşte un nou războiu între Turci şi Ruşi, în urma căruia Poarta este silită a încheia la anul 1774 pacea dela Cuciuc-Cainardji.

In sfârşit la anul 1788 Rusia începe războiu pentru eliberarea tuturor creştinilor din Imperiul otoman.

Dela început până la sfârşit veacul XVIII e pentru Poarta otomană o luptă necurmată spre a pune stavilă năvălirii vrăjmaşului său dela miazănoapte. Mereu în luptă cu o fatală şi neînblânzită pornire şi lipsiţi de orişice sprijinire din afară, Turcii trebuiau să stea mereu sub arme şi mereu să negocieze atât cu vrăjmaşii, cât şi cu prietenii lor. In vieaţa lor nu se mai putea desvolta decât două părţi, în care trebuiau să-şi consume cele mai bune şi cele mai scumpe puteri: armata şi diplomaţia. Despre întemeierea şi desvoltarea unei bune admi- nistraţiuni, într’o împărăţie, ce mereu se războia şi mereu era răscolită, nici vorbă nu putea să fie. Pentru împărăţia otomană nu era cu putinţă altă organizaţie decât cea militară, aspră, dar atârnată de caracterul, priceperea şi discreţiunea oamenilor cari o aplicau. Pentru aceasta erau însă prea multe elemente putrede în imperiul otoman, căci paşalele, chiar buni oşteni şi buni diplomaţi fiind, nu mai aveau nici tăria de caracter, nici destul timp spre a fi şi buni administratori. In împărăţia otomană lipsea temelia virtuţilor cetăţeneşti: credinţa în trăinicia statului şi a formelor lui de vieaţă. Fiecare intrând în vieaţa publică începea să ia parte la o lucrare, în a cărei rezultate nu se încredeau. Abnegaţiunea cetăţenească e peste putinţă acolo, unde suntem aşa zicând încredinţaţi, că va rămâne zadarnică; aşa ori aşa, împărăţia otomană avea să înceteze; ar fi fost dar o nebunie orice abnegaţiune de dragul ei. Oamenii îşi fac datoria ca oameni; fiecare caută însă a profita de ocaziune câtă vreme se poate.

Puterile europene, îndeosebi statele vecine, privesc cu îngrijire cele ce se petrec în Orient; toate se mărginesc însă la sfaturi binevoitoare. Puterile maritime, adică Englitera şi Olanda, în tot cursul veacului XVIII, stăruesc pentru măntinerea păcii; cabinetul francez îşi dă silinţa ca să hotărască Poarta la acţiune ori la pasivitate, după cum cer interesele momentane ale Franţei; Austria în sfârşit, chiar dela începutul veacului urmează o politică hotărîtă totdeauna de neîncrederea cu care curtea din Viena priveşte asupra Rusiei. Turcii totdeauna sunt izolaţi, fiindcă nimeni nu mai crede în putinţa izbutirii lor.

II

POLITICA HABSBURGILOR

În tratatul de pace dela Carlovăţ, Poarta otomană renunţă la înrâurirea ce avea asupra Ungariei şi Ardealului, şi astfel hotarele împărăţiei Habsburgilor se întind până la Mureş şi până la culmile despre miazănoapte şi răsărit ale Carpaţilor. In urmă apoi, la anul 17×8, Habsburgii îşi întind graniţele până la Olt şi spre hotarele Bulgariei.

Oricât de mare însă, această împărăţie nu era puternică decât prin înţelepciunea oamenilor, cari ştiau să ţie la un loc atât de multe şi de deosebite popoare. Mai ales în ţările dela răsărit popoarele totdeauna erau gata de a se încăera la luptă şi numai buna chibzuinţă a Curţii din Viena le ţinea în frâu.

Deşi Poarta otomană a renunţat la înrâurirea ce avea asupra Ungariei şi Ardealului, această înrâurire nu încetase. In tot cursul veacului XVIII este în Ungaria şi Ardeal un partid care se luptă fără de curmare pentru eliberarea patriei de sub «jugul Habsburgilor». Şi acest partid e mare şi puternic, e deseori întregul popor maghiar, care cere ajutorul Porţii contra asupritorilor. Râkoczy şi Tokoly îşi împart chiar viitoarele ţări eliberate; iară după moartea lui Tnkoly, Râkoczy, recunoscut fiind de Principele legitim, adună sub steagurile sale oştiri, care, după spusele ambasadorului Ferriol, se urcă la 80.000 oameni.

Erau deci încă multe greutăţi de învins înainte de a se putea zice, că Habsburgii sunt stăpâni pe ţările dela răsărit.

Armele cu care, deşi după o luptă foarte îndelungată, Curtea din Viena a învins aceste greutăţi, sunt mai ales administrative.

Înainte de toate Habsburgii îşi câştigă ajutor contra maghiarilor chiar în Ungaria şi Ardeal.

După îndelungatele lupte ale veacului XVII, locurile neadăpostite de pe teritoriul Carpaţilor, adică partea dintre Tisa şi Carpaţi a ţării Ungureşti, Banatul Timişoarei şi Oltenia erau aproape cu desăvârşire deşertate de popula- ţiune. Cea dintâi îngrijire a Curţii din Viena era dar de a spori populaţia acestor locuri şi în deosebi, de a o spori cu oameni pe cari se vor putea rezema contra maghiarilor ca vrăjmaşi interni şi contra Turcilor şi Ruşilor ca vrăjmaşi externi.

încă pe la sfârşitul veacului XVII, împăratul Leopold I dă Sârbilor emigraţi sub povă- ţuirea Patriarhului Arsenie Cernovici locuri de adăpost în apropierea graniţelor despre răsărit şi privilegii foarte însemnate. Sârbii rămân însă organizaţi milităreşte şi totdeauna datori a se lupta pentru împăratul.

În urmă se împopulează Banatul Timişoarei mai ales cu colonişti aduşi din ţările dela apus, iară în Oltenia administraţia îşi dă toată silinţa de a spori populaţia cu colonişti bulgari, sârbi şi munteni. In tot cursul veacului XVIII, sporirea populaţiei din ţările dela răsărit este una din cele mai de căpetenie îngrijiri ale guvernului din Viena şi, cu deosebire dela 1750 până la sfârşitul veacului, conflictele pentru oamenii migraţi nu se mai curmă.

Moldovenii, Muntenii şi Oltenii, ba chiar şi Bulgarii catolici mereu migrează în Ardeal, în Banatul Timişoarei şi în ţara Ungurească, în vreme ce Secuii din Ardeal migrează în Moldova şi mocanii din Ardeal se pornesc spre Muntenia.

Sporind populaţia, Habsburgii vor totdeauna să-şi asigure iubirea ei.

In veacul XVIII religia era una din cele mai puternice arme politice. In deosebi în împărăţia

Habsburgilor această armă era însă primejdioasă. Ca putere catolică, Austria făcea politica sa cu ajutorul catolicismului; Leopold I a recunoscut însă pe Arsenie Cernovici de Patriarh şi a dat bisericii sârbeşti cele mai întinse privilegii. El a mers chiar mai departe şi, spre a face şi pe ceilalţi creştini ortodocşi părtaşi de aceste privilegii, guvernul din Viena a admis o naţiune închipuită, « naţio illirica », pentru care se dau privilegiile acordate Patriarhului Cernovici. Toţi creştinii ortodocşi, fie sârbi, fie croaţi, fie români, fac parte din această naţiune ilirică; Patriarhul sârbilor ajunge a fi Patriarh al tuturor creştinilor ortodocşi din ţările dela răsărit ale împărăţiei Habsburgilor, şi cu toţii au dreptul de a se bucura de privilegiile acordate Sârbilor.

Numaidecât, în anul 1700, împăratul Leopold I da însă marelui ambasador, corniţele Oettingen, nişte instrucţiuni, din care ne încredinţăm, că la curtea din Viena ortodoxia e privită ca o primejdie.

Împăratul însărcinează pe ambasadorul său a stărui ca sfântul mormânt să rămână sub paza Franciscanilor, «şi să nu fie cumva încredinţată schismaticilor de sub protecţia Ţarului de Moscova, care, după cum se ştie, foarte mult stăruesc să şi-o câştige ». Tocmai pentru aceea, Mavrocordat (dragomanul Porţii), fiind de legea grecească, şi având acum mare vază la Poartă, e suspect, şi are să fie menajat cu deosebită atenţie şi dexteritate (billig suspect, und dero-halben mit sonderbahrer attention und dexteritat zu menaggiren sein wirdt).

Ideea exprimată în aceste puţine rânduri este una din temeliile politice orientale a Habsburgilor: toţi ortodocşii sunt suspecţi, fiindcă stau sub protecţia Ţarului. Curtea din Viena nu are încredere în popoarele ortodoxe şi această lipsă de încredere merge atât de departe, meat la anul 1718, dându-şi părerea asupra unei petiţiuni, în care boierii munteni cereau anexarea Munteniei la Austria, consiliul de războiu sfă- tueşte pe împărat să nu râvnească la o ţară, de care Ţarul poate dispune după plac. Astfel, acordând dreptul bisericii ortodoxe, Curtea din Viena nu renunţă la combaterea ei indirectă şi acordă mai mari drepturi acelora, care se unesc cu biserica catolică. Unirea cu biserica papistă şi conflictele religioase împreunate cu dânsa sunt una din cestiunile mari, care agitează ţările dela răsărit în tot cursul veacului XVIII. O mare parte din Croaţi, toţi Rutenii din ţara Ungurească şi partea mai mare a Românilor din Ardeal se declară uniţi cu biserica papistă şi luptele între uniţi şi neuniţi, cu deosebire între Români, nu se mai curmă. Administraţiunea, voind să pună capăt acestor lupte, dă ajutor uniţilor; această părtinire nu trece însă anumite margini.

La anul 1754 împărăteasa Maria Theresia însărcinează pe Corniţele Clobuşiţchi, Arhiepiscopul de Calocia, să cerceteze certele dintre uniţii şi neuniţii din ţara Ungurească şi Ardeal. Instrucţiunile, ce i se dau comisarului împărătesc, se încep cu cuvintele:

« Deoarece cauza cea mai de căpetenie a abaterilor şi turburărilor ce s’au ivit în diecesa Orăzii-mari este fapta uniunii şi mai ales a schismaticismului, şi deoarece voinţa noastră dreaptă tinde la liniştirea populaţiunii şi este departe de a face, ori de a permite să se facă asupra numitului popor vreo presiune fiind pe nedrept asuprit prin sporirea contribuţiunilor, ori prin altfel de biruri, prin prestandele domi- nicale ori prin alte mijloace, ci din contra voim să dăm protecţiunea noastră împărătească amân- duror părţilor, adică atât uniţilor cât şi neuniţilor, şi nu vom permite să se facă siluire în materie de religiune ». Comisarul e dar însărcinat să spue preoţilor şi poporului, că toţi deopotrivă se bucură de protecţia împărătesei şi să puie deosebită greutate pe aceasta.

La anul 1758 se ţine o conferinţă în cestiunea concesiunilor de acordat Românilor ortodocşi din Ardeal. Kaunitz dă un vot separat şi cerându-i-se din nou părerea, el răspunde împărătesei:

«Votul meu cuprins în protocol l-am dat după cea bună a mea convingere şi conştiinţă, nu aş avea nimic să scad, nici nimic să adaog. înţeleg foarte bine că Maiestatea Voastră vă aflaţi în nedomirire de a botărî faţă cu nişte păreri atât de deosebite asupra cestiunu. dacă e bine ca, după modalităţile propuse de mine, să li se acorde grecilor neuniţi din Ardeal un propriu episcop exempt, ori ca lucrurile să rămână în starea lor de până acum.

Eu am ales cea dintâi soluţiune, fiindcă îmi dau silinţa de a înconjura în toate consiliile ce privesc serviciul Maiestăţii Voastre măsurile nedepline şi paliative, care îndeobşte mai mult strică decât folosesc, a apuca răul din rădăcină şi a privi lucrurile aşa cum sunt, iar nu cum ele ar trebui să fie.

Dacă am putea să ne mângâem cu speranţa, că aceia cari au să execute înţeleptele şi dreptele ordine al M. V. privitoare la măsurile de luat faţă cu grecii şi neuniţii, s’ar purta cum se cuvine şi şi-ar face pe deplin datoria, aşa nu ar fi tocmai greu a găsi alte mijloace folositoare atât pentru stat, cât şi pentru religia dominatoare; dar, după atâtea experienţe acea

stă speranţă trebue să o privim ca fiind pe deplin zadarnică, căci aplecarea spre mijloace silnice şi ura contra ilirienilor sunt cu mult mai adânc înrădăcinate, decât ca să mai putem spera vreo schimbare în această privinţă.

De asemenea în împrejurările de acum ar fi mai primejdios decât orişicând a da ocazie pentru rebeliuni, emigraţiuni ori alte urmări foarte stricăcioase, şi anume cu atât mai multe, cu cât nu dispunem de mijloace contra unor asemenea rele.

Grecii neuniţi, ce, în număr de câteva milioane, se află sub prea înalta stăpânire, trebue, după părerea mea, să fie priviţi ca fiind pentru prea înalta casă o comoară şi un adevărat juvaer, din care se vor putea trage în viitor pentru stat chiar mai multe foloase decât până acum, dacă numai vor fi scutiţi cu toată asprimea atât în cele lumeşti, cât şi în cele bisericeşti, contra orice asuprire, orice nedreptate şi orice nemulţumiri întemeiate, şi vor fi povăţuiţi astfel cum regulile precauţiunii cer să întâmpinăm o naţiune aspră şi războinică ».

Kaunitz propune dar, ca împărăteasa să numească pe Dionisie Novacovici Episcop al Românilor ortodocşi din Ardeal, rămâind ca prin mijlocirea lui să se facă încercare de a hotărî pe Români la unire cu biserica papistă.

Ura de care vorbeşte Kaunitz nu e însă întemeiată numai pe simţimântul religios, nu este o urmare a intoleranţei religioase.

In anii 1743 şi 1744 Episcopul greco-catolic din Făgăraş, Ioan Klein, mereu se plânge împărătesei Maria Theresia de asupririle ce trebue să sufere Românii uniţi, « care sunt trataţi mai rău decât ovreii ». Intre altele, Episcopul Klein protestează contra hotărîrilor dietei din Ardeal şi în memoriul, ce adresează împărătesei ca răspuns la acest protest, dieta zice următoarele:

«Neamul Românilor din vechime are nevoie de a se bucura de locuirea acestui pământ (hujus glebae incolatu gaudens) dar acea plebe nici prin aplicările, nici prin natura, nici prin in- geniul, nici cu privire la condiţiunile ei, nici din alte consideraţiuni deosebite, nu este capabilă de privilegiile naţionale; din contra mereu intră ca o pribeagă fără de căpătâi în Muntenia şi Moldova, iară acolo se leapădă de uniune, pe care a primit-o mai mult de nume decât în adevăr ».

Memoriul arată apoi, că rămâind în urma războaielor multe pământuri deşerte, Românii au intrat din Moldova şi Muntenia şi s’au aşezat pe ele; ei însă nu pot să câştige drepturi decât începând a face parte din vreuna din cele trei naţiuni.

In zadar sunt dar toate încercările Curţii din Viena. Nici ca parte a naţiunii ilirice, nici unindu-se cu biserica papistă Românii nu pot să câştige drepturi, de oarece, câştigând drepturi, după legile ţării, ei înceată de a mai fi Români. Totdeauna aceste legi erau o stavilă puternică pentru curtea din Viena, iară a le schimba nu se putea, fiindcă se temea de rebelii maghiari, cari foarte lesne puteau să provoace un războiu cu Poarta otomană. Un singur împărat a cutezat să şteargă aceste legi, Iosif II, înainte însă de a muri, şi el a fost silit să nimicească tot ce făcuse în vieaţa sa, decretând restabilirea deplină a drepturilor nobilimii.

In administraţiune curtea din Viena întâmpină aceleaşi greutăţi. Chiar în Oltenia, unde putea dispune după plac, ca în o ţară cucerită, drepturile, pe care le au boierii şi pe care nu crede de cuviinţă a le călca, sunt una din cele mai mari greutăţi. Se face numărătoarea populaţiei, se impart districtele, se iau măsuri pentru sporirea populaţiei, se face un conspect despre mănăstiri şi despre drepturile lor şi se împarte contribuţia astfel, ca populaţia rurală să nu poarte prea grele sarcine. După câţiva ani de încercare se constitue o comisiune financiară, însărcinată cu formularea propunerilor privitoare la măsurile de luat pentru o bună administrare a Olteniei. Raportul acestei comisiuni se încheie prin cuvintele:

« Prea înaltul serviciu şi chiar starea şi împrejurările ţării cer ca Maiestatea Voastră Imp. şi Cat. să faceţi întrebuinţare de acest drept (de a dispune ca în o ţară cucerită şi de a nu ţine seamă de drepturile boierilor); căci cele mai multe privilegii sunt stabilite pentru folosul boierilor, privilegii în virtutea cărora au avut ocazia de a dispune de vieaţa şi averea supuşilor după plac şi, precum arată exemplele în mod cu totul tiranic, mai ales fiindcă purtarea lor e nemai pomenită şi bietul popor suspină după ajutor, şi trebue să fie ocrotit contra lor de oarece importă mai mult a câştiga iubirea acestui popor de rând, decât a ţine pe boierii nesocotiţi şi neînfrânaţi în vechile lor drepturi, ba în cele mai mari nedreptăţi ale lor, mai ales fiindcă omul de rând e cea mai mare putere, căci prin el se împopulează şi se ridică, prin urmare prin el se aduce ţara la deplină des- voltare ».

Curtea din Viena nu a scăzut decât foarte puţin din drepturile boierilor olteni; cu toate aceste în cursul războiului următor boierii olteni nu o mai susţineau. Dacă dar în Oltenia era atât de greu a scădea din privilegii, în ţara Ungurească şi în Ardeal, unde totdeauna era o revoluţie latentă, schimbarea privilegiilor era aproape peste putinţă.

ha anul 1785 împăratul Iosif II numeşte zece comisari însărcinaţi cu organizarea bisericei. In instrucţiunile date acestor comisari, el zice între altele:

«In acest district (Banatul Timişoarei) sunt cu deosebire trei naţiuni: anume Români şi Sârbi, cari de opotrivă sunt de religia greacă- neunită, afară de aceştia colonişti străini de naţionalităţi deosebite din Germania. Naţiunea română tot mai e tratată într’un mod foarte asupritor şi mai ales pentru aceea e puţin desvoltată, nestatornică şi dispusă a fura. Câtă vreme nu vor fi luminaţi în destul prin şcoli şi câtă vreme nu se vor deştepta într’înşii, în urma unui bun tratament, iubirea pentru pământul lor, dorinţa de a-şi clădi mai bine ca sele, de a-şi lucra mai bine pământurile şi de a sădi mai mulţi pomi, aceşti oameni vor urma a se simţi campând (kampirend) de pe o zi pe alta.

de asemenea adevărat, că sau luat dela dânşii cele mai bune pământuri spre a le da altor colonişti, că au trebuit să sufere mai multe asupriri, cu toate că sunt cei mai vechi locuitori ai ţării. In de obşte această naţiune pretinde, că plângerile ei să fie ascultate şi că cei

mai bătrâni dintre dânşii, în care îşi pun toată încrederea, să fie domiriţi prin argumente întemeiate; apoi de aci înainte se poate face ori şi ce cu dânşii (alsdann kann man alles mit ihnen richten) ».

Vorbind despre Românii din Ţara Ungurească şi Ardeal, împăratul Iosif II zice:

« Durere ! este prea adevărat, că între naţiunea ungurească şi cea sârbească, apoi intre grecii neuniţi şi unguri domneşte o ură neîmpăcată. Pe cât de puţin se poate găsi adevărata cauză a acestei ure, pe atat de adevărat este, că ea izbucneşte la toate ocaziunile, lucru de care răscoala, ce nu de mult a fost în Ardeal (Horia şi Cloşca) ne dă cele mai triste dovezi. Dacă e dar să domnească pace şi fericire între oamenii ce trebue să trăiască împreună, înainte de toate această ură trebue să fie pe deplin stârpită, şi nu pot în destul a îndemna pe comisar ca să privegheze şi să silească pe ori şi cine a priveghea, ca toate persoanele magistratului să observe cel mai mare cumpăt şi în deosebi să aibă toată consideraţia pentru popi şi cler în deobşte.

« Românii — zice apoi împăratul — atât de mult sunt obişnuiţi cu asuprirea, încât sunt nepăsători chiar şi pentru locuinţele lor şi astfel sunt dispuşi la nestatornicie, la schimbări şi tot felul de excese. La aceştia nu numai trebue să se introducă şcolile, ci şi preoţii lor să fie mai bine instruiţi; în sfârşit domnii lor de pământ şi autorităţile trebue să înceapă a-i trata mai uman, pentru ca să-i îndrepteze şi să-i lipească de pământul pe care sunt».

Puternicul împărat, care da aceste porunci binevoitoare, nu a putut câştiga Românilor decât un singur drept: dreptul de a-şi schimba stăpânii. Nici dreptul de migraţiune nu l-au câştigat însă Românii, decât după ce au prefăcut în cenuşă o mulţime de sate, oraşe şi curţi nemeşeşti, au tăiat câteva mii de unguri şi au băgat spaima în vrăşmaşii lor.

Altfel lucrurile nu se puteau pune la cale. Principiul politicei Habsburgilor «Divide et imfera », era un rezultat firesc al împrejurărilor. Chiar între mărginile împărăţiei lor, Habsbur- gii trebuiau să facă mereu politică externă Ei nu puteau nimici pe maghiari, fiindcă erau un popor, de care împărăţia avea trebuinţă contra Rusiei şi tărie le puteau nimici da, fiindcă erau un neam răsvrătitor, ce mereu stăruia să provoace un războiu cu Turcia. Tocmai atât de puţin puteau Habsburgii să caute a nimici pe popoarele cuprinse sub numirea de « naţiune ilirică», de oarece ele ţineau în frâu pe maghiari şi erau în aceeaşi vreme un val de apărare contra Turcilor; aceste popoare erau însă de legea ortodoxă, erau suspecte şi foarte lesne se puteau pune la dispoziţiunea Rusiei. Curtea din Viena îşi dă prin urmare silinţa de a ţine pe aceste popoare în echilibru, dând mereu ajutor celor mai slabe dintre dân- sele, fără ca să provoace însă pe cele mai tari la rezistenţa energică.

Cuprinzând toate cele zise pană acum in o singură cugetare, ne rămâne impresia nestrămutată, că politica Habsburgilor e întru toate hotărîtă de neîncrederea cu care ei privesc pe Rusia. Şi urmărind cu băgare de seamă întâmplările ce se desfăşură în cursul veacului XVIII, această impresie ajunge a fi o convingere bine întemeiată.

Numai decât la anul 1700, vedem cum Leo- pold I « suspectează » pe un dragoman al Porţii, fiindcă e de lege ortodoxă. Şi această suspec- tare se urmează în tot cursul veacului. Politica ce Habsburgii urmează faţă cu Turcia se poate cuprinde în câteva cuvinte: ei caută să-şi asi- gureze poziţiuni bune faţă de Rusia.

In cursul războiului izbucnit la 1716, Ţarul Petru mereu face Curţii din Viena propuneri de alianţă. La 13 Octomvrie, Principele Traut- sohn raportează împărtatului Carol VI despre părerile conferinţei ministeriale cu privire la aceste propuneri. Miniştrii sfătuiesc pe Impă

râtul să nu primească această alianţă, deoarece Ţarul «precum învederează din exemple, este o foarte mare sarcină pentru aliaţii săi şi voieşte mai mult să impună legi, decât să dea ajutor; afară de aceasta cere în Imperiul Roman şi cu deosebire în Meklenburg o mulţime de lucruri nepriincioase; în sfârşit vecinătatea lui, mai ales din consideraţie pentru marea înrâurire ce are în Orient în virtutea religiunii, e foarte primejdioasă (respectu seines in oriente ob ra- tionen religionis habenden grossen Anhang gar zu bedenklich). Afară de aceasta, sub pretextul alianţei, ar face, cu deosebire în Moldova şi Muntenia o mulţime de demarşe neplăcute, iar la încheierea viitoarei păci, ar putea pune piedici stricăcioase prin obişnuitele sale preten- ţiuni exagerate ».

Ţinând seamă de aceste motive, împăratul nu primeşte alianţa; tot pentru aceste motive Austria intervine şi chiar se aliază cu Rusia în războiul viitor; tot pentru aceste motive încheie la 6 Iulie 1771 tratatul subsidial în care Poarta îi cedează Oltenia; tot pentru aceste motive refuză propunerea ce i se face de către corniţele Orlow în cursul negocierilor dela Focşani, declarând că nu voieşte să anexeze Moldova şi Muntenia; în sfârşit tot pentru aceste motive, la anul 1788 împăratul Iosif II ocupă Moldova şi Muntenia ca aliat al Ţarinei.

In tot cursul veacului XVIII politica Habsburgilor este una şi nestrămutată, aceea pe care cancelarul Kaunitz o expune în nota adresată la 6 Ianuarie 1775 Baronului Thugut: «înainte de toate ni se pune întrebarea preliminară, — zice Kaunitz, — dacă şi întrucât ar putea să fie oportun a stabili o înţelegere sinceră cu Poarta şi a primi faţă cu dânsa nişte angajamente, care nu ne-ar promite un folos chiar acum, în prezent, ci ar fi calculate pe vremile şi împrejurările viitoare.

Precum ştiţi, starea de acum a Porţii e foarte deosebită de aceea de odinioară. Ce e drept, toate lucrurile vremelnice şi toate prevederile omeneşti sunt supuse atâtor complicaţiuni neprevăzute şi atâtor evenimente, încât este peste putinţă a hotărî capătul lor cu destulă sigu- ntate! Cu toate aceste un ochiu politic poate prevedea cu toată probabilitatea, că dacă Rusia va căuta să profiteze de avantajele ce i s’au acordat în cea din urmă pace, un lucru care abia mai poate fi pus la îndoială, iar Poarta va rămânea în apatia şi letargia ei de până acum lucru ce urmează din putreziciunea temeliilor ei, că, zic, dacă va fi astfel, mai de vreme ori mai târziu va trebui să urmeze în această parte a Europei o revoluţiune capitală (Hauptrevolution).

Această singură perspectivă e mai mult decât destulă spre a ne hotărî să nu primim faţă cu Poarta nişte angajamente, să nu încheiem cu ea tratate, care, fără de a ne aduce foloase actuale, ar fi calculate pe nişte vremi, unde va exista poate cu totul altă stare de lucruri şi aceasta ar cere demarşe cu totul deosebite de cele de acum, ba poate chiar opuse cu ele.

Mijloacele propuse de d-voastră consistă în frică, mituire şi alte mijloace de a hotărî pe cineva la ceva. Spre a hotărî pe turci prin raţionamente, se va face, între altele, întrebuinţare de consideraţia, că intenţia noastră nu este alta, decât a face să înceteze cu desăvârşire neîncrederea reciprocă, pentru ca apoi să ne putem îndrepta toată atenţia asupra întrebării, cum, prin reciprocă înţelegere plină de încredere şi comune demarşe, s’ar putea împiedeca urmările stricăcioase ale celei din urmă păci încheiate cu Rusia.

In situaţia de acum a Porţii, fără îndoială politica noastră secretă trebue să consiste în a susţine, câtă vreme se poate, împărăţia otomană în Europa, ori cel puţin a face ca în cel mai rău caz Rusia să nu o surpe vreodată singură şi pentru sine, venind despre mare, şi prin urmare fără de concursul neapărat al Curţii noastre. E foarte de dorit pentru interesul nostru politic, ca despre mare de unde începe a o ameninţa cea mai mare primejdie, Poarta să-şi dea silinţa a se asigura cu toate aşeză- mintele de apărare şi toate măsurile de altă natură, ce-i stau în putinţă, de oarece tocmai în aceasta consistă cel mai de căpetenie mijloc, spre a ajunge la realizarea intenţiei alternative a politicei noastre ».

Acestea sunt principiile, pe care Habsburgii le-au observat atât înainte cât şi după Kaunitz fată cu Orientul.

Ei nu se pot alia cu Poarta otomană, fiindcă ea nu le dă destule garanţii de statornicie; stau deci totdeauna gata, pentru ca, în cel mai rău caz, când Sultanii nu se mai pot susţine în Europa, să ia partea ce li se cuvine din ţările scoase de sub stăpânirea lor.

III

MOTIVELE POLITICE ALE LUĂRII BUCOVINEI

Izbucnind războiul între Turcia şi Veneţia, Curtea din Viena primeşte un memoriu, în care se expun motivele pentru care împăratul trebue să declare războiu Turciei. Al doilea dintre motive e comentat prin următoarele considerente: «Deoarece interesul de stat e ceea ce trebue să hotărască pe M. S. a nu vedea pe Turc, vecinul său, mărit prin noui progrese, ci mai vârtos a-şi da silinţa de a nu-1 vedea stabilin- du-se cu noui fortificaţiuni şi noui constituţiuni de guvern în Moldova şi Muntenia, — Benderul şi Hotinul, ce a durat Turcul, sunt două puncte delicate, două lucruri importante, care prin împrejurările lor şi prin consecvenţele ce pot avea, trebue să fie considerate cu toată considera- ţiunea şi ponderaţiunea, iară nu să fie trecute cu vederea… ». « Turcul zideşte mari fortăreţe la hotarele creştinilor, lucru ce nu se cuprinde în instrumentele de pace, pune în ele tunuri, pune multă oştire, pune Paşă, şi sub pretextul acestor fortăreţe se extinde şi ocupă locuri din Moldova, pune pe Turci să arbitrarieze, iară creştinii nu ţin seamă de aceasta, nu se gândesc, ci adorm ca şi când nu s’ar întâmpla nimic.

« Trebue să se ţie seamă, că Moldova şi Muntenia, aceste două provincii atât de roditoare întărite cu fortăreţele Turcului, cum a început a se face, vor putea hrăni cu înlesnire şasezeci şi mai multe de mii de ostaşi, gata la orice caz de nevoie a sta totdeauna înaintea ochilor împăratului. întreb dar: va putea împăratul stăpâni Ardealul în pace? vor putea Ungurii sta pe pace şi a nu se răscula, în vecinătatea oştirii ce stă în aceste provincii sub arme şi totdeauna gata?.

«Polonezii mai nainte ţiind mai bine seamă de lucrurile ce privesc conservaţiunea lor, în toate tratatele de pace, ce au încheiate cu Turcii, cum se vede din istorie, totdeauna au pus într’un articol separat următoarele puncte: «că Turcii nu vor putea zidi fortăreţe în Moldova şi Muntenia ; că în cetăţuele, ce se află în aceste ţări, să nu’ se pună garnizoană turcească; că aceste două provincii să se lase în libertăţile lor după învoelile şi pactaţiunile avute cu Moldovenii şi Muntenii, când s’au dat dorrmirii turceşti; de a se pune totdeauna în aceste principate Domni creştini, cari mai sunt afară de aceasta şi cu ştirea Regelui Poloniei».

Peste puţin izbucneşte războiul între Turci şi Nemţi, şi la anul 1718 se încep negocierile de pace. La 22 Septemvrie 1717 principele Traut- sohn raportează despre părerile consiliului de miniştri, privitoare la pace, şi zice, între altele, următoarele:

« Pe cealaltă parte a Dunării este, nu departe de Temişoara, Orşova, un punct ocupat de curând, ce trebue păstrat cu orice preţ deşi trebue să ne dăm silinţa, ca, afară de aceasta, teritoriul Maiest. V. Imp. să se extindă peste Por- ţile-de-Fier, dacă nu până la Rusciuc, cel puţin până la Fetislan, Vidin şi Nicopolis, pentru ca scutindu-se teritoriul dindărătul acestor puncte, navigaţiunea pe Dunăre să fie adusă la un mai mare folos şi la mai multă comoditate pentru comerţ; afară de aceasta, din jos de Porţile- de-Fier şi de trecătoarea primejdioasă de lângă ele, s ar putea face un port pentru vasele ce trec şi magazii pentru mărfurile încărcate pe ele. Cât apoi pentru ambele principate Valachia şi Moldova, ţiind seamă de ordinea actualului tratat de pace şi de principiul « uti possidetis »

observat la încheierea lui, ele sunt de deosebită natură, deoarece Maiest. V. Imp. nu posedaţi până acum nimic în Moldova, iar în Muntenia, încă de când Ioan Mavrocordat a fost prins, aţi luat în posesiune cele cinci districte dincoace de Olt cu mai multe puncte fortificate, şi mareşalul-comite de Steinville a şi încheiat cu prea înalta învoire un tratat privitor la acest ţinut cu Ioan Mavrocordat, din care cauză conferinţa e de părere, ca M. V. Imp. să cereţi în ambele provincii dreptul de a numi şi de a institui Voevozi şi supremaţia împreunată cu acest drept, întrucât însă pentru aceasta ar avea să devie încheierea păcii peste putinţă, să nu insistaţi asupra acestui punct ca o condiţie sine qua non, ci să vă mărginiţi a cere, ca cetatea Hotinului, zidită în contra tratatului dela Carlovăţ şi atât de afară din seamăn de primejdioasă pentru principatul Ardealului şi pentru comitatele despre miazănoapte ale Ungariei, să fie suprimată, iar în Muntenia graniţele să se statornicească după râul Olt ».

Iată dar în puţine cuvinte cea mai deplină lămurire asupra celor mai de căpetenie interese ale Habsburgilor în Moldova şi Muntenia.

Făcând abstracţie dela interesele economice împreunate cu navigaţiunea pe Dunăre, Moldova şi Muntenia sunt cele două colţuri de

teren, de pe care hotarele dela răsărit ale împărăţiei pot să fie ameninţate. Interesul Habs- burgilor nu este întru atât de a stăpâni direct aceste două ţări, pe cât este de a face ca ele să nu fie stăpânite de un element, care ar putea să ameninţe pacinica stăpânire a împăratului în Ardeal şi în părţile despre miazănoapte ale Ţării Ungureşti. împăratul cere dar dreptul de înrâurire indirectă asupra acestor două ţări; chiar nici asupra acestui drept nu insistă însă, ci pune ca două condiţiuni «sine qua non» numai cedarea Orşovei şi surparea Hotinului. Punctele de plecare ale celor două linii strategice, care se întâlnesc la Focşani, Orşova despre miazăzi şi Hotinul despre miazănoapte, sunt dar acele, pe care curtea din Viena pune cea mai mare greutate, deoarece amândouă aceste puncte sunt, după firea locului, centruri de operaţie contra ţărilor dela răsărit ale împărăţiei.

Nici punctele intermediare nu sunt însă trecute cu vederea.

Pe vremea negocierilor de pace, consiliul de războiu din Viena însărcinează pe corniţele Ste- inville, generalul comandant al Ardealului, să dea plenipotenţiarilor împărăteşti lămuriri asupra punctelor, ce sunt de importanţă deosebită pentru apărarea Ardealului. îndeplinind această însărcinare, corniţele Steinviile arată apoi în scrisoarea sa dela 14 Mai 1718, că, ţiind seamă de importanţa strategică a Oltului, l-a curăţit de bolovani şi a clădit cu multă osteneală şi cu mari cheltueli un drum de-a-lungul ţărmului drept al lui până la Râmnic. Deoarece însă foarte lesne s’ar putea ca vreun inamic să străbată prin strâmtorile dela Turnul-Roşu în Ardeal, s’au făcut la Râmnic şi la Cozia fortifi- catiuni, iar în urmă s’au început lucrările de fortificaţiune permanentă la Câineni. Steinviile crede însă, că nu va fi destul a cere numai cele cinci districte de peste Olt, ci comisarii trebuesc să insiste ca Poarta să mai cedeze ţinutul numit Lovişte, numai nouă sate, astfel că hotarul să fie la Topolog, deoarece acest unghiu e de cea mai mare însemnătate pentru paza Ardealului. Pe harta ce trimite, înseamnă chiar şi punctul, în care va trebui să stea grănicerul de pază spre a putea bine observa terenul.

Cât pentru Moldova, Steinville cere ca, spre înlesnirea recunoaşterilor, plenipotenţiarii să stă- ruiască a câştiga poziţiuni în deosebite trecători, şi anume înainte de toate ar trebui să se ocupe Rodna şi Dorna, fiindcă din aceste puncte se pot observa hotarele Moldovei, ale Maramureşului şi ale Poloniei. De asemenea ar fi bine să se ocupe Câmpulungul-Moldovenesc. O asemenea importanţă dă Steinville satului Comăneşti.

Cea mai mare greutate pune însă SteinviUe pe poziţiunile din trecătoarea dela Oituz, deoarece aceasta e largă, este aproape de Focşani şi comunică atât cu Moldova, cât şi cu Muntenia.

Oituzul rămâne până la sfârşit al treilea punct, în care Curtea din Viena stărueşte fără de curmare să-şi câştige poziţiuni.

Numaidecât după ce, în urma păcii dela Belgrad, Curtea din Viena renunţă la Oltenia, se constitue o comisie însărcinată cu statornicirea graniţelor între Ardeal şi ţările româneşti.

Lucrările acestei comisiuni rămân zadarnice, deoarece generalul comandant al Ardealului stărueşte să câştige cu orice preţ poziţiuni favori- toare; astfel pe la 1740, se începe între Munteni şi Ardeleni şi mai ales între Moldoveni şi Ardeleni, cu deosebire în trecătoarea dela Oituz, conflicte de graniţe, care nu se mai curmă decât atunci, când cancelarul Kaunitz dă poruncă să se înainteze pajurile împărăteşti pe toată întinderea graniţelor Ardealului.

înainte de încheierea păcii dela Cuciuc-Cai- nardji, văzând situaţia disperată a Porţii, Cancelarul Kaunitz îşi dă toată silinţa să asigure împărăţiei poziţiunile de care avea trebuinţă pentru apărarea hotarelor dela răsărit.

Înainte de toate se încheie tratatul subsidial, prin care Poarta renunţă din nou la Oltenia; în urmă Curtea din Viena ţinând seamă de părerile consiliului de războiu, de asemenea renunţă la posesiunea acestui teritoriu, a cărui apărare era anevoioasă. încă la 4 Mai 1770. Kaunitz scrie însă Baronului Thugut următoarele :

«Din notele originale dela 22 şi 30 Aprilie ale Consiliului de războiu, ce vă trimit, aşteptând să mi le înapoiaţi, vă veţi lămuri mai de aproape, în ce chip Moldovenii au cutezat a-şi duce vitele la păşune peste graniţele însemnate prin împlântarea pajurilor împărăteşti, şi ce fel de ordine s’au dat după propunerea mea şi cu prea înalta consimţire de către Consiliul de războiu comandei generale din Ardeal, spre a împiedica în viitor asemenea călcări de graniţe şi spre a apăra posesiunile noastre.

« Deşi lucrurile nu stau astfel, încât să putem presupune că Turcii vă vor face nescaiva obiec- ţiuni pentru aceasta, nu este peste putinţă ca ei să izbutească a înainta în Moldova spre graniţele Ardealului şi să vă facă pentru pajuri nescaiva obiecţiuni; la un asemenea caz veţi răspunde numai în mod cu totul amical, cum Poarta prea bine ştie că mai adeseori ne-am plâns de călcările de graniţe ale Moldovenilor; că noi credem, că acele simt graniţele adevărate, unde am împlântat pajurele şi că nu ne-am opune câtuşi de puţin, ca la timp oportun o comisiune mixtă să statornicească drepturile şi pretenţiunile noastre şi ca lucrul să se aplaneze în mod amical».

Astfel, în vreme ce Turcii se războiesc cu Ruşii, Curtea din Viena înaintează pajurile spre Moldova şi Muntenia, câştigând poziţiunile, la care râvnise de atâta vreme.

Chiar nici cu aceste poziţium Kaunitz nu era insă mulţumit, şi din nota ce adresase în Septemvrie 1774 Baronului Thugut, ne încredinţăm că guvernul rusesc luase faţă cu Curtea din Viena angajamente înscris (schriftliche Versi- cherungen) de a nu ocupa Moldova şi Muntenia, şi îndeobşte de a nu stipula cu ocaziu- nea încheierii păcii condiţiuni, care ar pune aceste două ţări sub stăpânirea indirectă a Ţarinei.

Acum situaţiunea se schimbase cu desăvârşire. După cum ne-am putut încredinţa din nota dela 6 Ianuarie 1775, Kaunitz nu se mai temea de Turci, ci din contră prevedea o revoluţie, în urma căreia Rusia putea să surpe împărăţia otomană fără de concursul Curţii din Viena. Rusia era primejdia, pe care se pregătea să o înlăture, şi Turcii începuseră a fi una dintre armele cu care voia să o întâmpine. Stăruind însă ca Turcii să ia din partea despre mare? Cu toate măsurile de apărare, el îşi da totdeauna silinţa ca să câştige pentru Curtea din Viena poziţiunile, de care avea neapărată trebuinţă, în cazul când Turcii nu s ar mai fi putut apăra.

Cu deosebire după împărţirea Poloniei, aceste poziţiuni erau în Moldova, iar nu in Muntenia.

După cum ne spune Alexie Daşcow, Curtea din Viena, pe la începutul veacului XVIII, îşi da toată silinţa să stabilească în Polonia un regim disciplinat şi să deştepte puterea de rezistenţă a regatului vecin, ce despărţea împărăţia de Rusia. Toate silinţele i-au fost zadarnice, deoarece boala libertăţii nu poate fi lecuită decât prin arme şi, în vreme ce Rusia susţine libertăţile Polonezilor chiar cu arma, Curtea din Viena nu a crezut de cuviinţă a le combate tot cu arma. Puindu-se dar cestiunea împărţirii, Curtea din Viena a consimţit, numai însă cu condiţiunea că i se va da teren de retragere, adecă’ o parte din Polonia şi anume partea de care avea trebuinţă spre a nu fi silită să apere chiar dela hotar graniţele despre miazănoapte ale împărăţiei.

De acelaşi lucru avea Austria trebuinţă in Moldova.

Galitia şi Ardealul erau cele două provincii, care hotărau împărăţia spre miazănoapte şi răsărit; din întâmplare însă între aceste două provincii nu exista nicio comunicaţie, ba chiar stabilirea comunicaţiei era peste putinţă. Dela Sniatyn, din Galiţia, la Bistriţa, în Ardeal, comunicaţia nu se putea face decât prin Maramureş ori prin Moldova. Drumul însă prin Maramureş era mai lung şi trece totodată prin două deosebite strâmtori ale Carpaţilor; calea prin Moldova era dar o consecuenţă neapărată a împărţirii Poloniei, deoarece două provincii vecine, care nu comunică între dânsele, ar fi o absurditate strategică.

înainte de a lua hotărîri privitoare la stabilirea comunicaţiunii între Ardeal şi Galitia, «marele stat major» austriac trimite doi ofiţeri superiori să facă recunoaşteri, să studieze terenul şi să răspunză la cinci întrebări deosebite.

A doua din aceste întrebări e formulată astfel:

« De oare ce intenţiunea de a face practicabil drumul din Ardeal prin Câmpulung şi prin Dorna, are scopul de a înlesni apărarea provinciei Galiţia din suszisul Ardeal; şi de oarece trebue să ţinem în vedere, că pentru conservarea şi scutirea acestei comunicaţiuni se cere o aliniare a graniţelor dela munţii calenani spre Podolia, ar fi să ne lămurim dacă este cu putinţă a statornici această nouă graniţă (dacă după termen, sar putea găsi un astfel de aliniament, cum e de dorit la toate graniţele; adică să nu se ceară prea mulţi oameni pentru ocuparea liniei, să se poată observa cu exactitate şi cea mai mică parte a ei, şi la nevoie să se poată face cu înlesnire întrebuinţare de nişte măsuri de apărare, ce, dacă nu împiedică pe vrăjmaş a trece, să-i facă cel puţin trecerea foarte anevoioasă) adică îngrijirea, ostenelele şi cheltuelile ce ar pune monarhia întru desvol- tarea unei bucăţi de ţară câştigate prin tragerea o nor asemenea graniţe noi, nu ar trebui să fie date pradă pieirei faţă cu cel mai mic atac al inamicului? ».

Răspunzând la această întrebare, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului, arată că, în direcţia prescrisă, nu cred că se va putea găsi o asemenea graniţă; ei sunt însă de părere, că « spre a scuti cu succes flancul drept al provinciilor ce fac front spre Prusia, Polonia şi Rusia », nu este neapărată această linie. Ei propun dar o linie, ce ar porni dela Oituz la Trotuş, de aci pe ţărmul Trotuşului până la Şiret, apoi pe Şiret în sus până la satul Camenca, de aci apoi spre Cernăuţi până la Nistru, luând cel puţin terenul dominant din cordrul Hotinului.

Vorbind în urmă despre valoarea strategică a noilor poziţiuni, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului îşi formulează răspunsul astfel:

« Dacă poziţiunea unei armate are dinaintea întregului ei un teren ce-i dominează lagărul, fiind cele mai înalte puncte ale acestui teren ocupate de cele mai înaintate avantposturi, astfel încât nici intervalele dela un avantpost la altul nu pot fi observate, nici patrulele nu pot circula astfel încât să împiedice pe ori şi cine, în vreme de V2 sau un ceas întreg, de a se furişa şi a trece neobservat prin linia de cordon, nici, în sfârşit, observarea inamicului din faţă nu este cu putinţă; despre o asemenea linie fără îndoială se poate zice, că nu e cea mai bună. Şi de aproape aceeaşi natură e linia, ce avem în faţă, presupunând, din Ardeal, un atac din partea Turcilor, Tătarilor ori din partea vreunui alt inamic, dacă nu vom fi ocupat mai înainte poziţiuni dincolo de munţii hotărnici, în Moldova ori Muntenia, întrucât o asemenea înaintare este cu putinţă fără de a pierde din vedere siguritatea retragerii, în caz de nevoie, a trupelor avansate şi lesnirile de a le da ajutor. Deoarece, atunci când am fi atacaţi de către vreun inamic, înaintarea pare necesară, se poate pune întrebarea, dacă nu ar fi mai bine, ca în vreme de pace, ori cel puţin nu aşa zicând în ultima oară, să se facă această înaintare, mai ales când ea s ar putea face prin bună învoială ? Prin aceasta ni s ar da putinţa; 1) de a ne in

forma clin vreme despre planurile, pe care inamicul niciodată nu le poate forma altfel decât după firea terenului; 2) am avea avantajul de a purta războiul, câtăva vreme, până in cazul retragerii, pe pământul inamic; 3) fiind siliţi a ne retrage, dela un pas la altul, am avea mereu în dosul nostru un teren ce dominează pe inamicul năvălitor până la porţile noastre; 4) am pune piciorul in o ţară, care ne oferă toate cele trebuincioase, spre a stabili la punctele propuse cele mai minunate magazii cu cheltueli foarte puţine; nişte avantaje de care monarhia pare a avea trebuinţă faţă cu Turcii şi Tătarii la aripa ei dela stânga şi tocmai în acest flanc. S’ar putea zice, că nu e trebuinţă de aceste avantaje, deoarece înălţimea munţilor ce acoper aripele şi flancurile dela Bârsa, în Maramureş, până “la Orşovă, asemenea unui zid prin care mai ales cu trăsuri nimeni nu poate străbate, ne dă destulă scutire, putându-se închide ori şi când porţile din acest zid în cel mai scurt timp şi cu deplin succes, iară liferanţii ştiu să adune proviziuni pentru bani buni. La cea dintâi obiecţiune vom răspunde, că Ardealul trebue să fie privit ca o fortăreaţă hotarnică a Monarhiei, şi prin urmare nu poate să fie bine a lăsa pe inamic să străbată, mai ales cu pedestrimea şi cu cavaleria uşoară, aproape neîmpiedicat,

până la valurile ei. Căci fără îndoială nici chiar o îndoită linie de copaci culcaţi la pământ nu ne-ar da destulă siguranţă deoarece în întreaga Muntenie şi în Moldova sunt tot atâtea secuii câţi ţărani voinici sunt, cari ştiu să le mânuiască foarte bine, mai ales când un alt inamic, iar nu Turcii şi Tătarii îi pun să deschiză trecerea; ei ar putea face aceste servicii cu atât mai lesne, cu cât acum pare lesne a închide îndestul trecerea cu copaci culcaţi la pământ. Dacă s’ar face dar pe neaşteptate o năvălire cu pedestrimea şi cavalerie uşoară, care ar fi inamicul, ce nu ar căuta să deschidă pe dinlăuntru porţile atât de bine scutite şi să deschiză o lesnicioasă, ba poate chiar liberă intrare pentru puterea, ce s’a apropiat cu artilerie şi furgoane atât de mult ? ».

Cât pentru aprovizionarea trupelor, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului arată că life- ranţii sunt scumpi şi împovărăsc ţara cu datorii. După aceea ei urmează:

«In ciuda tuturor obiecţiunilor ce se fac, o înaintare a hotarelor monarhiei e dar priincioasă, ba chiar de neapărată trebuinţă. De asemenea înaintarea ce s’a făcut prin mutarea pajurelor împărăteşti nu e îndestulătoare… Nu pare a se putea pune la îndoială, că luarea în posesie a provinciilor Galiţia şi Lodomeria şi apărarea lor sunt vrednice de toată îngrijirea şi prin urmare trebue să sprijinim cu tot dinadinsul cea mai de căpetenie consideraţie, adică de a scuti flancul lor. Propunerea de a lua numita parte din Moldova se întemeiază pe motivele următoare: deoarece astfel numitele provincii au cea mai bună comunicaţie cu Ardealul şi cu trupele ce se află într’însul, care trupe, fiind concentrate la Bistriţa, prin Dorna şi Câmpulung au la Sniatyn un marş cu mult mai scurt şi mai uşor, decât acele concentrate la Deeş prin Maramurăş-Sigeth la Delatyn şi Sniatyn ».

Vorbind, în sfârşit despre Oltenia ei zic:

«Noi credem că această achiziţie nu ar fi avantajoasă, deoarece dela Turnul-Roşu până la Nicopoli şi de aci până la Orşova, acest teren e aproape cu desăvârşire înconjurat de inamic; izbucnind războiul, cât de lesne ar putea inamicul, plecând dela Râmnic spre Orşova, să taie trupelor noastre terenul dominant. Şi mai înainte de a putea da din Ardeal succurs trupelor din Oltenia prin singura trecătoare dela Vulcan (deoarece faţă cu o asemenea întreprindere inamicul ar păzi bine trecătoarea dela Tumul-Roşu şi ceea dela Medradia) acestor trupe le-ar fi tăiată comunicaţia, ele vor fi suferit ori vor fi chiar cu totul nimicite ».

Atât despre vederile ofiţerilor însărcinaţi cu studiarea terenului.

Dacă ţinem seamă de lămuririle cuprinse în notele lui Kaunitz asupra politicei orientale a Curţii din Viena, de angajamentele ce Ruşii au t sa ia faţa cu această Curte relativ la Moldova şi Muntenia şi de motivele atât de lămurite din raportul ofiţerilor de stat major, nu ne mai putem îndoi, că Curtea din Viena numai în prevederea unui conflict cu Rusia s’a hotărît a lua poziţiunile din Moldova şi Muntenia şi că îndeosebi stabilirea comunicaţiei între Galiţia şi Ardeal prin Moldova era o con- secuenţă firească a configuraţiunii terenului şi o măsură de apărare faţă cu Ruşii ce ameninţau orientul. Dacă era ca Austria să împiedice pe Ruşi de a se stabili în Moldova şi Muntenia, trebuia ca încă din vreme să câştige poziţiuni, care dominează aceste două ţări. Prin înaintarea pajurilor împărăteşti Austria a câştigat asemenea poziţiuni pe toată întinderea liniei Carpaţilor şi cu deosebire în trecătoarea dela Oituz, astfel încât Moldova şi Muntenia au rămas fără de graniţe tari şi trupele din Ardeal pot să înainteze fără multă greutate, respingând cu puteri mici puteri mai mari. Mai rămânea ca Austria să câştige punctele de plecare ale liniei Carpaţilor, Orşovei şi cu deosebire Hotinul, care era de importanţă şi pentru scutirea comunicaţiei între Galiţia şi Ardeal.

Cabinetul din Viena cere dar dela Poarta otomană Orşova, punctele din linia Carpaţilor, o cale de comunicaţie din Galiţia în Ardeal, terenul neapărat pentru scutirea acestei căi de comunicaţie şi partea dominantă din ţinutul Hotinului.

IV

NEGOCIERILE PRIVITOARE LA CEDAREA BUCOVINEI

Tratatul subsidial încheiat la 6 Iulie 1771 rămâne fără de urmări. Numai decât însă după ce a renunţat la Oltenia, Curtea din Viena începe a se pregăti pentru negocierile privitoare la anexarea către Galiţia a câtorva districte din Moldova. Adunând apoi toate elementele pentru discutarea cestiunii, Cancelarul Kaunitz însărcinează pe Internunţiul dela Constantinopol, Baronul Thugut, să înceapă negocierile cu Poarta otomană.

încă la 3 Februarie 1773 Baronul Thugut cere să i se trimită hărţi speciale şi să i se dea lamurin asupra punctelor, a căror achiziţiune e privită ca neapărată pentru asigurarea graniţelor monarhiei. El arată apoi în raportul său, ca nu crede că Poarta va ceda teritoriul ce ar fi a se anexa după proiectul ofiţerilor de stat major şi că îndeobşte negocierile vor întâmpina mari dificultăţi.

Prevăzând greutăţile ce i se vor face la Poartă, Baronul Thugut nu începe numai decât negocierile, ci caută a-şi pregăti terenul, a se pune bine cu miniştrii Porţii şi a-şi câştiga mijlocitori buni. Reis Effendi, ministru de Externe, era Ismail Raif Bey, un om onest, dar fricos şi lipsit de energie. La un asemenea om banii şi darurile preţioase rămân fără efect; Baronul Thugut izbuteşte însă a-1 angaja prin încredinţaşi amicale şi prin ameninţări indirecte. In mai multe rânduri Ismail Raif Bey şi Baronul Thugut ţin conferinţe confidenţiale secrete. Purtarea ministrului turcesc în aceste conferinţe e cea mai corectă şi cea mai nevinovată; conferinţele sunt însă secrete şi se ţin noaptea, astfel ele pot să dea loc la bănueli şi nedumiresc pe fricosul ministru turcesc. Această nedumerire e una din cele mai puternice arme, de care Thugut se foloseşte faţă cu dânsul.

La conferinţele secrete mai lua parte şi dragomanul Porţii, Costachi Moruzi. Numaidecât la una din cele dintâi conferinţe Thugut îi promite 1.000 galbeni, pe care nu îi va primi însă decât după ce, prin concursul lui, negocierile vor fi ajuns la un bun rezultat. Costachi Moruzi primeşte cu vie mulţumire această dovadă de încredere şi, din partea sa, promite că va face tot ce-i va sta în putinţă.

Mai rămânea Voevodul Moldovei şi agenţii lui dela Constantinopol.

Grigorie Ghica, Voevodul Moldovei, petrecuse patru ani de zile în casa internunţiului austriac, Baronul Pencklern. La 15 Iulie 1754 Penklern arată, într’un raport către Kaunitz, că a dăruit junelui de mare viitor un ceasornic de aur. Mai arată apoi, că « Gligoresco » Ghica s’a căsătorit cu fiica renumitului Giacomo Riso şi cere voie de a-i face un dar de nuntă în valoare de 100 — 120 galbeni. El sperează, că această cheltuială nu va fi rău întrebuinţată, deoarece Grigorie Ghica în curând va fi numit dragoman al Porţii şi este bine de a câştiga încă din vreme bunele lui dispoziţiuni.

Grigorie Ghica e numit dragoman şi în urmă ajunge chiar la domnie. Pe timpul războiului ce izbucneşte între Turci şi Ruşi el se dă însă în partea Ruşilor, merge la St. Petersburg unde se bucură de o foarte bună primire şi după încheierea păcii umblă să fie pus iarăşi în scaunul domnesc.

La 17 August 1774 Baronul Thugut raportează Cancelarului Kaunitz despre conferinţele ce a avut cu ambasadorul rusesc şi cu cel prusian în cestiunea sprijinirii candidaturii lui Gr. Ghica pentru Domnia Moldovei.

Reprezentantul Prusiei, Zegelin arată Baronului Thugut o scrisoare în care generalul rusesc, corniţele Rornanzow, m urma unei însărcinări primite dela Ţarină, il invită a stărui la Poartă pentru punerea lui Gr. Ghica în scaunul Moldovei. Baronul Thugut e contra acestei candidaturi; dă însă un răspuns nehotărît şi promite că va cere numaidecât instrucţiuni dela Curtea sa.

Cancelarul Kaunitz îi dă, într’o notă din Septemvrie 1774» următoarele instrucţiuni:

« Cât apoi pentru susnumitul Ghica, fără îndoială Curtea noastră nu poate pune prea mult temei pe bunele lui dispoziţiuni. Cu toate acestea aţi procedat cu deplină precauţiune, când aţi dat d-lui de Zegelin relativ la sprijinirea candidaturii lui Ghica un răspuns care poate să fie privit mai mult ca favoritor, decât ca un refuz şi merită cel puţin oarecare recunoştinţă.

Dacă Poarta nu a luat încă nici o hotărîre privitoare la numirea viitorului voevod din Moldova, şi dacă precum trebue să presupunem, anevoie se va hotărî contra lui Ghica, ce este sprijinit cu toată energia din partea Rusiei, atunci îmi pare mai potrivit cu interesele noastre, că nu numai să nu combateţi pe Ghica, ci din contră să sprijiniţi cererea lui în public şi cu toată energia, făcând pe rudele lui să înţeleagă că, toate acestea le faceţi, încredinţat fiind, că noul Voevod va fi cu mai multă sinceritate şi mai mult decât în trecut supus curţii noastre ».

Chiar mai nainte de a fi Voevod al Moldovei, Grigorie Ghica era dar un om, în care Baronul Thugut şi Cancelarul Kaunitz nu aveau încredere şi pe ale cărui încredinţări nu puneau nici un temeiu.

Iacovachi Riso, socrul şi agentul lui Grigorie Ghica, era însă un confident şi călduros mijlocitor al Baronului Thugut. Deşi nu i-a promis de mai nainte, Baronul Thugut i-a făcut deci, după încheierea convenţiunii, un dar de 1.000 galbeni în bani gata.

Un alt confident şi călduros mijlocitor al Baronului Thugut era Voevodul Munteniei, Alexandru Ipsilanti, care sta în corespondenţă secretă cu Baronul Thugut, aduna informaţiuni şi stăruia prin agenţii săi dela Constantinopol pe lângă miniştrii turceşti pentru cedarea Bucovinei.

Toţi aceştia nu erau însă decât oameni destinaţi a netezi calea şi a înlătura greutăţile mici, deoarece nu Poarta Otomană era puterea, de care se îngrijea Curtea din Viena.

După încheierea păcii dela Cuciuc-Cainardji Turcii erau secaţi de puteri, şi chiar dacă ar fi voit, nu ar mai fi putut să reziste. Tocmai însă după pacea dela Cuciuc-Cainardji ei trebuiau să caute un sprijin contra Rusiei şi Austria le oferea acest sprijin cu un preţ relativ mic. Curtea din Viena cerea poziţiuni contra Rusiei şi Turcia învinsă de către Ruşi abia mai putea să le refuze. Era numai vorba de a se afla o formă, în care cedarea Bucovinei să se poată face astfel, încât aparenţele să fie salvate şi demnitatea Porţii să rămână neatinsă.

Chiar dela început cererea Curţii din Viena s’a făcut în o asemenea formă: Kaunitz declară că, luând stăpânirea Galiţiei, curtea din Viena va ocupa Bucovina, ca parte a Pocuţiei, uzurpată până atunci de către Moldoveni.

înainte dar de a începe negocierile cu Poarta otomană, Cancelarul Kaunitz voia să ia măsuri pentru ocuparea Bucovinei. Moldova era însă ocupată de către trupele comandate de corniţele Romanzow şi astfel Rusia era puterea, dela care Curtea din Viena trebuia să câştige dreptul de a cere dela Turci să i se cedeze Bucovina.

La 7 Februarie 1775. Cancelarul Kaunitz scrie Baronului Thugut următoarele: « Acest grec deprins la făţărnicie (Gr. Ghica) niciodată nu a avut bune dispoziţiuni faţă cu Curtea noastră, ci din contra înainte de izbucnirea războiului a apucat cu bucurie orice ocaziune spre a favoriza emigrarea supuşilor noştri şi de a pune toate greutăţile posibile m calea comerţului nostru. Purtarea lui in cursul războiului trecut a dovedit însă cu prisos că el este cu desăvârşire supus Curţii ruseşti; şi, fiind recunoscător acestei curţi pentru starea favoritoare în care sc află, nu poate fi nimic mai sigur, decât că el atârnă cu desăvârşire de această curte, care nu poate privi cu ochiu nepăsător, că noi să ocupăm poziţiuni favoritoare pe ambii ţărmi ai Nistrului, să ne înaintăm graniţele şi să luăm aşa zicând cbeia Moldovei în mâinile noastre.

Deşi politica rusească e astfel, încât ea nu permite Ruşilor a se opune făţiş intenţiilor pe care le avem în aceste părţi, nu rămâne îndoială că în taina ei lucrează contra noastră şi chiar trebue să presupunem, că Ghica este din partea lor încurajat contra noastră. Această încurajare vine însă mai mult din partea Principelui Repnin şi altor generali, iar nu din partea Generalului Comite de Romanzow, deoarece, precum cred a vă fi încunoştiinţat în mod confidenţial, noi i-am făcut acestuia un prezent de 5-000 galbeni şi o tabatieră de aur împodobită cu briliante şi după aceea am primit dovezi eclatante despre bunele intenţiuni ale domnului General ».

După ce s’au netezit astfel toate căile, comandantul trupelor împărăteşti din Galiţia, Baronul Barco, primeşte ordinul de a trece graniţele Moldovei şi de a ocupa teritoriul ce era luat drept parte a Pocuţiei.

Atât în Moldova, cât şi în Constantinopol ocupaţiunea stârneşte o vie fierbere şi în mijlocul acestei fierberi Baronul Thugut începe negocierile în toată forma, adresând Porţii otomane următorul memoriu:

« Subsemnatul Internunţiu şi ministru plenipotenţiar al Majestăţilor Lor Imperiale şi Imp. Reg. Apostolice a avut onoarea de a expune în cele din urmă Excelenţei Sale Domnul Reis Effendi, drepturile legitime, pe care auguştii săi stăpâni, reluând vechea lor stăpânire asupra Galiţiei şi a Lodomeriei, le au în virtutea acestui titlu asupra unor anumite părţi din Moldova, care în vremile din vechime au făcut parte din provincia lor Pocuţia; aceste drepturi, discutate fiind cu o riguroasă exactitudine, ar da fără îndoială loc la pretenţiuni foarte întinse; dar Majestăţile Lor preferând de a le înfăţişa mai mult după adevărata şi sincera amicie, pe care o au pentru Imperiul otoman, decât după exigenţele intereselor lor, au hotărît de a le restrânge numai la o făşie de puţină însemnătate, care nu cuprinde decât districtul Cernăuţilor, acela al Sucevei şi o parte din ţinutul Câmpulungului, după hotarele însemnate în harta aici alăturată.

împăratul Romanilor şi împărăteasa Regină Apostolică nu pot nici într’un chip a se lipsi de această posesiune, deoarece numitele terenuri sunt de neapărată trebuinţă pentru comunicaţia Ardealului cu provinciile revendicate dela regele şi Republica Poloniei. Rostindu-se fără de şovăire asupra acestei împrejurări, Maiestăţilor Lor se măgulesc, că vor găsi la înălţimea Sa toate consideraţiunile pentru această trebuinţă, consideraţiuni, pe care cred a putea să le aştepte dela propensiunea amicală a unui bun vecin, precum şi din justa reciprocitate pentru numeroasele dovezi de cea mai credincioasă, şi mai statornică amicie, pe care în toată vremea, şi mai ales în cursul războiului trecut, şi-au dat sdinţa de a le da împărăţiei otomane. întărind încrederea împăratului Roman şi a împărătesei Regine Apostolice nişte motive atât de puternice^ ei nu se îndoesc că înălţimea Sa va consimţi fără de greutate a lăsa în deplina şi întreaga lor proprietate susnumitele districte a Cernăuţilor, Sucevei şi Câmpulungului, după hotarele însemnate în harta aici alegată; spre a înlătura tot ce ar putea să dee loc la noui contestaţiuni în viitor şi să turbure liniştea bunei vecinătăţi între cele două împărăţii, Majestăţile Lor doresc, ca Sublima Poartă să binevoiască a destina comisari prevăzuţi cu puterile şi instrucţiunile trebuincioase, care dimpreună cu comisarii numiţi din partea Lor, să reguleze şi să stabilească într’un mod irevocabil hotarele posesiunilor respective prin o demarcaţiune întemeiată pe bazele aici enuncite.

Şi întâmplându-se, că de-a-lungul hotarelor marelui Principat Transilvania, pe graniţele Moldovei şi ale Munteniei, sunt deosebite terenuri, care în virtutea unor titluri neîndoioase, fac parte din susnumita provincie a Transilvaniei, dar care fiind detaşate prin uzurpaţiunile succesive ale locuitorilor din Moldova şi Muntenia, au fost redate şi restabilite vechei lor proprietăţi prin stabilirea pajurilor, făcute acum câţiva ani împăratul Romanilor şi împărăteasa Regină Apostolică doresc ca spre a înconjura orice pretext pentru dispute şi diferenţe în vutor, susnumitii comisari să fie totdeauna însărcinaţi a verifica şi a statornici pe vechi numitele hotare, astfel cum sunt însemnate prin pajurile împărăteşti.

Serioasa atenţiune ce Majestăţile Lor au pentru tot ce priveşte stabilirea bunei vecinătăţi între amândouă împărăţiile, le angajează a mai face Sublimei Porţi cunoscute gravele inconveniente, ce rezultă din amestecul teritorial, introdus în Banatul Timişorii, prin mica limbă de pământ, asupra căreia e aşezat orăşelul vechei Orşove. Această mică bucată de teren, reţinută de către Sublima Poartă, deşi după litera expresă a tratatului dela Belgrad ea ar fi trebuit să fie restituită Curţii Imperiale, a devenit un bogat izvor de greutăţi pentru provincia Timişorii, prin desele contravenţiuni la regulamentele de carantină, prin numeroasele defraudaţiuni a drepturilor de vamă, prin azilul acordat furilor şi prin alte excese ce totdeauna urmează din lipsa unor hotare bine definite între posesiunile respective ». Prin urmare Baronul Thugut cere, ca Orşova să fie cedată şi ca Dunărea să formeze hotarul între cele două împărăţii.

Asupra acestor puncte se încep negocierile formale şi greutăţile se îngrămădesc.

înainte de toate cererile Curţii din Viena pun întregul Fanar în mişcare şi, agitaţi prin sgo- motele răspândite, legiştii Porţii sunt dispuşi a se opune. In adunările legiştilor, cu deosebire bătrânul Muftiu ia o atitudine foarte războinică; dar, încetul cu încetul majoritatea legiştilor recunoaşte că un războiu cu Austria ar fi zadarnic şi poate chiar fatal. Astfel în cele din urmă, corpul legiştilor se rosteşte pentru cedare ; rămâind însă ca cedarea Orşovei şi a Hotinului să fie privite ca două puncte, asupra cărora orice discuţiune e peste putinţă.

In cercurile diplomatice negocierile nu întâmpină greutăţi pe faţă decât din partea Prusiei. Englitera e cu desăvârşire rezervată. Cavalerul de St. Priest, ambasadorul Franţei, este unul din cei mai zeloşi stăruitori pentru cedarea Bucovinei. Rusia, în sfârşit lucrează contra cedării, dar numai în taină, stăruind pe lângă miniştrii otomani şi îndemnând pe Moldoveni să protesteze.

Fa 21 Februarie 1775, cancelarul Kaunitz scrie Baronului Thugut următoarele:

« Cea mai importantă împrejurare, despre care vă pot face împărtăşire relativ la afacerea de fată, este că Divanul din Iaşi a şi făcut un recurs formal la St. Petersburg, cerând protecţia rusească contra măsurilor luate din partea noastră.

Răspunsul Curţii din St. Petersburg la acest recurs se va amâna însă, iară în cele din urmă el va arăta, că armata rusească s’a retras din Moldova şi această provincie a fost restituită Porţii, prin urmare iarăşi s’a întors sub protecţia ei; pentru aceea Rusia nu se poate amesteca în afacerea de faţă, ci trebue să lase ca Poarta să ia măsuri pe care le va chibzui de bune.

Nu rămâne îndoială că cu toate acestea atât din partea reprezentantului Rusiei, cât şi din partea ambasadorului Prusiei uneltirile secrete nu vor lipsi; dar scopul principal l-am ajuns prin aceea, că nu avem să ne mai temem că Rusia sau Prusia vor interveni pe faţă ».

Şi în adevăr, deşi Zegelin stărueşte mereu contra cedării Bucovinei, ba merge chiar până a oferi intervenţia regelui Prusiei, îndată ce Rusia s’a retras şi a refuzat protecţia cerută de către Divanul din Iaşi, Poarta otomană nu mai cutează să urmeze sfaturile ce i se dau din partea Prusiei.

După negocieri de trei luni de zile, la 7 Mai 1775, se încheie, în sfârşit, convenţiunea pentru cedarea Bucovinei.

Convenţiunea are patru articole.

In articolul I Poarta cedează Austriei teritoriul dela Carpaţi până în ţinutul Hotinului şi anume: dela Teşna împuţită, prin Candreni, Stulpicani, Capu Codrului, Suceava, Şiret şi Cernăuţi, după harta prezentată de Baronul Thugut, rămânând însă: «ca terenul ce aparţine fortăreţei Hotinului, să rămâie, ca în trecut, în posesiunea Sublimei Porţi ».

Articolul II hotărăşte ca pe teritoriul cedat Curtea din Viena să nu poată zidi niciun fel de fortificaţiuni.

In articolul III se verifică hotarele statornicite prin împlântarea pajurilor împărăteşti pe toată întinderea graniţelor Ardealului despre Moldova şi Muntenia.

In articolul IV Poarta otomană se obligă a menţine buna ordine la vechea Orşovă şi se hotărăşte ca aici graniţele să rămâie cum au fost mai nainte.

Incheindu-se această convenţiune, nu mai rămânea, decât ca să se numească comisarii şi să se facă delimitarea formală.

Ţiiând seamă de agitaţiunea musulmanilor şi de stăruinţele lui Zegelin pe lângă miniştrii Porţii, Baronul Thugut se teme de complica- tiuni mai serioase; renunţă deci atât la vechea Orşovă, cât şi la terenul ce era de a se lua din ţinutul Hotinului.

Renunţând însă pentru deocamdată, el rezervă Curţii din Viena dreptul de a reînnoi aceste cereri la timp mai oportun.

In raportul său despre încheierea conven- ţiunii Internunţiul arată, că, obligându-se Poarta otomană a păstra liniştea şi buna înţelegere la vechea Orşovă, Curtea din Viena va putea zice în viitor, că acest obligământ a fost nesocotit şi astfel va putea face din nou cerere să i se cedeze Orşova şi ţinutul ei. Şi, în adevăr, în tratatul de pace dela Şiştov, încheiat la 4 August 1791, Poarta otomană cedează Curţii din Viena, Orşova şi ţinutul ei.

Cât despre ţinutul Hotinului, Baronul Thu- gut formulează cestiunea astfel, că primeşte a se pune în convenţie clauzele, ca comisarii îm- parăteşti de delimitare să fie obligaţi a nu cere nimic din «terenele afectate » ale fortăreţei Hotinului. El sperează însă, că va izbuti să înduplece pe comisarul turcesc şi cu atât mai mult pe paşa din Hotin a da Porţii raporturi, din care va rezulta, că terenul, pe care îl vor’ cere comisarii împărăteşti din ţinutul Hotinului, nu face parte din «terenele afectate» ale fortăretei.

După încheiarea convenţiunii, planul de acţiune al lui Thugut e dar scurt şi lămurit. Deşi harta, pe care o dăduse Porţii, a fost semnată şi sigilată în mai multe locuri atât de către Baronul Thugut, cât şi de către ministrul turcesc, Intemunţiul spera, că atât comisarul turcesc, cât şi Paşa din Hotin vor face, cu oca- ziunea delimitărilor, concesiunile cerute peste hotarele semnate în această hartă.

Rămânea deci să-şi asigureze bunele dispozi- ţiuni ale acestor doi. Poarta numeşte comisar de delimitare pe Mehmed Tahir Aga. Deşi Curtea din Viena ar fi dorit să numească mai mulţi comisari, Kau- nitz se bucură că Poarta a numit unul singur, deoarece este mai lesne a dispune de un singur om decât de mai mulţi. El însărcinează însă pe Thugut a stărui că nici acest singur comisar să nu verifice graniţele Ardealului despre Moldova şi Muntenia, deoarece era de temut, că, fiind Turcii bine informaţi despre întinderea teritoriilor ocupate prin înaintarea pajurilor, se vor naşte complicaţiuni noui şi chiar mai grave decât cele de până atunci. Potrivit cu această însărcinare, Thugut face ca comisarul turcesc să plece de-a-dreptul în Bucovina.

înainte de a fi plecat, comisarul are o întâlnire cu Thugut şi cu această ocaziune Thugut îl încredinţează despre dărnicia Curţii din Viena şi promite că îi va da chiar înainte de plecare i.ooo de galbeni. El spunea totdeauna că această sumă nu e decât o dovadă neînsemnată despre generozitatea Curţii din Viena şi că, în urmă, bunele lui servicii vor fi răsplătite cu prisos. Dar, temându-se ca nu cumva Poarta să-şi schimbe hotărîrea şi să numească alt comisar, Thugut nu dă lui Tahir Aga suma de 1.ooo’galbeni decât, aşa zicând, în momentul plecării.

Afară de aceasta Thugut mai stârneşte pe lângă miniştrii turceşti, ca Tahir Aga să fie înaintat în rang. Arătând, că Curtea din Viena va numi comisar o persoană cu rang de general, Poarta, spre a satisface buna cuviinţă, înaintează pe Mehmed Tahir Aga la rangul de Paşă cu trei cozi.

Curtea din Viena numeşte comisar de delimitare pe Baronul Barco, comandantul trupelor de ocupaţiune, şi, înainte de a pleca, îi asigu- rează la casieria din Lemberg deocamdată 30.000 fiorini pentru cheltueli secrete. Iară Baronul Thugut grăbeşte să dea comisarului împărătesc informaţiuni despre caracterul şi dispoziţiunile lui Melek Mehmed, Paşa de Hotin şi să-i recomande mijlocitori buni, între cari cu deosebire pe doctorul Roşa, medicul Paşei.

La 9 Octomvrie 1775, comisarii se întâlnesc la Câmpulung şi iau un scurt protocol, în care se obligă a observa la statornicirea graniţelor harta autentică şi convenţia încheiată pentru cedarea Bucovinei.

Se încep delimitările.

Comisarii se urcă pe muntele Rarău şi privind din culmea muntelui spre locurile mai aşezate, vad focurile ce Baronul Barco poruncise a se aprinde la punctele mai ridicate ale viitoarelor hotare. Le sine se înţelege, că Baronul Barco dimpreună cu ofiţerii ce-i erau ataşaţi, alesese un liniament, pentru care nu harta autentică şi nu convenţia, ci cerinţele strategice fuseseră luate de bază. Pentru dânşii vorba era de a alege nişte graniţe, pe care trupele de apărare le pot bine observa.

Pe baza acestui principiu se urmează cu delimitările şi astfel, mai ales între Şiret şi Suceava graniţele se depărtează foarte mult de cele însemnate în harta autentică. Tahir Aga face mereu obiecţiuni, iar Baronul Barco îi răspunde, că graniţele’ alese sunt cele fireşti şi că luând mai mult din locurile muntoase, ofiţerii vor lua mai puţin pe şes.

In sfârşit, comisarii ajung cu delimitarea în tinutul Hotinului.

Melek Mehmed Paşa declară că din acest ţinut nu se poate ceda niciun palmac, deoarece întregul tinut e «teren afectat » al fortăreţei, iar comisarul Tahir Aga declară că nu va semna protocolul de delimitare.

In zadar toate încercările Baronului Thugut de a convinge pe Paşa de Hotin ori pe comisarul Turcesc; adăpostindu-se în dosul ferma- nului de însărcinare, ei refuză orice înţelegere. Baronul Barco încearcă să-i cumpere cu bani, dar mijlocitorii săi se întorc fără de nici un rezultat, încredinţându-1 că orice încercare de felul acesta va trebui să rămână zadarnică.

Kaunitz află că Tahir Aga e foarte fricos şi însărcinează pe Baronul Thugut a stărui ca Poarta să-i trimită un ferman « de încurajare ». In loc însă de aceasta, Poarta porunceşte să se constituiască din bătrânii din Hotin o comi- siune, care să se rostească asupra adevăratelor hotare ale ţinutului. Se constitue şi această comisiune, dar nici ea nu află că se poate ceda ceva din ţinutul Hotinului.

Astfel negocierile se încep iarăşi la Poartă. Intre Thugut, Kaunitz şi Barco se discută ce- stiunea dacă nu ar fi bine să se cedeze părţile luate mai mult între Suceava şi Şiret ori poate chiar câteva fâşii din graniţele Ardealului în schimb pentru o parte din ţinutul Hotinului. Effendi e foarte rezervat, ba chiar refuză de a se mai întâlni noaptea şi în taină cu Thugut, arătând că nu-şi va mai pune capul în joc. Dar atunci Baronul Thugut îi trimite răspunsul, că tocmai atunci şi-ar pune capul în joc, dacă s’ar îndărătnici, de oarece nu trebue să uite cele petrecute. Intimidat poate prin această ameninţare, Ismail Raif Bey se arată mai în bune dispoziţiuni şi se pune din nou în înţelegere cu Thugut, dar nu cedează nimic din ţinutul Hotinului.

La 2 Iulie 1776 se încheie, în sfârşit, a doua convenţiune pentru cedarea Bucovinei şi peste puţin Baronul Thugut pleacă din Constantino- pol. In această a doua convenţiune se arată anume punctele bine hotărîte unde vor trebui să fie împlântate pajurele împărăteşti şi astfel întreaga cestiune a cedării Bucovinei este definitiv rezolvată.

Astfel, după negocieri urmate în curs de patru ani la Constantinopol şi St. Petersburg, Curtea din Viena a făcut o achiziţiune preţioasă pentru dânsa şi mai mult ori mai puţin supărătoare pentru Rusia. Nicio picătură de sânge nu a curs pentru câştigarea acestei provincii; iar sumele cheltuite spre a pregăti negocierile şi ocupaţiunea sunt atât de neînsemnate, încât abia mai pot fi luate în seamă. Afară de chel- tuelile arătate mai sus, Baronul Thugut a mai făcut câtorva dintre miniştrii Porţii darurile de bună cuviinţă obişnuite la Poartă. Cel mai preţios din aceste daruri era un cuţit dăruit lui Reis Effendi şi făcut anume cu multă măiestrie după modelul altui cuţit, pe care ambasadorul rusesc îl dăruise marelui Vizir în audienta publică. Toate cheltuelile împreună nu covârşesc însă darul făcut Mareşalului de câmp Corniţele Romanzow.

V

ÎNAINTAREA RUSIEI

La începutul veacului XVIII hotarele dela răsărit ale impărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite. Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celelalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare. Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea dela Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată.

La încheierea tratatului dela Pasarovitz, Curtea dm Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

In sfârşit, tratatul de pace dela Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă in mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult ori mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblânzite.

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele, ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

împărăţia Rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Rupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a dosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s’a produs totdeauna în Rusia. Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă paci- nică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, — altfel ar trebui să se mi- stuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

încă Ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi sau sfărâmat sub pasul lor. Deşii au pierit ca «neam hotărîtor» de pe faţa pământului- cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alăturea cu Turcii, au căzut sub stăpânirea Ţarului , Kiewul a ajuns a fi un oraş rusesc; Tătarii neastâmpăraţi sunt supuşi poruncilor Ţarului,^ până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aci însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea

braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun în potrivă. Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat dela binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

In mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. In mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s’au retras.

Astfel ocuparea in toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român

In tratatul dela Paris, Rusia nu a fost lipsită de niciunul din aceste câştiguri. Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.

VI

MOLDOVA FAȚĂ CU CEDAREA BUCOVINEI

După capitulaţiunea dela Movila Răbiei, oştirea Moldovei se risipeşte, Voevodul Dimitrie Cantemir se duce pribeag în lume, şi ţările româneşti rămân date în bunul plac al Porţii otomane.

Numaidecât după ce Dimitrie Cantemir se dă în partea Ruşilor şi declară Moldova independentă, Poarta otomană trimite pe dragomanul Ianachi Mavrocordat cu oştire în Moldova, ca să ocupe scaunul domnesc. Ianachi Mavrocordat nu izbuteşte; izbuteşte însă ideea cuprinsă în însărcinarea lui. Faţă cu necredinţa Voevodului Moldovei, Poarta otomană ia hotărîrea de a pune în scaunul domnesc oameni, a căror credinţă e încercată; iar capitulaţiunea dela Movila Răbiei şi demoralizarea urmată din ea înlesnesc aducerea la îndeplinire a acestei hotărîn.

Trei ani în urmă, Voevodul Munteniei, Constantin Brâncoveanu, cade jertfă iubirii de argint a miniştrilor turceşti; el cade, şi cu dânsul se încheie şirul Domnilor pământeni.

Poarta otomană, de aci înainte, pune mereu dragomani în domniile ţării româneşti; şi o alegere mai potrivită cu noima veacului stricat şi lipsit de bărbăţie nici nu se putea face.

Afară poate de unul singur — Mavrogheni — Voevozii veacului XVIII nu au fost decât nişte samsari politici, oameni cutezători în felul lor, dar deprinşi cu o meserie făţarnică şi lipsiţi de bărbăţie.

Ca dragomani, ei se deprinseseră a face pe mijlocitorul plătit între puterile certate, a fi slugi supuse acelora cari îi plătesc mai bine ori îi ameninţă cu mai multă stăruinţă, a fi totdeauna pe placul celor puternici şi a nu avea niciodată o voinţă a lor proprie.

Ca voevozi, Fanarioţii nu puteau să se desfacă de deprinderile meseriei lor, deoarece erau cu desăvârşire izolaţi, vieaţa le era mereu pusă m joc şi nu se puteau susţinea decât prin mijloacele cu care ajunseră la domnie.

In ţară, Fanariotul nu găsea niciun sprijin. Ţăranul tăcea şi răbda. Boierii pământeni parte erau retraşi la moşiile lor, parte pribegiţi prin ţările străine, parte se potriviseră cu felul veacului şi nu mai credeau în nimic.

Sprijinul, pe care îl găsea Fanariotul la Poartă, era apoi cu desăvârşire îndoios. Kra destul să

cază un mare vizir pentru ca vieaţa voevodului favorit să fie în primejdie, şi marii viziri cădeau foarte lesne.

Nu totdeauna era însă nevoie de căderea marelui vizir spre a răsturna pe un voevod.

Capitulaţiunea dela Movila Răbiei crease Porţii în ţările româneşti o poziţiune, ce nu se putea păstra pe un timp mai îndelungat; miniştrii Porţii se bucurau deci de această poziţiune vremelnică şi trăgeau din ea foloasele ce li se ofereau.

Scaunul domnesc din Moldova şi cel din Muntenia erau atât pentru dragomanii Porţii, cât şi pentru miniştrii turceşti, un fel de chilipir, cu care se făcea mare negoţ. Era ca şi când oamenii mereu şi-ar fi zis:

« Să ne grăbim, căci vremile se schimbă ».

Spre a caracteriza în puţine cuvinte această neguţătorie, vom privi peripeţiile prin care putea să treacă un singur voevod, de exemplu Matei

Ghica. .

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să-i găsească un cusur şi să-l înlocuiască prin altul.

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să facă toată treaba muşama şi să-i facă hatârul de a-1 mai lăsa în scaunul domnesc.

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să-i găsească alt cusur.

Matei Ghica nu mai poate plăti: el e surghiunit.

Un surghiun este o afacere nu mai puţin productivă.

C. Mavrocordat, surghiunit fiind, caută adăpost în casa ambasadorului Dessalleurs, şi miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să nu ştie nimic despre această adăpostire.

Miniştrii Porţii sunt în urmă plătiţi pentru ca să obţină graţierea lui.

Miniştrii Porţii sunt în sfârşit plătiţi pentru ca să-l pună dm nou m scaunul domnesc, să-l ţină în scaun, să-l mute, să-l strămute, într’un cuvânt, miniştrii Porţii sunt mereu plătiţi.

Pentru ca să poată mereu plăti, Fanarioţii se împart în mai multe grupe, fiecare grupă îşi pune câte un om în frunte şi, când omul grupei ajunge a fi pus în scaunul domnesc, întreaga ceată pleacă cu dânsul, iar celelalte cete, rămase în Constantinopol, adună bani şi încep a lucra ca să răstoarne pe noul voevod.

Voevodul nu plăteşte în bani datoriile sale către Fanarioţi: plăteşte în funcţiuni. Fieştecare fanariot îşi scoate apoi banii din funcţiunea ce i s’a dat, din peşcheşuri şi pocloane, şi din preţul funcţiunilor subalterne, pe care le dă altora.^ Astfel întreaga administraţie, dela voevod până la vătăşel, devine o companie de exploatare, şi dacă ne dăm bine seama, ne încredinţăm că voevodul e mai mult samsarul decât şeful acestei companii, care îşi face operaţiile cu termen foarte scurt şi cu un risc foarte mare.

Urît de ţară, combătut în taină de către mai toţi boierii pământeni, năpăstuit de creditorii săi fideli, pus faţă cu iubirea de argint şi cu dispreţul miniştrilor turceşti, în luptă necurmată cu Fanarioţii protivnici din ţară şi din Constantinopol, un asemenea voevod e aruncat mereu la dreapta şi la stânga, doarme pe spini, umblă pe jăratec şi totdeauna îşi poartă vieaţa în dinţi. Foarte adeseori are obligăminte pozitive faţă cu unul ori cu altul din ambasadorii din Constantinopol. Unul l-a împrumutat cu bani, celălalt a pus o vorbă bună pentru dânsul, al treilea ştie o taină dela care îi atârnă vieaţa, în sfârşit e legat de mâini şi de picioare, mereu se teme şi numai cu ajutorul unei dibace făţărnicii mai poate străbate prin vieaţă.

Ţara, în fruntea căreia poate să stea un asemenea om strimtorat, nu e decât o adunătură de oameni, ce locuesc numai ca din întâmplare împreună, şi dela o asemenea ţară avea Austria să-şi ia trei ţinuturi frumoase şi binecuvântate.

Una din întrebările ce li se pun ofiţerilor însărcinaţi cu studiarea terenului, e privitoare la dispoziţiunile locuitorilor. Răspunsul ofiţerilor e următorul:

«Cât pentru dispoziţiunile locuitorilor din Moldova, trebue să ne dăm seamă, cum ele sunt înainte de toate la mănăstiri şi la restul preoţimei, cum sunt apoi la boieri sau nobili (cari amândouă clasele posedă această parte a Moldovei ca domni de pământ) şi cum sunt la ţăran.

Despre cea dintâi clasă se poate presupune cu destul temei, că nu e de loc dispusă a ajunge să fie sub guvernul austriac, şi anume mai ales fiindcă e condusă de temerea greşită că sub guvernul austriac va avea numai decât să se aştepte la o desăvârşită prefacere a religiunii şi a formelor de îndatorire religioasă, pierzând totodată fără de nici o despăgubire averile sale. Afară de aceasta ar înceta cu desăvârşire stăpânirea, pe care călugării şi preoţii o au asupra poporului. Aceste sunt temeri care îi umplu de îngrijire, câtă vreme nu se va dovedi că se poate aştepta la alte foloase esenţiale.

Boierii nu sunt de loc dispuşi a ajunge sub stapanirea austriacă, fiindcă prevăd, că guvernul austriac va curma purtarea lor nedreaptă f adeseon asupritoare pentru sărmanul ţăran, faţa cu care ei sau purtat până acum cu desăvârşire după bunul lor plac. Afară de aceasta ei mai sunt hotărîţi şi de temerile cu care i-a adăpat, aşa zicând, preoţimea. De altă parte nedumerirea pe care a produs-o prezenţa Ruşilor totuşi îi face să dorească ocuparea Moldovei de către monarhia noastră.

Ţăranul însă, care înainte de războiu niciodată nu a ştiut de ordine în darea şi perceperea birurilor şi a zeciuelilor, căruia îi erau închise toate căile când voia să se plângă de nedreptăţirile ce trebue să sufere, el, care niciodată nu a putut privi rodul muncii şi al sudorilor sale ca un lucru cu care şi-ar putea asigura nişte zile liniştite şi pline de bucurie, cu care ar putea întemeia buna stare a familiei sale, ţăranul dorea cu căldură să ajungă a fi sub stăpânirea rusească. Acum însă când ţara e ocupată de Ruşi, el se încredinţează despre valoarea regimului care îl apasă, incât îl face să suspine din greu, şi în ciuda sfaturilor pe care le dau preoţii, el se declară pentru prea înalta casă de Austria. Căci zi de zi el se încredinţează, că vecinii săi, deşi trebue să se supună la o disciplină aspră, trăiesc ocrotiţi şi siguri, plătesc biruri ce se pot suporta şi sunt trataţi cu dreptate ».

Acestea erau dispoziţiunile Moldovenilor privite şi judecate de către nişte oameni, cari aveau interes de a fi nepărtinitori.

Ofiţerii austriaci par însă a fi pierdut din vedere, că vorba nu era de schimbarea stăpânului, ci de ruperea unei părţi din trupul Moldovei. Urmele au dovedit, că dacă sar fi cerut ca întreaga Moldovă să intre sub stăpânirea casei de Austria, îndeosebi ţăranul moldovean ar fi primit cu vie mulţumire şi cu deplină încredere această nouă stăpânire. Tocmai pe timpul, când se discuta cestiunea cedării Bucovinei, Curtea din Viena era foarte populară în ţările dela răsărit. O dovadă, şi chiar cea mai neîndoioasă dovadă despre această popularitate este migraţiunea, care numai decât după pacea dela Carlovăţ se porneşte în spre ţările dela răsărit ale împărăţiei Habsburgilor, şi se urmează până la începutul veacului XIX, Sârbi şi Bulgari, Greci şi Armeni, cu deosebire însă Moldoveni şi Munteni, se mută mereu în Ardeal, în Banatul Timişoarei şi în Ţara Ungurească. Oierii mocani, ce-şi petrec cea mai mare parte a vieţii la păşunile din Moldova şi Muntenia, rămân cu îndărătnicie sub stăpânirea nemţească, fiindcă ea poartă grijă de dânşii şi-i ocroteşte faţă cu companiile de exploatare din ţările româneşti. Singuri Secuii migrează spre răsărit şi se aşează cu deosebire în Moldova, unde li se acordă deosebite scutiri.

In vieaţa poporului român această migra- ţiune e temelia unei epoci. Cuprinşi de o vie nedumirire, Românii se mutau mereu fără de astâmpăr, dela un loc la altul, încât parcă se pregăteau pentru un nou şir de lupte, în a căror izbutire mai nainte nu credeau. împăratul Iosif II îi numeşte o populaţiune pribeagă şi nestatornică ; şi în adevăr, ei sunt pribegi şi nestatornici, e însă o bucată de pământ pe care se mişcă; sunt margini peste care nu trec; sunt puncte dela care nu se depărtează. Ei se resfiră pe o anumită bucată de pământ, se răresc, dar rămân în atingere unii cu alţii. Moldoveanul, Munteanul ori Olteanul trec în Ardeal şi se aşează pe câmpie, trec in Banatul Timişoarii şi în Ţara Ungurească; oriunde ar trece însă, ei nu se aşează decât între Români ori în satul aşezat numai decât lângă cel din urmă sat românesc. Cea mai mare parte a satelor româneşti din Banatul Timişoarei sunt Olteni şi Munteni, şi cea mai mare parte a satelor româneşti din Ţara Ungurească sunt Moldoveni, Munteni şi Moţi; sate româneşti izolate nu sunt însă nici în Banatul Timişoarii, nici în Ţara Ungurească, ci cel mai despre apus sat, în care sunt Români, se învecinează cu sate curat româneşti.

Acest lucru, în aparenţă atât de întâmplător, ne încredinţează, că migraţiunea era o trebuinţă socială, că Românii nu migrau de bună voie, ci erau siliţi să migreze, şi că migraţiunea nu era făcută cu dinadinsul, ci rezulta din starea economică a populaţiunii.

Pe timpul războaielor cu Turcii populaţiunea se retrăsese între munţi, şi acum, după ce mai multe părţi ale şesului de primprejurul Carpa- ţilor, ajunseră a fi scutite, populaţiunea, sporită prin înfundături, năvă ea spre câmpiile mănoase. Dacă ne vom da seamă despre productivitatea pământului din munţi şi despre stadiul cu totul primitiv al desvoltării economice din veacul XVIII, — vom înţelege, că populaţia dintre munţi era prea deasă şi că, mai ales în Ardeal, unde Românul muncia atât de mult pentru domnul de pământ, era o stare de lucruri, care trebuia să se curme cât mai curând. Moldoveanul şi Munteanul puteau să migreze, deşi voievozii îşi dau toată şilinţa să-l oprească la graniţe; Ardeleanul era însă «glebae adscrip- tus», legat de pământ, supus unui singur stăpân, care avea dreptul de a-1 ţine legat. împotriva mai ales acestui drept sau ridicat Moţii şi Mocanii sub Horia şi Cloşca, şi îndată ce li s’a dat voie să migreze, ei şi-au părăsit căpeteniile, şi în loc de a se bate au început să se mute.

Ocuparea Bucovinei de către austriaci corespundea cu această trebuinţă de migraţiune atât de viu simţită în tot cursul veacului XVIII.

Numaidecât după ocupare se face o numărătoare şi se găsesc în Bucovina ii—12 mii familii. Partea cu desăvârşire mare a acestor familii locueşte, unde Enzenberg găseşte urme de brazde, nu găseşte însă pământ cultivat. Populaţia din munte îşi are ogoarele la câmpie, şi numai după un timp îndelungat administraţia a izbutit a o deprinde să cultiveze şi pământurile dela munte.

La anul 1786 Baronul Enzenberg face o dare de seamă foarte amănunţită despre starea Bucovinei şi arată că populaţia s’a sporit la 29.102 familii. Migraţiunea din Ardeal, din Maramureş şi din Galiţia înspre Bucovina e atât de vie, încât administraţia trebue să ia măsuri pentru împiedicarea ei, să închidă graniţele şi să pună pedeapsă pentru toţi aceia cari migrează fără de încuviinţarea autorităţilor locale x). îndată ce a fost ocupată de Austriaci, Bucovina era o tară, în care oamenii visau toate fericirile şi spre care năvăleau din toate părţile.

Era deci populară casa de Austria în ţările dela răsărit şi lumea visa asigurarea bunului

i) in urma măsurilor luate de administraţie, ovreii, care la anul 1782 erau în număr de 714 familii, au scăzut până la 1786 la 175 familii; dar această scădere este o anomalie. traiu zilnic în Bucovina căzută sub ocrotitoarea ei stăpânire. Moldoveanul cu toate acestea migra în Ardeal, migra în Ţara Ungurească, dar nu găsim urme, din care ne-am putea încredinţa că migra şi in Bucovina. Din potrivă găsim urme, din care ne încredinţăm că, după ocuparea Bucovinei de către Austriaci, o parte din populaţia română, deşi o foarte mică parte, s’a retras în Moldova. Era bună stăpânirea nemţească; era însă o stăpânire străină, pe care Moldoveanul o primea în tăcere.

Căci în zadar! — acest Moldovean, supus, asuprit şi răbdător, purta în pieptul său învârtoşat o mândrie. Nu găsim nici o urmă, din care am putea face concluzia, că ţăranii din Moldova şi îndeosebi cei din Bucovina s’ar fi rostit contra ocupaţiunii austriace; şi dacă ţinem seamă de împrejurările de atunci, de puţina încredere ce putea să aibă în administraţie, în boieri şi în preoţime, de greutăţile ocupaţiunii ruseşti şi de încrederea ce trebuia să le inspire curtea din \iena, abia ne mai putem îndoi, că ar fi fost foarte greu, ba poate chiar peste putinţă a hotărî pe ţăranii Moldoveni să ia parte la o manifestaţie energică contra ocupaţiunii şi desli- pmi Bucovinei. Ei au primit însă noua stare ‘ 6 lucrun ca Pe o nenorocire de care nu pot scăpa, despre aceasta sunt dovezi scrise şi dovezi chiar vieţuitoare. La anul 1777 Bucovinenii au făcut «în cea mai bună regulă şi spre mulţumirea generală» jurământ de supunere; până în ziua de astăzi ei se simt însă în Moldova acasă; până în ziua de astăzi ei nu au pierdut nădejdea de a se uni iarăşi cu ţara lor. întâmplarea a voit ca, dimpreună cu mai mulţi amici, să pot consulta o dovadă vie rămasă din acele vremi, pe un moşneag ce pe timpul serbării dela Putna era bătrân de una sută şase ani. Era băietan pe când Moldovenii din Bucovina jurau credinţă şi supunere Habsburgilor, şi peste aproape 100 ani faţa îi strălucea de o nespusă bucurie, când ne întâmpină, grăind în taină cuvintele:

« Ştiu de ce aţi venit. Acum se împlineşte o sută de ani de când ţara a fost luată dela Moldova şi aţi venit ca s’o întoarceţi! ».

In zadar ne-am dat silinţa să-l încredinţăm că departe e de noi acest gând îndrăzneţ, căci el nu se putea desface de o plăcută amăgire, cu care s’a mângâiat aproape un veac întreg. Şi alipirea către Moldova, păstrată în acest om uitat de moarte, s’a moştenit în ceilalţi Moldoveni din Bucovina.

Moldoveanul a primit în tăcere ruperea unei părţi din trupul Moldovei; dar, dacă i s’ar fi pus în vedere nevoile stăpânirii asupritoare din Moldova şi binefacerile ocrotitoarei stăpâniri nemţeşti, şi apoi ar fi fost întrebat, dacă alege nevoile sau binefacerile, el sar fi rostit pentru nevoile cu care era deprins. Şi dacă sar fi găsit un singur om care i-ar fi insuflat încredere şi ar fi ştiut să ia cenuşa de pe jăraticul din inima lui, Moldoveanul ar fi luat arma şi sar fi luptat

chiar fără nădejde de izbutire pentru mizeria în care se află.

Acest om lipsea şi pentru aceea puterile Moldovenilor erau ca nişte comori îngropate în pământ spre a fi păstrate pentru nişte vremi mai bune.

Voevodul Grigorie Ghica, boierii Moldoveni şi căpeteniile bisericeşti se ridicaseră într’un glas contra cedării Bucovinei. încercările lor erau însă lipsite de sprijinul ţării.

întregul veac era astfel, încât nimeni nu cuteza şi nu credea că este de folos a face apel la puterea braţelor. Chiar însă dacă sar fi făcut vreo încercare spre a ridica pe Moldoveni contra ocupaţiunii nemţeşti, numai anevoie ar fi putut izbuti.

Dacă ar fi izbutit o asemenea încercare, Moldova ar fi rămas întreagă, deoarece Curtea din lena era hotărîtă a nu face un « casus belii» din cedarea Bucovinei, iar Poarta otomană, Curtea din St. Petersburg şi Regele Prusiei căutau dinadins motive spre a putea zădărnici încercările Austriei.

Lipsită de unitate în fapte şi intenţiuni, lipsită mai ales de îndrăzneala bărbătească, acţiunea boierilor Moldoveni a rămas zadarnică.

După ce se produse curentul contra cedării Bucovinei, nimeni nu mai indrăznea să se rostească pe faţă pentru cedare. Bra insă foarte mic numărul acelora boieri pământeni, cari luau parte la acţiune din adevărată pornire patriotică şi fără de a ţine seamă de interesele lor proprii. După săvârşirea cedării, aproape toţi boierii se retrag în Moldova, refuză a jura credinţă Habsburgilor şi nu vor să recunoască competenţa jurisdicţiunii nemţeşti; foarte mulţi însă dintre dânşii caută a-şi asigura proprietăţi în Bucovina, păstrându-şi moşiile bucovinene, ori câştigând altele noui în schimb pentru moşii din Moldova; foarte mulţi se retrag din Bucovina, fiindcă numai în Moldova se împart

boierii.

Dar, în sfârşit, în acţiunea politică nu hotărăsc motivele, ci faptele: stârnit odată de boierii patrioţi era statornic şi neşovăitor un curent la care nimeni nu cuteza să se împotrivească ; Moldova oficială a făcut tot ce atunci îi sta în putinţă spre a apăra integritatea ţării. Dacă nu ar fi lucrat prin mijlocirea unui om ca Grigorie Ghica şi dacă nu ar fi avut un reazem ca Rusia, Moldova ar fi putut izbuti.

Gngorie Ghica a fost crescut în casa unui ambasador austriac, in urmă a fost pus, ca om de încredere al Porţii, în scaunul domnesc, în sfârşit s a refugiat la St. Petersburg şi s’a întors ca protejat al Rusiei în scaunul Moldovei.

Puţină vreme după urcarea sa în scaunul domnesc, Grigorie Ghica trimite Internunţiului Thugut următoarea scrisoare:

« Domnul meu!

Neputându-mă îndoi despre amiciţia d-voastră pentru mine, de care aţi binevoit a da dovezi în împrejurările de acum faţă cu d. Iacovachi Riso, socrul meu, iau libertatea de a vă adresa scrisoarea de faţă, spre a vă încredinţa despre recunoştinţa mea faţă cu d-voa- stra, şi despre aceea ce sunt dator curţii d-voastră imperiale pentru bunătatea ei pentru mine atat în trecut cât şi în prezent.

Vă rog să dispuneţi de mine în toate, unde ma credeţi capabil de a vă servi, şi-mi voiu da silinţa de a vă dovedi, cât de mult ţin la amiciţia d-voastră, având onoarea de a vă fi cu cea mai particulară stimă şi cu un ataşament fără de margini.

Al d-voastră prea umil şi prea supus servitor,

Principele Grigorie Ghica ».

Astfel chiar dela început Voevodul Grigorie Ghica îşi alese o poziţiune imposibilă faţă cu cestiunea cedării Bucovinei. Curentul patriotic stârnit de boierii pământeni şi presiunea Rusiei il hotăra să facă la Poartă toate încercările contra cedării Bucovinei, iar frica şi conside- raţiunile ce avea pentru interesele sale proprii îl îndemnau să se facă o uneltă tainică a Austriei.

Planul de acţiune ce-şi făcuse Grigorie Ghica şi îndrăzneala neşovăitoare cu care urma a-1 aduce la îndeplinire, ne încredinţează că inteligentul voevod era cu desăvârşire lămurit asupra stării lucrurilor.

Austria cere dela Poartă o parte din Moldova şi o cere fără de a oferi în schimb pentru dânsa alta decât amiciţie şi bună vecinătate; de sine gg că Poarta numai in silă împlinea

cererea Curţii din Viena. Lucrând dar contra cedării Buco’vinei, Grigorie Ghica nu numai că îşi făcea datoria ca voevod al Moldovei, nu numai că era corect în atitudinea sa, şi intra totodată în curentul ce trebuia să predomineze în cercurile hotărîtoare din Constantinopol. Afară de aceasta Moldova, chiar atunci, când cele dintâi trupe austriace au intrat în Bucovina, era ocupată de trupele puse sub comanda lui Roman- zow, trupe ale unei puteri, sub a cărei protecţie sta Grigorie Ghica şi care combătea cu tot dinadinsul cedarea Bucovinei. Grigorie Ghica nu fără de temei îi face deci Baronului Thugut impresia unui agent rusesc, ce cutează numai ştiindu-se sprijinit de o mare putere. In sfârşit, Grigorie Ghica lucrează prin mijlocirea Divanului, rezervându-şi pentru cazul neizbutirii putinţa retragerii.

Da 4 Ianuarie 1775 Baronul Thugut raportează despre cele din urmă opintiri ale lui Grigorie Ghica.

In o petiţie adresată Porţii, Grigore Ghica arată, că nu au intrat în Moldova decât vreo 600 oameni trupe austriace şi că izgonirea acestor trupe s ar putea face cu atât mai lesne, cu cât curtea din Viena nu pare a fi hotărîtă să reziste faţă cu nişte măsuri mai serioase. Dacă Sultanul ar nesocoti interesele Moldovei Moldovenii sar afla în mare nedumerire, ne- ştiind, dacă va fi mai bine să-şi apere interesele cu propriile lor puteri, ori ca, lipsiţi de

sprijinul. legitim al Porţii. să recurgă, în desnadajduirea lor, la bunăvoinţa vreuneia din puterile străine.

In urmă Grigorie Ghica trimite Porţii mai multe hărţi ale teritoriului ocupat şi stârneşte mereu, prin agenţii săi şi prin deputaţii Divanului, ce tocmai se aflau la Constantinopol, iar în cele din urmă recurge prin o petiţie a Divanului la Curtea din St. Petersburg.

Alăturea însă cu această acţiune pe faţă era alta tainică. Grigorie Ghica era un om înţelept şi păţit, cunoştea oamenii şi împrejurările, şi nu avea deplină încredere nici m Rusia, nici in Poarta otomană.

El caută dar a se pune în înţelegere atât cu Baronul Thugut, cât şi cu Baronul Barco, comandantul trupelor de ocupaţiune, încredinţează atât pe unul, cât şi pe celalt despre sincera sa supunere către Curtea din Viena şi despre dorinţa de a-i fi folositor prin serviciile aduse, stârneşte să fie recomandat Porţii ca comisar de delimitare şi îndeamnă atât pe Baronul Barco, cât şi pe Baronul Thugut să stă- ruiască pentru surparea Hotinului. In scrisorile sale către Baronul Thugut, pentru cuvintele destul de apriate, Grigore Ghica e foarte rezervat şi se rosteşte numai în fraze generale. El e însă foarte lămurit în scrisorile ce adresează lui Iacovachi Riso, cu scopul de a fi comunicate internunţiului austriac.

Astfel, la 18 Ianuarie 1775 Baronul Thugut scrie următoarele:

« Numai decât după plecarea celei din urmă expediţiuni a venit la mine Iacovachi Riso şi anume, înainte de toate, pentru ca să-mi facă împărtăşirea, că a primit dela ginere-său deosebite ştiri privitoare la afacerea ocupaţiunii din Moldova; că Voevodul Ghica, temându-se, ca nu cumva raporturile, pe care le-a primit dela boierii Moldoveni, să ajungă pe alte căi a fi aici cunoscute, nu a putut lipsi de a face Porţii şi din partea sa împărtăşire despre dânsele; că insă l-a însărcinat pe el, pe Iacovachi Riso, ca numai decât să-mi facă mie împărtăşirea secretă şi confidenţială despre toate acestea, pentru ca să facă, ca încă din vreme să pot lua măsurile pe care le voiu crede de cuviinţă.

Ştirile, de care era vorba cu această ocaziune, consistau parte din câteva plângeri a mai multor boieri, care se tem că-şi vor pierde moşiile situate în districtul bucovinean.

Afară de aceasta se mai află copia unui fel de manifest, pe care l-ar fi fost publicat Baronul de Spleny în Cernăuţi, apoi copia unei scrisori adresate de către acelaşi general Egumenului mănăstirii greceşti din Suceava. Prin amândouă acestea, locuitorii ţinuturilor ocupate sunt provocaţi sub pedeapsa aspră a nu se mai supune în viitor niciunei din provinciile Porţii.

Pe lângă toate acestea se mai face arătare, că mai mulţi ofiţeri ces. reg. au înaintat până spre Neamţu, Roman, Botoşani etc. şi au început să facă măsurături în aceste districte.

Din parte-mi, nu puteam să nu aflu, că asemenea ştiri, împărtăşite fiind Porţii mai ales acum, înainte de timpul potrivit, nu pot produce decât o impresie primejdioasă; crezând în«ţă că trebue să prevăz, că încercările mele de a împiedeca să se facă Porţii aceste împărtăşiri, vor trebui să rămână zadarnice, mi-a părut mai oportun, ca cel puţin să nu arăt din parte-mi o nedumirire stricăcioasă. Prin urmare m’am mărginit numai a pune în vedere lui Ia- covachi Riso, că el şi principele său, în interesul lor şi al Porţii, trebue să se ferească de orice exageraţiune, când fac asemenea împărtăşiri; după acestea l-am mai rugat, ca cel puţin câteva zile să îngădue cu raportul său către Poartă.

Fiind această din urmă cerere făcută mai ales cu scopul de a încerca sinceritatea lui Ia- covachi Riso, m’am încredinţat prin mai multe informaţiuni luate în taină, că el în adevăr şi-a ţinut făgăduiala. Peste puţin el mi-a împărtăşit, că a primit dela Ghica un pachet, care cuprinde răspunsul la întrebările, ce în urma unei înţelegeri avute cu I. Riso, i-am făcut nu demult în afacerea districtului bucovinean. In acest pachet, care, după spusele lui, s a întârziat, aşteptând mai mult timp ocazie sigură spre a fi expediat, s’a aflat, între altele, şi o scrisoare a lui Ghica către mine, despre a cărei conţinut, în adevăr de puţină importanţă, alăturez aici cu supunere o copie. Dându-mi această scrisoare, Iacovachi Riso mi-a citit totodată cea mai mare parte a unei alte scrisori a lui Ghica, adresată lui, scrisoare lungă, din care am înţeles că el, Iacovachi Riso, spre a nu îmbrânci pe Ghica şi pe întreaga sa familie în primejdia celei mai mari nenorociri, mai vârtos trebue să se încredinţeze despre sinceritatea şi deplina mea discreţiune; că apoi, după ce se va fi încredinţat despre acestea, are sa-mi arate, că Ghica e dispus a da, cu oca- ziunea afacerii de graniţe din cestiune, dovezi despre supunerea sa faţă cu Prea înalta Curte; ca poziţiunea lui şi împrejurările îl silesc a face Porţii m aparenţă arătări şi plânsori despre ocu- paţmnea săvârşită; eu însă nu trebue să ţin seama mei de strigătele lui, nici de plânsorile boierilor Moldoveni, ci să stăruiesc cu statornicie pentru aducerea la îndeplinire a preînaltelor pretenţiuni; că în sfârşit, Iacovachi Riso şi eu să stăruim în taină, că pentru înlăturarea conflictelor şi pentru statornicirea graniţelor, el Ghica, să fie numit comisar plenipotenţiar din partea Porţii; că, dacă va fi primit astfel în mâna sa mijloacele spre a dovedi prin fapte buna sa voinţă, Prea înalta Curte va avea destule cuvinte spre a fi pe deplin mulţumită cu purtarea lui şi cu sincerul său concurs pentru aducerea la îndeplinire a intereselor Maiestăţilor Lor.

Cât pentru eventuala răsplătire pentru persoana sa, el se încrede în prea înalta generozitate şi aşteaptă să fie răsplătit după foloasele serviciilor pe care le va fi făcut. Ca una dintre cele mai dorite dovezi despre generozitatea Maiestăţilor Lor către dânsul ar fi aceea, dacă s’ar putea, ca cu ocaziunea negocierilor actuale, să se stipuleze surparea fortăreţei Hotinului şi rea- nexarea teritoriului ei la Moldova, căci, deşi numitul teritoriu, în adevăr, nu face nici a cincea parte din districtul ocupat de trupele £gg reg., înapoierea lui, din alte consideraţiuni, ar fi un fel de despăgubire plăcută, prin care s’ar domoli împotrivirea locuitorilor din Moldova ». _

Din toate acestea rezultă, că Grigorie Ghica privea cestiunea cedării Bucovinei ca o afacere, din care se puteau trage foloase mari.

Opoziţiunea boierilor nu era pentru dânsul decât o împrejurare, ce trebuia să sporească preţul serviciilor făcute pentru cedarea Bucovinei.

Din întâmplare însă el se afla faţă cu Baronul Thugut, un om care ştia să preţuiască oamenii şi împrejurările, şi care ţinea să nu se folosească de nişte servicii foarte scumpe, de care se putea lipsi.

Raportând cancelarului Kaunitz despre propunerile lui Grigorie Ghica, Baronul Thugut arată cuvintele, care îl hotărîse să nu aibă încredere într’un om, a cărui făţărnicie e atât de bine cunoscută, şi cere instrucţiuni privitoare la atitudinea ce trebue să observe faţă cu dânsul.

Kaunitz e de părere că «acest grec deprins la făţărnicie niciodată nu a fost pătruns de bune dispoziţiuni » pentru Curtea din Viena şi că cedarea Bucovinei se va face, şi chiar în ciuda lui.

« Cu toate acestea nu rămâne îndoială, — urmează Kaunitz în nota din 7 Februarie, că

reînoind în mai multe rânduri răutăcioasele sale reprezentări făcute la Poartă şi urmând a face opoziţie, Ghica ne poate face multe neplăceri, şi pentru aceea este bine a nu pierde nicio oca- ziune, dacă nu spre a-l câştiga cu totul, cel puţin spre a-l face să încete cu opoziţia sa făţişă.

Cât pentru întrebarea, dacă este bine să stăruim ca Poarta să însărcineze pe numitul voevod cu punerea la cale a afacerii de graniţe, înainte de toate mă îndoesc, că Poarta va uita atât de lesne duplicitatea acestui Voevod şi va primi propunerea noastră, cu oricât de mult zel ar fi ea făcută. îmi pare dar că o încercare făcută în acest sens ar fi cu atât mai puţin primejdioasă, cu cât ea, chiar dacă nu ar izbuti, ar încredinţa pe Ghica despre bunăvoinţa noastră, iar în cazul când Poarta s’ar învoi, ne-ar rămânea deschisă calea, de a câştiga pe Ghica prin darurile ce i-am propune, ori a lua, după timp şi împrejurări, alte măsuri potrivite ».

Cu toate acestea, recunoscând că la faţa locului împrejurările pot să fie mai bine apreciate, Kaunitz dă Baronului Thugut deplina putere de a face cum crede mai bine.

Thugut e de părere, că cedarea se va putea face şi fără de concursul lui Ghica, şi că banii ce i s’ar da lui, ar fi aruncaţi în vânt; îl ţine dar pe Ghica cu vorbe frumoase, nu face însă Porţii propuneri privitoare la dânsul şi îndeobşte nu voeşte a-i da un rol oarecare în întreaga afacere.

După încheierea convenţiunii, Baronul Thugut adresează Voevodului Grigorie Ghica o scrisoare, în care îl invită să dea cu ocaziunea lucrărilor de delimitare dovezi despre bunele dispoziţiuni ce a exprimat în scrisoarea sa dela 12 Februarie. Ghica răspunde la 29 Mai următoarele:

« Domnul meu!

Nu pot primi decât cu plăcere ştirea despre amicalele puneri la cale intre cele două imperii relativ la graniţele din partea acestui principat; sperez că nu vă este necunoscută mulţumirea despre care am dat dovadă cu această ocaziune, şi deşi nu e vorba decât de o pierdere destul de însemnată pentru Moldova, vă pot asigura, domnul meu, că am făcut tot ce atârna de mine, contribuind în felul meu, la împlinirea acestei lucrări, precum vă veţi fi informat şi din partea d-lui Iacovachi, socrul meu, şi că mă voiu folosi de toate ocaziunile spre a putea dovedi cât de mult ţin la interesele M. R. R. I. şi R., fiind pe deplin încredinţat, că mărinimozitatea lor va face, prin efectele ei generoase, şi prin eficace semne de bunăvoinţă, ca nici ţara, nici eu să nu simţim paguba acestei pierderi».

Aceste « efecte generoase » şi aceste «eficace semne de bunăvoinţă » au lipsit până în sfârşit, Thugut a propus pentru Iacovachi Riso un dar de 1.000 galbeni; Mehmed Tahir Aga a fost numit comisar de delimitare; Ghica rămâne însă până la regularea definitivă a cestiunii fără de rol şi fără de răsplată.

Oricum vom judeca, purtarea Voievodului Ghica e vrednică de osândă. Chiar dacă am fi destul de naivi spre a crede că voia să înşele pe Baronul Thugut, Iacovachi Riso lucra cu ştirea şi învoirea, ba chiar în virtutea însărcinării primite dela dânsul şi astfel, înainte de toate, îşi bate joc de amărăciunea ţării în fruntea căruia îl pusese întâmplarea. Cuvintele din scrisorile lui şi propunerile făcute prin mijlocirea socrului său sunt încercări, ce pot să fie înţelese într’un chip, ori într’altul. E însă o faptă foarte pozitivă, când un voevod rosteşte aceste cuvinte şi face aceste propuneri, e pozitivă fapta, fiindcă prin ea opoziţiunea Moldovenilor pierde toată puterea. « Moldovenii ţipă şi eu trebue să ţip cu dânşii, — zice Ghica, — dar tu nu asculta la ţipetele noastre, ci mergi înainte! ». Ba face chiar mai mult. Moldovenii se plâng la Poartă şi Iacovachi Riso face internunţiului austriac cuvenitele împărtăşiri, pentru ca încă din vreme să ia măsurile pe care le va crede de cuviinţă spre a slăbi efectele acestei plânsori.

Dar în sfârşit, Voievodul Grigorie era un fiu al timpului său. Ridicat în urma stăruinţelor Rusiei în scaunul unei ţări, in care era privit ca străin şi trebuia să se simţă străin, el căuta să tragă din nenorocirea acestei ţări foloasele ce putea, ori cel puţin să scape întreg şi sănătos din o încurcătură primejdioasă, să nu se strice cu nimeni şi să rămână în scaunul domnesc, ce, în urma stăruinţelor Rusiei, i se dăduse pe vieaţă. Faţă cu Moldovenii era dar aprig luptător contra cedării Bucovinei, faţă cu Rusia era o slugă supusă şi totdeauna gata la poruncă, faţă cu Poarta era un biet credincios pus în fruntea unei ţări îndârjite, iară faţă cu Austria lucra prin agentul său dela Constanti- nopol, netezind toate drumurile.

A înşelat pe Moldoveni; dar în sfârşit Moldovenii nu aveau niciun drept la buna lui credinţă: nu ei l-au pus în scaun, nu ei îl ţineau in scaun, nu de dânşii atârna şi nu lor avea să le fie recunoscător. Afară poate de energicul Mavrogheni, oricare domn fanariot ar fi lucrat ca Grigorie Ghica, unii cu mai puţină îndrăzneală, dar în sfârşit, în temeiul lucrului, toţi deopotrivă. Aşa era noima fanariotului atât de bine potrivită cu noima veacului.

Urmele au dovedit, că Grigorie Ghica avea un fel de drept de a fi precum era. Deşi unul dintre cei mai inteligenţi, mai stăruitori şi mai hotărâţi domni, el a murit de moarte nefirească. nd s-a refugiat în Rusia, s-a refugiat fiindcă vieaţa îi era în primejdie mai mult chiar decât vieaţa Fanarioţilor îndeobşte. Întorcându-se în Moldova, el a adus frica în sufletul său şi această frică este firul cel negru în vieaţa lui. Alexandru Ipsilanti, mai puţin energic, dar mai chibzuit, când simte că trebile se încurcă, renunţă la scaunul domnesc, îşi umple pungile şi pleacă în pripă la Constantinopol, ca «prin o dibace surprindere », cum zice internunţiul austriac, să hotărască pe ministrul Porţii a-i da voie să rămână la Constantinopol. Grigorie Ghica rămâne însă în scaun şi tocmai voind să scape de moarte îşi grăbeşte sfârşitul. El căutase în Rusia un reazim contra Porţii; Poarta însă pusese Fanarioţii în scaunele ţărilor româneşti tocmai pentrucă voia să aibă oameni, ce nu sunt protejaţi de Rusia. Cu preţul unei sprijiniri foarte îndoioase Grigorie Ghica a înăsprit deci primejdia în care se afla.

Grigorie Ghica era afară de aceasta unul dintre foarte puţinii Fanarioţi, cari ţineau în felul lor la popularitate şi îşi dau silinţa să prindă rădăcini în ţară. Era însă destul să fie Fanariot pentru ca inimile să-l întâmpine cu răscoală. Românii rabdă, dar niciodată nu renunţă; şi aceea Domnul Fanariot, fie cât de bun, rămânea străin în ţară. Iubirea Moldovei era deci tot atât de îndoioasă ca sprijinul Rusiei. Ghica a rămas ca toţi Fanarioţii izolat.

Se credea şi încă tot se mai crede, că Gri- gone Ghica a fost o jertfă a politicii Cancelarului Kaunitz, că el a murit fiindcă se pusese cu bărbăţie împotriva cedării Bucovinei şi că este martir al integrităţii Moldovei.

Fanarioţii nu erau însă oameni, despre cari se pot zice cu destul temei asemenea lucruri; el a fost o jertfă a făţărniciei sale şi a ticăloşiei timpului în care trăia.

Când Cara Histarli Ahmed Bei plecă, în toamna anului 1777 la Iaşi, cestiunea cedării Bucovinei era definitiv rezolvată. Baronul Thugut nu se mai află la Constantinopol şi administraţia nemţească funcţionează nesupărată în noua provincie austriacă.

Capul lui Ghica a fost trimis la Constantinopol şi expus în seraiu. Din lămurirea în scris ce sta la capul lui şi din raporturile internunţiului Tassara rezultă că el a fost ucis fiindcă, în urma plansorilor ce veniseră din Moldova, Poarta hotărîse al înlocui prin altul, iar el, provocandu-se la hatişeriful din anul 1775, refuza de a părăsi scaunul domnesc.

Intr’o notă dela 21 Noemvrie, Cancelarul Kaunitz mai adaogă următoarele:

« După ştirile sosite aici din mai multe părţi, voevodul Moldovean decapitat mai e învinovăţit şi pentru alte crime, şi anume: el a adunat prin extorsiuni mai multe comori cu intenţia de a se refugia în urmă în ţări străine; că a întreţinut cu Rusia corespondenţă secretă şi suspicioasă; în sfârşit e învinovăţit de a nu fi cumpărat, după însărcinarea Sultanului, cătăţimea de cereale din Polonia, ci s a scuzat cu aceea, că Rusia l-a împiedicat de a face această cumpărătură. In cele din urmă ale mele instrucţiuni vi-am spus, cam în ce consistă răspunsul pe care Poarta l-a dat d-lui Stakieff, şi că prin urmare va trebui să vă daţi silinţa de a respinge la ocaziune potrivită această bănuială; deoarece însă pedepsirea atât de aspră a voievodului Ghica, protejat de Rusia, poate să aibă urmări importante, vă veţi da mai vârtos silinţa de a vă informa în taină despre motivele care au redus pe Poartă, mai ales în starea critică de acum, la un pas atât de pripit şi de cutezat, cu deosebire fiindcă nu se ştie încă la ce capăt vor ajunge conflictele iscate între aceste două puteri ».

Precum se vede, Kaunitz credea că Rusia va cere satisfacţie pentru moartea protejatului său.

Fără îndoială Rusia totdeauna a fost dispusă a cere ceva dela vecini şi mai ales dela Poarta otomană; şi astădată moartea lui Ghica era deci pentru dânsa un puternic argument în negocierile urmate cu Poarta. Atât era şi mai mult nu; Rusia se bucura şi de această ocaziune spre a face presiune asupra Porţii.

Purtarea Ruşilor faţă cu Grigorie Ghica a fost aceeaşi ca faţă cu Moldovenii în cestiunea Bucovinei. După ce l-au luat sub scutul lor şi l-au îndemnat să meargă îndrăzneţ înainte, l-au lăsat în placul întâmplării.

In seria de documente istorice publicate de d-1 Codrescu se află, în volumul VI, corespondenţa boierilor Moldoveni şi a Mitropolitului Moldovei cu Corniţele Romanzoff. Citind această corespondenţă, găsim din partea Moldovenilor atâta încredere în Rusia şi din partea generalului rusesc atâtea dovezi despre iubire creştinească şi părintească, încât am crede că e peste putinţă ca în ciuda acestei înţelegeri şi strânse legături, Curtea din Viena să izbutească în cestiunea Bucovinei. Un dar de 5.000 galbeni şi o tabacheră de aur împodobită cu briliante a schimbat însă dispoziţiunile părintescului comandant rusesc, şi câteva cuvinte grăite cu greutatea cuvenită, au hotărît pe Curtea din St. Petersburg să nu asculte cererea, pe care, împotriva tuturor obiceiurilor şi fără îndoială numai îndemnaţi de agenţii ruseşti, boierii Divanului au cutezat să i-o adreseze.

Poarta otomană era învinsă şi nu putea să facă nimic contra pretenţiunilor Austriei; Voievodul Grigorie Ghica era lipsit de sprijinire ne- îndoioasă şi trebuia să caute de interesele şi de vieaţa sa; un cuvânt rostit din partea Rusiei ar fi fost însă destul pentru asigurarea integrităţii Moldovei, şi Rusia, care avea interes de a rosti acest cuvânt şi care, cel puţin indirect, se obligase a-1 rosti, Rusia nu l-a rostit.

Astfel, lipsiţi de sprijinirea poporului, înşelaţi de către împărăţia în care nădăjduiseră, boierii Moldovei au pierdut o parte din vatra ţării lor. Ei însă, prin purtarea lor, au păstrat numele bun al ţării, au dat tărie încrederii în noi înşine şi au dovedit, că şi chiar în cele mai ticăloase vremi, Românul rabdă, dar nu renunţă.

VII

ROMÂNIA IN LUPTA CU PANSLAVISMUL

S’au împlinit o sută de ani de când Bucovina, despărţită dela trupul Moldovei, a căzut sub stăpânirea nemţească, şi astăzi după o sută de ani, Românul îşi aduce fără de jicnire aminte vremea nenorocită, în care s’a petrecut această rupere în două bucăţi a Moldovei. Ţara era secată de puteri, desorganizată, părăsită şi lipsită de povaţa unui Domn firesc; chiar în aceste împrejurări însă, fruntaşii ei şi-au făcut, după putinţa timpului, datoria şi nu au dat faptei împlinite, prin învoirea lor, sfinţenia morală.

Avântul patriotic dovedit de către boierii Moldoveni în aceste vremi grele ne încălzeşte şi dă tărie încrederii în noi înşine. Fără de învoirea lor, Moldovenii au fost desbinaţi, şi pentru aceea până în ziua de astăzi ei şi-au păstrat dreptul de a se simţi uniţi.

In curgerea unui veac Moldovenii din Bucovina s’au deprins cu stăpânirea nemţească şi astăzi ei se simt alipiţi cu credinţă şi strâns legaţi de Curtea din Viena; Bucovina a rămas însă o ţară românească, o parte din Moldova. Şi nimeni nu poate să-i învinovăţească pe Moldoveni pentru aceasta, fiindcă ei niciodată nu au renunţat la dreptul de a se simţi membri ai aceleiaşi individualităţi sociale.

Cu totul altfel ar fi, dacă Moldovenii ar fi consfinţit, prin învoirea lor, fapta împlinită. Atunci Moldovenii din Bucovina, priviţi ca o parte pierdută, s’ar privi înşişi ca o parte părăsită a poporului român.

Lauda pentru că s’a păstrat românitatea Bucovinei nu se cuvine însă numai Moldovenilor, şi Curtea din Viena e părtaşă la dânsa.

Ce voia Curtea din Viena în Bucovina? Voia să-şi stabilească o comunicaţie pe cât se poate de bună între cele două mai mărginaşe şi mai expuse provincii, să-şi asigureze o parte slabă a graniţelor dela miazănoapte, să câştige câteva poziţiuni faţă cu Rusia; ea nu râvnea deci la sufletele oamenilor, ci la o bucată de pământ de care avea trebuinţă.

Raportul lui Enzenberg despre starea Bucovinei, după câţiva ani de administraţie nemţească, ne încredinţează că, ocupând această bucată de pământ, Curtea din Viena voia să facă din ea o provincie înflorită ce poate să reziste unui atac, fie el făcut din orice parte.

Populaţia se sporeşte; administraţia e neobosită intru desvoltarea economică şi etică a provinciei. Se fac la munte semănături de probă spre a încuraja pe ţărani, se aduc meseriaşi din ţările apusene, se aşează colonii de neguţători armeni, se izgonesc arendaşii ovrei din ţară, se fac şosele şi poduri, se înfiinţează şcoli’ româneşti şi nemţeşti, se organizează biserica, într’un cuvânt, se face mult bine ori, cel puţin, se arată multă bună intenţie. încă la anul 1785 se fac pregătiri pentru împroprietărirea ţăranilor, şi peste puţin mănăstirile, călugării şi călugăriţele se reduc şi averile mănăstireşti se iau din mâinile lor, se masează însă într’un fond religionar al creştinilor ortodocşi din Bucovina.

In urmă îngrijirea Curţii din Viena pentru Bucovina a mai scăzut. încă împăratul Iosif II a alipit-o la Galiţia; dar după câţiva ani iarăşi a devenit autonomă. De atunci Bucovina în mai multe rânduri şi-a pierdut autonomia, şi nici până astăzi ea nu este cu desăvârşire neatârnată de Galiţia. In cursul unui veac Românii din această mică ţară au fost mereu jigniţi în desvoltarea lor şi cu deosebire de când împărăţia Habsburgilor a devenit un stat constituţional, polonezii, nemţii, ovreii şi alţi străini sporiţi prin oraşele ţării au dat vieţii publice un caracter mai mult ori mai puţin străin. Niciodată nu s’au luat însă măsuri directe contra Românilor, ci din contra, totdeauna li s’a dat putinţa de a se lupta cu adversarii lor. Deşi vieaţa publică avea un caracter străin, în biserică şi în şcoală, în familie şi în societăţi de cultură, Românii puteau desvolta individualitatea lor naţională cu atât mai sigur, cu cât regimul austriac niciodată nu a luat măsuri spre a face să înceteze contactul între dânşii şi fraţii lor din România şi din Ardeal.

In sfârşit, proporţiunile etnografice au rămas în Bucovina, îndeosebi pentru Români, aceleaşi cari au fost la anul 1775. Dacă citim lista satelor din Bucovina, ne încredinţăm că cele 11—12 mii familii, ce se aflau la anul 1775 în Bucovina, abia jumătate puteau să fie familii româneşti, adică vreo 20—25 mii suflete.

Astăzi sunt în Bucovina 500.000 suflete, între care cel puţin 200.000 Români. Fără îndoială, dacă Bucovina nu ar fi fost deslipită de Moldova, astăzi ea ar avea o populaţie mai mică, dar aproape cu desăvârşire românească; e însă vorba că sub regimul austriac Românii s’au sporit deopotrivă cu rusnecii, restul populaţiunii pământene.

Cu totul alta e soarta Moldovenilor căzuţi sub stăpânirea pravoslavnicului Ţar al tuturor Ruşilor. Pe când cei 200.000 mii Români din Bucovina formează un mic centru pentru desvoltarea vieţii româneşti, milionul de Români din aşa numita Basarabie rusească este deschegat şi ţinut cu sila departe de poporul românesc.

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voeşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigureze graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Luând fără de nici un drept, fără de nici o justificare legitimă şi cu ajutorul celor mai urîte mijloace, partea despre răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca graniţele între Moldova şi aşa numita Basarabie să fie şterse cu desăvârşire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei şi asupra întregului popor românesc.

Era un element preţios acest popor românesc. Ca popor ortodox şi mai mult ori mai puţin stăpânit de Chaliful Muhamedanilor, Românii în tot cursul veacului XVIII, au gravitat spre Rusia pravoslavnică, şi cel puţin în principiu, au admis supremaţia duhovnicească a Ţarului; bărbaţii politici din Rusia nu se mai îndoiau, că acum, după ce Moldova devenise un fel de provincie rusească şi poporul român căzuse sub înrâurirea directă a celui rusesc, Românii vor intra cu desăvârşire în curentul ce năvăleşte despre miazănoapte asupra lor.

In lupta pentru existenţa etică însă, capetele nu se numără, ci se cumpănesc. Tocmai puşi faţă în faţă cu vieaţa rusească Românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi de superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu Ruşii, Românii erau mai mândri de românitatea lor. E nobil răsadul din care s’a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele nouă milioane de Români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci milioane de Ruşi vor putea să adune cândva. Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori Ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest sim- ţimant şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul, când între Moldova şi aşa numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii sau încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii, şi pentru aceea au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între Românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti «Cristos a înviat» în româneşte. Nimic în limba românească nu se poate scrie, nimic, ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la prepusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se ieresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într’un cuvânt, orice manifestaţie de vieaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate aceste mai e şi sistemul de colonizare silnica al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă cu măsurile de rusificare.

După încheierea păcii de la Paris toate aceste măsuri se înăspresc.

Pentru întâia oară puterile europene îşi dau mai cu dinadinsul seamă despre caracterul poporului român şi despre misiunea ce i s’ar cuveni. împăratul Napoleon III îl numără in rândul popoarelor latine, şi izbuteşte a face ca Europa să-i încredinţeze lui paza gurilor Dunării şi să-i creeze nişte condiţiuni în care să se poată desvolta.

Organizându-se pe temelia tratatului dela Paris, ţările româneşti intră într’o epocă de desvoltare febrilă, bolnăvicioasă şi slăbitoare, dar o desvoltare, din care încetul cu încetul se desvălue caracterul naţional ca temelie a în- tregei lucrări viitoare; o desvoltare zăpăcită, dar din ce în ce mai serioasă. Ţările se unesc şi România se pune în relaţiuni directe cu popoarele apusului. Popoarele latine îi întâmpină pe Români cu mai multă ori mai puţină căldură; iar în urmă, alegând de capul său pe un membru al celei mai ilustre familii din Europa, statul român pune temeliile relaţiunilor sale cu Germania, mai nainte atât de străină de dânsul.

Înaintând astfel cu pas nesigur, dar statornic, spre împlinirea misiunii sale, Statul român, voind mereu să reprezinte interesele popoarelor apusene ale păcii, ale civilizaţiei şi ale ordinei sociale, e ca un copil răsfăţat al puterilor europene, de care nimeni nu cutează a se atinge.

Pentru Rusia acest stat era o stavilă supărătoare.

Pravoslavnică în veacul XVIII, Rusia a devenit slavă în veacul XIX.

Câtă vreme religiunea era ordinea de idei pre-dommatoare, Românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult ori mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s’a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etică între Români şi celelalte popoare ortodoxe s’a curmat. Simţindu-se a fi mai mult latini decât ortodocşi, Românii resping orice solidaritate de aspiraţiuni cu popoarele slave şi stau aci, la Dunăre şi Carpaţi, ca un zid de despărţire între slavii dela miazănoapte şi cei dela miazăzi.

Aruncaţi din întâmplare la răspântia, unde se ating cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească, Românii, chiar în virtutea originei lor, sunt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un strat de cultură deosebită, în care trei lumi se întâlnesc şi se împacă. Câtă vreme musulmanii erau încă o primejdie pentru societatea europeană, Românii i-au combătut cu bărbătească statornicie, luptând şi mereu luptând veacuri întregi; acum, când muscalii par a voi să pună în joc pacinica desvoltare a vieţii moderne, lupta trebue să se urmeze contra lor, şi câtă vreme piciorul român mai stă ţeapăn pe faţa pământului, unirea slavilor dela miazănoapte cu cei dela miazăzi, atât de mult dorită, nu se poate face. Oricât de mic, Statul român e puternic, fiindcă de dânsul atârnă starea de lucruri stabilită prin munca veacurilor în Europa, într’însul se întâlnesc interesele marilor popoare dela apus, şi îndată ce acest mic stat s’ar surpa, împărăţia otomană nu se mai poate susţinea, şi existenţa împărăţiei Habsburgilor e pusă in joc, şi istoria Europei intră în o fază cu totul nouă.

In tot cursul crizei orientale, Slavii, Românii, Turcii şi Europa au ţinut în vedere aceste adevăruri, pe care le desvălue chiar bunul simţ firesc.

Pe când Rusia pregătea prin agenţii săi secreţi această criză, în România nu era decât un mic număr de oameni, îndeobşte străini ori cel puţin de origine străină, şi anume. Bulgari, Sârbi şi Greci, cari luau parte la lucrarea de surpare a Slavilor. Poporul român însuşi, deşi avea interese de regulat, respingea orice solidaritate cu Slavii.

Când a izbucnit în urmă, răscoala din Bosnia şi Erzegovina, când războiul s’a declarat din partea Sârbilor şi Muntenegrenilor, când Bulgarii au apucat armele, Românii au început să-şi adune puterile şi să se pregătească pentru toate eventualităţile; nimeni însă nu cuteza să vorbească despre o acţiune comună cu Slavii de peste Dunăre şi Europa întreagă lăuda purtarea bine chibzuită a Românilor.

In sfârşit Rusia se pregăteşte să declare războiu, şi România strâmtorată trebue să se hotărască într’un fel ori într’altul, deoarece înainte de a începe războiul cu Turcii, Rusia trebuia să biruiască pe Români.

Dacă ar fi putut să fie vorba de o biruinţă cu armele, diplomaţii puterii dela miazănoapte nu ar fi stat multă vreme pe gânduri; ei ştiau insă, că cel dintâi foc descărcat asupra Românilor ar fi despărţit pe Rusia de Europa, şi, chiar înainte de a se fi dat lupte, ar fi pus în joc succesele războiului. Era dar vorba de a birui pe Români moraliceşte, de a-i face să capituleze chiar înainte de cea dintâi împuşcătură, de a-i înjosi în faţa lumii ce ţinea la dânşii, de a-i izola (faţă cu Europa.)

In vremea aceasta Statul român era mai puternic decât a fost vreodată. Cinci milioane de Români, uniţi în virtutea conştiinţei lor naţionale, gata de a aduce toate jertfele şi înaintaţi în desvoltare, stau împrejurul unui domn oştean, ales cu voinţa tuturora şi, în virtutea legăturilor sale familiare şi a încrederii ce întâmpină în ţară, dator a fi mândru. Patruzeci de mii de oameni, disciplinaţi şi bine armaţi, stau gata de a intra cu bărbăţie în luptă, şi, dacă era vorba, alte patruzeci de mii se puneau alăturea cu dânşii, deoarece comorile ţării româneşti sunt nemăsurate, numai oameni să fie, cari ştiu să ia din ele partea cerută de împrejurări.

In sfârşit, Europa stă la o parte şi aşteaptă să vadă cum Statul român înţelege misiunea spre care a fost reîntemeiat, priveşte cu nedo- mirire la copilul său răsfăţat şi, cel puţin indirect, îl îndeamnă să fie bărbat şi să nu-şi piardă nădejdea.

Ce putea să facă Statul român în asemenea împrejurări?

Cel mai firesc lucru ar fi fost, ca ţiind seamă de tratatul dela Paris, să ia în unire cu Turcii parte la războiu, să-i apere hotarele şi să rămâie în toată forma credincios misiunii formulate cu învoirea marilor puteri.

Oricât de corectă şi oricât de potrivită cu interesele poporului român, o asemenea hotă- rire ar fi intâmpinat însă o vie rezistenţă nu numai în ţară, ci chiar şi în Europa. Când Ruşii începeau un războiu pentru libertate, civilizaţie şi pentru cruce, când Ruşii înaintau spre hotarele ţării româneşti drept mandatari ai Europei, când vorba era că tratatul dela Paris nu mai există, era aproape peste putinţă a hotărî pe Români să se unească cu Turcii osândiţi de lumea întreagă.

Cu toate acestea, a lupta în unire cu Ruşii era un act de sinucidere. Un popor este o comoară de puteri, pe care bărbaţii de stat trebue să o sporească, şi orice luptă în unire cu Slavii este o risipă de puteri. Când războiul a izbucnit, Românilor nu le rămânea deci decât să-şi păstreze puterile, multe puţine câte erau, şi să aştepte cu hotărîre nestrămutată momentul, când nu vor mai putea evita lupta pentru interesele lor proprii.

Mângâierea noastră e, că atunci când se discuta cestiunea atitudinii ce trebuia să observe Romania, s’au găsit în ţară destui oameni luminaţi, cari s’au rostit lămurit contra Rusiei şi au pus in vedere tuturor principiul, că orice biruinţa a Slavilor nu poate fi decât o nenorocire pentru Români. A vărsa cu toate acestea sânge şi a jertfi averi pentru o asemenea biruinţă, era un act de nebunie.

Dacă în momentul izbucnirii războiului puterile Statului român ar fi fost încredinţate unui bărbat de stat prevăzător, hotărît şi îndrăzneţ, fără îndoială Românii ar fi observat faţă cu Ruşii o atitudine rezervată. Acesta era spiritul ce predomnea în ţară. Erau în toate păturile societăţii române oameni, cari urau pe Turci şi iubeau pe Ruşi, ori oameni, cari iubeau pe Turci şi urau pe Ruşi; aceştia erau însă oameni izolaţi; un partid rusofil ori unul turcofil na existat în România. Marea majoritate a Românilor avea bunul simţ firesc de a respinge atât pe unii cât şi pe alţii, şi acest curent de neutrală rezervă era atât de puternic, încât nimeni nu îndrăznea să se rostească în public pentru Turci ori pentru Ruşi, ba chiar ministrul M. Kogălniceanu, pe când îşi da silinţa să obţină dela cartierul general rusesc graţia de a putea risipi sângele şi averea poporului românesc pentru cauza slavă, găsea că este oportun a declara în Cameră şi Senat că Românii nu vor urma exemplul lui Dimitrie Cantemir, ci vor sta neutrali.

Înainte de a fi izbucnit războiul, majoritatea Românilor era lămurită asupra eventualităţilor ce vor putea să urmeze din lupta Ruşilor cu Turcii.

Îndeobşte, se credea că Ruşii vor birui din această luptă. Chiar aceia, cari mai aveau încă încredere in rămăşiţele puterii osmane, nu sperau că Turcii vor birui, ci numai că ei vor face ca Ruşii să-şi plătească foarte scump biruinţele. Şi chiar cea mai de rând inteligenţă putea să prevadă, că plătite scump ori eftin, biruinţele Ruşilor nu pot avea urmări, care nu jignesc desvoltarea poporului român.

Dacă Rusia în adevăr s’ar fi mărginit a se ţupta numai pentru libertatea popoarelor de peste Dunăre, şi nu ar fi voit să tragă pentru sine insăşi niciun folos din biruinţele ei, Românii ar fi stat poate pe gânduri şi s’ar fi întrebat, dacă nu sunt cumva datori a se lupta şi dânşii pentru libertate şi religie. Oamenii serioşi nici atunci nu ar fi uitat însă, că în luptele ce se începeau, nu era vorba de idei, ci de existenţă. Intre Români şi Slavi este o vrăjmăşie firească, în virtutea căreia Românii nu au nici un interes de a dori ca Slavii să fie mai liberi decât cum sunt. Sute de ani Românii au fost cel puţin indirect, stăpâniţi de Turci: niciodată însă, în curgerea veacurilor, Turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă Românii au’ căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a Slavilor, desvoltarea lor firească s’a curmat prin mijloace silnice. Două sute de ani Sârbii din Banatul Ti- mişoarii au terorizat pe Românii din Banat şi din Ţara Ungurească; o sută de ani Românii din Bucovina s’au luptat mereu cu Rusnacii; până în ziua de astăzi Românii din Serbia liberă şi din Rusia pravoslavnică nu au dreptul, pe care l-au avut pretutindenea unde stăpâneau Turcii, dreptul de a-şi înfiinţa o şcoală şi o biserică românească. Astfel poporul român nu are chiar nici dreptul de a dori ca Statul otoman să fie înlocuit prin state slave. Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru Români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

Românii sunt destul de cuminte spre a nu voi să se lupte contra desvoltării fireşti a stării de lucruri din Orient. Puterea osmană se surpă, şi mai nainte ori mai târziu va trebui să fie înlocuită prin alta şi anume prin o putere slavă. Interesul Românilor cere însă ca această înlocuire să urmeze cât mai târziu şi, pe cât se poate, în o vreme când Statul român e pregătit pentru rezistenţă. Era deci o nebunie a voi, ca Românii înşişi să verse sânge şi să jertfească averi pentru ca înlocuirea să se facă cât mai curând, o nebunie, de care Românii nu sunt capabili.

Foloase directe Romanii nu puteau spera din o luptă contra Turcilor. Independenţă, drepturi, sporiri teritoriale, toate acestea erau consecvenţe ale stării de lucruri şi atârnau de puterile europene. Ar fi trebuit să fie foarte blajin Românul care ar fi cutezat, că Românii pot să ia ceva fără de învoirea Rusiei, şi că Rusia poate să ne dea ceva fără de învoirea puterilor, ba fără de a fi silită de către puteri.

Unde e insă bărbatul politic, care ar fi avut dreptul de a crede, că Rusia nu va căuta să tragă foloase din izbândele ei ?

Sunt două sute de ani, de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie, şi acela care nu cunoaşte această istorie, ori care o cunoaşte şi nu ţine seamă de ea, nu este un bărbat politic şi nu are dreptul de a lua parte hotărîtoare la vieaţa politică. Când a izbucnit războiul, Românii au dovedit, că nu sunt lipsiţi de comuna capacitate de prevedere: toţi bărbaţii politici din România au prevăzut, că după ’războiu, Rusia va cere să i se retrocedeze Basarabia, şi atât în Camera, cât şi în Senat, această prevedere sa exprimat în termeni lămuriţi, fără ca un singur glas să fi cutezat a se ridica spre a o pune la îndoială.

Nu prevederea politică, nu conştiinţa misiunii Statului român, nu bunul simţ firesc au lipsit bărbaţilor de Stat ai României; le-au lipsit onestitatea, voinţa hotărîtă şi îndrăzneala bărbătească.

Intr’o zi se răspândeşte ştirea, că oştirile ruseşti au trecut hotarele şi au călcat pe pământul românesc, şi că marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatei din Europa, a adresat Românilor o proclamaţie, în care îi numeşte «locuitorii români » şi le spune că vine ca amic.

Ştirea aceasta străbate ca un fior toată ţara; iar în Bucureşti, uliţele şi localurile publice se umplu de oameni nedumiriţi. Nu este spaimă, nu este mânie, nu este însufleţire, nu este un afect hotărît ceea ce cuprinde toate spiritele: este o zăpăceală febrilă, în care nimeni nu mai ştie ce este de făcut, nimeni nu-şi mai poate da seama despre întâmplările ce se petrec şi nimeni nu mai poate prevedea urmările lor. Oricine însă, din această zăpăceală, rămâne cu impresia presimţirii unui şir de fapte mari şi hotărîtoare, ba poate a unui şir de nenorociri.

Numai a doua zi lumea începe să judece şi să chibzuiască.

Trecerea Ruşilor, deşi se putea prevedea, era o surprindere şi atât această surprindere, cât şi modul în care s’a făcut erau negaţiuni ale Statului român. Fără de ştirea şi învoirea Românilor, Ruşii au călcat pământul românesc şi, nemulţumiţi de a fi nesocotit astfel Statul român, ei mai întâmpină pe Români ca pe nişte simpli «locuitori», spuindu-le cu toate acestea, că vin ca amici. Asemenea dispreţ nu au mai arătat Ruşii decât faţă cu Polonia şi asemenea amicie nu s’a mai pomenit decât între Polonia şi Rusia.

Cetele de cazaci erau aproape de capitala ţării, şi nu se ştia dacă Românii le vor întâmpina cu arma în mână, dacă vor înainta cu ele spre Dunăre, ori dacă se vor retrage îndârjiţi la nişte locuri adăpostite; aceasta nu vasăzică amicie, ci dispreţ, şi marea majoritate a Românilor simţea că Statul român a fost luat peste picior.

Era însă în ţară un mic număr de oameni, cari ştiau ce se petrece.

Un ziar liberal, « Unirea Democratică », scria în ziua când ţara a fost călcată de oştirile străine, din cuvânt în cuvânt:

«Ruşii au trecut Prutul! Acestea sunt cuvintele cu care oamenii se salută unii pe alţii».

Alt ziar liberal, « Românul », pe când zăpăceala era atât de mare, lămurea pe cititorii săi asupra foloaselor materiale ce Românii vor putea să tragă din trecerea oştirilor ruseşti prin ţară.

După vederile cercurilor politice, ale căror organe erau aceste două ziare, năvălirea oştirilor ruseşti în ţară era o întâmplare fericită, dorită şi chiar pregătită cu ştirea şi învoirea Românilor.

Şi în adevăr, guvernul român pusese de mai nainte la cale această trecere şi luase cu cel rusesc înţelegere pentru încheiarea unei convenţii pe cât se poate de înjositoare.

Mângâierea noastră e că, luând hotărîrea de a încheia o asemenea convenţie, guvernul nu spera că Senatul, acelaşi Senat care l-a adus la putere, îl va ierta pentru această hotărîre. Guvernul simţea, că în acest Senat e mai multă prevedere politică decât să-şi poată da învoirea la încheierea unei convenţii, în care armata română e luată peste picior şi Statul român se izolează şi se pune la discreţia Rusiei.

S’a dizolvat dar Senatul şi s’a ales în pripă altul, care în adevăr a şi votat convenţia.

Când cetele de cazaci au trecut hotarele ţării, noul Senat nu era încă constituit, şi când corpurile legiuitoare s’au întrunit spre a lua hotărîre relativ la atitudinea ţării faţă cu năvălirea oştirilor ruseşti, ţara era ocupată de aceste oştiri, adunările naţionale stau aşa zicând sub tunurile ruseşti, ostaşii români se retrăgeau ca nişte sibariţi din calea năvălitorilor, şi toată lumea îşi pierduse bunul cumpăt. Ruşii nu mai aveau a face cu un stat român, ci cu o adunătură de locuitori români, pe cari surprinderea făcută cu ştirea şi învoirea guvernului lor îi lipsise de toată energia.

La Focşani era locul, unde armata română trebuia să fie concentrată, şi dacă atunci când Ruşii au trecut Prutul, patruzeci de mii de Români armaţi ar fi stat la Focşani, Rusia nu ar fi cutezat să ia armata română peste picior, ori, dacă ar fi cutezat, lumea ar fi văzut minunea cu ochii şi ar fi fost mulţumită de preţul, cu care Ruşii îşi plătesc îndrăzneala. Atunci Statul român ar fi putut negocia cu Rusia. Guvernul român luase însă înţelegere cu cel rusesc, ca armata română să nu fie niciodată în dosul celei ruseşti, ca niciodată să nu ocupe poziţii, din care ea devine o primejdie serioasă pentru operaţiunile celei ruseşti; luase înţelegere ca armata română să nu fie aruncată în cumpăna hotărîrilor. îndată ce Ruşii au înaintat peste linia Focşani-Galaţi, fără ca să aibă pe Români în dosul lor, negocierea cu Rusia era o curată comedie.

O singură putere mai rămânea pe care Statul român mai putea să pună temeiu: voinţa Europei.

Astăzi e lucru dovedit, că fără de învoiala Europei Ruşii nu pot, ori cel puţin nu cutează să facă nimic, şi de aceea drepte, patriotice erau cuvintele, pentru care bărbaţii de stat mai prevăzători au cerut în Cameră şi Senat ca, după toate cele petrecute, România să nu încheie niciun fel de convenţiune cu Rusia, ci să-şi pună toată încrederea, nu în Rusia, ci în convingerea că Rusia nu va cuteza să nesocotească principiile civilizaţiei moderne şi să calce drepturile unui popor, ce se pune sub ocrotirea Europei.

Dar guvernul şi majorităţile create in Cameră şi Senat au nesocotit aceste cuvinte, şi convenţiunea s’a incheiat.

Această convenţiune era un act de capitulaţiune.

De când ţinem minte întâmplările petrecute pe faţa pământului, nu s’a mai pomenit, afară de Polonezi, niciun popor, care să fi dat altui popor voie de a trece peste pământul său spre a se război cu al treilea, fără ca însuşi să ia parte la luptă. Mircea, Ştefan, Mihai şi alţi domni adeseori au dat vreunuia dintre vecini voie de a trece prin ţările lor; totdeauna însă aceşti vecini le erau fraţi de arme. De asemenea Prusia în mai multe rânduri a fost silită a se alia cu Francezii şi a le da voie să treacă; Prusienii sau luptat însă alăturea cu Francezii. Este o mare nenorocire, ca un popor să fie silit a se lupta contra intereselor sale; este însă o nenorocire, numai o nenorocire, urmată din raporturile de puteri; aceea ce s’a făcut în convenţiunea încheiată cu Rusia e însă mai mult decât o nenorocire, este o renunţare la tot ce dă unui popor dreptul de a fi. Am fi înţeles ca Ruşii să intre în ţară şi Românii să-i primească bine ca pe nişte aliaţi, am fi înţeles ca Ruşii să intre şi Românii să nu facă nimic, am fi înţeles ca guvernul să încheie o convenţie cu comandantul trupelor ruseşti; când însă chiar corpurile legiuitoare a votat o convenţie, a cărei premisă era condiţiunea ca Românii să nu ia parte la războiu, Rusia, şi îndeobşte Slavii, au putut striga Europei; iată poporul atat de fudul, la picioarele noastre.

Încheierea convenţiei dela 4 Aprilie a fost, pentru ca să nu zicem o vânzare, o greşală atat de mare, încât nu putea fi reparată decât prin o nouă greşală.

Si in adevăr, numaidecât după încheierea acestei convenţiuni, atât în armată, cât şi în ţara, a început a se pronunţa dorinţa de a lua parte la luptă; fie cu Ruşii, fie cu Turcii, cu oricine şi contra oricui, Românii voiau să se bată, nu pentru ca să câştige ceva, ci pentru ca să spele pata ce-şi simţeau pe frunte, să salveze onoarea naţională pierdută în convenţiune şi să dea tărie conştiinţei naţionale.

Românii nu aveau însă voie de a se lupta; Rusia voia tocmai ca pata să rămână pe fruntea lor, ca onoarea să le fie pierdută şi ca conştiinţa naţională să le fie slăbită, şi dacă îngerul ocrotitor al României nu ar fi pus pe Osman Paşa la Plevna, până astăzi Românii ar sta ruşinaţi şi călcaţi în picioare faţă cu lumea amăgită. Acelaşi îngâmfat mare Duce, care numise pe Români «locuitori Români », în urmă i-a rugat să-i dea ajutor. Dacă cel puţin atunci guvernul român nu ar fi ştiut de ce e vorba, s’ar fi mulţumit cu rolul nedemn pe care l-a jucat şi ar fi lăsat ca ţara să plece pe calea ce-i croise bunul simţ; el însă a grăbit să profiteze ori, mai exact, să abuzeze de nerăbdarea ţării, şi a trimis oastea română peste Dunăre, pentru ca prin faptele ei vitejeşti să se reabiliteze şi cu sângele Românilor să spele păcatele sale.

Războiul a fost norocos. Norocul însă nu consista în aceea că Românii au biruit, ci în aceea că ei au dovedit lumii, că sunt adevăraţi urmaşi ai străbunilor lor; biruinţa, ca biruinţă, a fost o nenorocire pentru dânşii.

Îndată ce sau simţit biruitori, aceiaşi Ruşi, cari ceruseră ajutorul Românilor, au început a fi insolenţi faţă cu fraţii lor de arme şi a cere drept răsplată a biruinţei o bucată din vatra ţării, prin al cărui ajutor au ajuns la biruinţă.

Numai acum s au adeverit prevederile acelora care au cerut ca România să nu încheie niciun fel de convenţie cu Ruşii, ci să rămână rezervată şi pregătită de războiu până în momentul, când încheierea păcii se va pune în discuţiune, cari au cerut ca Românii să-şi pună toată nădejdea în Europa, să nu aibă încredere în Rusia şi să nu pună nici un temeiu pe vorbele ei, deoarece ea ne este şi trebue să ne fie vrăjmaşă.

In tot cursul războiului, purtarea Ruşilor faţă cu Românii a fost, cel puţin în formă, destul de cuviincioasă; nu însă pentrucă se simţeau legaţi prin convenţiunea dela 4 Aprilie, ci fiindcă se temeau de puterile europene, voiau să evite orice ocazie pentru amestecul vreuneia dintre dânsele şi avea interes de a evita orice conflict. Conferinţa dela 4 Aprilie nu era pentru dânşii decât un act de înjosire pentru Români, şi un mijloc foarte comod spre a înconjura orice conflict privitor la România, prin fraza: Tot ce facem, facem cu învoirea Românilor. îndată ce ei au ajuns la biruinţă, nu mai aveau nevoie de aceste consideraţiuni, şi s’au arătat pe faţă ca vrăjmaşi ai Românilor.

Numai acum politicii nepricepuţi au început să înţeleagă, pentru ce a încheiat Rusia convenţia din 4 Aprilie şi pentru ce nu voiau să dea Românilor dreptul de a lua parte la răz- boiu. Dacă, după faptele dela Griviţa şi dela Rahova, Ruşii s’au purtat faţă cu Românii cum s’au purtat, ne putem închipui cum s’ar fi purtat atunci dacă Românii nu s’ar fi reabilitat prin faptele mari şi sângeroase, ci ar fi rămas până în sfârşit precum îi înfăţişase convenţia din 4 Aprilie. Vai ar fi fost şi amar de dânşii.

Dar acesta era momentul în care Românii trebuiau să-şi arate bărbăţia; pentru acest moment ar fi trebuit să-şi păstreze puterile, pe care le-au risipit pe câmpiile Bulgariei.

Când a cutezat generalul Ignatieff să ceară Basarabia? Atunci, când Turcii erau biruiţi, când Europa privea zăpăcită cum oştirile ruseşti se apropie de Constantinopol, când comorile României păreau secate şi armata română risipită şi scăzută la jumătate, atunci când Rusia se credea atotputernică; nici atunci însă, chiar nici atunci nu a primit răspunsul pe care-l dorea şi încercarea lui a rămas o ruşinoasa neizbutire.

Cestiunea retrocedării Basarabiei este o parte a cestiunii orientale. Niciun bărbat politic serios nu se îndoia, că, mai curând ori mai târziu, Rusia va căuta să câştige ce a pierdut la anul 1856, şi când a izbucnit criza orientală, eventualitatea retrocedării Basarabiei a început să fie discutată. Ce-i drept, înainte de a fi declarat razboiu, Rusia a declarat că nu voieşte să facă achiziţiuni teritoriale şi a ştiut să acopere întreprinderea sa cu aparenţa unui mandat european ; nimeni însă, cunoscând istoria celor din urmă două veacuri, nu putea crede, că Rusia nu va căuta să facă cu toate aceste achiziţiuni teritoriale şi în deosebi că va renunţa la Basarabia.

Pentru Români cestiunea retrocedării Basarabiei era pusă afară de toată discuţiunea. Chiar dacă ar fi trecut cu vederea importanţa istorică, economică şi strategică a acestei rămăşiţe din vatra Moldovei, Românii nu puteau uita, că Europa le-a încredinţat-o şi că nu se poate un preţ, cu care le-ar fi iertat s’o înstrăineze.

Guvernul român cu toate acestea era hotărît să-i dea învoirea pentru retrocedare. Dovadă despre aceasta e convenţia dela 4 Aprilie care într-un un articol foarte echivoc, atinge cestiunea fără de a cuteza să o lămurească. Dacă guvernul nu ar fi crezut că Rusia voeşte să ajungă la reanexarea Basarabiei, el nu ar fi atins in convenţia dela 4 Aprilie cestiunea; iar dacă ar fi fost hotărît a nu ceda Basarabia, numaidecât la începutul războiului ar fi dat oeaziu- nea pentru deplina lămurire a cestiunii.

Nici odată Corpurile Legiuitoare nu ar fi votat convenţiunea, dacă ea nu ar fi ţinut un articol, în care Rusia părea obligată de a nu cere să i se retrocedeze Basarabia; acest articol însă, ca întreaga convenţie, întrucât o obligă pe Rusia, nu era decât o iluzie deşartă.

Chiar nici un articol mai puţin echivoc, în care Rusia s’ar fi obligat anume a nu cere să i se retrocedeze Basarabia, nu ar fi putut să fie pentru Statul român destulă garanţie, deoarece mai ales Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete. Singura garanţie, ce le mai rămânea Românilor, era voinţa puterilor europene ca Basarabia să rămână în posesiunea Statului român. In zadar o ar fi luat Rusia ; în zadar i-o am fi dat noi; la urma urmelor tot puterile europene aveau să hotărască a cui să fie. Nouă nu ne rămânea decât să dovedim lumii, că suntem vrednici de a o stăpâni şi ştim să păstrăm pământul ce ni s a încredinţat. Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Basarabia; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vrednici de încrederea popoarelor dela apus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem.

Guvernul privea cestiunea dintr’un punct de vedere în aparenţă mai practic şi voia ca să o lase nelămurită. După părerea lui, Rusia dispunea în orient, puterile mari îi dăduseră mandat şi nimeni nu mai ţinea la principiul ca Rusia să rămână departe dela gurile Dunării; România dar, de voie, de nevoie, trebuia să piardă Basarabia şi prin urmare era mai bine să o piardă de bună voie şi să tragă din strâmtoarea ei foloasele pe care le poate.

Astfel se prezintă cestiunea în convenţia dela 4 Aprilie.

Rusia nu voia să o lămurească fiindcă se temea de noi complicaţiuni; iar guvernul român nu cuteza să o lămurească, fiindcă era alcătuit din oameni lipsiţi de bărbăţie şi voia să-şi păstreze o portiţă din dos.

Pentru Rusia convenţia dela 4 Aprilie era o amânare foarte comodă a discuţiunii pe nişte timpuri, în care diplomaţii ruseşti puteau să fie mai îndrăzneţi; iar pentru partea de bună credinţă şi naivă a publicului român ea era o garanţie a integrităţii teritoriului român. Bărbaţii politici mai serioşi numai decât înainte de votare a declarat însă, că pentru dânşii această convenţiune nu are nici o valoare, deoarece chiar dacă Rusia ne-ar garanta integritatea teritoriului faţă cu un inamic încă necunoscut, întrebarea e cine ne-o garantează faţă cu Rusia. Nu ne-o putea garanta decât Europa şi dacă nici Europa nu ne-o garanta, nu ne rămânea decât să predăm Basarabia. Astfel convenţiu- nea era un act primejdios ori cel puţin de prisos, deoarece, în cel mai bun caz, ne însărcina cu o mulţime de sacrificii fără de a ne da un singur folos, pe care nu l-am fi avut şi în lipsa ei.

Aceste aprecieri erau atât de adevărate, încât chiar şi după ce Rusia numai în urma ajutorului primit dela Români a ajuns la biruinţă, diplomaţii ruşi au început negocierile de pace cu cestiunea retrocedării Basarabiei.

Când generalul Ignatieff a venit la Bucureşti, ca să facă presiune asupra poporului român, el nu sta faţă numai cu îndatorirea Ţarului de a respecta integritatea teritoriului român ci mai avea înaintea sa un popor reabilitat ce-şi recâştigase simpatiile popoarelor dela apus, mai avea înaintea sa cuvintele de laudă rostite de către Ţarul Alexandru II, mai avea înaintea sa faptele, prin care Românii au câştigat un drept, dacă nu la recunoştinţa, cel puţin la respectul poporului rusesc; cu toate acestea el nu s-a sfiit a mărturisi că crede pe poporul român destul de netrebnic spre a vinde o parte din vatra ţării sale.

El a primit răspunsul ce i se cuvenea: opoziţia Românilor a fost atât de hotărîtă, încât chiar şi guvernul a trebuit să se încredinţeze că sunt lucruri, care în România nu se pot face, să se supună cererii publice şi să schimbe politica sa echivoacă cu una mai hotărîtă.

Acum şi numai acum guvernul a acceptat politica bazată pe încrederea în bunăvoinţa marilor puteri dela apus, politica, care bărbaţii politici mai serioşi o susţineau înainte de izbucnirea războiului şi mai ales cu ocaziunea discutării convenţiei dela 4 Aprilie.

Acum însă era prea târziu.

Convenţia dela 4 Aprilie a fost un act izvorît din neîncrederea Românilor în puterile dela apus. îndeosebi pentru Englitera, Franţa şi Austro-Ungaria, încheierea acestei convenţii este un păcat, pe care Românii vor trebui să-l ispăşească.

În urmă Românii au luat parte la războiu şi au dovedit lumii că sunt un popor trainic şi vrednic de încredere. Nu însă în asemenea împrejurări, nu dând ajutor Ruşilor strâmtăraţi trebuiau să dea Românii această dovadă, şi în deosebi Englitera, Franţa şi Austro-Ungaria, deşi recunosc virtuţile oştenilor români, nu vor ierta pe Români pentru păcatul de a fi contribuit atât de mult la biruinţa Ruşilor.

Astăzi România stă înaintea Europei întrunite în Congres.

Acest Congres are să reguleze orientul potrivit cu interesele deosebitelor puteri europene şi această regulare s’ar fi făcut cu mai multă lesnire dacă Ruşii nu ar lua parte la Congres ca biruitori, ci ca biruiţi. Ar fi biruit Ruşii şi fără ajutorul Românilor, ar fi biruit poate chiar contra Românilor; acea Rusie însă, care ar fi biruit, fără de ajutorul Românilor, acea Rusie nu ar fi atât de stăruitoare ca şi aceea care astăzi stă faţă cu Europa.

În zadar! Românii au dovedit că sunt un popor plin de putere, dar un popor care dispune de puterile sale în contra intereselor sale si în aceeaşi vreme în contra intereselor europene; el stă înaintea Congresului ca înaintea judecătorilor săi.

Două sute de ani sunt, de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi, două sute de ani lumea muscălească şi cea musulmană se află în luptă necurmată, şi acum, când se apropie timpul, ca să se curme lupta între musulmani şi muscali şi să înceapă o altă luptă între muscali si lumea modernă, noi, poporul, pe care lumea modernă ne-a ales de reprezentant al său, ne-a răsfăţat, ne-a legănat în cele mai îndrăzneţe iluziuni, noi am vărsat sânge şi am jertfit averi spre a face ca Ruşii să înainteze la porţile Constantinopolului şi ca lupta între ei şi lumea modernă să urmeze cât mai curând.

A trecut o sută de ani de când Austria se pregătise pentru lupta pe care o prevedea încă acum o sută şi cincizeci de ani, şi astăzi simte la hotarele dela răsărit un popor ce se numeşte latin şi totuşi e capabil de a se lupta contra intereselor civilizaţiei latine şi pentru biruinţa lumii muscăleşti.

Abia douăzeci de ani a trecut de când Europa biruitoare a încredinţat poporului român paza Gurilor Dunării punându-l stăpân pe Basarabia şi creindu-i o poziţie spre a se putea desvolta şi spre a aduna puteri pentru o luptă contra Rusiei, şi astăzi Românii stau înaintea Europei şi cer drepturi pe baza titlurilor câştigate la Plevna şi la Rahova, stau ca aliaţi ai Ruşilor înaintea acelora, pentru care burinţele Rusiei au fost nişte izvoare de nedumerire.

Dar, dovadă sunt faptele petrecute, că nu poporul român e vinovat. El dela început până în ziua de astăzi a fost pătruns de misiunea sa, şi singura lui vină ar fi că s’a supus necesităţilor, pe care cu voe ori fără de voe le-a creat guvernul. Această vină e însă o dovadă despre spiritul de disciplină a Românilor. Românii nu puteau să creeze Europei noui greutăţi. Îndată ce Ruşii au trecut hotarele şi guvernul român se pusese la dispoziţiile Rusiei, Românilor nu le rămânea decât să facă ce au făcut totdeauna: să decline orice răspundere, să protesteze şi să renunţe de bună voie.

Şi astăzi cestiunea e pusă cum a fost dela început.

Românii pot să piardă Basarabia şi pot chiar să câştige în schimb Dobrogea; atârnă dela învoirea puterilor europene; ei însă nu vor pierde din vina lor, nu vor renunţa, nu se vor lepăda de tradiţiile lor, ci vor urma pe calea croită de veacuri.

Cestiunea română e o cestiune europeană, şi dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele lor proprii; acesta e rezultatul faptelor istorice expuse în această dare se seamă. De două sute de ani bărbaţii de stat din imperiul Habsburgilor mereu se pregătesc să întâmpine eventualitatea care astăzi e un fapt împlinit; dacă astăzi Austro-Ungaria ar consimţi ca Rusia să facă din nou pasul spre Dunăre, ea trebue să renunţe atât la Bucovina, cât şi la poziţiile ce ocupă în linia Carpaţilor, deoarece interesele, în virtutea cărora a luat in stăpânirea sa aceste poziţiuni, nu ar mai fi legitime. Austro-Ungaria ar trebui să renunţe la misiunea, ce de două sute de ani caută a împlini în orient, pentru ca să poată sacrifica Basarabia. Şi faţă cu Rusia, Austro-Ungaria reprezintă interesele societăţii moderne.

Dacă cu toate acestea congresul ar ceda stăruinţelor Rusiei şi ar sili pe Români să se retragă din Basarabia, rezolvarea definitivă a cestiunii va rămânea amânată până la un războiu viitor, în care Rusia va fi biruită, iar nu biruitoare.

MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI
IMPRIMERIA NAŢIONALA, BUCUREŞTI 1941

Vă rugăm să răspândiți acest studiu și să ne semnalați eventualele greșeli de transcriere a textului. Vă mulțumim!

Mihai-Eminescu.Ro




BASARABIA, BASARABIA, BASARABIA – “cestiunea de existență a poporului român”. ISTORIA BASARABIEI scrisă de Mihai Eminescu. Articole din TIMPUL la Centenarul Unirii Basarabiei cu Patria Mama, România

 

Cu un epilog la situația de azi, la finalul acestui material aniversar – comemorativ…

 

„ARGUMENTUL DE CĂPETENIE…”

Argumentul de căpetenie care ne întîmpină, atît în „Le Nord”, cît şi în „Viedomosti”, întru cît priveşte cestiunea de drept a Basarabiei este următorul: ruşii nu a luat Basarabia de la Moldova ci de la turci şi de la tătari, nu prin convenţiune, ci cu sabia; la 1856 nu a dat-o înapoi adevăraţior ei proprietari, ci Moldovei, n-au pierdut-o prin sabie, ci prin o stipulaţiune care azi şi-a pierdut raţiunea de-a fi şi în fine Moldova n-a contribuit întru nimic la acea cesiune, ci Basarabia i-a fost anexată numai pentru că ea era cea mai apropiata vecină şi cel mai inofensiv stat. dacă Moldova era un stat puternic, Rusia nu ceda Basarabia etc.

Îngustimea spaţiului nu ne permite să dezbatem în mînă. Într-unul din numerile viitoare vom face-o însă. Deocamdată ne mărginim a schiţa cestiunea astfel.

Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decît ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dobrodicii adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale pînă la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

La începutul veacului al cincispezecelea, sub Alexandru cel bun avem dovezi sigure şi autentice că Basarabia era a Moldovei. Şi pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială asupra acestei stăpîniri, întîmplarea a vrut ca întreg cursul veacului pîrcălabii Cetăţii Albe, a Chiliei şi a Hotinului să iscălească alături cu Domnii tării hrisoavele Sfatului coroanei moldoveneşti. Hotinul e însă tocmai în vîrful cel mai spre nord al Basarabiei actuale ruseşti. Cetatea Albă se află la gurile Nistrului. Chilia la gurile Dunării, încît orice document din acea vreme rezumă în aceste trei nume carta Basarabiei întregi şi proprietatea Moldovei asupră-i.

În veacul al şaisprezecelea Moldova intră sub protecţia Porţii. Tot în acest veac această ţară are nenorocirea că se stinge dinastia Dragoşizilor, cum o numeşte Dim. Cantemir, a Muşatinilor, dacă ne luăm după cercetările mai nouă.

Cu fiii lui Petru Rareş se stinge sau, mai drept zicînd, se-nstrăinează chiar linia nelegitimă a familiei domneşti. Se-ncepe în Moldova o vreme neliniştită, un veac de turburări care a permis turcilor de a lua în posesiune- nu în proprietate- Cetatea Albă şi Chilia. Voind să-şi întărească drepturile asupra Moldovei ei îşi crează două puncte de razim în aceste două cetăţi, în care au garnizoane turceşti şi pentru a căror hrănire ei însemnează şi un raion împrejurul cetăţilor. Dar atît în raion cît şi în cetate vechile autorităţi civile moldoveneşti funcţionează mai departe. Posesiunea locurilor era uzurpată de turci, proprietatea Moldovei nu era contestată nici acum.

La începutul veacului al şaptesprezecelea în fine, turcii îşi crează un al treilea razim, atît asupra Moldovei cît şi în contra Poloniei, ocupînd milităreşte cetatea Hotinului. Această cetate trece ades în mîinele moldovenilor, apoi iar o reocupă turcii, dar proprietatea şi a acestei cetăţi n-a fost înstrăinată prin nici un tratat formal. Tot în acest veac Domnii moldoveneşti colonizează ei înşii o parte din Basarabia, adică Buceagul, cu tătari, pe o întindere de două ceasuri lăţime. Aceşti tătari se aşază însă cu condiţia de a se judeca singuri ei între ei, numai avînd judecăţi cu moldovenii să aibă a se judeca înaintea autorităţilor moldoveneşti.

În veacul al optsprezecelea nefericitul Dimitrie Cantemir se aliază cu ruşii. Toma Contacuzin, generalul de cavalerie al Domnului Valahiei, trece asemenea la ruşi. Turcia pierde încrederea în Domnii pămînteni şi trimite fanarioţi. Această alianţă cu Rusia ne-a făcut să pierdem Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală şi economică. Domnii fanarioţi sînt numai umbrele domniei vechi. Atunci turcii pun ţările noastre sub o atîrnare foarte grea. Deşi ele aveau autonomia lor veche în toate punctele esenţiale, deşi proprietatea lor n-a fost alterată, totuşi, lipsiţi de armată, adică de puterea fizică, lipsiţi de domnia naţională, adică de puterea noastră morală, noi nu puteam rezista loviturilor ce ni le da Poarta.

Deşi la pacea de la Passarowitz Poarta declară că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind ţară închinată, nu supusă cu sabia, totuşi ea mai tîrziu cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia, adică ţinutul Hotinului, o parte bună a Moldovei, şi Basarabia proprie pînă în Dunăre.

Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă.

Pentru Bucovina s-a cumpărat delegaţii turci şi un general rus, pentru Basarabia asemenea; căci delegaţii Rusiei primise ordin din San-Petersburg să-ncheie pace cu orice preţ, de vreme ce intrase Napoleon I în Rusia. Dragomanul Porţii, fanariotul Moruzi, cumpărat şi sperînd a veni la domnie prin ajutorul Rusiei, a-ncheiat pacea de la Bucureşti. Moldova întreagă n-o putea ceda ruşilor, că atunci n-ar fi avut unde domni, cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi Nistru.

O flotă engleză stătea în Bosfor şi sili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti. Sultanul ridică mucul condeiului de pe tratat şi trecu pe o altă hîrtie: sentinţa de moarte a lui Moruzi.

Iată în cîteva linii generale cestiunea de drept pe care ne-o rezervăm a o espune pe larg în alte numere.

[„ARGUMENTUL DE CĂPETENIE…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1878]

B A S A R A B I A

I. NUMELE ŞI ÎNTINDEREA EI

În toate întîmpinările de pînă acum, în scrisoarea d-lui X, din „Le Nord”, în articolul puţin politicos a gazetei ruseşti „Viedomosti”, în răspunsul unui rus către Alecsandri găsim repetîndu-se cu stăruinţă că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruşi cu sabia de la tătari şi de la turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începînd, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatîrnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului şi dacă reprezentanţii statului moldovenesc, Domnii, ajunseseră atît de slabi încît dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vrodată la dînsul. Căci un drept nu se pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţii, nu se modifică şi nu se nimiceşte decît din momentul în care renunţăm la el.

Cumcă aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomaţiei ruseşti se dovedeşte din istoria celor din urmă 150 de ani. De cîte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdeauna la drepturile imprescriptibile, ab antiquo, la capitulaţiunile Principatelor. Acelaşi Rumianţof de care d. X pretinde c-ar fi cucerit Basarabia de

la tătari realipeşte Basarabia şi Hotinul la Moldova, Giurgiu şi Brăila la Valahia.

Rumianţof se învoieşte cu desfiinţarea mitropoliei Proilabului (Brăila), creată de greci pentru părţile pe cari, din cauze militare, turcii le ocupase, şi permite mitropolitului Moldovei să alipească din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Huşilor, Hotinul la eparhia Rădăuţilor, Giurgiul şi Brăila la eparhia Rîmnicului.

Prin urmare Rumianţof, contimporan cu acele cuceriri, el însuşi cuceritorul, ştia mai bine ale cui erau acele locuri, ştia mai bine că tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit şi de episcop, ştia cu un cuvînt că locurile erau ale Moldovei. Cumcă această conştiinţă de drept nu s-a stins niciodată în Moldova vom avea ocazia de a o dovedi pas cu pas. Pas cu pas vom dovedi totodată că ocuparea părţilor din Moldova şi Ţara Românească n-a fost decît militară, că ea avea cel mult caracterul administraţiei trecătoare pe care şi ruşii o introduc în campanie prin provinciele inamice şi că, oriunde erau a se hotărî cestiuni de proprietate unde puterea juridică a statului se manifesta, statu1 moldovenesc hotăra pe acest pămînt ocupat de turci. Cazurile de reclamaţii sînt tocmai cu tătarii ce locuiau în Buceag, cărora domnia Moldovei le hotăraşte locul unde le este învoit a fi aşezaţi, măsură acel loc şi-l hotărniceşte, deşi domnia era fanariotă, deşi slabă, deşi locul era ocupat de trupe turceşti.

Dar pînă a sosi la capătul veacului al 17-lea şi la începutul veacului al 18-lea, la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioţi, a cărei cauză e tocmai Rusia şi alianţa nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare, vom stabili mai întîi drepturile ţărilor pentru timpii în cari nu era vorba de precumpănire turcească la noi.

Acest petec de pămînt, precum îl numesc corespondenţii ziarului „Le Nord”, locuit de tătari sub corturi şi de alte neamuri pe jumătate sălbatece, care-şi datoreşte scoaterea lui din întuneric unor generali d’un renom populaire”, ca Rumianţof şi Sumarow, are cu toate acestea un nume care ţipă sub condeiele ruseşti.

A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.

D’Ohsson, în Histoire de[s] Mongols (T. I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba şi cu caractere mongole, pe cari însă prea puţini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste fragmente să fie pricepute şi de public, sultanul Mahmud Gazon Khan au voit ca ele să fie adunate într-un trup de istorie şi au însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid.

Medicul Fazel-Ullah-Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, şi sub anul 1240 povesteşte următoarele:

În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Gadiţii, pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor, Orda care merge spre dreapta, după ce a trecu ţara Aluta, îi ieşi înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara saşilor peste munţi, intrînd la Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice.

Aşadar principii tătari au bătut pe Kara-Ulaghi, adică pe negri-valahi (Kara-iflak piaup6<; p^a^o<;)?, ba înaintea unuia i-a ieşit o armată comandată de Basarab-ban.

În Annales Polonorum vetustiores, scrise se vede între anii 1248 1282 (publicate întîi de Sommersberg, analizate de Lelewel) se găseşte însemnat pentru anul 1259:

Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe litvani, pe ruteni şi alte neamuri, au luat cetatea „Sandomir”, sau, latineşte; Thartari, subiugatis Bessarabenis, Lithvanis, Ruthenis etc.

Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din a[nul] 1332, povesteşte bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery (Féjer VIII, 3, 625).

Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 şi ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit pînă la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru Dan şi Mircea cel Mare (-1418).

Cam într-o sută de ani, de la Tugomir pînă la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost şi acest lambeau de terre de pe care Rumianţof şi Sumarov pretind a fi cules tătari de sub corturi.

E destul a pomeni că, deşi acea familie de Domni s-a stins în linie bărbătească, numele vechi domnesc de Bassaraba, se mai poartă şi astăzi prin adopţiune de cătră un boier mare din Ţara Românească.

Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi şi a ţării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la Hotin pînă în Cetatea Albă, căci la începutul veacului a cincisprezecelea cavalerul Guillebert de Lannoy se întîlneşte cu Alexandru cel Bun, merge la Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc şi găseşte aici un oraş stăpânit de un pîrcălab (Burggraf) moldovenesc şi populat cu genovezi, moldoveni şi armeni.

Dar despre acestea mai tîrziu.

Destul numai că, într-o vreme în care abia era viaţă istorică prin împrejurimi, Basarabia actuală era pămînt românesc stăpînit de Domni români. Şi ace[a]sta n-o deduc numai istoricii de astăzi, ci Miron Costin însuşi; cronicarul cel învăţat şi mare logofăt în Moldova povesteşte aceasta în versurile dedicate regelui Poloniei.

Pentru a nu anticipa, reproducem acestea numai pentru a esplica numele şi a arăta că el este puţin ceva mai vechi decît tătarii de sub corturi ai lui Rumianţof, iar pe acest general rus îl vom găsi, cum am zis, la vremea lui, susţiind cu act iscălit de dînsul tocmai teoria contrară celei espuse de corespondenţii ziarului „Le Nord”.

Dar lăsînd Valahia de o parte, ce se numeşte astăzi Basarabia?

Trăgînd o linie de la Hotin, din Nistru pînă în Prut, avem o lature, de la amîndouă capetele ei tragem cîte o linie pînă în Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin ţărmurii Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără cuvînt.

După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, cîte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi a păstrat numele distinctiv a dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fîşie spre sud, hotărîtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lîngă Nistru de la Bender pînă în vîrful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad pînă în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus pînă la Chilia, a treia lature, apoi luînd malul Mărei Negre pînă la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă pînă la Bender, a cincea lature. Numai pămîntul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvînt Basarabie; tot ce-i dasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.

Pămîntul cuprins între aceste cinci linii era împărţit în patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Alba, Chilia şi Ismail. Numai în ţinutul Bugeacului au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei, în celelalte se vor fi răsfirat cîte unul-doi, căci nimeni nu poate opri în mod hermetic trecerea unui om, mai ales tătar fiind, peste marginele moşiei lui; dar în sfîrşit numai în Bugeac tătarii colonizaţi s-au bucurat de oarecari privilegii, concese de proprietarul locului, care era statul Moldovei.

Cu acest pămînt ne vom ocupa în numerii viitori. Statornicind, după cercetările mai noi, originea numelui după Cantemir, marginele pămîntului de care e vorba, vom arăta ce soi de tătari a putut culege de sub corturi generalii ziarului „Le Nord”, de la anul 1400 începînd şi pînă la 1812, adică în curs de patru sute şi mai bine de ani. În treacăt ne vom ocupa şi cu cetatea Hotinului.

II. VEACUL AL CINCISPREZECELEA

În n[umă]rul nostru de la 20 fevruarie am răspuns deja unui domn X, care adresase din Bucureşti o scrisoare către directorul ziarului „Le Nord”, spuind în ea că Rusia cucerise Basarabia de la nişte cîrduri (peuplades) cari locuiau sub corturi şi erau pe jumătate sălbatice, de la un soi de başibuzuci odioşi, şi că din nici un punct de vedere Basarabia prin Tractatul de Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită posesorilor ei legitimi.

Prin documente publicate în mare parte în arhive slave chiar am arătat că tătarii d-lui X, cari ar fi fost în trecut les possesseurs legitimes, erau cam ciudaţi în felul lor.

În Suceava domneşte Alexandru Vodă cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) şi la Cetatea Albă (Akkermann). Tot în vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă şi ne spune că, voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care moldovenii şi litvanii şi-l împart la încheierea socotelelor. Ierodiaconul şade la Cetatea Albă două săptămîni şi apoi pleacă de la fînarul aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie către Sfintele Locuri.

Peste un an (1421) mai vine alt călător, cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasadorul a doi regi apuseni, care asemenea petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpînirea lui Alexandru Vodă, pe care l-a văzut şi-l cunoaşte cavalerul.

Ba cavalerul are şi ocazia de a afla că moldovenii din Cetatea Albă sînt minunat de bine administraţi, căci, singur călărind pe lîngă Nistru, a fost prădat şi poliţia de atunci i-a aflat în cîteva zile pe hoţi şi i-au adus legaţi înaintea lui. Cavalerul, mirat de această justiţie expeditivă, se roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii toţi înapoi.

În fine, la a[nul] 1475, Ştefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri, iar arhitectul le spune acestea prin inscripţii care stau şi astăzi pe zidurile cetăţii.

Totodată vedem în hrisoavele domneşti de pe acea vreme, iscăliţi deodată cu Domnul regulat, pîrcălabii Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, cari erau boieri mari, încît se vede cumcă tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci.

Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lîngă boierul Manoil, pîrcălab de Hotin, şi Stanciu, de Cetatea Albă, sînt iscăliţi d-nialor: Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Creţul, Oanea Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot nume … tătăreşti de boieri de a lui Alexandru Vodă.

Dar Cetatea Albă devine şi mai ciudată prin o altă împrejurare. În aşezămîntul ce-l dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor poloni se vede şi ce mărfuri importau acele peuplades à demi sauvages. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila peşte, din Podolia cai şi vite albe ; ce or fi aducînd ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătăreşti? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia, pe care prozaicul aşezămînt le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia.

Se ştie că după moartea lui Alexandru cel Bun a rămas doi fii, Ştefan şi Ilie, cari şi-au împărţit ţara în două. Matci Strykcowski, în cronica sa polonă-litvană, tipărită întîi şi întîi la Koenigsberg la 1582, ne spune cum şi-au împărţit-o ei. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Huşii, Tecuciul etc.

Ce-i mai rămăsese bietului Ştefan?

Trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei. Se vede că Ştefan ştia importanţa acestui lambeau de terre, căci n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari, cari locuiau sub corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsării, beau vinuri din Grecia şi stăteau în relaţiuni directe cu Genova şi cu Veneţia, Această împărţeală şi împăcăciune între fraţi a pus-o la cale regele Poloniei la anul 1436.

Nu-i vorba de cronici, geografii şi atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină şi neturburată a Moldovei asupra Basarabiei. Dar, avînd a face cu diplomaţi de soiul celor cari scriu în „Le Nord”, am adus, ca Toma necrediciosul, dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea, oameni cari au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fiii săi Ilie şi Ştefan, cu Ştefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme ca aceea a lui Rurik sau a lui Oleg, în care istoria e mit şi mitul istorie, ci, din contra, o vreme în care negustorul ce aducea peşte de la Brăila trebuia să plătească vamă, importînd iepe şi vaci plătea vamă, trecînd Nistrui plătea vamă; o vreme în care poliţia de Cetatea Albă prindea pe tîlhari, încît, din contra, vremea de astăzi, cu nesiguranţa ei caracteristică, e o licenţă poetică pe lîngă epoca sănătoasă a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu poveşti şi drepturi închipuite, ci cu oameni cari au fost, cum sîntem noi astăzi de ne vedem cu ochi, cari se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă; şi, de cîte ori voim a spune poveşti de tătari sub corturi şi oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, părcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi.

Din acest triunghi format în documentele noastre de pîrcălabul de Hotin, cel de Cetate Albă şi cel de Chilia nu te scapă nici un soi de subtilitate diplomatică, nici un soi de apucătură. Nu-i ieşire precum nu-i intrare şi, păgîn să fie omul, trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia.

De cînd există românii pe pămînt, Basarabia noastră actuală, acest lambeau de terre, a avut şi el onoarea de a forma un stat deosebit, deşi foarte trecător, sub Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun. Altfel e pururea parte integrantă, sau a Vlahiei în veacul al paisprezecelea, sau a Moldovei din veacul al cinsprezecelea şi pînă la luarea ei prin ruşi.

Faţă cu aceste lucruri pozitive, cu aceşti pîrcălabi, stofe cusute cu fir, vămi plătite de negustori, turnuri şi ziduri făcute de Ştefan Vodă, nu ştim zău dac-ar mai cuteza cineva să zică cumcă La Bessarabie à aucun point de vue n’a été considérée par le Traite de Paris comme restituée à ses possesseurs légitimes!

Hotinul-nord extrem, Chilia-gura Dunării, Cetatea Albă- gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pămîntul nostru l-au putut ceda turcii.

Ştim prea bine că diplomaţii sînt isteţi întru prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat

totdauna în drept. Oare nu-i era mai uşor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui „Le Nord”, dacă afacerea se regula între noi şi noi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam după cum ni se cînta? Sigur că da. De aceea, oricît de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decît nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul.

Cu un cuvînt tătarii d-lui X şi ai lui Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvînt, pentru că acest general n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lîngă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sînt pure invenţiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre.

Acest petec de pămînt pe care „Le Nord” ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră.

La intrarea sultanului Mohamet în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş Voievod se afla între ostaşii lui şi un sîrb, anume Constantin Milialovicz de Ostroviţa. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sînt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au şi al lor este.

Oricînd însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulţime de turci în zadar, atunci sultanul le răspundea: „Pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi Cetatea-Albă, iară ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom putea birui pe creştini!” (Vezi Sbior pisarzow polskich sec. II. tom. V, Warszawa 1828).

Prin urmare sultanul Mahomet ştia bine că acest lambeau de terre nu-i de despreţuit, şi dacă el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878?

Mutatis mutandis zicem: Pe cîtă vreme Basarabia este în mînile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cît dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin.

III. VEACUL AL ŞAISPREZECELEA

Pentru a înţelege tăcerea ce domneşte în cronici în privirea Basarabiei în veacul al şaisprezecelea vom trebui să premitem cîteva consideraţiuni de o natură mai generală.

Centrul vieţii istorice sînt oraşele, nu şesul dimprejurul lor, nici satele. Îndată ce turcii au pus mîna pe oraşele Chilia şi Cetatea Albă nu se mai vorbeşte nimic despre viaţa împrejurimilor lor.

Am încheiat articolul trecut cu cuvintele lui Mohomet II rostite la a[nul] 1462, că: „pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi Cetatea Albă, pînă atunci nu vom putea birui pe creştini”.

În dricul verii anului 1484 sultanul Baiazid II intră cu oşti mari în ţara Moldovei şi bate Chilia şi Cetatea Albă, pentru a realiza o politică oarecum tradiţională. Miercuri, la 14 iulie, ia cetatea Chilia, comandată de pîrcălabii Ivaşcu şi Maxim, iar la 5 august acelaş an ia Cetatea Albă, comandată de pîrcălabii Gherman şi Oană (la Urechi: Ioan).

Și ar fi apucat şi alte cetăţi, că Ştefan Vodă la gol nu îndrăznea să iasă; ci numai la strîmtoare nevoia, de le făcea sminteală. Ci văzînd turcii ajutorul lui Ştefan Vodă din Ţara leşească ce-i venise, sau însuşi craiul, cum scriu unii, că au tras de la Rusia şi de la Litfa ţeara toată, de se strînsese oameni de treabă mai mult de 20000 şi, trecînd craiul cu dînşii Nistrul sub Halici, au venit la Colomeia, de şi-au pus tabăra, unde şi Ştefan Vodă au mers de s-au împreunat cu craiul în anul 6993 septemvrie 1 (1485). Şi toate ce au avut mai de treabă au hotărît şi apoi şi ospătatu- au pe Ştefan Vodă şi 3000 oameni i-au dat de oaste, cu cari s-au întors Ştefan Vodă la Moldova şi, împreunînd oastea cea străină cu a sa, pe multe locuri au smintit pe turci, de le-au căutat o ieşire din ţară.

Aşa Ştefan Vodă au curăţit ţara de vrăjmaşi, iar cetăţile care le-au luat turcii, Chilia şi Cetatea Albă, nu au putut să le mai scoată de la turci, că ei mai înainte de ce au ieşit din ţară le-au îngrijit cu oameni, cu puşti şi cu bucate de ajuns; şi aşa au rămas pe mîna turcilor pînă astăzi. (Urechi)

Tot în anul acesta 1485 Ştefan Vodă dacă au scos vrăjmaşii din ţară şi dacă au răcit vremea şi caii turcilor au slăbit, au lovit pe Malcoci la Catlabuga (lac şi rîu în judeţul Bolgrad) în 16 zile a lunei noiemvrie, de au topit toată oastea turcească.

Adaogăm numai că fiecine trebuie să se păzească de eroarea de a privi şi judeca vremile trecute după împrejurările de astăzi, de a da numirilor ce există astăzi aceeaşi greutate pe care o aveau atunci. Puterea în istorie este o noţiune relativă. Veneţia de ex. nu avea întindere mare, dar era una din puterile mari ale Europei. Acelaş Ştefan Vodă căruia turcu (pe atunci cea dîntîi putere militară în Europa) îi iau Chilia şi Cetatea Albă, acelaş Ştefan Vodă bate de-l stinge mai tîrziu pe regele Albert în Codrii Cosminului, încît rămîne proverb în ţara leşească „în zilele lui Albert au pierit şleahta” şi acelaş Malcoci a cărui oaste turcească Ştefan au topit-o în ţinutul Bolgradului a pătruns mai tîrziu în Polonia şi prădă şi arse pînă la Lemberg fără ca regatul să-l poată opri.

De aceea trebuie s-o spunem de pe acuma că, oricît de viteaz să fi fost bătrînul domn a1 Moldovei, oricît de puternic să fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decît Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decît în defensivă, decît nevoind la strîmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea.

În sfîrşit, la anul 1504 Ştefan Vodă se coborî în mormînt, gîrbovit de greutăţi şi de vîrstă, după 47 şi mai bine de ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă şi Bun şi Sfînt şi Mare, căci aşa Domn nici n-avusese pînă atunci, nici poate că va mai avea de acum şi pururi.

Deşi în gîndul lui statornicise de-a închina ţara turcilor, dar lui însuşi, biruitorului tuturor vecinilor, nu i se cădea să se plece; vrea ca numele lui să însemne însuşi ţiitor preste toată ţara; ci numai înaintea săvîrşirii sale el chemă la sine pe boieri mari şi alţii cîţi s-au prilejit, arătîndu-le cum nu vor putea ţinea ţara precum o au ţinut el; ci socotind decît toţi mai puternic pre turc şi mai înţelept au dat învăţătură să se închine turcului.

Într-adevăr, în anul:1511, Bogdan, voievodul Moldovei, încheie capitulaţiunea întîia cu turcii. În această capitulaţiune Poarta recunoaşte:

(Art. 1) că Moldova e ţară liberă şi nu cucerită; (art. 3 ) că Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricării agresiuni eventuale şi de-a o mănţinea în starea în care se găsea de mai-nainte, fără ca să i se facă cea mai mică ştirbire a teritoriului ei: (art. 6) că stăpînirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei; că (art. 8) turcii nu vor putea cumpăra pămînturi în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea aşeza în orice mod ar fi. Drept semn de supunere Domnii Moldovei vor da în fiece an Porţii 4.000 de galbeni turceşti, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlu de dar.

Avînd Domnii Moldovei stăpînire pe toată întinderea ţării, recunoscută de jure prin acest tratat formal, avutu-l-au şi de facto?

Pentru a lămuri şi acest lucru consultăm tratatul lui Petru Rareş de la 1529.

Art. 5. Graniţele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor.

Art. 6 Exerciţiul cultului musulman e oprit pe toată întinderea ţărei.

Art. 7 Nici un musulman nu va putea avea, sub titlu de proprietar în Moldova, nici pămînt, nici casă, nici prăvălie.

Art. 9 Negoţul Moldovei e deschis pentru toate naţiile comerciante .

Cu toate acestea turcii vor avea preferenţă înainte[a] celorlalte naţii pentru cumpărarea de producte pe cari le vor tocmi în porturile Galaţi, Ismail şi Chilia ; dar ei nu vor pătrunde mai departe înlăuntrul ţărei, fără autorizarea espresă a lui Vodă. Aceasta e cestiunea de drept. De jure s-au restituit Moldovei toate cîte i se luase, s-a recunoscut că nici un turc nu poate fi proprietar al vrunui imobil în Moldova, de facto însă turcii au ţinut ocupate milităreşte atît Cetatea Albă cît şi Chilia.

Aceasta ne lămureşte şi atitudinea febrilă şi neliniştită a lui Petru Rareş; tratatul lui secret cu marchizul de Brandenburg, subscris la Suceava [în] 1542 şi motivat anume prin voinţa de-a recăpăta părticelele Moldovei răpite de turci.

Tot în vremea lui Petru Rareş, la 1535, turcii ocupară şi Tighina (Bender). Într-adevăr, ce să ne închipuim sub aceste ocupări turceşti? O cucerire? Pentru a răspunde la această întrebare şi a arăta totodată continuitatea dreptului Moldovei preste aceste locuri, vom întinde mîna pe deasupra veacului al 17-lea tocmai pînă la Ecaterina II, la stipulaţiunile Tratatului de la Cuciuc- Cainardgi, 10 (24) iulie 1774. Ce se zice în el?

L’Empire de Russie restitue à la Sublime Porte toute la Bessarabie avec les villes d’Ackerman, Kilija, Ismaîl et avec les bourgs et villages et tout ce que contient cette province etc.

iar mai jos următoarea obligaţie pentru Poartă;

3) De restituer aux couvents et aux autres particuliers les terres et possessions ci-devant à eux appartenent, qui leur ont été prises, contre toute justice, situées aux environs de Brahilow, de Choczim, de Bender, etc. appelées aujourd’hui Rayes.

TERRES ET POSSESSIONS CI-DEVANT A EUX APPARTENENT, QUI LEUR ONT ETE PRISES CONTRE TOUTE JUSTICE, iată adevărata definiţie pentru toate ocupările turceşti din trupul Moldovei o definiţie făcută de chiar Ecaterina II.

Cumcă prin această restituţiune nu se înţelegea nimic mai puţin decît restituţiunea către chiar statul Moldovei vedem din corespondenţa ambasadorului austriac Thugut, care scrie aceste amănunţimi la Viena.

Într-un raport din Pera, lîngă Constantinopole, 3 dec. 1774, Thugut zice:

Între altele, Poarta e ocupată de a pune la cale obiectul cererilor deputaţilor moldoveni şi munteni. Cu această ocazie voivodul Valahiei, Alexandru, şi Iacovachi Rizo, în numele lui Ghica Vodă, au făcut de curînd propunerea ca Poarta să elibereze naţiunilor amândurora un aşa- numit hatişerif, adică o scrisoare publică. iscălită de însuşi sultanul, prin care să li se confirme Principatelor drepturile şi prerogativele stipulate pentru ele prin cel din urmă tratat oarecum din propriul impuls al graţiei sultanului. Fiindcă această idee e sprijinită de pretextul aparent că în acest mod se va putea înconjura pe viitor stăr uinţa Rusiei şi amestecul ei în trebile naţiei moldoveneşti şi valahiene, de aceea Poarta pare dispusă a primi această propunere şi nu e alta la mijloc decît Inlăturarea oarecăror greutăţi, pentru oarecare întinderi cari pînă acum s-au ţinut de fortăreţele Ibraila şi Hotin şi, cari conform coprinsulul tratatului, trebuie să. se înapoiască locuiorilor Moldovei şi Valahiei.

În alt raport de la 10 şi 11 dec[embrie] 1775, Thugut spune cumcă, la delimitarea Bucovinei, Reis Effendi se împotriveşte de-a da o palmă de loc din ţinutul Hotinului, căci, deşi e stipulat espres „ca teritoriul Hotinului, a Benderului, a Brăilei etc. etc. să fie reîntrupate cu Moldova şi Valahia …” totuşi Poarta stăruieşte pe lîngă Rusia să nu fie silită a îndeplini acest articol.

În raportul de la 1776, 3 ianuarie, Thugut repetă clar:

Între piedecele ce se opun (delimitării Bucovinei) cea mai însemnată este că în cel din urmă tratat de pace cu Rusia s-au stipulat espres ca toate (sămmtliche) regiunile cetăţilor turceşti de la graniţă, Hotin, Bender, Ibraila etc., fiind părţi cari din vechime (ursprunglich) s-au ţinut de Moldova şi Valahia, să fie reîntrupate(zuruckeinverleibet) cele două Principale. Poarta, precum am aflat cu siguranţă, a fost silită de a introduce în hatişerifurile pe cari le-a dat moldovenilor şi valahienilor în urma stăruinţei Rusiei făgăduinţa expresă cumcă pretenţiile Principatului valahian şi moldovenesc asupra aşa-numitelor ţinuturi a Hotinului, Benderului, Ibrăilei etc. vor fi cercetate la vremea lor şi cererile temenice vor fi satisfăcute.

În fine la 1784 sultanul şi eliberează hatişeriful în cestiune, care, afară de o mulţime de amănunţimi cari confirmă suveranitatea internă a Moldovei, repetă că nici un turc nu va putea avea avere imobilă în ţările noastre şi promite a restitui ţinuturile în chestiune.

Aceste toate le dezvoltăm numai pentru a stabili un singur lucru. dacă înainte de o sută de ani, pe la capătul veacului al optsprezecelea, drepturile Moldovei erau aşa de tari că puteau fi dovedite de boieri şi de mănăstiri, încît Turcia să recunoască prin Tratatul de la Cuciuc-Cainardgi şi prin hatişeriful de la 1784 temeinicia lor, dacă acele drepturi nu se învechiseră şi nu se prescrisese atunci, pututu-s-au ele prescrie în veacul al şaisprezecelea, în vremea lui Bogdan cel Chior, lui Ştefan cel Tînăr sau în zilele lui Petru Rareş, voievodul bogat, influent şi plin de învăţătură?

Desigur că nu.

Ceea ce ţineau turcii pe atunci erau cele trei oraşe, Chilia, Cetatea Albă şi Thiginea, ‘avec les terrains affectées, căci aşa numeşte Thugut circumspecţia militară a oraşului spre deosebire de districtul lui. Aceste terrains affectées erau însă pentru păscutul cailor ienicereşti şi nu vor fi întrecut cu mult suta de pogoane împrejurul zidurilor cetăţii şi poate vor fi ajuns atît de departe pe cît ajungea săgeata din arcul tătăresc şi glontele din puşca ienicerului.

Într-adevăr, Matei Strykowski povesteşte, după cum văzuse însuşi cu ochii, cum este d.e. Hotinul şi de ce soi e ocupaţiunea turcească.

Hotinul e o frumoasă şi puternică cetate, aşezată pe o stîncă, avînd aspectul fortereţei Koekenhausen din Liflanda, căci le văzui pe amîndouă. în 1574 găsii Hotinul deja în posesiune turcească; totuşi domnul moldovenesc mai păstrează acolo un pîrcălab, ce-l reprezintă şi carele ne primi de două ori în numele stăpînului său …

E drept că Hotinul trece în urmă din nou în posesiunea Moldovei şi abia în secolul al 17-lea turcii îl reocupă şi-l întăresc. Dar, ca un fel de probă de cucerire şi de legitime possession, putem cita acest caz, în care vedem doi stăpîni trăind alături într- unul şi acelaş loc: Dommu Moldovei, stăpîn legitim, însă slab, alături cu sultanul, stapîn neligitim, însă puternic.

Nu tăgăduim că o picătură de silă în dreptul limpede al Moldovei îl întunecă, precum o picătură de sînge întunecă limpezimea unui izvor; dar dreptul viu reîntinereşte cu spor, pe cînd sila, tocmai contrariul lui, vremea o mînă cu sine ş-o mistuie, de nu se mai cunoaşte c-au fost.

De-a mirarea lucru cum s-au păstrat conştiinţa vie a dreptului pînă în ziua de astăzi prin vremi atît de turburate precum au fost pentru noi veacul al XVI-lea ŞI al XVII-lea, căci jumătatea din urmă a celui dintîi şi întreg al doilea nu sînt decît o lungă şi sîngeroasă tragedie.

Din afară încep a veni tătarii şi cazacii, de preste Dunăre vin turcii cu vecinicele lor războaie ba asupra unuia, ba asupra altuia; înlăuntru, după stingerea dinastiei, se împerechează boierii în partizi, rădică Domni efemeri spre a-i răsturna iarăşi, iar din cînd în cînd cîte un tiran îneacă şi revoltele, dar şi dreptatea, într-o mlaştină de sînge şi fărădelegi.

Şi cu toate acestea, cu toată grozăvia acestor vremi, ele nu sînt nimic pe lîngă epoca fanarioţilor, în care toate acele patimi urieşeşti cari mistuiau pe oamenii din ţară, în loc de a fi conduse într-o albie comună spre folosul ţării, au fost secate, nimicite prin mişelie, moliciune, venalitate; în care toate instinctele barbare însă nobile au făcut loc instinctelor ipercivilizate ale Bizanţului, acelui amestec de viclenie meschină, răutate meschină şi nespusă făţărnicie.

IV. VEACUL AL ŞAPTESPREZECELEA

Bugeac în limba tătărească- zice Cantemir- va să zică unghi, un colţ de pământ. Cam pe la anul 1568 se începe roirea tătarilor înspre ţara Moldovei, precum ne-o spune Cantemir însuşi, care era de origină din cea mai însemnată familie a tatarilor nohai din cîte s-au aşezat în ţara noastră, ba chiar, în vremea în care Dimitrie era Domn creştin în Moldova, în Bugeac stăpînea preste tătari asemenea un Cantemir.

Tătarii, după cum ni-i descriu cronicarii, nu se ocupau cu plugăria, ci se ţineau cu turmele de cai şi cu prădatul. Sate nu aveau, ci numai tîrguri, se hrăneau cu lapte de iapă şi nu era nici una din ţările învecinate cu care să nu aibă bocluc.

La începutul veacului al şaptesprezecelea Ieremia Movilă dăruieşte lui Kazigherei han in din Crîm şapte sate în Bugeac, să-i fie de cîşle, adecă de păscut şi de strînsul fruptului, aceasta pentru a-l împăca pe han cu Polonia, căci Ieremia avea nevoie şi de prietenia Poloniei şi de mijlocirea hanului tătăresc pe lîngă Poartă.

Se vede însă că curînd după aceea tătarii Bugeacului, sub căpetenia lor Cantemir Paşa, au fost rechemaţi în Crîm.

Să nu uităm că cronicarii noştri trăiesc toţi în veacul al şaptesprezecelea, că Nistor Ureche, de pe a cărui izvoade au scris fiul său Grigore, e boier mare la curtea lui Ieremia Movilă şi partizan al Movileştilor, că Miron Costin moare de sabia lui Cantemir, că ei toţi cunoşteau istoria colonizării tătarilor în Basarabia ; ba, Miron Costin vorbeşte de ei cu acel ton nepreo-cupat al contimporanului, care nu găseşte de cuvi[i]nţă a mai esplica lucruri cunoscute de toată lumea; precum am vorbi noi astăzi de pahonţii ruseşti prin gazete, fără a ne mai interesa cum au venit şi cum se duc.

Destul că, după ce vedem cum la începutul veacului Ieremia Movilă le dăruieşte nouă sate, aflăm că deja la 1637 ei nu mai erau in Bugeac şi aceasta în urma unui tratat între Polonia şi hanul de Crîm.

Iată ce zice Miron Costin:

Tot în acelaşi an (1637), Cantemir Paşa cu oardele sale, peste voia hanului, au ieşit din Crim şi s-au aşezat iar în Bugeac, care lucru nesuferind hanul şi mergînd dodăială şi de la leşi, care legase a doua legătură prin Koneţ-Polski cu Mustafa Paşa vizirul, să nu fie slobozi tătarii a locui în Bugeac, făcînd dodăială crăiei lor. Au ieşit poruncă la hanul şi la Vasile Vodă (Lupu), domnul ţarii noastre, şi la Matei Vodă (Basarab), domnul muntenesc, să meargă cu hanul asupra lui Cantemir. Deci au venit hanul cu oşti şi au purces şi Domnii cu îmbe ţările asupra lui C antemir care, temîndu-se de hanul, au fugit în Ţarigrad, iar oardele lui le-au luat hanul cu sine la Crim, şi de pîra lui au pierit şi Cantemir zugrumat în Ţarigrad.

După ce-au pornit din Bugeac hanul pe tătari, au lăsat pe doi sultani, fraţi ai săi, să vi e cu dînşii; iară el au purces spre Crîm înainte. Iară cînd au fost la trecătoarea Niprului s-au ridicat nohaii şi au lovit fără veste pe sultani şi i-au omorît pe amîndoi şi după această faptă au purces cu coşurile sale spre ţara leşească, pohtind de la leşi loc să se aşeze sub ascultarea lor. Îmbla pre la tîrguri şi prin sate toţi cu cîte o cruce de lemn la piept, semn de închinăciune. Ci leşii aşa loc deşert fără oameni mai înlăuntrul ţării sale neavînd, le-au dat cîmp pre Nipru între Krilav şi între Kodin: şi era aproape de 20 000 de nohai oarda aceea.

Nu-i vorbă, peste un secol îi întîlnim iar în Buceag, cerînd acum loc de la moldoveni, cari, neavînd ce să-şi facă capului, le măsura un petec de pămînt de 32 ceasuri lungime şi două lăţime tot pe locurile pe unde mai fusese înainte de un veac, iar mîrzacii toţi se obligă printr-un lung înscris, dat la mîna lui Grigore Vodă Ghica, să plătească arendă pentru locurile de păşunat, iar de unde le-or spune pîrcălabii să se retragă cu turmele, de acolo să se şi retragă fără a face bucluc. Dar despre acestea mai pe larg la veacul al optsprezecelea.

A vorbi despre aceşti oameni ca despre nişte possesseurs legitimes ai Basarabiei ni se pare cel puţin curios şi tot atît de curioasă este deci şi teoria cumcă Basarabia s-a cucerit de Rusia de la turci şi de la tătari.

Teritoriul pe care locuiau în Moldova le era dat în arendă, plăteau hacul pămîntului, cum zice învoiala, era o colonie de străini pe pămîntul moldovenesc, cari n-aveau proprietate, ba nici capacitatea juridică de a o avea.

Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este desigur existenţa eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabum, a cărui nume turcii l-au prefăcut în Ibrăila, a încăput pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia turcească, deci, nemaiputîndu-se administra bisericeşte de episcopia de Buzău, s-a format o nouă eparhie, atîrnătoare direct de patriarhul din Constantinopol, avînd sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrîn de pe malul drept al Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericei, totdauna conservatoare, înseamnă la finele mineiului lui iulie:

Să se ştie că a venit părintele Ignatie de la părintele vlădica Calinic etc., care acest Calinic era mai înainte aici la Brăila Metropolit Drist(Dorystolum-Silistria) şi Proilav (Proilabum-Brăila).

În anul 1641 părinţii călugări de la mănăstirea Caracal, din Sfîntul Munte, cer de la Ioanichie, patriarhul Constantinopolei, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail.

Din actul eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă 1) că eparhia Proilaviei se administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului 2) că biserica Sf. Niculaie din Ismail se învechise şi se dărîmase, de vreme ce călugării din mănăstirea Caracal cer voie s-o reconstruiască.

Prin urmare, biserica din Ismail fiind cel puţin din veacul al 16-lea, şi oraşul a trebuit să fie fondat de moldoveni, încît Miron Costin în Descrierea Moldovei şi Ţărei Româneşti (scrisă la 1674 în versuri polone) greşeşte cînd zice că Ismailul e de fundaţiune turcească. Cantemir nu comite această greşală, el zice lămurit: Ismail Moldavis olium Smil dictus…” Se vede că Ismailul a avut aceeaşi soarta ca şi Brăila. Turcii au făcut din Smil Ismail, ca şi din Proilabum, Ibrăila.

Dar să venim iar la vorba noastră, la mitropolia Proilavici. De eparhia acestei mitropolii se ţinea:
1.Silistra, Brăila, Chilia. Trăgînd o linie din Silistra la Marea Neagră ajungem tocmai la Chiustenge, încît întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrîn intră în eparhie.
2.Reni, Ismail, Aeherman (Cetatea Alba), Bender (Tighina). Trăgînd o linie de la Bender la Reni avem toată Basarabia în cestiune.

III. Toate satele şi oraşele româneşti dintre Nistru şi Bug, adică din Podolia şi Cherson. Citat anume e oraşul Dubăsarii, dincolo de Nistru, care se ţinuse de episcopia Huşilor. Dar la sud de Dubăsari sînt Mălaieşti, la nord de ei e oraşul Balta, apoi oraşul Ocna şi încă foarte multe sate, rămase pînă azi româneşti.

La Dubăsari- dincolo de Nistru- era la 1791 pînă şi o tipografie românească din care au ieşit mai multe cărţi bisericeşti. Tătarii d-lui X devin foarte interesanţi. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba pe la anul 1640 Vasile

Vvd Lupul le zideşte o biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mînăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail.

În faptă însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia păşune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri şi creştin, le trebuia biserici, cărţi, mitropolit.

Ce ilustraţie pentru fraza: „la Bessarabie à acun point de vue n’a pu être considérée comme restituée à ses possesseurs légitimes!”

Să mulţumim bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată. Dar acest argument devine şi mai tare în veacul al optsprezecelea, cînd graful Rumianţof lui-même aprobă desfiinţarea (deşi numai trecătoare) a mitropoliei Proilabului şi împarte eparhia, dînd toată Basarabia pînă la Bender eparhiei de huşi, de care s-a ţinut mai înainte, şi Brăila eparhiei de Buzău. Dar despre acestea. mai tîrziu.

V. VEACUL AL OPTSPREZECELEA

Am zis într-un rînd că, oricîte picături de silnicie ar fi căzut în izvorul limpede al dreptului nostru istoric asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le mistuie şi să le aşeze şi că de la un rînd de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca şi mai înainte.

În veacul al 14-lea vedem pe Mircea întinzîndu-şi domnia pînă la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni coprinzînd cu cetăţi însemnate şi avute întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, în al 16-lea cetăţile Chilia şi Cetatea Albă sînt sub dominaţie turcească, însă numai cu circumscripţia militară, în al 17-lea tătarii apar şi dispar din Bugeac, iar, paralel cu viaţa călătoare şi nestatornică a acestor nomazi, vedem cum românii din aceste locuri îşi urmează înainte viaţa lor de popor statornic, avînd o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri.

Ce ne va mai dovedi veacul al optsprezecelea?

Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli. Cronicarii noştri cari descriu acest veac au trăit în lăuntrul lui, ei nu sînt copiatori de izvoade bătrîne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele şi învoielile Ecaterinei a II [-a] cu împărăţia turcească stau deschise şi pe faţă, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunei Bucovinei avem corespondenţa dintre Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopole, şi Kaunitz, cancelariul Imperiului habsburgic; cu un cuvînt materialul se grămădeşte înaintea noastră şi nu mai avem nevoie de a face judecăţi prin analogie de cazuri, căci evenimentele înşile poartă pe ele pecetea valorei lor intrinsece, evenimente cari nu se pot nici nega, nici discuta chiar.

În acest embarras de richesse trebuie cu toate acestea să ne mărginim la puţine.

La 1716 urmează cearta între Iorest, episcopul Huşilor, şi Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele eparhielor acestor două scaune.

Cearta e anume pentru Dubăsari- dincolo de Nistru- şi satele Sultan-Cîşlaşi şi Musaip-Cîşlaşi din Bugeag. Numele satelor sînt evident tătăreşti, dar populaţia e creştină, deci română, îndată ce vedem doi episcopi creştini purtînd proces pentru ele.

Dar înaintea cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a … hanului tătărăsc?

Ioanichie, mitropolitul Brăilei, vine la Iaşi şi se tînguieşte domnului Moldovei Mavrocordat în această chestie. Mavrocordat dă cazul în tratarea unei feţe bisericeşti, a patriarhului Samuil. Patriarhul, în prezenţa sfatului ţării şi a părţilor litigante, găseşte cu cale că Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămînă sub jurisdicţia mitropolitului de Brăila, iar cele două sate din Bugeac să rămînă sub ascultarea episcopului de Huşi.

Amîndoi episcopii îşi dau înscrisuri conform acestei hotărîri: Iată înscrisul lui Iorest, episcop de Huşi:

Venind Sfinţia Sa Părintele Ioanichie aici la Iaşi au ieşit la Măria Sa luminatul nostru Domn Nicolai Alexandru Voievod (Mavrocordat) şi Măria Sa ne-au poruncit să mergem la fericitul Părintele Papa şi Patriarh de la Alexandria, Kyr Samuil, ca să ne îndreptăm şi, mergînd înaintea Sfinţiei Sale, fiind acolo şi dumnealor boiarii cei mari şi luîndu-ne seama Sfinţia Sa Patriarhul, ne-am aşezat frăţeşte şi cu pace într-acelaş chip, cum pentru Dubăsari să lipsească de sub ascultarea a episcopiei de Huşi şi să rămîie sub ascultarea a mitropoliei de Brăila, nefiind pe hotarul Moldovei, nici să le dăm mirul, nici blagoslovenia. iară pentru Sultan-Cîşlaşi şi pentru Musaip-Cîşlaşi ca să fie tot sub ascultarea Huşilor precum a fost şi până acum, şi aşa am primit amîndoi pe această aşezare de împărţeală etc.

Peste patrusprezece ani, la 1730, domneşte în Moldova Grigorie Ghica bătrînul. În acest an urmează punerea la cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Crîm cere de la Poartă să mijlocească pe lîngă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toţi mîrzacii din Bugeac, adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu Moldova.

Pentru mai mare vădire a lucrului, reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mîna lui Grigore Vodă:

Pricina acestui zapis este precum în anul 1141 (al Hegirei, de la Hristos 1730) Măria Sa înălţ atul şi milostivul stăpînul nostru MengIi- Gherei Han, trimiţînd arz la Împărăţie pentru ca să ni se orînduiască din pămîntul Moldovei loc de aşezămînt şi de păşunarea bucatelor, după arzul Măriei Sale şi cu ştiinţa Măriei Sale, Domnului Moldovei orînduindu-ni-se cu ferman împărătesc din pămîntul Moldovei 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, care loc fiind din început chiar loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei: Măria Sa hanul împreună cu Măria Sa paşa, păzitorul Tighinel, cu hatişerif împărătesc au hotărît şi au măsurat şi au lămurit hotarul acestui loc mal sus pomenit; [au] orînduit pentru cei ce vor locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, să dea, osebit de uşurul ce este obicinuit plată, chirie pentru loc. Care legătură noi am primit, adică pentru nohaii ce vor locui pe acel loc al Moldovei să-şi dea uşurul şi hacul pămîntului şi toată plata deplin, şi cu învoinţa noastră şi a tuturor bătrînilor noştri făcutu-s- au şi hoget după legea noastră, întru care s-au însemnat toate legăturile acestea cu carele noi toţi ne-am legat şi am primit; după cum însemnează hogetul, aşezate fiind aceste tocmele şi orînduiele, noi toţi aşezîndu-ne ca să locuim pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit.

Însa cunoscînd noi că pentru păşunatul dobitoacelor noastre, om avea lipsă şi strîmtoare, ajuns-am cu rugăminte divanul Măriei Sale hanului stăpînului nostru, rugîndînd şi cucerindu-ne ca să ne isprăvească puţină nevoie numai pentru dobitoace, şi păstorii noştri să se poată păşuna pe unde părţi de loc a Moldovei de pe care ne-am rădicat noi, fiind acele părţi de loc de această dată nelocuite de raiaua Moldovei, şi, deşerte aflîndu-se acele părţi de loc, ne-am rugat ca să avem voie a ne păşuna dobitoacele noastre o samă de vreme. Deci Măria Sa hanul, milostivindu-se asupra noastră, triimes-au către Măria Sa Domnul Moldovei cinste iarlicul Măriei Sale şi despre partea noastră, a nohailor, pe Kaspolat-mîrza anume şi pe Cantemir-mîrza şi pe Iş-mîrza şi pe sultanul Mambet-mîrza, împreună cu omul Măriei Sale, cu pofta pentru această ispravă; cari, împreunîndu-se cu Măria Sa Domnul Moldovei şi arătîndu-se pofta şi rugămintea noastră, răspunsu-le-au Măria Sa cumcă acele locuri sînt pentru trebuinţa locuitorilor Moldovei şi pe urmă pe acele locuri este să se aşeze şi să lăcuiască raiaua Moldovei.

Într-acesta chip arătîndu-le Măria Sa Domnul Moldovei, marzacii acei de mai sus pomeniţi, vechilii noştri, răspunzînd într- acesta chip, s-au apucat, de vreme că acele părţi de loc pe care noi să ne păşunăm dobitoacele se află deşerte de această dată de lăcuitori, pe acele părţi de loc poftim să ni se dea voie de păşunat o samă de vreme; iară în părţile ce-or fi trebuitoare pentru lăcuiturii Moldovei să nu ne atingem, ce numai să păşunăm în părţile unde ne vor arăta ispravnicii şi zapcii marginilor Moldovei, iară peste voia lor să nu avem a călca aiurile, şi despre car[e] ne-ar arăta ci că este de trebuinţă lăcuitorilor Moldovei îndată fără nici o întârziere să avem a ne rădica dobitoacele.

Şi, osebit de aceasta, apucîndu-ne noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alîm îndoit pe bucatele noastre, Măria Sa plecînd către poftă şi porunca (?) Măriei Sale hanului şi sfătuindu-se la aceasta şi cu ai săi boieri ai Moldovei, într-acest chip au dat răspuns, zicînd: precum pentru păşunea dobitoacelor de-om cumva păşi noi peste legăturile şi aşezămîntul ce se însemnează mai jos, nici un ceas să nu ne lase dobitoacele pe locurile Moldovei să le păşunăm; aşijderea şi dobitoacele noastre să aibă a se păşuna numai pe acele părţi de loc care ne-ar arăta domnealui sărdarul şi dumnealui căpitanul de codru şi afară din cuvîntul acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să nu păşim, nici să facem cît de puţină supărare cuiva, nici să cutezăm a face pe pămîntul Moldovei lăcaş au sălaş pentru păstorii noştri, ce numai să aibă a-şi purta păstorii noştri după obiceiul lor cîte o oba în care; iară din oba afară pe locurile acele să nu fim volnici a bate par sau ţăruş, fără decît vitele noastre, fiind la iernatec şi fiind trebuinţă pentru viţeii noştri, să stea supt acoperămînt, numai pentru viţeii noştri să avem voie, din ceputul iernii pînă în sfîrşit, a ne urzi pe locurile unde ne-ar arăta zapcii Măriei Sale cîte o colibă ce se cheamă tătăreşte aran; noi singuri să avem a le urzi la începutul iernii şi iară noi singuri să avem a le strica la sfîrşitul iernii. Iară de nu le-am strica pe cum ne apucăm oamenii Măriei Sale să aibă a le da foc şi a ne ridica cu totul.

Aşijderea şi din stăpînii dobitoacelor, cari ar avea dobitoace la iernatic sau la văratic, mîrzaci fiind sau karatătari, fiind trebuinţă să-şi cerceteze dobitoacele, de ar vrea să meargă la dobitoace să le vadă, să albă întîi a merge la boierii Măriei Sale diregătorii marginilor, adică la serdarul şi la căpitanul de codru şi la pîrcălabul de Lăpuşna, şi, arătîndu-şi nevoia şi trebuinţa lor ca să meargă să-şi vadă dobitoacele colo unde se păşunează, aşa cu ştiinţa lor să aibă voie a merge, iară fără de voia şi cuvîntul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă voie a călca pe părţile Moldovei.

Iară de s-ar afla cineva din nohai cu pricina dobitoacelor să vie pe locurile Moldovei ori păstorii noştri cu vreun chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau fînaţelor răielii locuitorilor Moldovei sau de s-ar afla cineva din nohai sau dintr-alţii şi s-ar ispiti a face cît de puţin val sau cît de puţină stricăciune fînaţelor, odăilor, dobitoacelor, pînilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a se prinde şi legal să se trimiţă la Iaşi şi acolo să i se dea certare precum se cade.

Şi pe locurile unde s-ar păşuna vitele noastre, oricînd ne-ar arăta şi ne-ar zice boierii ce s-au zis mai sus cumcă părţile acele sînt trebuitoare pentru lăcuitorii Moldovei, îndată să avem a ne rădica dobitoacelor de acolo fără nici o întîrziere şi price.

Iar pentru alîmul îndoit apucîndu-ne noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne lua alîm îndoit şi ne-au arătat că gîndul M[ăriei] S[ale] nu este să ia de la noi alîm îndoit, nici să lăcomeşte a lua de la noi bani îndoiţi pentru păşunatul vitelor noastre; ce numai pe cît însemnează în hoget atîta primeşte şi Măria Sa să ia de la noi. Pentru care şi noi ne-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează în hoget, toate deplin fără nici o pricină şi preget, şi afară din hotarul acesta la nimică să nu păşim, nici cîtu-i o palmă de loc, nici prin dobitoacele noastre să nu avem a supune şi a tăinui dobitoacele răielii sau a neguţitorilor.

Şi dintr-aceste legături, din toate cîte s-au pomenit mai sus, de-om păşi cît de puţin şi de n-am păzi aceste legături toate, să aibă voie Măria Sa a ne scoate toate dobitoacele afară de pe locul Moldovei.

Deci într-acest chip ca acela ce ne este nouă în folos după bună şi înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului, vechilii noştri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea divanului Măriei Sale noi toţi am primit această legătură şi acest răspuns ce ni l-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei şi toate le-am primit noi cu toţi mîrzacii şi bătrînii nohailor şi ne-am apucat că, de-om păşi cît de puţin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul Moldovei să aibă a ne goni dobitoacele peste hotarul cel de două ceasuri. Într-acest chip ne-am legat cu toţii cu acest temesuk al nostru, carele, pentru ca să fie tare şi încredinţat că cu ştiinţa şi cu pofta noastră a tuturor s-au scris şi s-au alcătuit şi s-au dat la mîna Măriei Sale Domnului Moldovei lui Grigorie Vodă, la mijlocul luminei lui Sefer în anul 1142.

Iscăliţi: Şitak-bci. Ismail-mîrza. Batîr-mîrza Kelmehmet. Dokuz-olu. Aslan-olu. Nevrut-mîrza. Hagi-bci-mîrza. Aslan-mîrza. Giaun- mîrza. Mamai-olu. Kazi-olu. Azamet-olu. Ali-olu. Iskender-mîrza. Iusuf-beior. Hagi-bei-mîrza. Kan-mîrza-olu. Mehemet-olu. Bei-mîrza-olu.

Din acest document nepreţuit, plin de naivitate şi de tautologie, se văd următoarele lucruri:

1) că tătarii erau supuşi străini al hanului din Crîm;

2) că li se orînduieşte loc de aşezămînt şi de păşunare lung de 32 ceasuri, lat de 2 ceasuri, drept care ei îi şi zic Buceag, adică colţ de pămînt;

3) că pînă la acest înscris ei plăteau Moldovei două dări numite: uşurul şi hacul, fiind, din început chiar, loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei;

4) că de acum vor plăti deosebit şi chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;

5) că afară de aceste locuri de aşezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a păşuna şi pe alte locuri deşerte şi că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alîm îndoit;

6) că li se dă permisiune, însă să n-aibă voie a zidi lăcaş sau sălaş, nici a bate par sau ţăruş în pămînt,ci numai sub cort să poată locui. Făcînd bordei pentru iarnă, să-l ridice primăvara, căci altfel diregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor şi-i vor alunga;

7) că fără voia dumisale serdarului şi a căpitanului de codru să n-aibă voie nici să-şi viziteze vitele;

8) că, îndată ce li s-ar porunci să părăsească păşunea, s-o şi părăsească fără întîrziere şi price;

9) că, făcînd stricăciune sau val fînaţelor, dobitoacelor, odăilor, pînilor sau semnăturilor, să fie prinşi, legaţi, trimişi la Iaşi şi pedepsiţi;

10) că nu vor mai tăinui (vorbă subţire pentru fura) vitele raielii gau neguţitorilor;

11) că, oricînd n-ar îndeplini obligaţiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul cel de două ceasuri. Ciudaţi possesseurs légitimes?

Sub aceste condiţiuni grele tătarii rămîn ca arendaşi ai Buceagului, pe un petec de pămîmt de 60 de mile pătrate, pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petec se judecă între ei, dar, făcînd neajunsuri cît de mici moldovenilor, sînt judecaţi la Iaşi de judecătorii ordinari ai ţării. Păşunîndu-şi vitele, n-au voie nici ţăruş în pămînt să bată, necum să-şi facă casă.

De aceea nu-i mirare că renumiţii generali Rumianţof şi Şumarof i-a găsit sub corturi. Numai cortul pe care-l ducea în car avea permisiunea de a-l întinde dincolo de petecul Bugeacului.

În sfîrşit ruşii i-au dat pe bieţii noştri arendaşi afară, făcînd astfel pagubă visteriei. dacă exista pe atunci o administraţie a domeniilor statului, ar fi protestat şi i-ar fi luat sub scutul articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al patrulea în înscris, nu ştia să-şi ia advocaţi şi să se judece pe la curţi şi tribunale; de aceea l-au şi tuns ruşii. E drept că Chiel- Mehmet nici n-avea mare cheltuială la tuns.

Dar să lăsăm pe tătari de o parte şi să ne-ntoarcem la alt şir de idei. în veacul al optsprezecelea se începe înrîurirea politicei ruseşti în provinciile turceşti sau atîrnătoare de Turcia.

După ce Petru cel Mare cîştigase bătălia de la Pultava, Constantin Basarab Brîncoveanu trimite soli la dînsul şi-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brîncoveanu era în genere un om care promitea multe şi voia să aibă în toate părţile razim. El sta în corespondenţă secretă cu toată lumea, pînă ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri şi a hotărît stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constantinopole şi crezut credincios turcilor, e trimis domn în Moldova ; dar acesta, în loc să lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru cel Mare un tratat de alianţă, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest tratat de alianţă Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei. La 14 mai acelaş an Cantemir publică proclamaţia sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei părţile uzurpate de turci şi a întreţine cu cheltuiala sa o armată moldovenească de 10000 de oameni. Se ştie ce trist sfîrşit au avut acea campanie rusească, care s-au încheiat printr-o umilitoare pace prin care Rusia a consimţit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok, a risipi toate cetăţile de la graniţele Turciei.

Dar pe români i-a costat şi mai mult pasul pripit al învăţatului Cantemir. Constantin Brîncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de tină al fanarioţilor. Tot in acest veac înrîurirea Rusiei în Principate creşte din ce în ce.

Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopole (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare îşi asigură oarecare înrîurire asupra creştinilor din Orient. În vremea împărătesei Anei (1730- 1741) emisarii mareşalului Münich răspîndesc aur şi proclamaţiuni prin provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741-1762) emisarii se îmulţesc, pînă ce în sfîrşit, sub Ecaterina II (1763-96), politica rusească în Orient s-au copt cu desăvîrşire.

În 1769 Rusia declară război Turciei, Galiţin ocupă Hotinul; în fevruarie 1770 boierii moldoveni şi munteni jură credinţă Ecaterinei, în 1771 feldmareşalul Rumianţof stabileşte cîte un guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina doreşte unirea Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În congresul de la Focşani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie declarate independente sub garanţia mai multor puteri ale Europei. În fine la 1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci dimprejurul cetăţilor Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ş.a.

În genere interregnul din vremea ocupaţiei ruseşti de la 1769-1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de atunci a Rusiei. Ea voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru pînă în Carpaţi. Pe monetele bătute pentru Principate marca Moldovei şi a Ţării Româneşti sînt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărîmarea întăriturilor de la Hotin, Bender şi Cetatea Albă şi împreunarea acestor oraşe cu Moldova, iar a Brăilei cu Ţara Românească. Corespondenţa lui Thugut cu Kaunitz dovedeşte aceasta cu asupra de măsură, ca şi tratările din congresul de la Focşani, ca şi candidatura lui Stanislaus August care- şi fata favissent era să fie cel dintîi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă petecul de pămînt de la gurile Dunării, pe cînd, celei de azi-nu.

Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit pînă acuma firul roşu al dreptului neschimbat a Moldovei asupra Basarabiei întrucît el trăia în chiar conştiinţa ţării. De aceea venim iar la mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei, în înţelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desfiinţează Proilavia şi reintegrează vechile eparhii române. Ţinutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău; ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Acher-man şi Bender episcopiei de Huşi, iar ţinutul Hotinului episcopiei de Rădăuţi. Mitropoliţii au şi aplicat hotărîrea lor, înainte chiar de a supune dispoziţia şi grafului Rumianţof, de la care însă a primit în această privinţă următoarea deslegare printr-o scrisoare (româneşte şi ruseşte).

Prea Sfinţite Arhiepiscope şi Mitropolite al Moldovei.

Al meu milostiv Arhipăstoriu,

După socotinţa înştiinţărilor Preasfinţii Tale şi a Preasfinţitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei pentru eparhia Brăilei, şi eu aşa soc otesc că, pînă se va face hotărîre de la marea stăpînire, povăţuirea cea duhovnicească a acelor ţinuturi, a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Achermanului şi a Benderului, s-au fost dat episcopului de Huşi. Iar ţinutul Brăilei, episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora şi Preasfinţia Ta să binevoieşti a scri celui mai mare povăţuitor a eparhiei aceea, după hotărîrea bisericească şi politicească. Iar eu pentru înştiinţarea la comandirii acelor ţinuturi am scris.

Al Preasfinţiei Tale plecat slugă: 1773, aprilie 25 subscris; Graf Rumianţof

În urmarea acestei epistole mitropolitul înştiinţează prin enciclică pe toată tagma bisericească şi pe toţi creştinii ortodoxi din ţinuturile anexate la eparhia de Huşi (Ismail, Eeni, Achennan şi Bender) că, după înţelegerea cu graful Petru Alexandrovici Rumianţof, ei pe viitor au a asculta de Inochentie, episcopul de Huşi.

Iată dar o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.

VI. VEACUL AL NOUĂSPREZECELEA. IZVOARE

În iunie anul 1812 Napoleon 1 stătea gata să treacă preste Niemen cu o armată cum n-o mai văzuse pămîntul pînă atunci, de 640000, (zi sase sute patruzeci de mii) de oameni cu 3370 tunuri (zi una mie trei sute şaptezeci). Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei? Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112000 de oameni, avînd a se împotrivi la peste de jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuşi Napoleon I.

În momentul acesta Rusia avea 53000 de oameni sub Cutusof în Moldova, cari-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.

Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Cînd delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pace cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire?

Dumnezeu să ne ierte, dar nu ştim într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oştirii ruseşti din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrîni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, demersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripei drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34000 de austriaci de sub generalul Schwarzemberg.

Noi am spus-o încă în cel dîntîi articoli că Anglia au stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.

În orice caz, ştiind că adevărata putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia şi nu Rusia, trebuie să admitem că diplomaţii engleji erau în deplină cunoştinţă de cauză şi că ei ne vor da ştiinţele cele mai exacte despre această … ciudată cucerire cu sabia.

Consulul general al Angliei de la Bucureşti, W. Wilkinson, în cartea sa Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi

Valahiei, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atît de nefavorabile Rusiei. Iată acea relaţiune:

Galib Efendi care, după schimbările mari întîmplate la Constantinopole, reluase funcţiunile de ministru al afacerilor străine a fost principalul plenipotenţiar la Bucureşti în anii 1811 şi 1812: însă prinţul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era faţă la negociaţiuni, au dat direcţie celei mai mari părţi a lor şi era în realitate revestit cu foarte întinse puteri. Ca şi cei doi fraţi ai săi, el fusese cu nestrămutare ataşat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; şi speranţa ce o concepuse, de a fi înălţat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambiţiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr consideraţiuni care păreau a face sigură numirea lui. Cesiunea Valahiei şi a Moldovei nu putea în nici un fel să intre în vederile sale şi el o combătu cu energie şi succes; dar, făcînd Porţii un serviciu atît de important, era necesar ca, pe de altă parte, să deie Rusiei o probă de ataşamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotenţiarii ruşi ar fi consimţit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii şi de a o subscrie sub orice condiţie care nu s-ar fi întins dincolo de această restituţiune. Dar Moruzi, care avea cunoştinţă perfectă despre aceste dispoziţiuni, au hotărît definitiv condiţiunile tratatului, cedînd Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e siluată între rîurile Nistru şi Prut, şi făcînd astfel pentru viitor din acest din urmă rîu linia de demarcaţiune a frontierelor ruseşti.

Agenţii vigilenţi ai lui Buonaparte la Constantinopole nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Cînd, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustraţi în speranţa de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgraţie familia acestui prinţ grec, pentru a putea cel puţin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dînşii. Ei îl arătară pe prinţul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborné) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obţine condiţiile cele mai avantagioase.

Între acestea se-ncepură ostilităţile între Franţa şi Rusia; şi Poarta, arătînd rezoluţia sa tare de-a rămîne neutră şi nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curţile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova. Iancu Caragea pentru Valahia)…Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Eţfendi, află noutatea acestor două numiri într-un moment în care s-aştepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcîndu-se la Constantinopole, s-ar expune la cele mai mari pericole şi i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creştin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temîndu-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor, şi în speranţa de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, proprie vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoţi pe acest ministru pînă în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ştersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe cari le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condiţiile păcii ce le subscrise intrigilor şi trădării lui Moruzi şi că primise în consecinţă ordine secrete de a aresta pe acest prinţ, îndată ce vor fi trecut amîndoi Dunărea şi a-l trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Şumla.

Moruzi, încuragiat din ce în ce mai mult de protestaţiunile de amiciţie a lui Galib Effendi, părăsi Bucureştiul în luna lui septemvrie. Ajungînd la Rusciuc a fost condus cu escortă la Şumla; dar abia intră în locuinţa marelui vizir cînd mai mulţi ceauşi se aruncară asupra lui îl tăiară în bucăţi cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost espus trei zile la porţile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absenţa lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lîngă Poartă şi-a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra imperiului otoman.

Iată dar sfîrşitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contimporan, de un consul general englez care era la Bucureşti în vremea tratărilor şi, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoştinţă deplină despre toate firele care se torceau şi se ţeseau la noi, pe socoteala noastră.

Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această … cucerire? Posibil de-a zice astăzi cumcă împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă această cestiune ar veni înaintea Congresului? Am înţelege ca ziaristica rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuţiunea s-ar învîrti pe un teren propriu şi le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarc, pe care ne-am obicinuit a-l crede generos şi bun întru cît priveşte persoana ga, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.

Toate elementele morale în această afacere sînt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pămînt românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pămînt printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l- am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră.

Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pămînt nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.

Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea ruşilor. Pentru a răspunde şi la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianţa de la Lusc dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate existenţa poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura şi a fi mulţămitori.

Ce ni se opune?

Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cîntarul. De braţul scurt sau prezent al cîntarului ar atîrna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atîrnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă.

Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru ţară în genere, căreia puţinii lucrători pe ogorul istoriei naţionale îi oferă azi mijloace de a se apăra.

Pentru veacul al XIV[-lea] şi al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a românilor de d. B. P. Hajdeu şi Arhiva istorica a României, editată de acelaşi, apoi Beitrage zur Geschichte der Romunen V. Eudoxius v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea materialul cel mai preţios sînt capitulaţiunile Domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea, textul cronicelor editate de d. Mihail Cogălniceanu, iar, în privirea eparhiei Proilaviei, Cronica Huşilor de P.S.S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunărei de Jos ; pentru al XVIII-lea aceeaşi colecţie de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în greceşte de un Amiras, în care e cuprins şi textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecţiunea de documente a lui Hurmuzaki, vol. VII; pentru veacul al XIX [-lea] în fine mai sus citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras şi Wilkinson ne-au atras atenţia d. Al. Odobescu.

MIHAI EMINESCU

BASARABIA – de Mihai Eminescu [Timpul – 3, 4, 7, 8,10, 14 martie 1878]

OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

Fragmente din alte articolele despre Basarabia publicate de Eminescu în ziarul „Timpul”, în 1878:

„Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se întemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.

(…)

Mandatarul Europei vine să mîntuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe prin a-şi anexa o parte a unui pămînt stăpînit de creştini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mîntuire într-adevăr.

Cuvîntul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.

(Timpul, 25 ianuarie 1878)

„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.

(Timpul, 28 ianuarie 1878)

„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.

În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de rom\ni sânt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.

(Timpul, 10 februarie 1878)

Epilog la ziua de azi, 27 Martie 2018:

[„«PE ARBORUL TĂCERII…»„] – de Mihai Eminescu [6 octombrie 1878]

„Pe arborul tăcerii creşte fructul ei, pacea”- zice un frumos proverb arab, care se aplică întrucîtva la atitudinea modestă de astăzi a presei române.

Întradevăr, pare că s-ar fi dat un mot d ordre ziarelor liberale şi afiliaţilor de a păzi un silenţiu tăcut sau o tăcere silenţioasă, după cum ar zice d. Pantazi Ghica, asupra activităţii acestei sesiuni estraordinare, în care s-a pus la cale cestiunile cele mai grave pentru viitorul României.

Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic ce-l arată ziaristica pentru regiuni depărate, unele pentru Bosnia şi Erţegovina, altele pentru Afganistan şi pentru îndrăzneţul Şir-Ali, încît, urmîndu-se acest metod de-a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, pînă ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanţa lor pierderea unei bucăţi din pămîntul patriei.

Astfel, pe cînd turcii împresurau Bizanţul, înlăuntru se discutau şi se certau asupra unor subtilităţi teologice, iar azi, cînd slavismul loveşte cu talazurile sale de invaziune corabia statului român, pasagerii acestei corăbii fără busolă şi fără ancoră, corupta generaţie de astăzi începe a avea un semnificativ interes pentru cestiuni de pură etnologie. În zadar s-au ridicat glasuri spre a arăta că într-altă direcţie ar fi trebuit să pornească corabia, că vîslaşii au apucat pe unde talazurile sînt mai mari şi stîncile mai primejdioase; societatea din corabie, superficială şi plină de zădărnicii, nu încetează sau de a se certa pentru cea mai bună formă a organizaţiei omeneşti, pe cînd nu are nici pe cea mai rea, sau tace atîrnîndu-se de cîte o cruciuliţă rusească.

Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în surul negrei străinătăţi. în zadar moldovanul va mai privi în zile senine din vîrful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul şi ţărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă şi Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-şi măsura ţara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pămînt înstrăinat. În zadar îşi va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cumcă, tari ori slabi, în trecut nu s-a găsit unul dintre noi care să consfinţească pierderea pămîntului sfînt al patriei, astăzi va găsi sute de oameni, aleşi în Sfatul ţării, cari au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pămînt, căutînd a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie şi de bărbăţie, lipsa lor de adevărat şi energic patriotism.

Iar poporul? Poporul tace, petrece cu jucării, cu părăzi, cu intrări triumfale; poporul, care şi-a vărsat sîngele şi aurul pentru a ţine pe umere o politică nesocotită şi criminală, va găsi în fraze jurnalistice, în laudele linguşitorilor săi, în panglicăriile demagogiei făţişe şi a celei mascate o despăgubire meritata pentru pierderi reale şi ireparabile.

Aceiaşi oameni cari vorbesc totdauna de dînsul, se numesc reprezentanţii lui par excellence şi găsesc neapărată consultarea lui dacă un profesor ignorant a fost dat afară sau un cetăţean beţiv a mîncat bătaie la alegeri, aceiaşi oameni găsesc cu totul de prisos de a-l consulta cînd e în joc soarta lui întreagă. Pentru România cestiunea că d-nii Vizanti sau Daniileanu îşi pierd posturile sau că un guvern a avut candidaturi oficiale sînt lucruri de zece ori mai importante decît pierderea a trei ţinuturi şi anexarea unei ţări a cărei cultură va costa minimum două sute de milioane.

Şi care e motivul că nu se consultă ţara tocmai cînd e mai mare trebuinţă de aceasta? Pentru că sînt ruşii în ţară- răspunde d. Holban, viitorul prefect din Dobrogea ca 1500 de franci pe lună.

Pentru că sînt ruşii în ţară. Dar oare Senatul n-a fost dizolvat asupra intrării ruşilor, iar actualul Senat n-a fost ales pe cînd talazurile invaziei acoperise Moldova? Oare nu tocmai corpul acela, care ar fi putut rezista, care ar fi putut împiedeca acţiunea fatală a unui guvern vitreg, a fost dizolvat spre a se convoca altul într-un termen mai scurt decum prevede legea şi sub imediata impresie a invaziei?

Fost-a cineva care să spuie poporului în ce stare vor ajunge fraţii lui din Basarabia cedată, pentru a-i trezi instinctul de conservare şi bărbăţie?

Rusia a intervenit cu generozitate în neliniştele agrării din Bulgaria şi Erţegovina, căci substratul material al neorînduielilor din Turcia a fost, ca totdeuna, o cestiune economică. Dar oare ştie d. Holban, prefectul de Tulcea, ce e în Rusia?

Nu e acolo poporul supt şi istovit de tot felul de dări nedrepte, nu a devenit ţăranul rusesc chiar o adevărată raia? Nu e arbitrariul agenţilor guvernului mai mare decît a celor turceşti, nu lipsesc toate garanţiile siguranţei şi libertăţii personale?

Relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia, sînt cu mult mai mari decît ale Turciei balcanice. Neliniştele din Bosnia, Erţegovina şi Bulgaria sînt pe zece părţi întrecute de cele din ţinuturile Cirigin din gubernia Vorones, Cernîgov şi altele din Rusia. E destul ca ţăranul să fie acolo nemulţămit cu soarta lui pentru ca guvernul rusesc să prefacă ţara într-un pustiu. În momentul în care ruşii au plecat spre a elibera Orientul limba polonă se alunga din oficiile Poloniei, tipărirea de cărţi în limba ruteană era oprită; era oprit chiar de-a cita în note la scrieri istorice textul unor documente vechi, scrise în limbă malorosiană; era oprit cu asprime de a cînta concerte arii malorosiane.

Sub forma monarhiei absolute domneşte cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliţie a conştiinţei care închide în temniţi mii de oameni de alta religie; pentru o vorbă liberă sau un şir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vîrstă aproape copilărească şi băietani de pe băncile şcolii, pentru nimicuri, pentru credinţe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura şi pospăiala e un mijloc pentru o mai adîncă barbarie decît aceea a unui popor primitiv.

Şi acestea nu le spunem noi; le spune un rus chiar, un profesor de universitate, d. Dragomanov, care a fost destituit din catedra sa de la Chiev pentru că a încercat a scrie asupra limbii malorosiane. Şi dacă o asemenea soartă aşteaptă pe slavi chiar în împărăţia Moscului, ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia!

Cu toate că o străinătate neagră şi nendurătoare, barbară şi robită şi-a întins ghearele asupra unei părţi din ţara noastră, Camerele actuale au autorizat, neautorizate ele înşile, cedarea provinciei, fără a crede de cuviinţa de a consulta poporul. La ce trebuie să ştie poporul sub ce soi de stăpîni va ajunge o parte a lui, sub ce stăpîni e ameninţat de a cădea întreg?

Cîteva numiri schimbate ale uliţelor Bucureştilor, cîteva cîntece ale muzicei militare, o reprezentaţie gratis la teatru şi căpătuirea patrioţilor în Dobrogea îi vor lua ochii. Apoi mai e cestiunea Afganistanului şi a Africei centrale, care ne interesează pe toţi într-un grad cu mult mai mare, alcazarul Ionescu, unde vor veni celebrităţi care să netezească neplăcutele încreţituri ale frunţilor sibarite şi să readucă rîsul pe buzele stîlpilor de cafenele care pun la cale ţara şi soarta naţiei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro




[“VICTORIA ÎN ALEGERI…”] – de Mihai Eminescu [28 iunie 1883 – ZIUA ARESTĂRII]. Ultimul articol la “Timpul”, apărut pe 29 iunie 1883. PENTRU LIBERTATEA PRESEI

București, 28 iunie 1883

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.

Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.

Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.

Timpul (Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S

Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Mihai-Eminescu.Ro




[„PRECUM PREVĂZUSEM…”] – de Mihai Eminescu [6 august 1882]

Precum prevăzusem la înregistrarea schimbării ministeriale, numirea d-lui Dim. Sturza face cel mai bun efect asupra foilor austriace şi ungureşti. „Pesther-Lloyd” scrie de ex.:

Numirea d-lui D. Sturza ca ministru de externe se consideră ca un act de apropiere către politica Germaniei şi Austriei. Dacă se va adeveri aceasta, atunci negreşit că trebuie să fim mulţumiţi cu această schimbare. Nu dorim altceva decât să putem întreţine relaţii amicale cu România. Monarhia noastră a făcut ce a fost necesar spre a întemeia solid acea posibilitate. Însă cei din România au ignorat toate acestea. Tocmai faţă cu Austro-Ungaria, adică în raporturile cu acea putere cu care România are o naturală solidaritate de interese, cei din Bucureşti au avut gustul să-şi arate prisosul de prezumpţiune naţională şi politică. Nu s-a ivit cestiune la a cărei soluţie avea să coopereze şi România fără ca România să nu se fi pus în cel mai brusc antagonism cu Austro- Ungaria. Istoricul cestiunei dunărene, care a ajuns în stare de stagnaţie prin obstinenţa României, ne vorbeşte destul de elocuent. Negreşit că aci noul regat şi-a periclitat propriele sale interese. În cazul cel mai rău monarhia noastră poate isprăvi cu opoziţia României într-o formă sau în alta; ea e destul de tare şi dispune de conexiuni destul de puternice spre a nu-şi pierde cumpătul dacă cei din Bucureşti vor păstra cu orice preţ o atitudine ostilă. Din contra, România se află într-o poziţie oarecum mai nefavorabilă şi o politică de necontenite provocaţiuni contra monarhiei noastre i-ar fi în cele din urmă fatală. Poate că în fine cei din România vor fi recunoscut aceasta, şi într-adevăr numirea lui Dimitrie Sturza semnifică o schimbare spre bine.

„Bukarester Tagblatt” spune asemenea că numirea d-lui Dimitrie Sturza a făcut o bună impresie atât la Viena cât şi la Berlin. Lucrul prin care se distinge spre lauda sa noul ministru e atitudinea sa moderată etc.

Cată să constatăm că, mai cu seamă în momentele actuale, o mai rea laudă nu i se poate face unui ministru român decât aceea de a-l proclama amic al Austriei şi al părţii ei de dincoace de Leita, a Ungariei.

În săptămânile din urmă ungurii au umplut cupa amărăciunilor pentru o jumătate a poporului românesc. Nu mai vorbim de călătoria arhiducelui moştenitor în Ardeal. Ziarele ungureşti au falsificat până şi numele localităţilor din Unedoara; numele munţilor, ca Retezatu şi ca Negru, au fost transcrise fals în ziarele ungureşti; s-au maghiarizat nume de râuri şi de sate – toată descrierea vânătorii seamănă a se fi petrecut în Tartaria sau în Turkestan, nu în ţinutul Corvinilor, a acelei familii române care le-a dat ungurilor pe cel mai bun rege al lor.

Episcopii români au fost prezentaţi arhiducelui nu de-un om superior în rang, bunăoară de mareşalul Principelui, ci… de-un subprefect. După asemenea formalitate ierarhică credem că subprefecţii maghiari trebuie să fie prezentaţi de călău, spre a se păstra unitatea de principiu în eticheta maghiară de Curte.

Spre caracterizarea furiei de persecuţiune ce-a cuprins pe maghiari în contra naţionalităţilor şi în contra românilor îndeosebi, cari sunt naţionalitatea cea mai numeroasă, reproducem următoarele după „Telegraful român” din Sibiu:

 

Ziarul „Egyetertes”, organul principal al unei partide cu popularitate în Ungaria, al revoluţionarilor Kossuthiani, salută cu bucurie hotărârea adunărei protopresbiteratului de confesia augsburgică din Hont.

Protopresbiteratul numit a ţinut în zilele din urmă o adunare în care s-a decis cu unanimitate:

  1. Numai acela poate fi preot şi învăţător care are simţăminte patriotice şi ştie perfect ungureşte. Nu poate fi prin urmare preot cine nu ştie ungureşte şi despre care se va dovedi prin fapte că este panslavist.
  2. Numai cine şi-a făcut studiile în institut unguresc poate fi preot sau învăţător.
  3. Preotul şi învăţătorul despre care se va dovedi că are simţăminte panslaviste se va destitui din post.
  4. Autonomia bisericească nu poate servi de manta a agitaţiilor panslavistice şi cine va face aşa să se estradă oficielor politice.
  5. Guvernul va fi rugat să oprească broşurile nepatriotice panslavistice.
  6. Limba adunărilor protopresbiterale pe viitor va fi esclusiv numai cea ungurească.

Cititorii noştri ştiu ce înţeleg ungurii politici sub „patriotism” şi „simţiminte patriotice”. Ştiu cu câtă furie s-au pus ungurii politici pe maghiarizare. Ne simţim dispensaţi de la comentarea concluziilor reproduse mai sus şi, ca o curiozitate, reproducem comentariul ziarului din care le-am estras.

Era timpul suprem să se facă pasul acesta. Ţara aceasta trebuie să fie ungurească şi totodată liberă. Îndată ce se pierde maghiarismul şi se oprimă libertatea înceată de a mai fi Ungaria.

E sfânt în ochii noştri interesul libertăţii, însă şi mai sfânt este cel al maghiarismului. Nu ne putem închipui că ele vor veni vreodată în coleziune şi, dacă se va întâmpla vreodată, nu vom ezita nici un moment de a sacrifica libertatea pentru maghiarism, în măsura care se va cere, ca să salvăm şi să întărim maghiarismul.

După aceste, trece „Egyetertes” la autonomia confesiunilor şi se pune pe coarda insinuărilor; după el toate bisericele se folosesc de autonomie spre agitaţiuni. Protestanţii de confesia augustină sunt panslavişti. Românii greco – orientali, nota bene, numai cei gr.- orientali, sunt daco-romanişti, iar serbii gr.-orientali panslavişti, saşii din Transilvania pangermanişti. Şi, stând lucrurile astfel, li se mai poate lăsa oare libertatea, li se mai poate lăsa autonomia?

Şi mai departe:

Amvonul, şcoala elementară, şcoalele medie, reuniunile şcolare şi literare, reuniunile preoţeşti, învăţătoreşti şi ale şcolarilor, toate au făcut conjuraţiuni zi cu zi în contra Ungariei.

Starea aceasta nu mai era de suferit. „Naţiunea” a venit la convingerea că trebuie suprimată autonomia bisericilor, căci ea e periclul permanent pentru maghiarism.

Asta va să zică după „Pester-lloyd”: Solidaritate naturală de interese; Dorinţa de a întreţine relaţii amicale.

Ungurii sunt cuprinşi de turbarea comună în contra românilor şi se pretinde ca statul naţional al românilor să le facă concesii în cestiunea Dunării şi să fie cel mai bun amic al maghiarilor. Absurditate fără pereche!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SENATUL MODIFICÂND ÎN SECŢII”] – de Mihai Eminescu [18 aprilie 1882]

 

Senatul modificând în secţii unele articole ale proiectului tocmelelor agricole, „Românul” găseşte ocazie de-a spune:

Să bage de seamă, cei cari nu vor loviri de stat de sus în jos, ci de jos în sus !

Nu provocaţi noi loviri de stat!

Nu vorbim de modificările introduse de Senat în proiectul Camerei, pentru că legea ni se pare un paliativ neputincios în contra unui rău organic.

Nu sunt de vină nici proprietarii mari, nici cei mici de înrăutăţirea raportului între muncă şi capital, ci de vină este şi rămâne dezvoltarea liberală, căreia i-au dat naştere în ţară partidul roşu, ridicarea în sus a unei păture numeroase de feneanţi cari, sub titlurile cele mai diverse şi cele mai specioase, sunt avizaţi a trăi din spinarea claselor producătoare.

Începând cu Crăcănel, saltimbanc caraghioz, fost matelot pe-o corabie grecească de pe Dunăre, care azi ia o pensie de 4 000 franci pe an sub pretextul că ar fi fost artist dramatic, un om de care lumea râdea ţinându-se de inimă de câte ori [î]l vedea jucând tragedie, şi sfârşind cu saltimbancul politic C. A. Rosetti; punând la mijloc toată seria de cumularzi şi de reputăţii uzurpate câte trăiesc din bugetele statului, comunelor, judeţelor, vom vedea că aceasta este noua aristocraţie care suge măduva poporului, că aceasta este cauza adevărată a relelor economice ce ne bântuie. Şi n-o descoperim noi aceasta, în mod izolat şi individual. Acum douăzeci de ani constata începuturile boalei sociale un Constantin Cretzulescu ş.a. Dac – am număra zecile de mii de feneanţi cari, direct ori indirect, trăiesc, fără nici o muncă musculară sau intelectuală, din sudoarea poporului de jos, am înţelege de ce azi există o cestiune socială şi de ce înainte nu putea să existe. În adevăr de la 1270 şi până în zilele de acum ale roşiilor nu întâlnim în izvoadele ţării nici umbră de cestiune agrară ori socială. Ce cestiune agrară putea exista în adevăr când clase dominante foarte puţin numeroase se întemeiau pe baza largă a unui numeros popor? Piramida avea temeliile largi şi vârful ascuţit, mulţi dedesubt, puţini deasupra, şi de-aceea mergeau bine şi cei mulţi dedesupt şi cei puţini deasupra; de aceea pe atunci boierul număra banii lui cu baniţa, iar ţăranul pe ai lui cu căuşul; şi suflet de om din ţara aceasta nu cunoştea mizeria, decât doar din auzite.

Iată dar cauza adevărată a răului: stricarea proporţiei între clasele consumatoare şi cele producătoare. Azi, în locul a o mână de oameni cari nu-i cereau poporului românesc decât 10 milioane pe an pentru conducerea afacerilor lui publice au venit zeci de mii de postulanţi şi de lefegii cari – i cer aceluiaş popor, acelaş ca număr şi ca putere de producţiune, de douăzeci de ori pe atâta, căci azi şi Giani e boier, şi Carada este, şi mulţi alţii al căror număr nu mai are sfârşit.

Asta e buba, onorabilă tagmă! În generaţia întâia eraţi unde v-a găsit Ypsilant al d-voastră, la coada trăsurilor, şi-n generaţia a doua toţi boieri, toţi scoşi din cutie, toţi rozând pita lui Vodă cum vine vorba, şi toţi nemuncind nimic, nepricepându-vă la nimic, toţi având o singură prăvălie şi un singur negoţ, prăvălia principiilor ponosite şi spălate ‘n şapte ape, negoţul vorbelor goale din cari nici paserile n-au cu ce se sătura. Muncă, onorabilă tagmă, iată ce vi se cere, şi atunci nu va mai exista cestiune de tocmeli agricole ori cestiune agrară. Simeon stâlpnicul, cu patru clase primare, la tăiat lemne, nu director de ministeriu; violoncelul, cu patru clase primare, între lăutari, nu director de bancă; Giani la menajerie nu la ministeriu! Munca vi se cere şi poporul nu va mai fi apăsat, căci nu va avea de cine să fie apăsat. Fiţi economic şi social ceea ce sunteţi intelectual şi moraliceşte; fiţi plebea care – aţi fost, plebea scursă din câteşipatru unghiurile lumii pe uliţele oraşelor noastre, şi poporul românesc nu ar mai avea a se plânge de apăsare, ci ar deveni tot acela care- a fost mai înainte.

Loviri de stat de jos în sus? Dar ştie d. C. A. Rosetti în contra cui s-ar îndrepta ele? Ştie d-sa că asemenea loviri ar putea preface grădinile de virtuţi ale partidului său în grădini pendente, dar nu ca ale Semiramidei, ci atârnând de felinare? Loviri de stat de jos în sus?

Dar ştie d. C. A. Rosetti că atunci cânepa ar începe a creşte şi pe scama domnii – sale, şi pe seama românilor „Românului” în ţara aceasta?

Ei măre, au trecut vremea în care treceaţi de martiri şi patrioţi. Azi lumea vă ştie şi firele de păr din cap şi păcatele mai multe decât acele fire. Nu mai va să daţi vina pe boiari şi iar pe boiari; acu vi s-a arătat şi arama d-voastră şi lumea vede limpede cine sunt adevăraţii esploatatori de ţară, adevăraţii ei apăsători. Nu mai va să facă pacoste caprele şi oile să le tragă ruşinea; am început a ne cunoaşte, domnilor. Odinioară şi ţara era naivă, şi boierii naivi, şi poporul naiv, naivi cu toţii ca copiii din doi părinţi, crescuţi sub acelaş acoperământ. Dar au venit copii stricaţi între noi, copiii altor popoare, străine, cu limba şi cu obiceiele cele rele, cum ar zice Matei Basarab, şi ne-am deşteptat şi noi. O lovire de stat de jos în sus n-ar fi pentru cine se pregăteşte, adică pentru d-voastră, ci pentru cine se nemereşte, după cum spune povestea vorbei, că mai ştie aiducul nostru ş-altă potecă, nu numai cea bătută de d-voastră.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



SULTANUL ŞI CHEDIVUL – de Mihai Eminescu [17 aprilie 1882]

După cum e informată o foaie din Berlin, Poarta a dat ordin reprezentanţilor săi din străinătate să pună pe tapet situaţiunea egipteană, deocamdată în mod confidenţial. Totodată ei sunt însărcinaţi să atragă cu tot dinadinsul atenţia puterilor asupra neapăratei necesităţi de a înlocui pe chedivul Tewfik, lipsit de orice autoritate, printr-un prinţ care să fie în stare a restabili autoritatea guvernului precum şi totodată să asigure prosperitatea prea ameninţată a ţării, drepturile şi interesele sultanului conform cu tratatele cât şi ale puterilor europene. Reprezentanţii otomani au să mai adauge că sultanul consideră de un ce imperios ca Egipetul să se reîntoarcă la principiul succesiunii conform legii Islamului.
Într – acestea sultanul a şi trimis la Cairo o comisiune, în frunte cu Osman Paşa, apărătorul Plevnei. Zilele chedivului Tewfik par a fi numărate.
Este de remarcat că şi „Norddeutsche Allgemeine Zeitung”, organul d-lui Bismark, accentuează asupra necesităţii pentru Egipet, unde a dispărut orice autoritate şi anarhia bate la uşă, de-a avea în frunte o mână de soldat, o mână de fier. Dar nici în Africa lucrurile n-au ajuns aşa departe ca în noul Regat român, unde destrăbălarea oamenilor guvernului, unde jafurile şi omorurile ar trebui să îndemne la o acţiune mai energică pe toţi bărbaţii cu dor de ţară.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„NU EXISTĂ FĂRĂ ÎNDOIALĂ”] – de Mihai Eminescu [16 aprilie 1882]

Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică. Nu-i vorba, nici absolutismul unui singur om nu-i vro poamă. Ş-aci te pomeneşti că un individ cu sistemul nervos compromis prin viţii şi desfrânări se constituie în reprezentant absolut al statului şi-i impune ca lege fel de fel de insanităţi cari – i trec prin minte, făr’ a ţinea seamă nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesităţile aievea ale statului. Dar la despoţii din mila lui Dumnezeu se întâmplă totuşi că interesul lor propriu şi interesul statului sunt până la un grad oarecare identice; despotul ştie că puterea statului e puterea sa proprie şi deja interesul său [î]i impune mai multă circumspecţiune în dictarea măsurilor sale.
La demagog lucrurile stau cu totul altfel. Şi el dispune de-o putere absolută, căci şi demagogii sunt toţi tirani şi liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca maşina guvernamentală să funcţioneze exact şi regulat; din contra, cu cât dezordinea şi neclaritatea de idei va fi mai mare cu atât demagogul e mai sigur de-a rămânea sus. Şi demagogii sunt aproape toţi viţioşi, netrebnici, laşi ca caracter şi nerozi ca minte – dovadă aproape totalitatea partidului roşu de la noi -, lipsiţi cu totul de un complex de idei morale cari să constituie normativul unei vieţi oneste şi serioase, fără stăpânire pe faptele şi cugetul lor, dar pe lângă aceste rele se adaogă şi acela că interesele lor private şi personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul, cu natura sa permanentă şi moralizătoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei şi de instincte.
De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie şi de dreptate de care dispune. Acum justiţia le stă în cale.
Toate autorităţile consultate până acum s-au pronunţat în contra electivităţii, toate organele presei independente asemenea. Cu toate acestea o mână de demagogi susţine numaidecât izbutirea acestei reforme americane, pe care nimenea nu le-a cerut-o şi care-a fost inventată în coloanele „Românului” de unul dintre reformatorii universului din cafeneaua Procope. Nu mai înţelegem până unde o s-ajungă cinismul acestor oameni cari au mereu în gură opinia publică şi naţiunea şi cari ţin mai puţin seamă decât oricine de aversiunea hotărâtă a opiniei şi a naţiunei în contra electivităţii. Fiecine simte că justiţia ar deveni în chipul acesta un instrument, o proprietate privilegiată a unui partid; se simte că advocaţii roşii ar specula-o ca pe o marfă, că clienţii acestor advocaţi, ce sunt şi agenţi electorali, ar avea privilegiul de-a câştiga procesele în contra oricui şi cu toate acestea ne vin mereu cu idei a priori, a căror realizare chiar în America se dovedeşte a fi o nenorocire publică.
Relevăm asemenea că prin reformă se tăgăduieşte un drept al Coroanei, acela de-a numi judecători după cunoştinţele ce le posed, după gradul de încredere ce inspiră, precum şi dreptul de-a-i depărta pe cei venali şi ignoranţi, drepturi ce nu se pot lua fără pericol absolut din mânile regelui.
Dar toate acestea nu împiedică pe demagogi. Republicani, după propria lor mărturisire, ei nu îngăduiesc pe rege decât pe cât timp trăiesc în realitate în republică, şi-i ameninţă prin agenţi diplomatici viaţa chiar din momentul în care ar vrea să-şi afirme prerogativele pe cari i le asigură Constituţiunea.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



CESTIUNEA DUNĂRII [„CORESPONDENTUL DIN BERLIN”] – de Mihai Eminescu [11 aprilie 1882]

Corespondentul din Berlin al ziarului „Neue freie Presse” scrie următoarele:
Se susţine cu deschiderea Comisiunei Europene, ce era să fie la 24 aprilie, se va amâna poate pentru luna lui mai. Până atunci se speră a ajunge la o înţelegere a tuturor statelor interesate. Nu se poate şti exact dacă această aşteptare se întinde şi asupra rezistenţei ce se bănuieşte că va face România. Din sorginte bună se aude că proiectele României nu se îndreptează contra Comisiunii Mixte ca atare, ci se rapoartă la competenţa ei, între altele la numirea inspectorilor de porturi. România are să propună ca fiecare stat riveran să-şi aibă inspectorii săi, adecă în porturile austriace să fie austriaci, în cele române inspectorii de porturi să fie români. Se zice că propunerea Barrere nu conţine nimic asupra acestui punct.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„D. N. BASSARABESCU NE ÎNTREABĂ „] – de Mihai Eminescu [10 aprilie 1882]

D. N. Bassarabescu ne întreabă dacă din partea redacţiei a fost inserat în „Timpul” articolul privitor la d-sa şi semnat de d. Miulescu, tipograful. Acel articol purtând o semnătură personală e pur şi simplu o inserţiune prin care tipograful se apără în contra acuzărilor ce i se adusese şi nu priveşte deloc redacţia acestei foi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CÂND NE-ADUCEM AMINTE”] – de Mihai Eminescu [10 aprilie 1882]

Când ne-aducem aminte de bunul simţ de – odinioară a poporului nostru ne atmosferizăm oarecum c-o altă epocă, plină de senin şi de cuminţie, lipsită de pretenţii, sănătoasă. Poporul citea pe atunci scrierile unui Anton Pann, ale unui Gherasim Gorjan. Azi citeşte Dramele Parisului, Mizeriile Londrei, Misterele Puşcăriei. Nu era vrun lucru mare Tilu Buhoglindă, Arghir ori Leonat din Longobarda, dar formau – de bine de rău – o atmosferă intelectuală de-un admirabil bun simţ si adesea cu mult haz. În orice caz nu se corumpea fantazia oamenilor şi nu li se vicia judecata.
Astăzi, dac – am judeca intelectul popular după ceea ce el citeşte, am trebui să rămânem uimiţi de corupţia de fantazie şi judecată care se introduce sistematic în el, dar totodată am înceta de-a ne mira de ce acest ogor al creierului omenesc a devenit atât de primitor pentru orice idee suptă din degete, de ce judecata omului din popor nu mai e în stare de-a rezista nici celei mai comune sofisme făcute de-o gazetă guvernamentală, de ce acest teren e atât de pregătit pentru a primi absurdul în el şi a rămânea indiferent faţă cu cele mai elementare adevăruri.
E desigur ceva elementar ca o reformă, înainte de-a fi introdusă, să fi devenit necesară, să fie cerută de cineva, de grupuri ale populaţiunii sau de populaţiunea întreagă.
Am dori să ştim cine în ţara aceasta cere electivitatea magistraturii, cine sufrajul universal? Nime.
Cu toate acestea zilnic „Românul” readuce pe tapet când una, când alta şi aproape totdauna cu acuzarea că partidul conservator se ridică contra drepturilor poporului, contra naţiunii.
Până când aceste fraze banale, lipsite de orice cuprins, mai pot afla urechi crezătoare?
Dar cine vă cere electivitatea, cine vă cere sufrajul? Ceea ce vă cere lumea nu e să-i luaţi ochii cu formări, deformări şi reformări; muncă vă cere. dacă avem nevoie de ceva este mai înainte de toate o administraţie cu ştiinţă de carte şi insuflată de spiritul probităţii; acelaşi lucru se cere de la judecători, de la profesori, de la orice organe ale statului. În loc de-a restitui poporului prin muncă serioasă ceea ce vă dă ca buget al cheltuielelor, ne veniţi zilnic, cu aerul tragic al Dramelor Parisului şi al Mizeriilor Londrei, să cereţi ba reformarea legii electorale, ba electivitatea magistraţilor, ba câte toate.
Toate acestea nu ajută nimic, nu uşurează c-un grăunte măcar sarcina socială, din contra o îngreuie fără de nici un folos şi ţara stă tot pe loc, ţăranul ară tot cu plugul lui Mircea cel Mare, administraţia tot rea, şcoala tot mediocră, justiţia tot înjghebată din oameni ce vor să-şi facă în tribunale practica de advocatură.
După cum ni se pare nouă, legile şi organizarea politică ar fi putut să rămâie cu totul aceleaşi cari erau înainte de 1700;nu l-ar fi durut pe nimenea capul de toate acestea. De ce căutăm în legi, în forme şi în reforme scrise ceea [ce] nu este, nu poate fi cuprins în ele: probitatea aplicării lor şi cunoştinţele tehnice de resort? Legile cele mai bune nu fac din subprefect un om cu ştiinţă de carte; cea mai bună constituţie din lume nu poate face pe-un Simeon Mihălescu să ştie altceva decât a se iscăli şi a se învoi cu Warszawsky; legi scrise nu pot înlocui munca, nu probitatea, nu cunoştinţele şi practica afacerilor publice.
Acesta este însă blestemul demagogiei, de-a vedea relele acolo unde nu sunt şi de-a nu le recunoaşte acolo unde sunt în adevăr. Ele sunt în ignoranţă, în cele patru clase primare erijate în om de stat; ele sunt în lipsa de probitate, în lipsa de creştere şi de cultură; în contractarea de trebuinţe străine, pe cari inepţia de-a munci nu le poate satisface decât recurgând la mijloace maloneste şi la şarlatanerie politică. Acestea sunt relele ce trebuiesc combătute, nu legea electorală ori numirea magistraţilor de cătră guvernul regelui. Şi, dacă organele roşii ar avea mai multă onestitate de cugetare, s-ar pune să combată asemenea relele reale, nu cele fictive şi imaginare; ar căuta remedii în contra ignoranţei şi improbităţii, iar nu remedii scrise pe hârtie în contra organizaţiunii actuale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



DUNĂREA [„«NEUE FREIE PRESSE» VINE DIN NOU”] – de Mihai Eminescu [9 aprilie 1882]

„Neue freie Presse” vine din nou să ne deie interesante revelaţiuni. Ea scrie:
Guvernul francez a notificat propunerea lui Barrere tuturor puterilor interesate, de asemenea şi României. Cercurile politice speră că toate guvernele reprezentate în Comisiunea Internaţională vor accepta propunerea. Nici din partea României nu se aşteaptă o opoziţie în principiu. În privinţa aceasta e desigur un ce important că guvernul român, după cum ni se anunţă din Bucureşti, protestează foarte categoric contra ideii că
„Românul” ar avea vreun mandat să vorbească în numele guvernului regelui Carol. „Românul” nu mai e organul cabinetului din Bucureşti şi părerile emise de această foaie sunt a se privi numai ca opiniuni private ale proprietarului ei, d. Rosetti, care, nefiind nici ministru, nici preşedinte al Camerei, poate vorbi numai în numele său şi nu al guvernului sau al reprezentaţiunii naţionale. De aceea România nu este deloc indispusă să accepte atât instituirea Comisiunii Mixte cât şi preşedinţia Austriei într-însa şi delegarea unui membru al Comisiunii Europene în Comisiunea Mixtă. Guvernul român dă acestei Comisiuni şi dreptul celui mai sever control relativ la executarea regulamentului şi a deciziunilor Comisiunii Europene, dar pretinde numai ca, pe teritoriul său riveran, atât regulamentul cât şi deciziunile Comisiunii să se execute de organele sale proprii. Deci guvernul român va prezenta Comisiunii Europene un amandament pentru conservarea dreptului executiv al statelor riverane. După cum se ştie, Comisiunea Europeană se va întruni deja pe la finitul lui aprilie şi, cum se crede, la începutul Lui mai va examina propunerea Barrere. Dar afară de România poate vor prezenta amandamente şi alte puteri.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



MATERIALURI ETNOLOGICE PRIVIND ÎN PARTE ŞI PE D. NICU XENOPULOS, CRITICUL LITERAR DE LA «PSEUDO – ROMÂNUL » – de Mihai Eminescu [8 aprilie 1882]

D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la „Românul”, binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii „Telegrafului – fundescu „ în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele.D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la „Românul”, binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii „Telegrafului – fundescu „ în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele.Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează „Telegraful” ci pe-un pasaj pe care nu-l citează şi care e următorul:„Şi noi am avea ceva de citat – in contrarium – la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreieşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în România. Fără îndoială amestecătura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii „Pseudo-Românului”.»Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceţi, aluziile la cafeneaua Procope. Aţi văzut în acest pasaj, ceea ce şi este în el, o aluzie la originea dv., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte şi iată de ce.În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici citesc următoarele:
Acolo unde d. Slavici voieşte să facă spirit el devine nesuferit… Stilul parcă, merge pe brânci şi nuvela e atât de lungă încât chiar nemţii au zis că putea să fie mai scurtă….Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului ţărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc.Astfel toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca şi când aţi avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliţi din toate ţările, cu acea suficienţă care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficienţă greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate? Cine eşti? Ceea ce nu puteţi tăgădui a fi, pentru că nu puteţi tăgădui fizionomia, nici o puteţi şterge cu buretele.De aceea v-aţi şi supărat foc pe spusele mele – căci adevărul doare – pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare -, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual.Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizaţi de ieri de alaltăieri, cari privesc toate în ţara aceasta „de sus în jos”. Unul abia sfârşeşte liceul, vine să vânză mărunţişuri şi suliman la Bucureşti, îi merge rău o negustorie şi s-apucă de alta: de negustoria literară.Şi acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.D. N. Xenopulos învaţă doppia scrittura şi alte lucruri atingătoare de negoţ în străinătate, dar, întors aci, s-apucă de negoţ estetic în coloanele „Pseudo-Românului”, judecând iar de sus în jos autori de cari nici nu e în stare să-şi deie bine seama.C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice.•Dar această lămurire ce i-o dau d-nului mai sus citat n-ar avea nici o valoare, căci nu credem ca evreul său fizic, pe care-l drapează fără îndoială cu mai multă eleganţă decât eu partea mea muritoare, să intereseze tocmai mult pe cititor. Această lămurire [î]mi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat şi care-mi pare de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru.Am avut neplăcuta datorie – căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere – de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns – decât cu rare escepţii – de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc.Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân- în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea – bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor.Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă de roşii nu e nici româna de origine, nici asimilabilă măcar? Dovada cea mai strălucită despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevăr de-o stranie, de-o absurdă promiscuitate.Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi şi că această clasă – escepţie făcând de olteni şi ardeleni – e cea mai mare parte de origine străină. De aci abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici.M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.Nu omul in abstracto se mişca în d. C.A. Rosetti în contra boiarilor, ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în „Telegraful”, ci ţiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui Xenopulos îşi dă în coloanele „Pseudo-Românului” un aer de superioritate, luând cam peste picior novelele lui Slavici sau o teorie a lui Maiorescu, ci „jidanul „ din el îşi dă aceste aere. Caracterul – din nefericire – se moşteneşte.Un popor bătrân şi unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărţit de mult şi s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligenţă mlădioasă şi primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizaţii stinse, cu acele resturi în care vertebre şi cranii sunt osificate şi condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moraliceşte slabe şi fără de caracter. Toată viaţa publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligenţa lui sărăceşte şi se usucă. Nu e nici un pericol pentru români de – a – şi asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar un pericol mare de-a asimila rase bătrâne, cari au trecut prin o înaltă civilizaţie şi prin mare corupţie, şi cari în decursul vieţii lor şi-au pierdut pe de-a pururea zestrea sănătăţii fizice şi morale.Şi cum să nu fie aşa? Plebea aceasta e recrutată din Bizanţ, din împărăţia grecească a Răsăritului. Trebuie să-şi reprezinte cineva istoria acestei împărăţii, mia de ani de crime scârboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-şi aducă aminte că era împărăţia în care taţii îşi desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet şi trup erau venale, şi atunci va vedea că nişte cauze cari au durat o mie de ani nu e cu putinţă să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni ce trăia acolo. Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanţ şi până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală. Căci cine nu minte niciodată e natura. Când pune-n două picioare o caricatură, ea ştie foarte bine de ce-a pus-o; şi ceea ce ea fizic condamnă la uriciune e şi moraliceşte urât şi trebuie să culmineze în Tetzis şi în Scarvulis, connaţionali ai celor mai mulţi dintre roşii.Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei rase orice putinţă de onestitate, iar un autor modern vorbeşte astfel despre ea:Grecul nu se bucură în România de nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără escepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală; ceea ce le dă oarecare aparenţă de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulţi escroci, pungaşi, hoţi şi ucigaşi.Cât despre funcţionarul grec, la el e totul de vânzare pentru bani şi sperjuriul nu e pentru el o faptă condamnabilă. dacă evreilor poloni cată să li se conteste orice morală, grecului trebuie să i se conteste şi mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în dicţionarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne şi hoţii la drumul mare se comit mai cu seamă de aceşti oameni şi, fiindcă cei mai mulţi advocaţi sunt asemenea greci, nu se descopere în genere nimic sau, dacă se şi descopere, i se dă drumul hoţului să fugă sau se achitează, pretextându-se că nu se poate proba nimic în privire-i.Grecul începe cu lada de portocale ce le precupeţeşte şi încetează prin a fi dublu şi triplu milionar. În acest timp conştiinţa nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a câştiga această avere, el nu se sfieşte de nici un mijloc şi oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau criminal. (V. R. Henke, Rumanen, pag. 37, 38).•Din cele ce preced d. N. Xenopulos se va fi convins cât de puţin mă poate atinge ori supăra ceea ce spune despre mine.D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. [Î]i pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele „Pseudo-Românului”. Lauda în acel organ, pentru care însuşi numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi şi să cred c-am început a fi de-o teapă intelectuală şi morală cu roşii. Şi aceasta m-ar durea, căci nu ştiu să fi greşit ceva lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a merita o atât de amară pedeapsă. Pentru a mă curăţi de vina de a fi lăudat în organul în care a fost lăudaţi şi cei ce şi-au înfrânt până şi jurământul şi onoarea militară la 11 fevruarie ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange şi să mă închin, recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura şi natura adevărată ca omul.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



CESTIUNEA DUNĂRII [„«NEUE FREIE PRESSE» DE LA 15 APRILIE”] – de Mihai Eminescu [7 aprilie 1882]

„Neue freie Presse” de la 15 aprilie, st. nou, publică următorul articol, din care se vede şi mai mult cât de slabe sunt toate argumentele ce ar putea aduce Austria în favoarea pretenţiilor sale. De altminteri noi nu dăm crezământ celor spuse de „N[eue ] fr[eie ] Presse” sau „Românul”, ci doară numai celor nespuse de asemenea foi:
Ştirea că negoţierile din Paris ale comitelui Wolkenstein cu d. Barrere au avut un rezultat favorabil şi că guvernul francez în curând va ieşi în public, oficial, cu cunoscuta propunere ni se pare că li s-a urcat în cap românilor. Cel puţin aceasta o putem zice de redactorii „Românului”, căci numita foaie se zbate ca un smintit. Ea publică un articol pe care l-am înţelege dacă s-ar fi format o coaliţie europeană spre a răpi României independenţa şi a-i impune vechea dependenţă de Poartă. Când patria se află într-o poziţie desperată, când poporului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât sau să se supuie cu ruşine jugului străin sau să moară cu arma în mână, atunci o foaie poate vorbi astfel cum o face „Românul”. Când însă nu e vorba de altceva decât de instituirea unei comisiuni mixte pentru elaborarea şi supravegherea regulamentului pe Dunărea inferioară, atunci un asemenea esces de patos este cel puţin foarte de prisos. Singur cuvântul „comisiunea” exclude orice element tragic şi „Românul”, care face gălăgie când tocmai nu e timpul, ne aduce aminte de omul care în casa sa zbiară şi strigă ameninţând că se va împuşca pentru că medicul i-a prescris să înghită un hap amar.
Foaia din Bucureşti asigură că România nu va comite o sinucidere. Aşadar primirea propunerei lui Barrere, prin care votul decisiv în cestiuni controversate se dă delegatului Comisiunei Dunărene Europene, este pentru fantazia aprinsă a românilor atât cât o sinucidere. Ciudat mod de a vedea. Nici chiar adoptarea anteproiectului austriac n-ar fi atins independenţa politică şi demnitatea naţională a României. Nici în Anglia chiar cererea Austriei de a avea preşedinţia şi votul preponderant în Comisia Mixtă nu s-a găsit că ar fi nedreaptă sau că ar viola tânăra independenţă a românilor. Acum regretăm că Austria a lăsat în cestiunea dunăreană atât de mult din primitivele sale pretenţii încât mai că nu i-a rămas decât preşedinţia. Avantagiul că Austria, pentru un timp oarecare, poate avea doi representanţi în Comisia Mixtă şi România [î]l va câştiga mai târziu şi apoi Dunărea inferioară, al cărei mal sudic este sârbesc şi bulgar, nu aparţine numai României!
Dacă am voi să luăm în serios articolul „Românului” am trebui să conchidem din el că românii ar avea eroica intenţie să opună la trebuinţă o rezistenţă înarmată instituirei Comisiei Mixte şi, deoarece este de prevăzut că propunerea franceză va fi acceptată de toate puterile, ar trebui să mai deducem că cei din Bucureşti vor răspunde declarând război Europei. Aceasta negreşit că ar fi o tentativă de sinucidere, dar să nu ne fie grijă că guvernul român o va comite. „Românul” asigură că românii nu se vor lăsa să fie vânduţi sau intimidaţi cu nici un preţ. Dar nu li se cere nici una nici alta. De la ei se aşteaptă numai că vor fi aşa de cu minte ca în fine să înţeleagă că nu numai ei singuri pot decide asupra condiţiilor de navigare pe un fluviu care pentru ei, deşi au câştigat Dobrogea, este numai un râu de graniţă.
Dacă „Românul” se plânge contra acuzărilor şi ameninţărilor unor foi austriace faţă cu România, el întru atâta are dreptate, că unele organe oficioase, mai ales ungare, şi-au vărsat focul cam prea energic pentru atitudinea guvernului din Bucureşti în cestiunea dunăreană. Dar o foaie care ea însăşi se pierde într-o violenţă aşa de inutilă n-ar trebui tocmai să se mire că şi altora li se isprăveşte răbdarea. E destul de neplăcut că cererile primitive ale Austriei, sprijinite de alte două mari puteri, au fost înlăturate prin rezistenţa României şi că bunăvoinţa amicală a guvernului austriac, cu care a recunoscut erigerea la regat a României, este aşa de rău răsplătită. dacă se văd cuvinte aspre în organele austriace ele sunt urmarea naturală a cerbiciei cu care România paralizează dorinţele Austriei. Ideea de-a face prin ameninţarea unei ocupări înarmate pe România să cedeze nu s-a dezbătut Ia noi niciodată serios. Cineva nu se bate pentru o comisie şi guvernul austriac dă mai curând cestiunei dunărene o importanţă prea mică decât prea mare. Ea negoţiază, [î]şi scade pretenţiile, arată toată bunăvoinţa de a se înţelege cu toată lumea; cei din Bucureşti însă copiază pe papa persistând cu încăpăţânare asupra unui infaibil non possumus, până în momentul când, în faţa voinţei marilor puteri, totuşi va ceda, pentru că nu va putea face altfel.
Noi suntem departe de a ameninţa pe România, mai curând fiind dispuşi a îndrepta amărăciunea contra politicei austriace, ce n- a ştiut să prevadă lucrurile mai bine. Desigur că pentru comitele Andrassy n-ar fi fost o osteneală supraumană să câştige la Congresul din Berlin o stilizare mai clară şi mai practică pentru art. 55 al Tratatului de pace. Două rânduri ar fi fost de ajuns. Dacă în articolul 55 ar sta expres că navigarea pe Dunărea inferioară să fie supravegheată de o comisie mixtă în care ar trebui să fie reprezentate Austria şi statele riverane, atunci România n-ar avea nici un pretext de a face opoziţie contra Comisiei Mixte. Comitele Andrassy ar fi obţinut fără mare dificultate introducerea acestui adaus în textul Tratatului de pace însă el poate a crezut că cestiunea dunăreană nici nu merita o atenţiune specială. El şi-a concentrat toate puterile să obţie mandatul pentru ocuparea Bosniei. Aceasta, după opinia sa, era o politică mare. Cestiunea dunăreană a considerat-o de un ce prea subordinat decât să se ocupe cu amănuntele ei. A încheia o convenţie comercială cu România fără să întrebe pe Poarta, atunci încă suzerană, i s-a părut o măiestrie diplomatică, dar nu s-a gândit să puie un zăvor rezistenţei României contra apărărei intereselor austriace pe Dunăre. Articolul mai recent al „Românului” reaminteşte iarăşi foarte viu păcatele de omisiune ale politicei externe a Austriei şi de aceea nu-l putem citi cu aceeaşi ilaritate curată pe care desigur o va produce în alţii cari nu sunt interesaţi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ODATĂ APUCÂND”] – de Mihai Eminescu [20 martie 1882]

Odată apucând pe clina unor reforme cari nu ţin seamă nici de datina ţării, nici de aptitudinile poporului, nici de trecut, desigur că onor. d. C. A. Rosetti şi compania sa politică nu se vor opri numai la regularea tocmelelor agricole, ci vor încerca să răstoarne totul cu susu ‘n jos, pentru a ara pământul istoriei române în toate direcţiunile, să nu rămâie nici sâmbure, nici rădăcină din ideile trecutului, pentru ca brazda să fie îndestul de înfoiată şi moale să primească în ea sămânţa nouălor idei… ale republicei.

Se ştie că toate cele în ţara aceasta sunt pentru onor. tagmă, nu lucruri ce-au raţiunea lor de-a fi în chiar natura statului şi a poporului, ci afaceri de combinaţii timporare şi de expedient. Chiar coroana Regelui nu este forma consacrată a existenţei politice a poporului românesc din suta a treisprezecea începând, nu este coroana Basarabilor pe fruntea unui dinast european – ci un mijloc de menţinere la putere a partidului roşu, căci d. C. A. Rosetti declară că e- „republican” şi că e treaba copiilor săi de-a „realiza republica” Coroana există, pentru că onor. părinte ale democraţiei o îngăduie să existe şi o îngăduie pentru că sub eticheta monarhică „trăim în realitate în republică”

Dar dacă însuşi felul nostru de-a fi, chipul de existenţă tradiţional şi monarhic al statului român, e numai o chestie de timp şi oportunitate, cum o fi privind onor. tagmă patriotică celelalte instituţii ale ţării? Magistratura? Cu toate opiniile clare şi esprese ale ţării şi ale organelor ei judecătoreşti, tagma voieşte eligibilitatea ei şi proiectul în cestiune e şi depus pe biroul Camerei. Un proiect voluminos, plin de cârciocuri, menit a face din justiţie unealta de ocară a partidului roşu, o sclavă a patimelor momentane, o îngăduitoare a apetiturilor, o creaţiune a stării timporare de corupţie.

Împărţirea ţării în plaiuri şi ocoale? Un alt proiect de lege şterge cincizeci de plaiuri c-o singură trăsătură de condei. Dar multe din aceste au istoria lor proprie; unele ascund începuturile legendare ale statului român, unele sunt leagănul vechilor şi nouălor noastre oştiri teritoriale şi a eroilor? Ce ‘nsenmează toate acestea în ochii unor oameni pentru care România e numai din întâmplare o patrie, cărora formele ei moştenite nu vorbesc în nici o limbă şi nu au nici un înţeles?

Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la a. 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voieşte a introduce în Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetători şi pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocaţi fără pricini şi banul roşu al văduvei, o fisă pentru jucători de cărţi.

E asemenea vorba ca în locul votului pe colegii să se introducă în mod clandestin sufrajul universal, vorba ca voturile tuturor să fie egale, indiferent fiind de unde-i, cine-i, ce are ori ce ştie fiecare. În locul teoriei de „ român şi român” se erige teoria de „om şi om” în materie electorală, care realizându-se va pune majoritatea în mâna imigraţiunii, încât noi înşine să ajungem poate să fim consideraţi ca străini în ţara noastră strămoşească.

Iată pe scurt tendinţele viitoare ale partidului roşu. Patria un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politiciani, ţara teren de esploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a imigraţiunii din câteşipatru unghiurile lumii.

Şi toate le îngăduim noi, o ţară de oameni, îngăduim ca un venetic să se atingă de tot ce constituie trecutul nostru ~ de tot ce e menit a mănţine caracterul şi unitatea poporului nostru.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



SIGLELE PUBLICAŢIILOR PERIODICE din anii lui Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Siglele sînt preluate din Bibliografia Mihai Eminescu (1866 – 1970). Volumul I. Opera. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 15 – 20, M. Eminescu. Opere VII. Proza literară. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1977, p. 72 – 73 şi M. Eminescu. Opere IX. Publicistica 1870 – 1877. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 59 – 62; M. Eminescu. Opere XI. Publicistica 1880. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p. 13

– 14. Pentru publicaţiile care nu figurează în aceste lucrări s-au întocmit sigle noi. Anii care însoţesc titlurile publicaţiilor privesc perioada cercetată. Publicaţiile „Allgemeine Zeitung”, „Die Presse”, „Deutsche Zeitung”, „Fremden-Blatt”, „Grenzboten” şi „Neue freie Presse” au fost consultate în Biblioteca Naţională (Osterreichische Nationalbibliothek) din Viena.

AAZ „ Allgemeine Zeitung”, Augsburg, 1881

BME „Buletinul Mihai Eminescu”, Cernăuţi, Piatra Neamţ, Rîmnicul Vîlcea, 1930 – 1944

BP „Binele public”, Bucureşti, 1877 – 1881

CL „Convorbiri literare”, Iaşi, 1881

CL- 1 „Convorbiri literare, Iaşi, 1966, 1982

CRO- 1            „Cronica”, Iaşi, 1980

DPR „Die Presse”, Viena, 1881

DREPTUL „Dreptul”, Bucureşti, 1881

DZ „Deutsche Zeitung”, Viena, 1881

ECHINOX „Echinox”, Cluj-Napoca, 1974

F „Familia”, Pesta, 1875

FREM „Fremden-Blatt”, Viena, 1881

GHMC „Gazette hebdomadaire de medecine et de chirurgie”, Paris. 1881

GL „Gazeta literară”, Bucureşti, 1964

GRTB „Grenzboten”, Berlin, 1881

GT „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1881

INDR- 1 „L’Independance roumaine”, 1881

KRZ „Kronstadter Zeitung”, Braşov, 1881

LIB „Liberalul”, Iaşi, 1881

LL „Limbă şi literatură”, Bucureşti, 1965

LUC-B „Luceafărul”, Bucureşti, 1964, 1980 – 1983

LUM „Luminatoriul”, Timişoara, 1881

MANUSCRIPTUM „Manuscriptum”, Bucureşti, 1976, 1980

MO „Monitorul oficial”, Bucureşti, 1881

NFP „Neue freie Presse”, Viena, 1881

OBS „Observatoriul”, Sibiu, 1881

PEL „Pester Lloyd”, Budapesta, 1881

POP „Poporul”, Bucureşti, 1881

PRESA „Presa”, Bucureşti, 1881

RESB „Războiul”, Bucureşti, 1881

RF-2 „Revista de filosofie”, Bucureşti, 1964, 1972

RFR „Revista Fundaţiilor regale”, Bucureşti, 1939 – 1940

RITL „Revista de istorie şi teorie literară”, Bucureşti, 1965, 1980

RL „România liberă”, Bucureşti, 1881

ROM „Românul”, Bucureşti, 1881

ST „Steaua”, Cluj-Napoca, 1977, 1981

T „Timpul”, Bucureşti, 1876 – 1883

ŢN „Ţara noastră”, Sibiu, 1911

TEL „Telegraful”, Bucureşti, 1877 – 1881

TELR „Telegraful român”, Sibiu, 1877 – 1881

TRANS- 1 „Transilvania”, Sibiu, 1982

TRIB-2  „Tribuna”, Cluj, 1961, 1972

UM „Umoristul”, Pesta, 1866

VA-TM  „Vatra”, Tîrgu Mureş, 1975

VE „Viaţa economică”, Bucureşti, 1964

VIIT- 1 „Viitorul”, Bucureşti, 1914

VR- 1 „Viaţa românească”, Iaşi, 1908

VR-2 „Viaţa românească”, Bucureşti, 1983

VRE „Vremea”, Bucureşti, 1943

SFÂRŞIT DE VOLUM

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASEARĂ S-A DESCHIS STAGIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [3 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Aseară s-a deschis stagiunea Teatrului Naţional cu Marion Delorme.

Actorii şi-au recitat bine rolurile. Dar atâta tot. Victor Hugo desigur nu şi-ar fi recunoscut pe nici unul din personajele piesii sale.

Domnii Manolescu, Velescu şi Nottara sunt singurii cari au încercat să se susţie în rolurile d-lor, dar mai trebuia încă mult…

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PRINTR-O INDISCREŢIUNE…”] – de Mihai Eminescu [16 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Printr-o indiscreţiune a oficiilor telegrafice din Ungaria sau a cine ştie cui, ziarul unguresc „Egyetertes” a ajuns în posesiunea următoarei depeşe, adresată de împăratul Rusiilor cătră împăratul Austriei:

  1. Majeste l’empereur d’autriche, Miskolez.

Petersbourg, septembre 12

Le télégramme de félicitation que tu as bien voulu m’adresser ŕ l’occasion de ma fęte m’a vivement touché et je t’en remercie de tout mon coeur.

J’ai été trčs heureux de revoir l’empereur Guillaume, l’ami vénéré auquel nons attachent les liens communs de la plus intime affection

Alexandre

Autenticitatea textului acestei depeşe nu se contestă de ziarele oficioase. Mai contestat este însă cuprinsul unei a doua depeşe, pe care a adresat-o cu trei zile mai târziu baronul Haymerle, ministrul de esterne, suveranului său. Ea ar fi având următorul cuprins:

Contele Kalnocky [î]mi telegrafiază următoarele: D. de Giers, pe care tocmai [î]l văzui, pare foarte mulţumit de impresiunile reciproce ale întrevederii de la Danzig.

Împăratul Alexandru s-a întors cu sentimente întărite de liniştire şi satisfacţiune interioară.

Înţelepciunea şi neaşteptata moderaţiune a vorbelor principelui de Bismarck au făcut mai cu seamă un bun efect asupra împăratului şi a d-lui de Giers şi i-a liniştit prin asigurarea că-n nici o direcţiune nu urmăreşte decât scopuri pacifice. Împăratul Wilhelm au comunicat vorbele M. Voastre despre împăratul Alexandru rostite la Gastein şi au adaos că vede în ele cu bucurie o confirmare a cunoscutelor sentimente amicale ale M. V. Apostolice.D. de Giers constată că, după ce în realitate nu există pe terenul politicei esterioare nici o cestiune de natură de-a inspira teamă, conversaţiunea a avut de obiect mai cu seamă combaterea pericolului socialismului şi aci principele Bismarck a recomandat mare precauţiune şi moderaţiune în recomandarea de măsuri internaţionale. D. de Giers zice că cea mai însemnată lature a călătoriei de la Danzig a consistat în intenţia ce-o are ţarul de-a manifesta în mod neîndoielnic faţă cu toată Rusia voinţa sa de-a urma o politică conservatoare şi pacifică.

Haymerle

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




SUFRAJUL UNIVERSAL – de Mihai Eminescu [2 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Extragem dintr-un important articol al d-lui Emil Zola, publicat în „Figaro”, următorul pasaj:

Desigur, principiul sufrajului universal părea inatacabil. E singurul utilaj al guvernului de o logică absolută. Închipuiţi-vă o naţie ai cărei cetăţeni sunt toţi egali de înţelepţi şi instruiţi. Ei se întrunesc tot la trei sau la patru ani,

deleagă puterea acelora dintre ei pe care îi ştim cei mai capabili de a o exercita. Nimic mai simplu în teorie, nimic mai omeneşte drept.

Dar răul e că teoria se slăbeşte îndată ce trece la aplicaţie. Un popor nu e o adiţie a cărei ţifre sunt toate valabile. De aci, dând aceeaşi valoare fiecărui cetăţean, se introduce în totalitatea cauzelor erori enorme cari viţiază operaţia întreagă. Într-un cuvânt, din momentul în care oamenii intervin cu nebuniile şi infirmităţile lor, logica matematică a sufrajului universal e distrusă, nu rămâne decât un gasis abominabil. Asta nu mai e ştiinţă, e empirism, şi încă din cele mai zdruncinate, din cele mai periculoase.

Iată pentru ce toate spiritele ştiinţifice ale acestui secol s-au arătat pline de ezitaţiune şi de neîncredere înaintea sufrajului universal. Vorbesc de filozofii noştri, de savanţii noştri, de aceia cari proced prin observaţie şi experienţă. Ei nu vor să ştie de absolut, studiază pe om afară din dogme şi cred că inegalitatea fiziologică nu există, că un om nu plăteşte mai mult decât altul, că e aici o eliminaţie continuă şi necesară aproape a unei jumătăţi din umanitate. Astfel că sufrajul universal nu mai e o realitate bazată pe adevăr, ci<că> devine o idealitate ce se sprijină pe concepţiunea religioasă a unei egalităţi între spirite. Teribilii noştri intransigenţi, ateii noştri se îndoiesc ei oare să sunt simpli catolici când cheamă la scrutin până şi idioţi şi guşaţi?

Uitaţi-vă la Littré, uitaţi-vă la d. Taine şi la d. Renan, priviţi pe toţi aceia cari s-au încercat să aplice formula modernă a ştiinţelor noastre la politică: ei se dau înapoi dinaintea ideei de a da guvernul în mâinile naţiunii întregi, căci elementele nu li se par destul de hotărâte, căci observaţia şi experienţa le-au arătat inegalităţile ce produce lucrarea selecţiunii în fiecare popor, căci în fine ei nu vor să se arunce într-un empirism care duce drept la şarlatanismul mediocrilor şi al ambiţioşilor.

Iată ce trebuie să se stabilească net: sufrajul universal n-are, în el nimici ştiinţific, e cu totul empiric. Cu masa considerabilă a alegătorilor noştri neliteraţi, cu neruşinatele traficuri ale unora şi cu prostia altora este totdeauna cu neputinţă a şti ce va ieşi din scrutin. Totalul operaţiunii este orişicând falsificat, niciodată adevărul nu se va obţine fiindcă este adevărat. Candidaţii cari merită a fi aleşi sunt reduşi a uza de aceleaşi manopere şirete ca şi candidaţii cari n-au nici un cuvânt a fi. Într-un cuvânt principiul superb al suveranităţii poporului dispare, nu rămâne decât bucătăria murdară a unei gaşte de oameni fără căpătâi cari se serve de sugrajul universal pentru a-şi împărţi ţara precum se serveşte cineva de un cuţit spre a spinteca un pui.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„MOŢIUNEA VOTATĂ… „] – de Mihai Eminescu [12 iunie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Moţiunea votată la 4 iunie în Senat căreia i-a căzut jertfă d. Slăniceanu ar fi trebuit să se întinză şi asupra altor miniştri de război, precum şi asupra altor cabinete prezidate de d. Ioan Brătianu în cele patruzeci de combinaţiuni de până acum.

Votul dureros prin care s-a lovit, după opinia „Românului”, un ministru onest ar fi trebuit să lovească şi pe alţi miniştri tot oneşti, cari de la 1877 încoace au fost în fruntea administraţiei războiului.

Iată dar un şir întreg de furnituri cari cad sub categoria celei lovite dureros de Senat şi pe cari le recomandăm Adunărilor şi sub cabinetul Cernavoda – Chiustenge.

  1. În anul 1877, aprilie 16, s-a contractat cu antreprenorul Stockfisch 10 000 perechi cizme. S-au primit numărul de 4093 cu scăzământ de 2 lei sau 8 186 lei din valoarea contractului de 140 000 lei.
  2. Tot în anul 1877 s-a încheiat contractul cu Littmann pentru capele, cari s-au primit cu un scăzământ de 76 bani una sau în total un scăzământ de 3020 lei şi 25 bani din valoarea contractului de 10 067 lei, 50 bani.
  3. În august 1877 s-a contractat cu Em. Rosenthal 15000 saci de pânză cari s-au primit cu un scăzământ de 5 bani de fiecare sau 750 lei din valoarea contractului de 10 200 lei.
  4. În septemvrie 1877 s-au contractat cu, Mendel şi Gottlieb 20000 perechi cizme din cari s-au primit 6000 cu scăzământ de doi lei perechea şi 8000 scăzute cu 3 lei perechea sau în total scăzământ de 36 000 lei din valoarea contractului de 278 000 lei.
  5. În septemvrie 1877 s-a comandat (fără contract) lui M. Littmann 100 corturi ofiţereşti şi s-au primit cu un scăzământ de 330 lei din valoarea de 11 000 lei.
  6. În decemvrie 1877 s-a contractat cu Löw 10 000 iţari, 10 000 mantale de dorobanţi, 6000 metri postav castaniu, 8000 metri postav ser şi 5000 pături de cai. Toate acestea s-au primit în aprilie 1878 cu un scăzământ de 13 300 lei din valoarea contractului de 581820 lei.
  7. La 22 decemvrie 1877 s-a contractat cu Em. Rosental 1662 metri postav roşu, 344 786 nasturi cari s-au primit cu un scăzământ de 50 bani la metru de postav roşu sau 831 lei din valoarea contractului de 33 028 lei 30 bani.
  8. În mai 1877 s-au contractat cu d. Alcaz efecte In valoarea de 499 940 lei şi i s-a făcut un scăzământ de 6 720 lei 10 bani.
  9. În august 1879 s-a contractat cu Rosenthal pânză cenuşie şi civită în valoare de 55 302 lei 78 bani şi i s-a făcut un zăcământ de 2 105 lei.
  10. Tot în august 1879 s-au contractat cu Löw postavuri colorate în valoare de 38 146 lei 98 bani şi i s-a redus cu 992 lei 72 bani.
  11. În ianuarie 1880 s-a contractat cu Tausig 12200 bluze în valoare totală de 73 950 lei şi s-a redus cu 8 169 lei 20 bani.
  12. În noiemvrie 1879 s-au contractat cu d. Alcaz postavuri, efecte etc. în valoare de 757187 lei 75 bani. La predare, unele obiecte neîndeplinind condiţiile contractului li s-au respins de comisie primirea lor. Cu toate acestea efectele au fost primite fără reducere.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CAMERA A LUCRAT…”] – de Mihai Eminescu [25 februarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Camera a lucrat ieri în secţiuni. Pentru astăzi sunt înscrise la ordinea zilii mai multe interpelări, între cari şi a d-lui Nicolae Ionescu în privinţa cestiunii Dunării. Sunt înscrise asemenea mai multe proiecte de lege de alipiri şi dezlipiri de comune şi de sporiri de taxe comunale, apoi proiectul de lege pentru învăţământul agricol, proiectul de lege pentru vânzarea bunurilor statului în loturi şi raportul comisiunii pentru cercetarea socotelelor statului pe anii 63, 64, 71 – 74. Dezvoltările celor cinci interpelări şi discuţiile la cari vor da loc vor ocupa desigur toată şedinţa. D. I. Ionescu a rugat biroul să pună numaidecât la ordinea zilii proiectul de lege pentru vânzarea domenielor şi răscumpărarea embaticurilor. D. prim ministru se asociază cu cererea d-lui I. Ionescu, deoarece sunt multe petiţiuni la minister din partea locuitorilor cari ar voi să cumpere locuri şi guvernul nu le poate da satisfacere până ce nu va fi votat acel proiect de lege. Biuroul promite a satisface cererea d- lui I. Ionescu. D. Ciupercescu cere ca o dată cu aceasta sa. se pună la ordinea zilii şi proiectul de lege care prevede penalităţi contra celor ce ar interpune numele lor la cumpărări de proprietăţi pentru a servi pe cei ce nu ar avea drept de cumpărare. Se ştie că raportorul acestui din urmă proiect, d. C. Cerchez, lipsea de mai mult timp în concediu ; d-sa s-a întors şi şi-a depus raportul, aşa că proiectele vor veni în dezbatere unul imediat după celălalt. Proiectul al cării raportor este d. C. Cerchez este propus din iniţiativa parlamentară.

La Senat s-a urmat ieri dezbaterea asupra proiectului de lege sanitară. D. Petre Grădişteanu a anunţat guvernului o interpelare asupra întârzierii promulgării proiectului modificator a art. 409 şi 410 din procedura civilă, votat de amândouă Corpurile.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




VICTOR HUGO – de Mihai Eminescu [21 februarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Serbarea din Paris în onoarea lui Victor Hugo s-a petrecut în cel mai strălucit mod. La această ovaţiune au luat parte peste 300 000 de oameni. Bătrânul poet, din fereastra locuinţei sale, a ţinut un discurs în care a ridicat în cer Parisul.

Te salut, Parisule, a zis Victor Hugo, oraş gingantic, nu în numele meu, căci eu sunt nimic, ci în numele tuturor cari trăiesc, gândesc, iubesc şi speră în această lume. Ceea ce a fost Atena pentru anticitatea greacă, Roma pentru cea romană, astăzi este Parisul pentru Europa, pentru America, pentru toată lumea civilizată. Astfel eu, un simplu călător, care are numai o parte a sa din dreptul comun, te salut, oraş sacru, cu iubire în numele tuturor oraşelor Europei şi Americei şi a lumii civilizate, de la Atena până la New-York, de la Londra până la Moscva şi în numele tău, Romo, şi în numele tău de asemenea Berlinule !

Când a făcut menţiune de Berlin vocea lui Victor Hugo se înăbuşise. El şi-a acoperit ochii cu mânile şi a început să plângă. Puţini şi-au putut stăpâni lacrimele.

Locul natal al poetului i-a trimis următoarea adresă:

Oraşul Besanşon salută cu mândrie pe poetul în care n-a mai rămas nimic uman şi al cărui geniu, după ce a creat capodopere în timp de şaizeci de ani, luminează mai puternic şi mai roditor decât oricând, pe răzbunătorul crimei din decembre, pe elocintele şi infatigabilul apărător al tuturor celor persecutaţi, pe apostolul a orice progres, pe profetul care pune tot mai aproape în vederea ochilor noştri celor transportaţi perspectiva unui viitor de fericire generală, de justiţie universală şi de fraternitate!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASEARĂ LA TEATRUL NAŢIONAL…”] – de Mihai Eminescu [29 ianuarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Aseară la Teatrul Naţional s-a reprezentat pentru întâia oară piesele: Moartă şi vie, comedie în 3 acte, traducţie ; Scânteia şi Puiculiţa, comedii în cîte un act.

Abstracţie făcând de oarecari mici stângăcii, piesele au fost bine interpretate. În prima piesă d. Iulian şi d-na Romanescu au avut câteva momente de naturaleţă admirabile. Traducţia acestei piese ar fi putut fi mai bine îngrijită. Sfârşitul ei nu prea e natural; ni se pare că în franţuzeşte mai e şi actul al patrulea. Public a fost nici mult, nici puţin.

Observam numai onor[atei] direcţiuni a teatrului că Scânteia e cam obscenă.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„POIMÂINE, DUMINECĂ…”] – de Mihai Eminescu [7 ianuarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Poimâine, duminecă d. Frantz Schipek va da un concert în sala Ateneului cu binevoitorul concurs al d-rei Saegiu, al d-lor Vasilescu, Dimitrescu, Weineter, Ferdinand, H. Schipec, Faust şi al corului Societăţii de Gimnastică (Turn – Verein).

E o datorie din partea publicului bucureştean de a da concursul său acestui eminent artist, care, slăbit de zdruncinările vieţii artistice, nu poate în stagiunea aceasta să se îngajeze nicăieri, pentru că trebuie neapărat, după povaţa doctorilor, să se odihnească câtva timp.

Schipec a lucrat mult !a dezvoltarea muzicei naţionale şi azi, când are trebuinţă de ajutor, nu credem că publicul i-l va refuza, mai cu seamă că, abstracţie chiar făcând de numele artistului, programa acestui concert o foarte variată.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASEARĂ, DUMINICĂ…”] – de Mihai Eminescu [13 ianuarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Aseară, duminică, s-a reluat după câteva zecimi de ani o piesă din vechiul repertoriu al Teatrului Naţional, Aladin sau Lampa fermecată, cu muzica lui Wachmann, muzică de o gingăşie şi de o frescheţă ce a rezistat în mare parte anilor ce a trecut peste dânsa. Costumele şi punerea în scenă relativ destul de bună; execuţie mediocră.

1 Text corupt: între Barthelemy şi oştile tipograful a omis un segment de text.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„AM PUBLICAT ÎN NUMĂRUL TRECUT…”] – de Mihai Eminescu [11 ianuarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Am publicat în numărul trecut atât textul notei otomane cât şi amănunte în privinţa părăsirii proiectului de arbitraj; astăzi aceasta pare a fi un fapt îndeplinit. Foile din străinătate analizează circulara prin care guvernul otoman propune de-a regula diferendul cu Grecia prin mijlocul unor noi negoţieri ce ar fi să se deschidă la Constantinopol. Documentul acesta, cum am văzut, este conciliant şi a trebuit să facă o impresiune bună asupra cabinetelor; faţă cu Grecia însă tonul său este foarte energic şi este evident că circulara franceză a contribuit mult la această atitudine a Porţii. Negreşit că a doua zi după conferenţa din Berlin Poarta n-ar fi cutezat să arunce asemeni acuzaţiuni, cari în parte ar fi recăzut chiar asupra cabinetului ale căror rezoluţiuni păreau a justifica pretenţiunile grecilor. Cum se vede, diplomaţii turci s-au folosit de interpretarea dată de d. Barthelemy 1 oştile Greciei provocate în opinia publică şi în cercurile diplomatice prin atitudinea vre [g]atului elen. Protocoalele acestor conferinţe nu mai au decât o valoare curat istorică. Mediaţiunea europeană are să se exercite asupra unui alt teren şi poate, cum se speră, cu mai mult succes. Grecii ar face bine să-şi modereze aspiraţiunile pe cari le-au crezut consacrate prin deciziunile Europei. Cu cât ei vor pune mai multă încredere în bunăvoinţa puterilor cu atât ele se vor crede mai mult datoare a regula litigiul spre satisfacţiunea poporului grecesc.

Se crede în genere că, în cazul în care propunerea turcească s-ar primi de puteri şi s-ar deschide prin urmare la Constantinopol o conferinţă a ambasadorilor, tranzacţia va căuta să se facă în următorul chip: Puterile, renunţând la graniţa dată de Conferinţa din Berlin, şi Turcia, renunţând la graniţa stabilită prin nota turcească de la 3 octomvrie trecut, ar fi vorba să se găsească o linie intermediară, acceptabilă şi din partea Turciei, şi din a Greciei. Atârnă însă, precum observă foile străine, numai de Turcia ca această nouă graniţă să poată fi trasă de noua conferinţă. Dacă Turcia va fi cuminte, dacă va propune sau va admite o linie de graniţă acceptabilă, cestiunea va fi rezolvată. Dinaintea unei soluţiuni hotărâte între Poartă şi toate puterile, Grecia va trebui neapărat să se încline. Hotărârea aceea va avea prea mare autoritate şi Grecia va câştiga astfel fără luptă, fără să-şi pună existenţa într-un joc al cărei sorţ i-ar fi atunci hotărâtor nefavorabil, încât nu e de îndoit că propunerea făcută de Poartă, dacă numai va fi sinceră, este cea mai nemerită soluţiune a cestiunii greco – turceşti.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




ALEGERILE ÎN FRANŢA – de Mihai Eminescu [3 ianuarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Lunea trecută era ziua fixată pentru alegerile în consiliul comunal din Paris. Pentru cele 80 de mandate cari sunt de dat s-au anunţat 211 candidaţi, dintre cari unul, cizmarul Gaillard – cunoscut ca arhitect al baricadelor Comunei – şi-a pus candidatura în două cartiere deodată. Candidaţii se împart în 109 republicani, cari, deşi partea cea mai mare este foarte radicală, recunosc încă cel puţin ca legitimă ordinea existentă, 58 socialişti, anarhişti sau colectivişti, 3 lucrători şi 41 reacţionari de toate nuanţele. Din cei 80 de membri ai ultimului consiliu municipal se prezintă 73. Se crede că mai mult de jumătate din ei vor fi realeşi, iar restul va fi înlocuit sau prin persoane de aceeaşi direcţiune sau prin comunarzi ca Trinquet, Protot etc. În fine, spre a corespunde dorinţei exprimate de domnişoara Louise Michel, în lista candidaţilor intransigenţi se află şi un răposat, anume Nourrit, un revoluţionar de la 1848 care în revolta din iunie a participat la omorârea generalului Brea şi, fiind deportat, a murit acum câţiva ani la Cayenne.

Ultima depeşă din Paris aduce rezultatul alegerilor municipale. Cei mai mulţi membri republicani conservatori din consiliu a fost realeşi. Nu s-a ales nici un amnistiat sau vreunul dintre foştii membri ai Comunei. „Aşadar Parisul e mai puţin roşu de cum s-ar fi putut crede”, zice o foaie vieneză.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„SUB TITLUL BLANQUI, PIETRARU ET C-IE…”] – de Mihai Eminescu [3 ianuarie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Sub titlul Blanqui, Pietraru et C-ie „L’Independance roumaine” scrie următoarele:

Nimic mai original decât articolele apocaliptice pe care „Românul” le consacră de câteva săptămâni atentatului comis în contra d-lui Brătianu. Toată lumea a uitat această faptă a unui maniac nenorocit, care avea de complici pe nişte mizerabili ce nu aparţineau nici unui partid, nici unei opinii politice din ţară. Nimeni n-a crezut că poate profita de un eveniment izolat, reprobat de toţi oamenii oneşti. Numai „Românul” singur continuă a căuta în el tot soiul de lucruri. El se ‘ntreabă cine a încurajat pe Pietraru şi pe complicii lui la complotarea şi executarea atentatului. El apelează la toate partidele, la toţi cetăţenii, pentru a-l descoperi pe acel cineva, căci, zice el, societatea toată e ‘n primejdie. Ce straniu spectacol! D.C.A. Rosetti, marele agitator, devenit om al ordinei. Când dracu ‘mbătrâneşte se face sihastru. Cum, d-le prezident al Camerei, d-ta, care ai organizat atâtea comploturi şi revoluţii de cari te mândreşti, chemi lumea în ajutor pentru a descoperi pe instigatorii crimei Pietrarului? Dar n-ai nevoie să-ţi dai atâta osteneală; dacă mergi să-i cauţi aşa de departe e pentru că te-ai obicinuit aşa de mult a trăi într-o atmosferă de agitaţie încât nu ‘nţelegi că ideile subversive ce le- ai favorizat toată viaţa s-ar fi putut cândva întoarce contra dumitale. Toată lumea ştie că d. Brătianu şi marele pontifice din Strada Doamnei nu sunt decât unul ş-acelaş. Cu ce drept cer cei de la „Românul” ca naţiunea întreagă să se ocupe cu descoperirea unor comploturi imaginare, pe când ideile cari au dat naştere tuturor acestor extreme sociale sunt şi azi împărtăşite de cei de la „Românul”? Vor poate să păstreze pentru ei monopolul comploturilor şi se ‘ngrozesc de-a fi găsit trişti şi palizi imitatori? Am fi ademeniţi a crede una ca asta când citim „Românul” de miercuri 24 decembrie, în care pe de o parte se stigmatizează asasinatul politic, iar pe de alta se face o adevărată apoteoză lui Blanqui. Am înţelege câteva cuvinte simpatice din partea d-lui C. A. Rosetti în memoria unuia din coreligionarii săi politici, cu atât mai mult cu cât despre morţi şi-n faţa unui mormânt nu se zice decât bine. Dar cuvintele pe cari „Românul” le consacră lui Blanqui nu se adresează numai persoanei răposatului cel mai [cu] seamă ideilor lui. Judecaţi după concluzia articolului în cestiune, pe care iat-o;

„Privit în întregul vieţii sale de lupte şi de suferinţe Blanqui ne apare, de departe, cu caracterul său antic, ca personificarea dorului arzător ce există în sufletul tuturor acelora cari suferă de inichităţile societăţii de astăzi şi cari se sacrifică pentru mântuirea ei, luptând în de lungul vieţei lor pentru ideile în care au o credinţă nestrămutată. El a fost dintre aceia cari nu au decât o idee – o idee mare – şi care păşesc la realizarea ei prin calea cea mai dreaptă, crezând că societatea se poate preface într-o singură zi. Chiar acei cari nu împărtăşesc ideile lor, chiar acei cari cred că trebuie trude multe, timp mult şi lupte îndelungate spre a îndrepta societatea şi a îmbunătăţi soarta omenirei, chiar aceia sunt siliţi a admira în Blanqui devotamentul fără margini şi rectitudinea unei vieţi care nu a ştiut ce e slăbiciunea.”

Prin urmare diferenţa între cei de la „Românul” şi Blanqui consistă numai într-o cestiune de timp şi de oportunitate. Şi cei din Strada Doamnei ar suferi asemenea inichităţi din partea societăţii de astăzi şi ei ar fi gata a se sacrifica pentru mântuirea ei, dacă n-ar fi la putere. N-aveţi decât să recitiţi manifestul lui Pietraru şi veţi afla în el aproape textual aceleaşi fraze.

E din aceeaşi şcoală.

Tristă perspectivă pentru România când în ochii prezidentului Camerii viitorul ce ne aşteaptă e de a ajunge să practicăm ideile lui Blanqui! Cei cari găsesc că ideile fondatorului foii „Ni Dieu, ni Maître” sunt ideile prin cari se va reforma omenirea sunt astăzi la putere. Dar s-a schimbat într-un mod singular; îndopaţi şi îmbuibaţi, îngrozindu-se ei înşişi de mijloacele pe cari le-a întrebuinţat pentru a ajunge, cheamă azi societatea în ajutorul lor. Aceeaşi societate pe care au batjocorit-o, pe care au căutat şi vor căuta încă a o răsturna când nu vor mai fi în poziţia de a o esploata.

Însă opinia publică nu se mai mişcă: elucrubaţiunile „Românului” se citesc dând din umeri şi zicând ; „Ia fugi d- acolo! Te ştim ce poamă eşti!”.

Societatea română e bolnavă, adevărat, dar boala nu vine de jos, ci de sus. Cu alte cuvinte, revoluţionarii, importatorii tuturor ideilor subversive, sunt la putere, pe când masa naţiunii e plină încă de idei sănătoase. Astfel cangrena nu e acolo unde „Românul” are aerul de-a o căuta. N-are nevoie să meargă atât de departe pentru a găsi pe autorii morali ai atentatului. Între Pietraru şi apologiştii lui Blanqui nu e decât, o deosebire pe care am numi-o ierarhică. Cel dendâi a voit s-asasineze un om şi va fi pedepsit; cei din urmă asasinează o societate întreagă şi li se dau recompense naţionale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




PARLAMENTUL ENGLEZ – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Iată discursul reginei prin care s-a deschis Parlamentul englez:

Milorzilor şi Domnilor,

V-am chemat mai curând decât de obicei de la afacerile D. V. pentru că afaceri de o urgenţă particulară reclamă examinarea D.V. Relaţiunile mele cu puterile străine continuă a fi amicale. Cestiunea sulevată în privinţa frontierii dintre Turcia şi Muntenegru s-a rezolvat. Acum puterile au început negocieri cu scop de-a determina linia de frontieră între Turcia şi Grecia. Câteva clauze importante din Tractatul de Berlin cari au rămas neîmplinite continuă a fi obiectul atenţiunii mele celei mai serioase.

O revoltă în Transvaal întâmplată de curând mi-a impus datoria de-a lua măsuri pentru prompta restabilire a autorităţii mele şi- a făcut să se lase la o parte pentru un timp orice proiect cu scop de-a asigura colonilor europeni acel deplin control asupra afacerilor lor locale ce doream să i-l confiem fără a prejudeca interesele populaţiilor indigene. Regret că războiul se continuă în Basutoiand, cu toate sforţările guvernului colonial de la Cap. Voi simţi o mare satisfacere dacă se va prezenta o bună ocazie pentru mine de-a lucra prin mijloace amicale spre a restabili pacea. Războiul din Afganistan s-a terminat şi afară de trupele din Candahar toată armata a fost rechemată dincoaci de frontiera Indiei. N-am intenţia de-a face permanentă ocuparea Candaharului, dar situaţia încă puţin sigură a ţării şi dificultatea de-a stabili un guvern indigen m-au forţat de-a amâna rechemarea armatei ce ocupă poziţia în cestiune.

Vi se vor prezenta documentele privitoare la diferite subiecte la cari am făcut aluzie, precum şi corespondenţa relativă la bugetul armatei din India. Domnilor din Camera Comunelor, bugetul anului viitor va fi în curând elaborat şi prezentat D. V. Milorzilor şi Domnilor, s-a putut constata o ameliorare graduală, dar puţin rapidă, ce e drept, a comerţului ţării şi putem spera pentru acest an venituri mai mari decât am crezut la început. Prevestirile ce vi le-am făcut despre o micşorare a mizeriei din Irlanda s-au realizat graţie unei recolte abundente, însă regret a vă spune că condiţiunea socială a ţării a primit un caracter alarmant. Crimele agrarie au fost mult mai numeroase ca în anii trecuţi. Atentatele în contra vieţii oamenilor nu s-au comis în proporţia celorlalte delicte, dar pot adauge că, spre a proteja persoanele, s-au făcut sforţări fără precedente cu concursul poliţiei sub direcţiunea puterii executive. Am a semnala şi alte inconveniente, cari iau proporţiuni şi mai mari. În ceea ce priveşte aceste fapte regretabile justiţia a fost pusă în imposibilitate de – a – şi procura probe şi astfel s- a stabilit în diferite părţi ale ţării un sistem întins de terorism ce a paralizat aproape în mod egal exerciţiul drepturilor particulare şi împlinirea datoriilor civile. În faţa unei stări de lucruri noi din diverse importante puncte de vedere şi, apoi, lipsindu-mi precedentele după care să mă pot conduce, am crezut de cuviinţă de-a uza de puterile ordinare pe cari legea mi le conferă înainte de-a cere altele noi. Însă demonstraţiunea insuficienţei lor, ce rezultă deplin din situaţiunea actuală a ţării, mă determină a vă face cunoscut că vi se vor prezenta propuneri având de obiect să-mi conferiţi puterile adiţionale necesare *** ci şi a face ca supuşii mei să se bucure de protecţia vieţii lor, a proprietăţii şi a libertăţii lor de acţiune. În privinţa obligaţiunilor primordiale de care am vorbit doresc, ca şi în trecut, a urmări supresiunea nemulţumirilor şi opera progresului legislativ, în Irlanda ca şi în Marea Britanie. Actul agrariu de la 1870 pentru Irlanda a fost sorgintea unor mari binefaceri. Fără a diminua importanţa sau a tulbura fundamentul proprietăţii, cu toate acestea din unele puncte de vedere şi mai ales sub influenţa anilor răi din urmă, protecţiunea acestui act n-a fost suficientă fie în Ulster, fie în alte provincie. Vă recomand dezvoltarea progresivă a acestor pricipie conform cu trebuinţele Irlandei întru cât priveşte relaţiunile proprietarului [şi ale] posesorului şi făcând sforţări eficace spre a da, graţie achiziţiilor de pământ, la o parte mai mare de populaţie un interes permanent pentru proprietatea solului. Această legislaţie va cere, pentru scopul propus, ca toate obstacolele ce provin din restricţiunile relative la dreptul de proprietate să fie înlăturate şi în acelaşi timp să se acorde o securitate convenabilă intereselor angajate. Vi se va supune un proiect de lege relativ la înfiinţarea unei admnistraţii de comitate în Irlanda bazată pe principiul reprezentativ şi tinzând prin redactarea sa la un scop îndoit, de-a confirma controlul poporului asupra cheltuielilor şi a satisface o necesitate şi mai urgentă a dezvoltării obiceiurilor de autonomie locală. Vi se vor supune proiecte de legi pentru aboliţiunea pedepselor corporale în armată şi în marină. Veţi fi chemaţi a examina oarecari măsuri tinzând la o reforma ulterioară a legii asupra falimentelor, precum şi un proiect pentru conservarea râurilor şi a precauţiunilor de luat în contra inundaţiilor ; pentru revizuirea organizării şcoalelor şi-a ospicielor subvenţinate în Scoţia; pentru renoirea legii care a stabilit secretul votului; în fine pentru represiunea actelor urâte de corupţie cari din nenorocire s-au comis în câteva oraşe cu ocazia ultimelor alegeri generale. Am încrederea că lucrările D. V., cari vor fi şi mai grele decât altă dată, vor fi conduse de Provedinţa divină astfel încât să realizeze fericirea poporului meu.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CU PATERNITATE INCERTĂ – [„ESPOZIŢIA INDUSTRIALĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Espoziţia industrială a societăţii Concordia Română nu rămâne deschisă decât în cele dendâi opt zile ale lunei ianuarie 1881. Deşi modestă ca toate începuturile, deşi deschizându-se într-un timp în care concurenţa fabricatelor străine a desfiinţat vechea industrie de casă a poporului nostru, ea totuşi cuprinde unele elemente preţioase cari o fac vrednică de-a fi vizitată de publicul capitalei. Ceea ce credem că merită toată atenţia sunt obiectele manufacturate, de-o confecţie curat europeană şi capabile de-a susţine concurenţa manufacturii străine. In această privire am putea releva mai cu seamă încălţămintele şi pălăriile. Amândouă ramurile, deşi nu bat la ochi prin o mulţime extraordinară de obiecte expuse, se disting însă prin extrema îngrijire şi prin eleganţa cu cari sunt lucrate exemplarele. Din natura obiectelor expuse se poate constata că meseriaşul român are o înclinare hotărâtă pentru lucrări de lux. Rezervându-ne plăcuta datorie de-a reveni cu de amăruntul asupra expoziţiei şi de-a lua pe rând deosebitele categorii de obiecte espuse, ne mărginim până atunci a repeta invitarea ca publicul să profiteze de scurtul timp cât mai rămâne deschisă, pentru a o vizita. Datorită unei lăudabile iniţiative private, ea suferă în adevăr de scăderile întreprinderilor de asemenea natură, de mărginirea mijloacelor pecuniare cari i se puteau pune la dispoziţie, de restrângerea *** 1, de lipsa de estensiune a propagandei ce se putea face pentru ea. Dar, abstracţie făcând de aceste scăderi naturale, ea totuşi ne dă un tablou aproximativ de ceea ce-ar putea deveni industria în România dacă s-ar bucura de-o legitimă protecţie faţă cu producte similare străine.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„O, EUFEMISM!…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

O, eufemism! Fericirea nerozilor şi scăparea viclenilor, cine te-a inventat a inventat forma în care se ‘mbracă laşitatea omenească, lipsa de convingeri limpezi, felonia.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„VULPEA LUI DONICI…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Vulpea lui Donici a venit odată în adunarea generală convocată de regele leu, îmbojorată la cap şi legată la gât.

–           Ce ai, o întrebă prietenul lup, pare ca nu ţi-i tocmai bine?

–           Ce să am, vere lup? Am avut un conflict, dacă conflict s-ar putea numi, o ne-nţelegere, o gratuită presupunere din partea unui vecin.

–           Te-o fi bătut, maică, zise lupul.

–           Aş! nu. Esplicări france şi conforme realităţii s-au dat şi ne ‘nţelegerea a dispărut.

O, eufemism! Tu faci din negru alb şi din alb negru, tu faci din o injurie… o mică neînţelegere, tu faci din o ruşinoasă umilire, din târârea pe pământ a unor târâtoare, o esplicare… francă!

Dar oare ce ton ar fi trebuit să aibă scuzele de patru ori emendate şi adaose ale cabinetului Brătianu, pentru a merita şi din partea „Românului” epitetul de umilire, pentru a înceta de-a fi numai o esplicare francă? Se găseşte în limbajul diplomatic o coardă şi mai jos pe care d. Stătescu şi-ar fi putut miorlăi jalnicele păreri de rău?

Şi toată această, umilire pe ţară, toată îngenunchearea aceasta numai pentru a rămânea la putere! Suntem de mai nainte siguri că daca, în faţa conflictului deschis, ministeriul şi-ar fi reparat greşala prin retragere nici un urmaş al lui n-ar fi fost obligat de-a coborî atât de jos pe scara espresiilor de impotentă linguşire precum au făcut-o roşii. Astăzi ling mâna pe care vreau s-o muşte. Şi dacă ar linge-o ei înşii n-ar fi nimic. Dar îngenunche ţara la acest act de estremă umilinţă.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CA SĂ REZULTE CEVA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ca să rezulte ceva de-aci puterea vecină va trebui să mănţie miniştri şi deputaţi în Bucureşti pe lacheii pe cari i-a decorat şi cărora le-a dat titluri. Voiţi bună înţelegere, domnule conte? Bună înţelegere voim şi noi. Dar naţia românească are o singură şiră a spinării şi un singur creier. Ceea ce se întâmplă dincolo ne doare pe noi; orice injurie făcută naţionalităţii noastre dincolo e o injurie asupra sângelui şi numelui nostru. Nu cuceriri urmărim sau am urmărit vrodată, căci nu suntem nebuni, ci oameni în toată firea şi-n toată mintea. Dar voim respect pentru poporul românesc pretutindenea unde se află, şi nu ne este amic acela care se preface a măguli susceptibilitatea locală a statului român, dar dincolo loveşte în susceptibilitatea mare şi energică a întregului popor romanic din Răsărit.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[PE MALUL NOSTRU DUNĂREAN…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Pe malul nostru dunărean nu vi se poate da nimic, pentru că totul e al vostru. Ori aţi inventat poate cestiunea izraelită din nou, ca să puteţi zice că, vi se fac concesii în privirea aceasta? Ori cestiunea averilor furate de greci, cari au zburat din ţară de-o lovitură de picior a lui Cuza Vodă? Ori veţi inventa alte istorii şi mai subţiri în conivenţă cu pretinsul adversar, care pe sub mână vă e amic?

Noi am spus-o şi o repetăm: pe cât timp consîngenii noştri nu se vor bucura peste hotară de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi mai mici la număr, pe atâta timp Austro-Ungaria e o putere străină, foarte străină pentru noi, egal de străină cu altele, vecine ori depărtate. Impopulară, imposibilă chiar va rămânea o învoială, oricât de strâmbă, pe câtă vreme suntem batjocoriţi în sângele, în legea, în limba noastră.

Şi în sângele nostru românesc, nu în de alde Pherekydis, Giani, Carada etc., în limba noastră românească, nu în păsăreasca voastră, în poporul nostru istoric aşa cum l-a făcut Dumnezeu.

Atunci când naţionalitatea română de dincolo va avea libertatea ei de dezvoltare intelectuală şi materială nu va mai fi silită de-a vorbi tătarăşte, ci-şi va avea partea de soare şi de lumină, atunci abia monarhia vecină încetează de-a fi străină pentru noi; atunci numai am cunoaşte ca deviza viribus unitis, plutitoare pe Dunăre, cuprinde în ea şi puritatea rasei române, pusă cu dragă voie şi cu demnitate omenească în serviciul monarhiei. Atunci poate că nu numai soarta noastră, dar a Orientului întreg ar fi pe de-a pururea hotărâtă.

Noi se ‘nţelege că nu vorbim aci de împăratul. Împăratul dă zilnice dovezi că iubeşte în mod egal toate popoarele sale. Dar elementele determinante nu sunt concentrate toate în monarh. Gusturi de predominare, de deznaţionalizare zădărnicesc ţinta vieţii sale de a-şi vedea toate popoarele mulţumite. Acele elemente determinante cată să recunoască care e răul, un rău ce nici se poate vindeca decât din iniţiativa monarhiei, de vreme ce noi n-avem nici un drept de a ne amesteca în afacerile ei interioare.

Dar tot astfel nu are nici Austro-Ungaria dreptul de-a se amesteca acolo unde începe teritorul nostru şi întrebuinţarea Dunării, după cum e regulată prin tractate.

Lunecînd pe calea „învoielii strîmbe” în aceea a „judecăţii drepte”, nu facem decât să devenim obiectul unei vechi rivalităţi ce exista în Orient, fără meritul măcar de-a o fi provocat în interesul conservării noastre naţionale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„SE VEDE CĂ D. N. BASSARABESCU…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Se vede că d. N. Bassarabescu are răbdarea lui Hristos. Cînd [î]i tragi o lovitură de picior mai cere ş-a doua. După ce i-am spus că „minte pur şi simplu” în privire-ne mai cere să-i esplicăm în ce privire minte: în privirea originei ori a localităţii?

Minte pur şi simplu în amîndouă privirile.

Cerem iertare cititorilor noştri, dar faţă cu asemenea oameni nu ne rămîne alt ton de întrebuinţat.

 

 

SPORUL POPULAŢIUNII RURALE ÎN ANUL 1877

2270

Ialomiţa                2459

Covurlui                923

Dorohoi 1126

Buzău    2407

Fălciiu

Prahova 2162       Bacău

Ilfov       2011       Neamţu 463         Gorj        77

Vlaşca    1712       Olt           430         R. Vîlcii  55

Brăila     1469       Vaslui     424         1957

Dolj        1405       Tecuci    405

Dîmboviţa            1391       Mehedinţi              303

D. Sărat 1238 Iaşi 266

Teleorman            1204       Argeş      167

17458    Muscel   103

4869       Putna     99

Roman  47

Tutova                   20

4869[-]

1957

2912: 20 =145

1859       5 200 000[-]          23 ani     20 000 [X]

4 425 000                              23

775 000 60 000

40 000

străini     460 000

Evreii

Urbani    Rurali     Urb.        Rur.

Argeş 2   21

Bacău    122

Botoşani                -76

Brăila     71

Buzău    35

Covurlui                37

Dîmboviţa            3

Dolj        32

Urb.        Rur.

Neamţu 72

Olt           4

Prahova 34

Putna     53

D. Sărat 24

Roman  93

Romanaţi              3

Suceava                31

Tecuci    5

Teleorman            4

Tutova   73

Vîlcea    2

Vaslui     31

Vlaşca

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„D. N. BASSARABESCU…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

D.N. Bassarabescu, după ce i-am spus categoric că minte pur şi simplu, mai are naivitatea de a ne întreba în ce privire minte: în privirea originei sau a localităţii? D. N. Bassarabescu minte pur şi simplu în amîndouă privinţe. Cititorii ne vor ierta tonul faţă cu asemenea indivizi cari, după ce primesc o lovitură de picior, mai au naivitatea de-a cere o a doua şi cari nici nu sînt în stare a pricepe că după afirmarea noastră că „minte pur şi simplu” un răspuns prin presă nu mai e de cuviinţă.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CONVIVII D-LUI C. A. ROSETTI 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Dintre convivii, în număr de vro trei sute, cari au serbat aniversara a douăzeci şi cincea a activităţii „Românului” vom cita numai majoritatea numelor, lăsând afară numele în adevăr româneşti sau acele ca Ghica, Cantacuzino ş.a., cari sunt de două – trei sute de ani în ţară, din vremea celor din urmă Basarabi sau Muşatini, ca să se vază în adevăr cari sunt elementele determinante ale României. La un banchet dat în onoarea d-lui C.A. Rosetti s-a adunat desigur tot ce e determinant în ţara noastră. Amintim anume pentru cititorul mai naiv că există nume cu terminaţii româneşti a căror proprietari nu sunt nimic mai puţin decât români.

Cităm după „Românul”:

D. Caligari, general Angelescu (grec), Gr. Filitis, Alex. Giani, Davila || Dim. Cariagdi, Vintilă 219 r Rosetti, Emil Costinescu (recte Harama, armeano – german), Frederic Dame, Mircea Rosetti, E. Carada, Xantho, Derussi, Cerlenti, Chrisoveloni, Ioanidi, Muller, Elias, Papazolu, N. Ioanidi, Levy, Ascher, Nedelcovici, Cristescu, Opplar, I. Nacu, G. Rietz, Oppler 6, Grabovski, Şt. Velescu, C. Panaioti, Buchholzer, Stelorian, Marghiloman, Procopiu Dimitrescu (armean), Al. Lapati, Eliad, El. Lapati, C. Dimitriadi, Villacros, Pascaly, Verussi, Eustaţiu, Gobl Pandrav (bulgar), V.A. Urechiă (recte Popovici, malorosian), din cauze cronice numit Urechia. S-a mai numit şi Alexandrescu şi V. Alecsandri ş.m.a., Fundescu (pretinde a fi bosniac; lumea zice ţigan), Serurie (vezi Kollekţiune de poezii neogreceşti), Flevas, Dr. Sergiu, Arghiropol, Halfon, Culoglu, Schina, Perticari, Minovici, Papazu, Gr. Ventura, Dr. Severin (recte Bosnagi; nu ştie româneşte), Grunberg, izraelit), Ciurnea (recte Schwartz, izraelit), Sim. Mihălescu (recte Hagi-Ivat, bulgar), Hilel Manoach, D. Pandrav, Nacu, Economu, Dendrino, Pruncu (armean), Zenide, Crătunescu, Vlădescu, Djuvara, Pilidi. Balasan (armean), Ractivanu, Eraclidi, Calerghi, Lazardi, Mavrius, Enciulescu (bulgar; nu ştie româneşte), Zaharidi, Dancovici, Pencu, Staicovici, Radovici.

Nume de provenienţă obscură sînt tot pe-atîtea; dar evident neromâneşti. Nume însă drept româneşti le poţi număra pe degete: Sturza, Fălcoianu, Moroianu, Berindei, Văcărescu, Olănescu, Mirescu, Hârdău, Cornescu, Băicoianu, Bozian, Grădişteanu, Porumbescu, Mârzescu, Mănescu, Laurian.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DAR dacă NU PUTEM SPERA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Dar dacă nu putem spera nicicînd de-a asimila caracterul, avem o altă speranţă, întemeiată asemenea pe ştiinţă. Ca1 rasă veche ea trebuie să degenereze din ce în ce mai mult.

Din ce în ce vor scoborî scara fiinţelor organice, şi mici, miopi, cocoşaţi cum sînt, vor ajunge din ce în ce în ce mai mici, din ce în ce mai neuropatici, vor ajunge să aibe copii născuţi bolnavi şi smintiţi, pîn ce toţi vor ajunge să-şi îngroape hoiturile fără preot, ca cînii

Cine voieşte confirmarea acestei teorii să citească cartea lui Iacoby Etudes sur la selection dans ses rapports avec l’heredite chez l’homme şi se va convinge că rasa aceasta [ajunsă] până la pornocraţie trebuie să degenereze fizic şi să se stingă. Aşadar stingerea fizică, moartea e aliatul poporului românesc în contra acestor stârpituri şi moartea e un prieten sigur al poporului sănătos şi tânăr în contra celui bătrân.

Pleavă adunată din lenociniile Ţarigradului ca element speculant şi mijlocitor, turcii i-au introdus şi mănţinut în ţară tocmai pentru a corupe ei elementele sănătoase, a muia vertebrele acestui tânăr şi neâmblânzit popor. şi ‘ntr-adevăr lucrul le-a succes. Au desfiinţat armata Basarabilor, ceea ce propunea şi „Românul” în vremea Adunării de la Mazar Paşa, călugări greci sodomiţi au ucis credinţa creştină în român şi a degradat religia la o formalitate a uzanţelor din convingere morală ce fusese, un grec a vândut jumătatea Moldovei ruşilor, alt grec a mijlocit mituirea turcilor la cedarea Bucovinei, încât la începutul secolului ţara ajunge la halul pe care-l descrie M. Cioran, adiutantul lui Tudor.

Iată ce zice el:

De la deschiderea răzbelului din anul 1806 până la 1812 între Rusia şi Poartă, şi de la 1812 pân-la 1818, cât a ţinut domnia lui Caragea şi de la 1812 până la 1821, când a murit Alexandru Suţu, amândouă Principatele s-au umplut cu greci ca niciodată, pe lângă cari au intrat şi o mulţime de bulgari, arnăuţi. armeni şi mulţime de sârbi din oştirile lui Caragheorghe. Toţi aceştia se numeau arnăuţi şi jefuiau pe faţă cu armele încărcate şi cu iataganele la brâu… Dintr – aceştia se compunea pe atunci toată oştirea Domnilor fanarioţi.

Marele spătar, şeful oştirilor, nu se făcea niciodată dintre boierii români, precum nici agă, nici capitan de dorobanţi, nici capitan de lefegii, precum nici o altă dregătorie care, după vechile aşezăminte ale ţării, aveau sub dânsele trupe înarmate, ci pe toţi aceştia ‘i rânduia Domnul din grecii lui.

Caimacamul Craiovei cu toată suita şi cu toată oştirea trebuiau să fie greci, zapcii plăşilor, vătaşii plaiurilor, toţi dregătorii cari erau sub dânşii trebuiau să fie greci şi foarte rar s-ar fi putut vedea cîte un român… Mitropolitul ţării, câteşitrei episcopii României, toţi egumenii monastirilor erau greci; în şcoalele domneşti profesorii – greci. Negoţul din toată ţara era în mânile grecilor…

Vocea şi puterea boierilor români se pierdeau în acel torent de straini ce inundaseră ţara.

Toate acestea sunt scrise de un martor ocular, de un om ce era în vârsta * a putea vedea lucrurile, de adiutantul lui Tudor, care nu era amic al boierilor, precum nici Tudor nu era.

Şi la acest torent de inundaţie era să reziste cine? Un Brâncovean, un Bălean, un Ştirbei, un Dudesc, trei Goleşti, patru Filipeşti, un Cornesc, doi Creţuleşti, doi Văcăreşti – peste tot cinsprezece inşi. La acest număr erau reduşi boierii mari în Ţara Românească, restul în rangul întâi erau deja venetici.

Nu e nedrept a pretinde ca cinsprezece inşi să fi făcut ceea ce ţara întreagă n-a putut face pân-în ziua de azi? Apoi de la 1821 şi până azi munca imensă a poporului românesc a fost o luptă continuă în contra acestor elemente şi cu toate acestea la ce am izbutit? Şeful partidului liberal, poreclit şi naţional, un grec, cei mai mulţi din membrii acelui partid sunt venetici [în] tribunale şi-n administraţie greci, în armată greci, profesori greci, samsari, negustori, arendaşi greci, şi aşa in infinitum. În sfârşit am ajuns să le romanizăm limba – le-am botezat pielea pe românie. Dar ceea ce desperăm de-a le schimba vrodată este caracterul de ipocrit şi de trădător. Constatăm cu adevărată mândrie că între trădătorii militari || de la 11 fevruarie n-a fost mai nici un român, că toţi aciia erau greci, începând cu fiul făclierului grec de la Botoşani. Noi [î]l credem pe român capabil de cruzime, de hoţie la drumul mare, de trădare nu-l credem capabil. Bandiţii răsăriţi din ţărânul român au fost cavaleri.

Daca în privirea limbei a fost cu putinţă minunea ca geniul asimilant al graiului romanic să farmece * şi pe aceste stârpituri, încât să-şi uite păsăreasca afemeiată şi scârboasă, în privinţa caracterului suntem învinşi.

Degeaba marele adevăr a lui Darwin se dovedeşte a fi absolut în privirea aceasta. Individul organic e după el rezultanta a două puteri opuse, principiul moştenirii, prin care calităţile şi defectele trec asupra urmaşilor în mod fatal şi [atât] de complet pe cât se poate, şi principiul adaptabilităţii, prin care individul cată a-şi câştiga calităţile ce i le impune mediul nou.

Rasa aceasta însă e veche, străveche, şi nu se mai poate adapta. Ea nu poate decât discompune şi nimic alt. De aceea nici aristocraţie, nici armată, nici biserică, nici drept consuetudinar, nimic nu i-au putut rezista; au căzut ca apa tare pe metalul vârtos al caracterului român şi l-au discompus. De aceea instinctiv le-a trebuit Domn străin, un Domn care să încline a crede că în adevăr C.A. Rosetti şi Pherekydes sunt români, un Domn care să nu-şi cunoască poporul, să nu ştie cine-l esploatează, care să crează că e ca-n Germania, unde şi popor şi clasele de sus sunt germane. Un Domn român ar fi putut, Doamne fereşte, să spânzure pe milionarii răscumpărării, să nu aprobe Cernavoda chiustenge, să nu încarce ţara lui saracă într-o noapte cu un sfert de miliard datorie către compania Stroussberg. Un Domn român i-ar fi putut [bate] la tălpi şi dumnealor sunt obraze subţiri; vor să fure fără să le poată face nimeni nimic, vor să ‘nşele şi să treacă de oameni cinstiţi. Asta-i în definitiv cauza pentru care aceşti oameni au fost pururea duşmanii domniilor române.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„REGELE A COMIS GREŞALA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Regele a comis greşala de-a judeca pop[orul] rom[ân] după oamenii cari-l încunjoară şi fiindcă aceştia n- au avut onoare, r[egele] a crezut că poporul românesc n-o are, fiind[că] aceştia n-au ruşine casnică şi publică, r[egele] a crezut că p[oporul] r[omân] n-o are. M[aiestatea] Sa n-a cercetat niciodată cine-i Candiano. Dac-ar fi cercetat, ar fi aflat că e fiul unui grec, care căpăta bîte la spate de la supprefectul din Mizil (Tocilescu bătrînul) pentru escrocherii; dac-ar fi cercetat cine-i Rosetti, ar fi aflat că e grec ş.a.m.d., dac-ar fi cercetat de Pilat* afla că e fiul unui lumînărar grec din Botoşani, ar fi aflat c-un cuvînt că tot ce e turbure* şi coruptibil în această ţară nu e român şi că poporul acesta rom[ân] este cel mai drept, mai fidel, mai iubitor de adevăr de pe faţa pămîntului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ŞI dacă NE ‘NTREBĂM CARE E CAUZA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Şi dacă ne ‘ntrebăm care e cauza începătoare a acestui rău, nu găsim alta decât liberalismul, copiat din străinătate. Natura e conservatoare; celor mai multe fiinţe din lume ea nu le acordă mai nici un progres ; scara fiinţelor de sub om e staţionară. Omul are, prin aparatul lui nervos, un instrument de înaintare, dar nu de înaintare prin salt, ci încet şi gradat. Pentru a satisface trebuinţe nouă un popor trebuie să aibă timp a-şi apropria calităţi nouă, căci calităţile pe cari le-a cîştigat în trecut sînt bune pentru condiţiile de viaţă din trecut. Nu poţi face dintr-un peşte o vietate de uscat, căci va pieri; nu poţi schimba peste noapte condiţiile sociale şi economice ale unui popor fără ca acesta să fie amerinţat de pieire. Indivizii, deci şi poporul, sînt rezultante a două principii contrarie, întîi a principiului eredităţii, cel convservator, care-l face să ţie la datină şi deprinderi din trecut, să trăiască ca-n trecut, să urmeze procederile părinţilor; al doilea, al adaptabilităţii, prin care poporul caută a cîştiga aptitudini nouă, potrivite cu mediul nou în care trăieşte. dacă mediul se modifică încet, dacă progresul se face gradat, fiecine are putinţa şi timpul de-a se adapta împrejurărilor; dacă schimbarea e spontană, prea puţini merg înainte, marea majoritate rămîne-n urmă şi-i merge rău. Acesta e un adevăr valabil, după Darwin, pentru toată lumea organică, deci şi pentru om.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„AU AMEŢIT FANARIOŢII.”] Au ameţit fanarioţii. 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Loviturile repezi ce le-am lăsat să cază asupra titvelor acestora incapabile decît de minciună, le-a ameţit astfel încît, neputînd să răspunză, neavînd ce să răspunză ad rem, obiectiv, au început să aiureze, să vorbească-n bobote şi-n dodii vorba ceea: Bună vremea nea Istrate! Doi boboci de raţă, frate!

Într-un număr vedem acuzarea ca din senin ca reacţionarii (care? unde? cine?) ameninţă pe rege cu asasinatul.

Mai ieri ne numesc pseudoînvăţaţi, falsificatori ai teoriei Lamarck-Darwin, ca şi cînd noi am fi de vină că cei mai mulţi dintre roşii sînt caţoani vicleni şi maloneşti, incapabili de-a se amesteca cu rasa română, incapabili de-a o pricepe chiar.

În sfîrşit, pe zi ce merge se urcă istericalele bizantine.

În furia care i-a apucat, foetor caprinus, putoarea de ţap pe care-o răspîndesc, cu minciunile ce numai ei sînt în stare a le născoci, e de-a dreptul nesuferită. Astfel în cel din urmă număr „Pseudo-Românul” ne zice că nu ne-au crezut atît de răi, atît de cruzi încît să fim în contra spitalelor din sate.

Liniştească-se! Nu sîntem în contra înfiinţării lor.

Deplîngem nenorocita necesitate de-a se crea spitale în sate, ceea ce nu mai e nici într-o ţară europeană, deplîngem că noii fanarioţi au esploatat cu atîta cruzime poporul nostru încît să fie nevoie a-l trata în spitale şi credem că ele vor ajuta foarte puţin în contra unor rele sociale şi politice.

Cauza morbidităţii ţăranului român este esploatarea neomenoasă careia l-a supus demagogia, este uzura roşie, administraţia roşie, sporirile bugetului, prestaţiunile făcute pe moşiile roşilor, regimul alimentar rău, sărăcia; nu clima şi epidemiile.

Sub aceeaşi climă poporul românesc s-au sporit sub Matei Basarab, s-au sporit sub Mihai Sturza, sub Barbu Ştirbei.

Dar se stinge sub domnia a d-alde Flevas, C.A. Rosetti; || se stinge de greutăţile ce i le impune pungăşia şi cocoteria guvernanţilor actuali.

Iată ceea ce am zis noi, şi ameţeala în care se află redactorii foii fanariote nu e nici esplicare pentru mistificaţiile ce le dă publicului drept idei ale noastre, nu e nici justificare.

N-am numit „canalie” pe poporul românesc, ci am făcut numai deosebirea între poporul nostru sărmanul, care sufere dominaţiunea noilor fanarioţi şi între canalia dominantă, neromână, care-i impune această dominaţiune prin gudurare, prin minciună, prin linguşire şi în fine prin împrejurarea tristă că factorul esenţial de control, stabilit de Constituţia noastră, Coroana, nici cunoaşte ţara, nici află de cuviinţă a o cunoaşte

Coroana nu ştie ca subprefecţii instalaţi în numele ei mână pe ţăranii ce nu pot plăti rămăşiţe mincinoase prin spini şi prin pâraie; Coroana nu ştie că poporul acesta e tratat mai rău decât animalele de cătră patrioţii de la putere.

Coroana nu ştie că. nu există lege pentru ţăran, nu există autoritate, că singura lege e spoliarea din partea dominanţilor, singura autoritate biciul, mânuit nu de boier, nu de fiul ţării, ci de străin, de ovrei, de grec, de rudele pân ‘ntr-al şaptelea neam al d-lui C.A. Rosetti şi Flevas, veniţi de alaltăieri din Ţara turcească.

Coroana nu ştie că ministeriile şi judecătoriile gem de greci neîmpământeniţi cari nici nu pronunţă bine româneşte, începând de la Curtea de Casaţie şi sfârşind cu judecătoriile de ocol.

Iată ceea [ce] nu ştie nici Coroana, nici poporul şi ceea ce ne-am însărcinat noi a le spune amândurora. Şi ceea [ce] nu ştie nici Coroana, nici poporul românesc este că această stare de lucruri nu poate merge înainte, că o stare sistematică de putrejune şi de corupţie trebuie să dea loc la izbucniri şi că asemenea izbucniri ar fi periculoase în starea internaţională, precară în care se afla România.

Lucrul merge atât de departe încît orice putere străină are în mână făgăduinţa de-a scăpa Moldova de jidani, Ţara Româneasca de grecotei şi că amândouă aceste făgăduinţi sunt ademenitoare pentru poporul autohton al ţării. Mai mult încă, între o stăpânire străină pe faţă şi una mascată, între regim străin şi esploatare străină organizată ca cea de astăzi, alegerea e aproape indiferentă pentru omul ce duce greutăţile esploatării.

Precum împăraţi au murit de boala pediculară, de phtheiriasis, tot aşa poporul românesc, care are nevoie de spitale în sate, moare de boala fanarioţilor şi jidanilor paraziţi cari s-au încuibat în organismul lui. Orice încheietură organică a lui, orice autoritate publică, de la ministerii pân-la subprefecturi, sunt cuiburi de incubaţiune pentru aceşti paraziţi, unde ei se clocesc, trimiţându-şi apoi odraslele la Paris, de unde aceste se-ntorc cu mii de trebuinţe pe de-o parte, cu pofta de-a le realiza de pe spatele poporului pe de alta.

Toate secăturile cari au numărat pietrele uliţelor din străinătate şi i-au populat lupanarele, toate mofturile contractate acolo, toate mizeriile se traduc aci, la faţa locului, în cheltuieli bugetare, în ban plătit de birnic pentru a întreţine pe aceste stârpituri.

Dar e vro comparaţie între românul autohton din America dunăreană şi cel de sub guverne străine?

Chiar guvernul unguresc, oricât de rău ar fi şi oricât de spoliator, e departe de-a se putea compara cu al nostru. De-acolo ne vin oameni încă sănătoşi, cum erau ai noştri pe la 1850 – 60, ne vin cuminţi cum erau ai noştri, ne vin veseli şi muncitori cum erau ai noştri. Şi acei ce ne vin ce găsesc în ţară?

Văd poporul autohton, pe fraţii lor aduşi la sapă de lemn şi având necesitate de spitale. Văd înflorind pe cine? Pe străinii aceştia; pe aceşti arhistrăini cari într-o sută de ani chiar n-au fost în stare a se adapta poporului românesc, a-l iubi, a-l respecta, care-i iau sute de milioane pe an, precupeţindu-i pielea, pentru a nu-i da în schimb nimic, nici administraţie de stat, nici ştiinţă, nici arte; nici adevăr c-un cuvânt, nici bunăstare.

Se ştie că noi le-am contestat capacitatea de-a pricepe un adevăr, capacitatea de a discuta. Cu drept cuvânt le-am contestat-o.

La ei discuţia nu înseamnă o comparare de argumente, ci oricare din secăturile acestea n-are alt scop decât de-a se arăta mai cu cap, de a-şi ilustra mutra, de-a arăta că ştie răspunde.

Noi zicem de ex. că nu spitalele sunt lucru de căpetenie, ci o descărcare a poporului de greutăţile actuale, o îmbunătăţire a stării lui materiale, a regimului lui alimentar, ei ne răspund că suntem cruzi şi voim să lăsăm să moară femeile bolnave.

Iată răspuns sofistic de grec.

Noi dovedim că partidul dominant e compus din venetici (greco – bulgari), ei ne răspund că ameninţăm pe rege şi că nu cunoaştem teoria lui Lamarck.

Iată alt răspuns sofistic de grec.

Noi zicem că ţăranul nu se bucură de binefacerile legii şi trăieşte sub un regim escepţional, ei ne răspund că Ţarigradu ‘i lângă Bosfor. Se potriveşte ca nuca-n perete.

Ar fi vreme pierdută a discuta cu asemenea oameni, incapabili de-a pricepe ori de-a recunoaşte un adevăr, precum sunt incapabili de-o faptă bună, de-o mişcare generoasă.

Sunt uscături, sunt descendenţii unei rase învechite şi putrezite în corupţie, sunt etnic bătrâni, în stadiul diselecţiunii, pe calea de a se-ntoarce la maimuţa din care se trag.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„POATE DA, DAR POATE NU.”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Poate da, dar poate nu.

Poate că s-ar putea zice ceea ce scria Radu Leon Vodă la 1669 că miluind Dominia mea pe oameni străini, pe greci, începură a face şi a adaoga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei mele, cari lucruri toată ţara nu le-au putut obicinui, văzînd că sînt de mare pagubă. Aflat-am Domnia mea şi am adevărat dimpreună cu toată ţara cum toate nevoile şi sărăcia ţării este de la străini, cari amestecă Domniie şi vînd ţara fără de milă şi o precupesc. Călcat-am Domnia mea acele obiceiuri rele şi le-am pus Domnia mea toate jos şi am scos pre acei străini din ţară afară ca pre nişte oameni răi şi neprieteni ai ţării şi am tocmit Domnia mea aste lucruri bune, ca să fie de folos ţării şi Domniei mele, ca şi cum cele legi şi obiceiuri bune le-au fost tocmit cei Domni bătrîni dinainte ce li se fericeşte azi viaţa lor şi li se cunosc tocmelele lor că au fost de folos ţarii. Pentru ca aceşti oameni străini greci n-au fost niciodată ţării şi Domniei de folos, ci tot de pagubă şi stricăciune ca nişte oameni răi şi fără frica lui Dumnezeu.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CE BINE SE AŞEZASE FIRMA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ce bine se aşezase firma Zevzecopulos şi Pehlivanidis pe aristocratizare! Luase aere de duci, de conţi, de baroni. Chelnerii din Viena nu mai ştiau ce titluri pompoase să le dea văzându-i încărcaţi cu fel de fel obiecte de tinichegerie.

Când, înainte vreme, vrun biet boier bătrân se ‘nvrednicise şi el, din sărăcia şi din nevoile lui, să vază faţă împărătească şi i se atârna cu voie, fără voie vro decoraţie, patriotul de proaspătă memorie striga numaidecât „a vundut-o ţerişoara”, ca şi când de ţărişoara lui era vorba, el care n-avea ţara nici de-o palmă de loc sub soare.

Daca le-ai spune-o azi aceasta se supără precum, dacă ‘i spui chelului vro poveste despre de ponosul chelbei, îţi găseşti beleaua cu el.

Ba ce sănătoşi şi întregi erau strămoşii! După dreptul nostru vechi „om vrednic de râs, om de ocară” nu putea fi nici popă, nici ostaş, nici funcţionar. Suntem siguri de ex. că după legile noastre vechi nu s-ar fi găsit episcop care să popească mutrele de maimuţe şi de caricaturi ale faimoşilor noştri patrioţi actuali; nici domn care să-i învrednicească cu vro slujbă.

De-a mirarea lucru este în adevăr cum s-a putut ca asemenea stârpituri, fizic imposibile, intelectual stupide, moraliceşte putrede, să ajungă a stăpâni în ţara românească. Cu toate acestea cazul nu este unic în istoric. Precum au fost împăraţi cari au murit de phtheiriasis (boala pediculară) tot aşa mari formaţiuni istorice pier prin paraziţi. Astfel vedem că în împărăţia uriaşă, clădită într-o scurtă viaţă de om, albanezului Alexandru cel Mare i se substituie grecii, ş-o duc în continuă mizerie, până ce le pune capăt spada romană. In împărăţia răsăritului ridicată de romani se substituie grecii şi împărăţia cade prin săcătuire morală şi intelectuală. În împărăţia turcească chiar pătrund fanarioţii în regiunile determinante ale statului şi-l aduc la deplina risipă.

Rasele îmbătrânite au venin cadaveric în ele, sunt corozive, descompuitoare. Ele nu cred în nimic, şi credinţa e ceva care zideşte; ele n-au nimic sfânt şi numai lucruri sfinte creează 28 idealuri şi ‘mboldesc pe oameni să se-ncumete a lupta pentru ele. La rasele vechi câştigul de bani şi plăcerile materiale sunt singura ţintă. Dar patrie, dar naţionalitate, dar religie, dar binele public sunt cel mult pretexte ce se invoacă pentru a amăgi mulţimea. Ele sunt minciuni oficiale, nimic mai mult. De aceea-i vom şi vedea pe fanarioţii noştri luând de zece ori pe zi patria în gură, pentru a o vinde de zece ori.

Părerea cronicarului Ion Neculce că toate relele ţării acesteia de la greci se trag e adevărată azi pentru copiii acelor oameni, precum era adevărată în vremea cronicarului. Basarabia de la Hotin pân-la mare a vândut-o un grec pentru bani; Bucovina a vândut-o un grec, dragomanul Moldovei, împreună cu capul Domnului ei; dinastia Ţării Româneşti au fost răsturnată de greci; averea bisericii a fost escamotată timp de sute de ani de greci, în fine demagogia cea mai rea e introdusă în ţară de-un grec, C.A. Rosetti. E peste putinţă a deschide o filă a istoriei noastre făr-a găsi la orice mârşăvie, la orice trădare de ţară, la orice dezbinare pe greci.

Fatala dezbinare între Matei Basarab şi Vasile Lupul, care, dacă n-ar fi existat, ţările noastre ar fi azi la înălţimea Franţei sau a Germaniei, acea dezbinare se datoreşte grecilor. A se mai îndoi cineva de acest adevăr elementar al istoriei noastre trecute şi actuale ar fi absurd. Evidenţa nu are nevoie de dovezi.

Ce sunt aceşti oameni? Cum au fost cu putinţă să se ‘ncuibe în poporul nostru?

În adevăr există un caz în statele Africei de nord care seamănă mult cu al nostru. În Tunis bunăoară s-a interpus între bei, arab de origine, şi poporul, asemenea arab, o pătură de sirieni, jidani şi greci trecuţi la mohamedanism, care esploatează poporul fără de milă. Identitatea credinţei religioase i-a făcut pe bieţii oameni a nu vedea că ei sunt în realitate stăpâniţi de străini. Aceşti străini se cheamă mameluci. Veniţi în Tunis în calitate de sclavi, ei s-au emancipat cu vremea şi formează clasa dominantă. Tot astfel vedem în secolul al Xvii-lea pe aceşti oameni venind în ţările noastre în calitate de slugi, fie boiereşti, fie domneşti, şi întrepunându-se mai tîrziu, prin calităţile lor rele, prin linguşire, slugărnicie, prin minciună şi calomnie, între clasele stăpânitoare şi cele stăpânite, furând şi pe unele şi pe altele, substituindu-se apoi, în timpul fanarioţilor, adevăraţilor fii ai ţării.

Fără îndoială au existat naturi mai tinere şi mai fericite cari s-au asimilat pe deplin solului şi rasei, au contractat acel caracter franc, leal, bărbătesc care distingea vechea şi viteaza noastră boierime, dar suntem înclinaţi a crede că aceştia nu erau adevăraţi greci, ci albaneji sau alt soi de oameni. Astfel Ghiculeştii sunt albaneji, Vasile Lupu, deşi zicea „cine pre greci cheamă pre mine cheamă”, era asemenea albanez; c-un cuvânt oameni din rase mai tinere.

Îndealtmintrelea decadenţa morală şi fizică a raselor bătrâne, fie de animale, fie de oameni, e un punct dovedit de ştiinţă. Bătrîneţea unei rase datează de la punctul culminant al înălţării ei. După imperiu romanii încep a cădea şi merg căzând; după epoca lui Pericle – grecii. Culmea odată ajunsă, ea nu se va ajunge încă o dată ; decadenţa şi moartea e soarta tuturor creaturelor naturii. De-aceea se zice „Fericite popoarele cari n-au istorie”. Dar răul cel mare este că urmaşii acestor popoare înveninează dezvoltarea altor naţiuni. Cât venin nu varsă evreii în Germania, în Austria, în Ungaria; cum întărâtă ei o clasă contra celeilalte, un popor contra celuilalt? Cât venin, câtă ură n-a băgat între clasele poporului nostru un singur grec, d. C.A. Rosetti? Tot astfel [î]i descrie Matei Basarab şi Radu Vodă (Leon) la noi. Unde aflau relaţii străvechi, bazate pe absoluta bună credinţă reciprocă, îşi băgau coada de capră ca dracu. Relaţiile între Domn şi boieri, între boieri şi popor, totul se ‘nvenina din momentul în care ei s-amestecau în ele, ca virusul.

Dar, ni s-a făcut de mult observaţia, ne putem lipsi de concursul acestor oameni, de ceea ce numeşte „Românul” puterile vii ale naţiunii?

Nu numai că ne putem lipsi, dar acest concurs este absolut stricăcios.

Ei sunt incapabili de muncă fizică şi intelectuală, deci incapabili de-a produce valori adevărate. Aci în ţară [î] i vedem îmblând după slujbe, după mijlociri, după antreprize, spre a le da în subantrepriză adevăratului producător, c-un cuvânt samsarlâcul în mare şi în mic, chiar şi cel de fete, în vremea ruşilor a fost treaba multora din aceşti patrioţi.

Nici discuţie nu e cu putinţă cu ei.

Interesul lor în discuţie nu este a compara în linişte argumentul propriu cu acela al adversarului. Nu! El vrea să s-arate mai cu cap, asta-i totul. De acolo mii de sofisme, întortocheri, răsuciri de cuvinte. Chiar adevărul este un obiect de speculă, un pretext pentru a-şi pune în evidenţă mutra, şi cu toate acestea are ceva „sfânt şi generos” în el. De-aceea în ochii lor nu e cuminte cel capabil a spune sau a pricepe un adevăr, ci cel „pişicher”, cel ipocrit, cel fals.

Incapabili de muncă fizică, deci leneşi, incapabili de adevăr, deci pân-în măduva oaselor vicleni şi mincinoşi, îşi poate închipui cineva în ce stare trebuie să ajungă o ţară stăpânită de ei. O stare nemaipomenită, unică în Europa toată, esceptând poate părţi din Turcia. Poporul de la sate n-are literalmente ce mânca. Într-un sat de 500 de suflete nu se află o oca de lapte. Miile de populaţiune orăşenească ţi-e de mirare de unde trăiesc. Dar mortalitatea acestor din urmă şi este înspăimântătoare. În acelaş timp, străini trăiţi sub alte regimuri mai [puţin] omenoase şi imigraţi de sub ele se ‘nmulţesc şi sunt în punctul de-a intra în dominaţiunea reală a ţării.

D.A.V. Millo, în cartea sa Ţăranul, arată prin ce manopere diabolice, financiare şi administrative, ţăranul nostru a fost adus la sapă de lemn. Statul [î]i ia, [î]i tot ia sub mii de forme mult mai mult decât este ori poate fi în stare se producă, astfel încât un ţăran cu doi boi sau un pălmaş, muncind 12 – 14 ore pe zi, o duce cu toate astea din deficit în deficit. Sistematic s-au introdus corupţia demagogică şi în vetrele lor, liniştite odinioară. Azi şi ei se despart în partizi, şi între ei sunt gonitori de funcţii, toată boala socială, mărginită odată la grecoteii din oraşe, s-au infiltrat azi şi în ţăran. Epureanu, ca să afle izvorul acestei corupţii, pusese pe un funcţionar să culeagă toate legile şi regulamentele impuse comunelor noastre rurale, a căror locuitori, bineânţeles, nu ştiu scrie şi citi. Ei bine, volumul de maculatură legislativă formează câteva mii de pagine. Astfel nimic fix, nimic sigur, nimic determinat. Fără legi, fără regulamente, cu obiceiul pământului, cu acel jus olachale necodificat niciodată au dus-o poporul nostru sute de ani şi era un popor sănătos, cu bucurie de muncă, deştept, generos.

Azi, cu progresul şi civilizaţia a d-lor Pherekydis, Caligari, Carada, Giani, C.A. Rosetti, este poporul cel mai esploatat, cel mai nedreptăţit, cel mai nefericit din Europa.

Şi să nu se uite că toate istoriile astea netrebnice costă bani, costă sute de milioane. Cu sute de milioane hrănim paraziţii cari istovesc şi usucă toate puterile de viaţă acestui popor, cu sute de milioane se plăteşte mizeria şi înstrăinarea pe zi ce merge a ţării.

Dar ce le pasă lor? Ce le pasă acestor venetici cum merge ţara dacă specula merge bine!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[DESPRE CREDIT] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

[SOCIETĂŢILE DE CREDIT]

Cercul înlăuntrul căruia se ‘nvârteşte banca e, cu toată importanţa lui, mărginit. Folosul pe care băncile îl dau societarilor şi tuturor consistă într-aceea că emit note pentru a mănţinea ordinea preţurilor şi că această emisiune se face prin aceea că băncile acordă credit de afaceri cu scont, adecă scontând poliţe sigure. Creditul de afaceri se ‘ntemeiază însă numai pe întreprinderi cari au deja un capital format. Creditul unei bănci consista în creditul biletelor ei singulare, acel al biletelor consistă în siguranţa unei plăţi instantanee. Prima regulă al oricărui institut de bancă este aşadar ca ele să nu atârne cumva de produsul vreunei intreprinderi, ci numai de solvabilitatea cuprinsă în averea deja făcuta a debitorului. Creditul bancei nu va fi niciodată industrial, ci va fi un credit de afaceri, sau aproape esclusiv unul de poliţă. A doua regulă [e]ca creditul pe poliţă să fie relativ scurt, de vreme ce biletele au dreptul unei poliţe a vista. Această regulă se execută prin principiul: că creditul băncii se dă pe un timp cu atât mai scurt cu cât e mai mare pericolul unei reambursări a biletelor ei. A treia regulă este că creditul băncilor trebuie să ofere cea mai mare siguranţă, care se dă prin indosarea a cel puţin două case pe deplin sigure. De aceea însă şi discontul băncii va căta să fie cât de mic; iar discontul mic va pune casele mari în poziţia ‘de a da altor case un credit ieften, încât siguranţa băncii e un avantaj pentru casele mari, care avantaj e din parte ‘şi un folos pentru cele mici; iar siguranţa rămâne astfel fundamentul întregei [bănci]. Acţionarii băncilor îşi au folosul în privilegiul emisiunii biletelor, care e o compensare pentru avantajele ce alţii le trag.

Cum sa se formeze însă un capital pentru intreprinderi cari promit pe viitor un produs? Institutele de credit se deosebesc.

1)         o comunitate de credite reale devine baza de credit real a unuia

2)         o comunitate de credite de afaceri devine baza pentru creditul industrial a unuia

3)         al treilea soi de institute are în vedere creditul industrial în genere. Credit agricol 10. 40r Bănci de scont.

Bănci de credit.

Institute de credit real. Valoarea imobilului se amanetează şi se ia împrumut. Cu acest împrumut se înmulţeşte puterea de reproducţiune a imobilului. Case, moşii. La case se fac construcţiuni nouă, la moşii se gospodăreşte mai bine. Un prisos mic însă regulat asupra dobânzii asigură plata îndărăt a capitalului. Credit fonciar.

Principii.

  1. Siguranţa capitalului. Totalitatea imobilelor declară a garanta pentru datoria unuia, recunoscută de comunitate.
  2. Siguranţa dobânzilor. Se percep cu acelaş drept ca şi contribuţiunile cătră, stat.
  3. Uzúdrile. Scrisuri.
  4. Plata îndărăt. Nu suma toată, ci un adaos la dobânda ordinară. Aceste adaose a tuturor debitorilor se adună într-o singură sumă şi cu această sumă sau se răscumpără sau se trag la sorţi obligaţiunile parţiale. Obligaţiile parţiale câştigă capacitatea de a intra în comerţ.

Planul plăţii    

Societăţi de scont. La începutul fiecărei întreprinderi, precum şi la lărgirea ei, înmulţirea capitalului de construcţie şi de muncă devine grea, de vreme ce din momentul în care producţiunea începe şi pân ‘ntr-acela în care productul gata se vinde capitalul pus în producţiune odihneşte şi nu reapare decât ca dobândă cuprinsă în preţul cu care produsele se vând.

Dac’ ar fi deci cu putinţă de-a întrebuinţa acest capital, care odihneşte, înainte de-a fi replătit prin preţul de cumpărătură al obiectelor, ar fi câştig. Cu capitalul ar putea câştiga, marfa sa ar fi mai ieftenă cu dobânda acestui capital.

Întrebuinţarea acestui capital bătut cu cuie s-ar putea face dîndu-i-se credit pe vânzarea mărfii. Acest credit va avea un caracter îndoit. Credit de afaceri, adecă pe poliţă după formă; în sine însă credit industrial. Şi, fiindcă are şi caracterul unui credit industrial, nu poate fi dat prin institute de bani şi de poliţe, ci numai prin astfel de oameni cari ştiu a judeca pe deplin ce produs va avea afacerea ce ia credit, asupra căruia a avizat, după natura lucrului, sinetul. Fiindcă toţi oamenii aceştia vor fi asemenea oameni de afaceri cari la rândul lor vor avea nevoie de credit, ei formează o comunitate cu scopul ca printr-un capital format în comun să dea credit întreprinderilor industriale, asigurat în garanţia totalităţii lor. Credit de poliţe. Societate de scont. Capitalii şi industrii de mijloc. Iau seama la produsul industriilor pe cari le creditează. Trebuie să cunoască pe cei ce iau credit. Creditul societăţii va fi local. Caracterul local asigură un control reciproc. Statutele se vor modifica după împrejurări locale. Băncile scoţiene, băncile private engleze, băncile statelor americane de nord. Biletele unei bănci întemeiate pe garanţia absolută a tuturor societarilor societăţii de scont, nu vor avea niciodată un curs geograficeşte întins.

Institute de credit industrial. Bănci de credit. Institute de credit.

Credit mobiliar

Institutele acestea de credit se’ntemeiază pe următorul lucru: Există o mulţime de întreprinderi cari c-un capital mai mare ar spera în o înmulţire a produsului lor, sau cari nici nu se pot întreprinde decât cu capitalii mari, dar atunci ar avea şi un produs în adevăr mare.

Ele sunt formate prin prisoasele altor întreprinderi cari, prin acţiile institutelor de credit, vor să ia parte la întreprinderi mari.

Ele funcţionează luând parte cu capitalul lor la asemenea întreprinderi şi dând astfel acţionarilor partea lor de câştig.

Alt teren.

Prisoasele întreprinderilor pierd, prin cumpărare de acţii, caracterul unui capital şi se traduc în pretenţie de dobândă. Valoarea ce individul o posedă e independentă de valoarea nominală a acţiei şi e determinată prin venitul net probabil sau prin dividendă.

Preţul însă a unor asemenea acţii se determină însă uneori şi prin alte împrejurări decât acelea ale venitului net al întreprinderii; preţul se determină mai cu seamă prin oferta înmulţită a acţiei, ivită în urma unei insantanee necesităţi de capital. O asemenea ofertă (Angebot ), va apăsa preţul acţiilor adesea chiar sub valoarea lor adevărată, garantată prin venitul net probabil.

Scăderea acţiilor însă însemnează tot atât cât împuţinarea averii posesorului de acţii, care împuţinare de avere nu e rezultatul unei împuţinări a valorii.

Această împuţinare e dezavantagioasă întâi pentru că atacă averea acţionarului şi paralizează îndemnul lui de- a participa la întreprinderi. E o perturbare a ordinei creditului nemotivată printr-o perturbare a ordinii valorilor.

Misiunea institutelor de credit ar fi deci de-a împiedeca această perturbare a ordinii creditului cumpărând pe valoarea lor naturală acţiile ce scad din alte cauze decât acelea a productivităţii lor şi vânzând acţiile cumpărate. Prin aceasta el devine centrul creditului industrial, precum e centrul creditului comercial.

Asemenea perturbări sunt mai dese şi mai mari cu cât suma capitaliilor întrebuinţate în întreprinderi pe acţii e mai mare, deci un asemenea institut nu se va putea forma decât acolo unde se nasc mari şi varii întreprinderi pe acţii (p. 324 et sq. Lehrbuch der Volkswirtschaft ). Statutele determină şi aci ordinea şi procederea. Dar e evident că pe nici un teren nu se cere o mai mare cunoştinţă a împrejurărilor, un spirit de observaţie comercial şi soliditate.

Afaceri de bani şi de credit

Schimb al unei monete pe altele.

Plăţi. Cererile unei pieţe corespund cu obligaţiunile altei pieţe şi viceversa. Posibilitatea de-a acoperi cererile din loc cu obligaţiunile din loc, fără ca fiece cerere şi fiece obligaţiune să aibă necesitate de o plată deosebită. Cumpăr cererea respectivului şi plătesc cu mandatul acestei cereri.

Cont curent.

Arbitraj. Socoţi între poliţele  diferitelor pieţe acele care au cursul cel mai jos al valutei lor şi plăteşti cu ele pentru a câştiga diferenţa cursului valutei deosebitelor pieţe de schimb.

Accept. Creditul unei afaceri se întrebuinţează ca capital prin acceptare de poliţe.

Specula de bursă

Daca cineva are o sumă de bani disponibilă şi vrea să opereze par comptant i se permite patru moduri de-a o plasa.

1)         Cumpără poliţe cu scadenţa în piaţa proprie sau în alte pieţe. Dobânda până la scadenţă se scade din preţul poliţei la cumpărătură, el discontează.

2)         Cumpără hârtii de valoare şi le pune de o parte. Alege mai bine o hârtie discreditată din cauze pasagere, pentru ca mai târziu, când se suie cursul, s-o vânză.

3)         Face arbitraj. Nivelează preţurile (cursurile) efectelor şi poliţelor din pieţele europene.

4)         Reportează. E o cumpărătură sub condiţia răscumpărării după un termen fixat. E o altă formă mai sigură pentru prolongaţiunea creditului. A cumpărat de ex. cineva un efect al statului pe timp şi trebuie să-l ia şi să-l plătească la lichidaţie. Acum sau îi trebuiesc bani, sau|| speră a vinde hârtia la lichidaţia proximă mai scump. Caută deci un cumpărător în numerar a hârtiei sale, sub condiţia ca la lichidaţia proximă sau a doua el să-i revânză hârtia contra unui avantaj de dobândă (Kostgeld). La Paris acesta se cheamă report.

Are cineva de prestat efecte şi cumpărătorul nu se mulţumeşte cu plata diferenţei, ci vrea să-şi aibă piesele, atuncea vânzătorul trebuie să i le procure în toate împrejurările. Dar el vânduse blanco ori a decouvert, adecă fără să posedeze piesele. Trebuie să le cumpere cu orice preţ. Dar cursul e foarte urcat şi speculantul speră căderea cursurilor la bursă. Cumpără deci hârtia cu numerar, cu condiţia ca vânzătorul să i-o răscumpere c-un preţ fixat de mai nainte, ceva mai mic decât cursul actual. Diferenţa preţului şi favorul vânzătorului în numerar şi a cumpărătorului pe timp e dobânda şi se numeşte deport. Report se plăteşte când e prisos de hârtii şi lipsă de bani, deport când e lipsă de efecte şi prisos de bani. Creditul Mobiliar din Paris are a mulţumi o mare parte a câştigurilor sale afacerilor de report.

A vinde lui B 20 acţii a Băncei de Viena cu condiţia ca la regularea de la ultima să i le revânză c-un preţ fixat de mai nainte.

Diferenţa e în favorul lui A, adecă acţiile s-au suit – Deport.

Diferenţa e în favorul lui B, cumpărător în numerar şi vânzător pe timp, adecă acţiile au scăzut – Report 30.

Specula pe timp

Specule fixe, cu prime.

Cumperi sau vinzi o hârtie de valoare a cării liberare trebuie să aibă loc la un timp fix contra numerar.

Lichidaţie, regulare, 15, 30 a lunii. Vrei să *** lichidarea, faci report.

Speculanţii, zice C[o]urtois

1)         au efecte, n-au bani

2)         au bani, n-au efecte

3)         n-au nici bani, nici efecte.

Aceştia au atâta [cât ] să poată plăti diferenţa şi se lasă, pe nădejdea că-n ziua lichidării cumpărătură şi vînzare se vor compensa şi vor avea numai diferenţa de acoperit sau de rambursat.

Specula pe prime o operaţie la care cumpărătorul îşi rezervă dreptul de-a anula negoţul la un timp hotărît printr-o premie plătită cumpărătorului. Prin stipularea premiei pericolul pierderii se reduce la o sumă fixă. În Paris numai cumpărătorul are dreptul de a ridica stipulaţiunea prin primă.

Panica de bursă

Să presupunem că telegraful aduce o noutate alarmantă, vestea despre un atentat, o revoluţie, un faliment mare, o primejduire sau aşa ceva. Vestea vine luni în timpul bursei şi cursurile cad repede. Capitalistul din provincie primeşte cursurile prin gazetă sau prin amicul său de afaceri care locuieşte în piaţa bursei. El cade pe gânduri şi-i scrie corespondentului său ca să vânză efectele depuse sau trimite numaidecât devizuri cari se oferă la bursa de marţi cu preţurile cele mai scăzute de luni. Dar, fiindcă la bursa de luni au sosit o mulţime de asemenea ordine, cursurile cad şi mai mult decât luni. Bancherul nu poate vinde efectele cu preţurile limitate şi cere de la clientul său noi ordine de conduită. Prin această ştire, apoi prin veştile alarmante ale gazetelor, la cari bursa dă un contingent numeros, clientul cade la aşa spaimă încât depeşează bancherului să vânză miercuri efectele a tout prix. Astfel miercuri sosesc o mulţime de ordine de vînzare a tout prix, se produce panica adevărată la bursă. Unul oferă sub celălalt până la un preţ de batjocură. Astfel merg lucrurile până la jumătatea timpului bursei, când sindicatul face cursurile oficiale. Când acestea sunt stabilite apare haute finance şi cumpără toate efectele ce le poate căpăta pe preţuri de nimic. Haute finance câştigă totdeuna. Chiar la bursă cei mai mici, cari au mai puţină esperienţă, cunoştinţe, judecată, ştiri şi capital disponibil sunt atraşi de valuri, pe când cei mari bagă la buzunar diferenţe grase. Cei de pe afară sunt jertfele principale. Căci joi cursurile se urcă repede şi-şi reiau vechiul lor nivel de luni. Ni s- au numit bancheri cari au păstrat pentru ei efectele clienţilor lor pe cursul de nimic al zilei panicei. Presupunerea că multe sindicate ar fi făcut mici concesii la stabilirea cursurilor n-o voi s-o cred, de vreme ce membrii au depus jurământ.

Unii bancheri se mărginesc a primi în depozit fonduri de-ale particularilor şi de-a cumpăra, adecă de-a sconta cu ajutorul acestor fonduri poliţe şi bilete la ordin ce li se prezintă făr’ a renunţa de-a negoţia aceste valori la ocazie. Bancheri escontori.

Alţii îşi fac ocupaţia principală din neguţarea valorilor comerciale cari circulează din piaţă ‘n piaţă, operând mai cu seamă asupra pieţelor străine şi totdeuna băgând de seamă să câştige de variaţiile schimbului dintre ţările ce le-au în vedere. Bancheri cambiaţi.

Alţii în genere nu operează decât asupra valorilor publice, cumpărând sau revânzând rente asupra statului, întrepunându-se la împrumuturile făcute de guverne 37 sau în operaţiile marilor companii. Haute banque.

Depozit.

Viriment. Cleon are a plăti o mie drahme lui Ireneu. Amândoi au fonduri depuse la Socles. În loc de-a lua o mie de drahme de la Socles pentru a plăti lui Ireneu, Cleon în înţelegere cu Ireneu dă ordin lui Socles să treacă o mie de drahme din creditul său la creditul lui Ireneu.

Valori, efecte, hârtii de comerţ.

Bilet de ordin. Iscălit de persoana care se obligă să plătească, obligă pe aceasta şi pe toţi indosaţii.

Lettre de change. Obligă pe trassant nu pe tras[s]at

Recouvrement de traites. Schimbul de poliţe.

Arbitraj.

Asupra schimbului de poliţe s-au stabilit un trafic asemănător cu cel al mărfurilor, care consista în a cumpăra efecte de comerţ ce sunt depreţiate pe oarecari pieţe şi a le revinde pe alte pieţe unde ele sunt căutate. Bancherul care se ocupă special cu acest soi de operaţii face arbitraj, alegând hârtia ce vrea s-o cumpere şi cea pe care vrea s-o vânză şi schimbându-le una contra alteia.

Scont. Operaţia cumpărării unui bilet de ordin sau a unei poliţe se numeşte scont, suma reţinută de scontator ca dobândă, comision de încasare, se numeşte agio. Scontul e deci împrumut cu dobândă, dar garantat printr-un amanet care este operaţia comercială prin care a avut loc creaţiunea hârtiei scontate. În exemplul citat mai sus, biletul sau acceptaţia lui Paul nu sunt simple făgăduinţe; sunt în acelaş  timp dovezi cari atestă că Petre, proprietar de 20000 fr. indigo, a socotit că poate încredinţa fără primejdie acest capital lui Paul.

Conturi curente.

Emisiune de bilete la purtător.

Împrumut pe consemnaţii.

Tot bancherul e centrul unui depozit de capitalii şi se bucură de încrederea unui număr oarecare de capitalişti asupra cărora exercită o influenţă personală.

Specula de bursă

Acţiunile industriale vechi, clasate, al căror produs e cunoscut, nu dau loc la operaţii ŕ livrer, afară doar dacă cauze speciale şi accidentale, ca o creştere a concesiunii, o fuziune ş.a. nu le semnalează atenţiunii speculatorilor. Altfel cu acţiile cari se emit. De ‘ndată ce sunt emise de cătră un bancher acreditat, oricare ar fi valoarea lor intrinsecă, ele au sigură o hausse, afară dacă capitalurile mobiliare n-au devenit rare. De ce? Numai şi numai pentru că speculatorii de profesie au încredere în bancherul care emite acţiunile şi pe care au obicei de a-l urma. Această hausse e atât de bine prevăzută încât dă loc la un fel de cerşetorie de-o speţie nouă, care s-a răspândit mai departe decum şi-ar închipui cineva.

O companie se fondează cu capital de 40, 50, 100 milioane, împărţit în acţii de cîte 500 sau 1000 de franci, de ex. pentru confecţionarea şi esploatarea unui drum de fier.

După termenii actului social acţionarii cată să verse condeiul acţiunilor lor la patru sau cinci termene succesive. Toate acţiunile acestea se iau numaidecât al pari de cătră unul sau mai mulţi capitalişti mari, cari varsă întâiul termen, a cincea parte bunăoară. Numaidecât aceşti capitalişti sunt asaltaţi de cereri: oameni din lumea bună, femei, diplomaţi, balerine, magistraţi, soldaţi vin a solicita cu multă umilinţă ba 20, ba 30, ba 100 de acţiuni al pari. Pentru o plasare serioasă oare? Au nevoie de a-şi plasa fondurile? Au chiar fondurile necesare pentru a câştiga proprietatea integrală a acţiunilor pe cari le solicită? Defel. Dar ştiu că aceste acţii se vor cota în hausse la bursă din ziua întâia, că speculatorii le vor răpi cu 50, 100, 500 franci primă, după starea pieţei; că vor cumpăra cu 150, 200, 600 franci o acţie de 500 franci asupra căreia nu s-a vărsat decât 100 franci care au costat numai 100 franci al pari. Deci îşi propune de-a vinde, de a realiza prima înaintea scadenţei termenului al doilea, care sileşte la vărsământul a unei a doua cincimi. Cel ce solicită al pari 100 acţiuni de cîte 500 franci ştie foarte bine că cu 10000 franci pune mâna pe un titlu pe care pe loc îl poate vinde cu 15 ori 20 mii franci. E deci o pomană de 5000, 10000 franci pe care-l cere capitalistului sau fondatorului şi, când acesta o acordă, ştie el pentru ce.

În adevăr el interesează pentru afacerea sa şi angajează în speculaţiunea sa un mare număr de persoane cari au o poziţie, ce-i pot fi folositoare, fie în opinia publică, fie pe lângă guvern, fie în Adunările deliberante. Cercul speculatorilor se întinde, e foarte greu ca capitalurile disponibile să nu fie răpite în mişcarea ce se produce: îndată capitalurile vin, uneori în adevăr pentru ca să specule, dar şi pentru a rămânea la trebuinţă. Capitalistul cutare din provinţie îşi retrage fondurile ce le avea depuse la bancherul său, va exige plata unui împrumut ipotecar, pentru a veni să cumpere acţii de drum de fier. Compania se organizează, funcţionează, întrebuinţează 100 de franci de fiecare acţie vărsată în casele sale şi cere al doilea vărsământ. În acest moment de ordinar emisia e complinită, speculatorii, oamenii de lume mai cu seamă, deţin încă multe titluri şi capitaliştii cari caută o plasare durabilă mai au şi ei cîte ceva. Aceştia varsă al doilea termen; între speculanţi unii recurg la espediente şi-l varsă asemenea. Capitalistul din provinţie realizează a outrance creanţele lichide pe cari le poate avea asupra comercianţilor sau industrialilor din localitate; ba, la trebuinţă, din împrumutător devine împrumutat şi-şi ipotecează. imobilul. Un număr de speculatori cari nu pot face al doilea vărsământ vând titlurile lor a tout prix sau se vând pentru ei. Se naşte fireşte o mişcare de baisse din care cei abili ştiu a profita, până ce hausse îşi reia cursul. Aceleaşi oscilaţiuni se nasc la orice nou vărsământ, până la liberarea întreagă a acţiei, care sfârşeşte prin a rămânea în 58 r mânile unui capitalist serios. În măsura în care această acţie are o valoare sigură speculaţia se depărtează de ea, o părăseşte pentru alta şi acţia se clasează ; preţul ei se regulează prin venitul pe care-l produce. Dar cîte prime câştigate şi pierdute până a ajunge la punctul acesta!

[ SUMAR ]

pag. 1 Băncile (Notenbanken )

„ 2 Institute de credit. Credit fonciar, industrial, de întreprindere

„ 4 Societăţi de scont

„ 6 Credit mobiliar

„ 8 Schimb. Plăţi. Cont curent. Arbitraj. Accept

„ 9 Speculă de bursă. Discont de poliţe

Arbitraj Report şi deport

„ 10 Vânzări in blanco ori a decouvert

„ 11 Specule de timp. Fixe, cu prime

„ 12 Panică de bursă. Haute finance

„ 14 Bancheri scontori. Cambiaţi. Haute banque. Depozit. Viriment

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„SINDICATUL E O COMPANIE…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Sindicatul e o companie de bancheri. Acţionarii sunt clienţii lor. Dar compania de bancheri poate lucra şi în comptul ei. Capitalul acţiunilor nu e dat în un mandat ca la societăţile industriale, ci la discreţie: să cumpere en gros orice titluri.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„SOCIÉTÉ DE L’UNION GÉNÉRALE „] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Société de l’union Générale. Begebung der Landesbanknoten. Ungarische Landesbanknoten.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ALTĂ BANCĂ „] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Altă bancă. Abia a apărut Creditul Mobiliar şi „Neue freie Presse” ne aduce ştirea că Ungarische Landesbank are de gând a fonda o bancă română pentru interese comerciale. Căpitalul de acţii al băncii e fixat la 40 milioane franci, din care se vor vărsa deocamdată 20 milioane. Casa Cerlendi a cumpărat afacerea noului institut, iar şeful casei va rămîne 2 participator cu 30% a capitalului. Activitatea băncii se va începe îndată după darea concesiunii care s-a cerut deja. Misiunea principală a noului institut de credit va fi cultivarea operaţiilor de bancă şi mijlocirea comerţului între Austro-Ungaria şi România.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN DISCUŢIA LA CARE…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În discuţia la care-a dat loc proiectata înfiinţare a Creditului Mobiliar am făcut se ‘nţelege abstracţii de la toate persoanele cari au luat iniţiativa înfiinţării. Sunt între ele bărbaţi din toate partidele. Am pomenit în treacăt culmea asociaţiunii, pe prinţul Dumitru Ghica, pe care îl regăsim în toate asociaţiunile ce se creează în ţară, indiferentă fiind natura; am pomenit la coadă numele redactorului. Dar încolo ne-am ţinut strict de obiect. Din natura chiar a operaţiilor cu care se ‘nsărcinează o asemenea haute banque pe acţii am dedus că e prematură pentru ţara noastră şi de natură a da naştere la o mulţime de creaţiuni factice agiotate la bursă.

Dar sunt amici ai noştri iniţiatorii, dar sunt adversari politici: o creaţiune economică cată a fi discutat dintr-un punct neutral de vedere, fără consideraţii politice.

Ne pomenim acum cu „Românul” că ne aduce un lung articol în contra vederilor noastre.

Să ne permită ziarul guvernamental să spunem verde că nu ne luăm deloc osteneala de-a discuta cu el, mai cu seamă în cestiunea de faţă. Interesele băneşti şi personale ale redactorului fiind amestecate în aceeastă afacere, un organ onest ca al nostru nu poate sta de vorbă cu samsarul Creditului Mobiliar. „Românul” n-avea decât să-şi urmeze dezvoltările din punctul său de vedere şi să ne lase ‘n bună pace.

Ar fi în adevăr ieften dacă faţă cu orice cestiune de interes public am avea a ne lupta cu agenţii plătiţi sau cointeresaţi ai unor întreprinderi. Orice altă foaie a cărei relaţii cu Creditul Mobiliar sunt cel puţin necunoscute ar fi avut dreptul să ne combată. „Românul”, al cărui unic redactor cere concesia şi e un membru din sindicat care speculă acţii şi le agiotează, n-are acest drept. Înc-o dată: Discutăm cu convingeri, cu principii, cu idei. Cu stomahuri şi apetituri nu discutăm.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„FĂRĂ ÎNDOIALĂ…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Fără îndoială – zice Courcelle-Seneuil – poţi arunca în public nişte titluri oarecare, să te dezberi repede de ele şi să-ţi vezi de drum. Dar acest soi de escrocherie continuă nu poate da loc la nici o fondaţiune serioasă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„IATĂ DECI ŢINTA CREDITULUI”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Iata deci ţinta creditului. Aceea de-a da viaţă la întreprinderi hazardate a căror productivitate nimeni n-o poate prevedea de pe acum, a emite acţiile acestor întreprinderi şi a le specula la bursă şi societatea va fi cu atât mai periculoasă cu cât mai puternică va fi. Acţiile acestor bănci ar avea ca şi titlurile Companiei Indiilor, copiliţe şi nepoţele (filles et petites filles ) în acţiile unor întreprinderi la noroc, până ce într-o bună dimineaţă întreprinderile debitoare şi Creditul Mobiliar creditor s-ar cufunda cu toate în aceeaşi prăpastie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CREDITUL MOBILIAR [„AM DECLARAT ÎN NUMĂRUL TRECUT…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Am declarat în numărul trecut ca nu avem de gând a îngreuia creaţiunea Creditului Mobiliar.160 v Ceea ce voim numai este să lămurim natura acestui soi de întreprindere. Nimeni nu poate opri pe un bancher de a-şi întrebuinţa banii oricum voieşte, de-a fi mediator al negoţului, în înţelesul bun al cuvântului – sau de – a – şi concentra capitaliile asupra speculei.

Desigur că şi astăzi, alături cu bancherii escomptori şi cu cei cambişti, cari se ocupă curat numai de afaceri comerciale şi industriale, se află un număr de bănci de plasare şi speculă,a căror clienţi, avînd încredere absolută în bancherul lor, le lasă deplină libertate de-a face cu depozitele orice-ar voi: de a le împrumuta cu camete mari, de-a juca cu ele a livrer sau asupra diferinţei cursurilor efectelor. Clientul trebuie să aibă o credinţă de fier pentru a confia hazardului averea lui, şi a admite că bancherul, în loc de a-şi rezerva afacerile || bune pentru sine şi a le scrie pe cele slabe la contul clientului, va face viceversa, cele bune pentru client, cele rele pentru sine.

Dar în orice caz e o mare deosebire între un bancher privat, cu capital restrâns, care nu poate influenţa cursurile bursei şi o puternică societate de acţionari c-un capital de 40 milioane. Bancherul care-a câştigat în aşa grad încrederea clienţilor încât [î]i pun la discreţia lui absolută fondurile, să facă cu ele ce-o vrea, trebuie să se fi distins printr-o agerime de vedere şi printr-o tărie de caracter care i-a atras o confienţă absolută.

E oare tot astfel cu consiliul de administraţie al unei societăţi de acţionari şi cu directorul ei?

Consiliul poate, precum am zis în numărul trecut, în caz dacă cursul efectelor de portofoliu a societăţii ar fi scăzut în ziua când îşi încheie bilanţul, să producă prin marea pre || siune a societăţii asupra pieţei efectelor, o urcare repede a tuturor efectelor din portofoliul ei propriu. Suite la o înălţime mare, însă efemeră, de câteva săptămîni, bilanţul se ‘ncheie calculându-se efectele pe cursul urcat, încât rezultă un prisos imaginar, factice, pe câteva zile. Se plăteşte o dividendă. Două zile însă, ori o săptămână după încheierea bilanţului efectele scad repede la cursul lor natural. De unde s-a plătit dividenda? Din capitalul primitiv al acţiilor. Astfel: la ‘ncheierea bilanţului e escedent, a doua zi după încheiare deficit.

Cercetând însă portofoliul, care-a servit la confecţionarea unui bilanţ strălucit, putem da – nu zic vom da, căci lucrul e ipotetic – dar putem da de efecte cu totul putrede, de hârtii cari n-au nici o valoare intrinsecă, cari prin speculă numai s-au ridicat la o înălţime oarecare, | pentru a recădea repede în nimicnicia lor.

Cu toate acestea consiliul şi directorul sunt acoperiţi. Ei au primit, nu de la clienţi cerţi, dar de la clienţi anonimi, un capital de 40 milioane la discreţie. Având a îl specula, nu a face negoţ cu el, l-au întrebuinţat după regula speculei, au cumpărat hârtii depreciate cu speranţa că se vor sui. Nu se mai suie? Treaba acţionarului. El a riscat capitalul, l-a riscat după chiar natura unei haute hanque, pe care trebuia s-o cunoască. Acţionarul a voit să câştige repede, acţionarul a fost lacom, acţionarul n-are decât să piardă.

Dar unde mai punem un alt inconvenient? Pe baza unui portofoliu – să admitem factice – societatea poate emite obligaţiuni, se poate împrumuta cu bani. Va să zică după ce portofoliul, fundamentul întregei misiuni a acţiilor băncii, e putred şi fără valoare intrinsecă, societatea mai poate rămânea şi datoare.

Dar toate vicisitudinile astea nu-l lovesc nici pe membrul din consiliul de administraţie, nici pe director. dacă aceştia au acţii de-ale băncii de credit mobiliar, le vând când cursul, comandat la bursa de ei înşişi, e mai urcat şi pun banii de o parte; dacă au alte efecte rele Creditul Mobiliar le urca în sus; or le vând bine şi pun banii de o parte. Şi când se vor fi dezbărat şi de acţiile băncii, şi de acţiile întreprinderilor patronate de bancă, încasând prime mari n-au decât să se retragă şi să lase treaba baltă.

Suntem departe de-a bănui onorabilitatea cuiva. Dar natura acestui soi de speculaţiuni e de-aşa chip încât se răsfrânge asupra caracterului oamenilor. Bancherii de comerţ din Londra nu primesc în conturile lor comişi cari au obicei a juca la bursă. Courcelle-Seneuil zice curat că bancherul cel mai onorabil lunecat de pe terenul solid al creditului comercial, pe clina speculei, se demoralizează repede. Bancherul de comerţ are interes ca clienţii lui să meargă bine, cel de speculaţiune nu-l are deloc.

Puţin [î]i pasă dacă hârtia ce-o vinde are valoare intrinsecă sau nu. El s-o vânză scump.

Puţin [î]i pasă asemenea dacă cea pe care-o cumpără cu banii acţionarului e ‘ntemeiată pe-o întreprindere solidă sau nu. Ieftenă să fie, ca s-o poată urca şi câştiga diferenţa.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CREDITUL MOBILIAR [„ŞTIIND CÎTE VI[CI]SITUDINI FINANCIARE…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ştiind cîte vi[ci]situdini financiare se ascund sub această formă ocultă a creditului, cunoscând atât condiţiile de existenţă cât şi procederile şi istoria institutelor de credit mobiliar desigur mulţi ar fi renunţat de a participa la un lucru prematur pentru ţara noastră şi periculos pentru societăţi de acele chiar în cari practica economică şi uzanţele de bancă sunt mult mai cunoscute decât la noi.

Vom vorbi atât de verde încât oricine ne va pricepe. Toată lumea cam ştie ce e credit, deşi poate nu cu toată claritatea cuvenită.

Creditul e facultatea de-a căpăta bani sau alte valori cu împrumut. Această facultate însă nu este înnăscută; nu o are orice creştin al lui Dumnezeu în acelaşi grad.

Există în adevăr, ca formă primitivă, reacţionară, aşa numitul credit personal, care se obicinuia şi la noi în veacurile trecute şi poate pân-la începutul secolului nostru. Aci Stan împrumută lui Bran suma cutare cu ori fără înscris, cu ori fără dobândă şi atârnă de obrazul lui Bran de-a da banii cinstit îndărăt, după cum s-au învoit împreună. Dar asta este o formă foarte primitivă a creditului, pe care ovreiul nu dă nimic.

Creditul e azi în genere real; el se întemeiază pe altceva decât pe onorabilitatea împrumutătorului, adecă pe averea lui. El se dă aşadar

  1. proprietarilor de imobile urbane şi rurale. Pentru scopul acesta există institutele de credit fonciar.
  2. negustorilor de o inconstestabilă solvabilitate cari [î]şi scontează poliţele la Banca Naţională. Va să zică pretutindenea şi pururea creditul se bazează pe ceea ce este: pe averea proprietarului, pe aceea a negustorului. El nu atârnă de întreprinderi viitoare al căror succes numai D-zeu [î]l poate prevedea, ci e întemeiat pe averea actuală, evidentă, pipăită a proprietarului de imobile sau a negustorului. Pentru amândouă aceste categorii de oameni există aşadar institute.

În adevăr, pentru a li se putea face credit, adecă pentru ale avansa banii cele trebuiesc, s-au creat pentru proprietari institute de credit cu termene lungi de rambursare pentru negustori a căror afaceri merg mai repede, Banca cu termene scurte. Amândouă soiurile de afaceri sunt pe deplin sigure, garantate în averea văzută a oamenilor.

Creditul real, în cele două forme ale lui, ipotecară şi comercială, îşi are institutele sale, în care capitaliştii îşi pot depune banii, iar imprumutătorii siguri îi pot găsi.

Ce e creditul mobiliar?

Iată o întrebare la care Dicţionarul de economie politică a lui Maurice Block nu ne poate răspunde, o întrebare la cari economiştii nu ne pot da nici o soluţiune.

De ce nu? Pentru că nu există soluţiune.

Pe când adecă institutele citate mai sus dau credit pe averi existente, creditul mobiliar împrumută pe speranţa că afaceri nerealizate, proiectate abia, vor avea o productivitate oarecare. Asta e curat negustorie pe pielea ursului care se află în pădure.

Să presupunem că Societatea Creditului Mobiliar va emite acţii a 500 franci una şi va aduna în ladă cele 40 milioane pe cari le cere. Ce va face cu ele?

Va cumpăra efecte publice? Acţionarii ar putea-o face asemenea. Va sconta poliţe? Şi banca o face aceasta şi fiece bancher în parte. Va face arbitraj, adecă va cumpăra poliţele acelei pieţe unde ele sunt mai scăzute, pentru a câştiga asupra diferenţei? Bancherii o fac asemenea şi cu destul succes. Ce va face dar acest credit mobiliar pentru dezvoltarea comerţului, industriei şi agriculturei în România, precum zic ziarele?

Dezlegarea ne-o dă chiar societatea. Alături cu ea va exista o societate de construcţii care va efectua tot felul de lucrări publice, pentru stat, judeţe, comune, stabilimente şi particulari, adecă va monopoliza zidăria şi clădirile.

Dar pentru aceasta nu-i necesar Creditul Mobiliar. E îndestul dacă pentru scopul special al clădirilor se constituie o societate pe acţii e-un personal tecnic suficient care să execute orice lucrare.

Nu asta însă vrea Creditul Mobiliar. El vrea să creeze întreprinderi mari, să scoată acţiile acestora în vînzare, să le desfacă pe acestea cu preţul cel mai mare posibil, iar când întreprinderile vor merge rău, căci succesul lor îl ştie numai Dumnezeu, de vreme ce e în viitor, Creditul Mobiliar să-şi spele mânile în apa nevinovăţiei ca Pilat din Pont şi să lase pe acţionari cu maidane cumpărate ce nu se pot vinde nimănui şi cu case zidite ce nu se pot închiria nimărui.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„UNUL CÎTE UNUL ZIARELE ROMÂNE…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Unul cîte unul ziarele române cad ca muştele în luptele Creditului Mobiliar. Din articolele lor pe cât de pâine de laude pe atât lipsite de cunoştinţe elementare chiar asupra acestui soi de speculă, aflăm că între fondatori sunt o sumă de nume româneşti, începând cu inevitabilul prinţ Dumitru Ghica, prezidentul tuturor societăţilor posibile şi imposibile, şi sfârşind cu redactorul „Românului”, participator abil la toate afacerile de-o lucrativitate oarecare, cari nu cer decât un capital intelectual de patru clase primare şi un capital moral egal cu zero.

Singura rezervă pe care-o putem admite pentru o sumă de oameni cumsecade, ostaşi, bancheri, mari proprietari de imobile, cari se amestecă în această întreprindere de speculă şi de joc de bursă, este că n-or fi cunoscând deloc istoria Creditului Mobiliar din Franţa, fondat de fraţii Pereire, şi aceea [a] altor institute asemănătoare acestuia.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CREDITUL MOBILIAR ŞI JOCUL DE BURSĂ (3) 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Tratând materii financiare într-un ziar cotidian, avem două greutăţi de întâmpinat. Una rezultă din subtilitatea materiei. Jocul de bursă, cu toate halucinaţiunile lui, ar cere un spaţiu mai întins decât coloanele unei foi. Mai ales în lumea speculei intră tot ce o societate omenească are nesănătos, ruinat, pospăit, începând cu culisele teatrului şi sfârşind cu culisele bursei.

Toată lumea ‘şi aduce aminte de afacerea Stroussberg; de acei duci şi conţi silexiani cari treceau drept fondatori ai societăţii, ale cărei acţii le emitea o haute banque… papa Stroussberg. Plasat-au acei oameni fondurile lor disponibile în acţii Stroussberg? Ce să plaseze când n-aveau nimic? Dar au plătit poate primul vărsământ şi au jucat asupra diferenţei, pe prime până la liberarea integrală a acţiei sau, şi mai rău, au căpătat un număr de acţii gratis pentru iscălitura pusă sub documentul primitiv al fondaţiunii.

Dând Dumnezeu s-avem şi noi bursă în ţară, vom avea ocazia de-a descoperi manoperile încâlcite ale agiotajului şi a le descrie aşa încât oricine să le priceapă. Aşadar, cum am zis, subtilitatea materiei e o greutate. Pe puţine coloane trebuie să spunem mult, într-o formă nu prea concisă căci  s-ar îngreuia înţelegerea.

A doua greutate e recapitularea continuă. Fiecare număr de gazetă e o scriere de sine stătătoare, încât cetitorul trebuie să ‘nţeleagă tot ce-i spui făr’ a pretinde de la el ca să-ţi fi citit şi numărul trecut. Aşadar recapitulăm zicând: operaţiile de bursă se deosebesc esenţial în operaţii comerciale şi de speculă. Cele comerciale sunt: negoţ de aur şi argint, schimb de bani, depozite, virimente, arbitraje cambiale, scont, conturi curente, emisiune de bilete la purtător, împrumuturi ipotecare, comisiuni. (Definiţia pe scurt a acestor operaţii în numărul d-alaltăieri.)

Cari sunt operaţiile de speculă? În esenţă foarte unilaterale: cumpărare de acţii sau de titluri en gros şi specularea lor la bursă en detail.

Acesta este cercul de activitate al marilor bănci (Rothschild, Bleichröder, Pereire), acesta în fine al Creditului Mobiliar.

Dar o bancă comercială nu cumpără acţii şi titluri? Nu.

Ea le ia în comision, de crede că sunt bune, şi trebuie să se ‘ncredinţeze dacă sunt bune, pentru că cei dendâi cărora le va vinde titluri sunt clienţii ei proprii, negustorii şi capitaliştii cu cari are a face de 30 – 40 ani şi mai bine, sunt aciia care formează sfera creditului unui bancher comercial. Dar în comision le ia. Pentru un mic comision plătit de Societatea Acţionarilor, pentru altul şi mai mic, plătit de clienţi, bancherul comercial desface acţii bune ale unor întreprinderi industriale cu preţul lor normal, fără speculă, fără agiotaj. În cât le-a primit, le dă. Câştigul poate fi mare numai dacă afacerea e mare; încolo e foarte normal, precum şi plasarea e normală. Numai capitaluri disponibile i se pun la ‘ndemnă întreprinderii. Nu-şi vinde nimeni moşia ca să cumpere acţii.

Altfel e banca de speculaţie, altfel Creditul Mobiliar. Acesta cumpără toate acţiile unei întreprinderi (en gros). Indiferent dacă întreprinderea e bună ori rea. Apoi le revinde în detail prin speculaţie, beneficiind totdeuna de diferenţe.

Ne va ‘ntreba cineva cum se face speculaţia? Ne vom încerca s-o descriem.

Să presupunem că e a se construi un drum de fier de la Bucureşti la Cernavoda care costă 50 de milioane, împărţiţi în 100000 de acţii cîte 500 franci de plătit în patru termene. Va să zică titlul provizoriu pentru întâiul vărsământ costă 125 franci, total 12 500 000 pe care haute banque [î]i varsă, cumpărând astfel totalitatea titlurilor provizorii.

De ‘ndată ce titlurile promit a se emite, oricare ar fi valoarea intrinsecă, ele sunt 106r sigure de o hausse. De ce? Numai şi numai pentru că toţi speculanţii de profesie ştiu că, pe cât banca de speculaţiune emite, titlurile se vor urca. Această hausse este atât de lesne de prevăzut încât în vederea ei se naşte un fel de cerşetorie de-o speţie cu totul modernă, necunoscută în timpii reacţiunii. După textul actului de fondaţiune acţionarii au să verse echivalentul hârtiei lor în patru termene. Toate acţiunile le-a luat Creditul Mobiliar. Numaidecât Creditul sau sindicatul ei de capitalişti e asaltat cu cereri: oameni din societatea bună, dame din lumea mare, diplomaţi, balerine, judecători, săbiuţe politice vin a solicita cu multă umilinţă la uşa bancherului, care 20, care 60, care 100 de titluri provizorii.

Bancherul de comerţ are şi el amicii lui: negustori angrosişti, proprietari mari, meseriaşi însemnaţi, arendaşi bogaţi, tot oameni cari ‘şi învârtesc capitalul în sudoarea frunţii, cu munca.

Dar iată amicii unei haute banque. Le monde cum s-ar zice franţuzeşte, şi le demi-monde.

Şi credeţi că refuză „înalta bancă” de-a le da acestor oameni acţii? Ferit-a sfântul.

Nu-i vorbă, să plaseze serios nu vrea niciunul. Nici n-au fondurile cuviincioase pentru a câştiga proprietatea integrală a acţiunilor pe cari le solicită.

Dar toţi ştiu că aceste acţii se vor cota în hausse la bursă, din ziua întâia chiar, că speculatorii se vor arunca ca lupii asupra lor, rupându-se care pe care să plătească o primă de 50, 100, 500 de franci chiar; că vor cumpăra până ce ţine vârtejul cu 150, cu 200, cu 600 franci chiar 50, un titlu… provizoriu, care-a costat… cât? 125 franci al pari!

Dar cum va produce Creditul Mobiliar acest vârtej? Va împărţi titluri provizorii:

250 000 (nominal la plata integrală 1 milion) unor persoane a căror aprobare şi vorbă sunt folositoare succesului afacerii, dar cari n-au nici atâta capital încât să-şi poată păstra chiar timp scurt acţiile. Asta-i prima categorie: alaiul fără parale.

250 000 la persoane asemenea în condiţii sociale înalte, dar destul de bogate pentru a conserva titlurile. Alaiul cu parale.

250 000 la speculatorii de rând şi culisieri. Caracuda.

Preste tot 750 000 franci împărţiţi în 6 000 titluri provizorie din care fiecare dă dreptul la achiziţia ulterioară a unui titlu definitiv de 500.

Câteşitrele soiurile de oameni, lume mare, jumătate lume şi culise, de orice categorie s-ar ţinea, diplomat sau galopin, balerină sau adiutant domnesc, gazetar sau cinstit episcop, aşteaptă, prevede dar mai cu seamă prezice hausse asupra acţiunilor. Toată puterea interesului lor îi face să vrea hausse.

Sub asemenea auspicii se deschide bursa. Capitalistul serios şade la un colţ. Îl cam tentează zgomotul. Ar vrea şi n-ar prea vrea. Dar ceea ce-am numit noi alaiul fără parale nu-şi poate păstra titlurile. Cei 150, 300, 450 franci ce i-a pus fiecare din sărăcimea înaltă în titluri, devin simţitori prin lipsa lor. Ei vor să-şi realizeze hîrtiile.

Titlurile se oferă la bursă.

Ce face banca de speculaţie sau Creditul Mobiliar? Le lasă să vînză pe orice preţ? Nu. Le cumpără ea singură cu primă. Plăteşte 10, 20, 30%?1 primă. Nimica toată la 250 000.

Vânzătorii sunt încântaţi de-a fi realizat un beneficiu ş-o spun în gura mare, cu păreri de rău că n-au putut aştepta încă câteva zile pentru a vinde c-un curs şi mai ridicat. Dar au vândut sau a[u ] conservat acţiile lor? Puţin importă. Vorbele lor sunt folositoare creditului afacerii şi atrag capitalurile.

Daca capitaliştii tot se mai sfiesc de-a cumpăra noua valoare, există un mijloc în genere infailibil de a-l atrage: acela de-a face să-i joace pe dinaintea ochilor o mare mişcare de afaceri.

Daca capitalistul vede vânzându-se succesiv la bursă douăzeci de mii de acţii ale Creditului Mobiliar, sau patronate de el, c-un preţ care oscilează uneori, dar care în linie generală 75 se tot urcă mereu, de fier să fie şi tot se ispiteşte să cumpere. şi ‘ntr-adevăr, îşi zice el, un titlu de 125, care se vinde azi cu 150 nu va face mâni 160, poimâni 170? Mai ştii? 165 tot o fi făcând dacă se vinde cu preţul acesta, dacă căutarea lui e egală cu oferta, ba chiar superioară, dacă beneficii considerabile au fost realizate de-o mulţime de persoane onorabile şi de consideraţie cari au cumpărat, revândut şi şters diferenţele. Sărmanul de el! El nu ştie că Creditul Mobiliar însuşi a vândut şi a cumpărat înaintea ochilor lui; că acest vârtej de afaceri a fost jucat anume pentru el casă-i ia ochii şi să-l atragă în vârtej cu bănişorii lui, strânşi unul cîte unul cu greutate. Dar cine-o ştie asta? Nimeni.

Cei abili se cam îndoiesc ei, dar la urmă ce le pasă. dacă ştiu taina, câştigă şi ei asupra diferenţelor şi pace bună. Dar chiar cei abili nu sunt siguri. Pentru că, când agenţii de schimb merg în fiece dimineaţă să ia ordine de la Creditul Mobiliar, sau de la haute banque, li se dă la unul sau doi din ei ordin de-a vinde (ofertă puţină) şi la patruzeci sau cincizeci ordin de-a cumpăra (căutare multă). Dar nici un agent de schimb nu ştie ordinile date confraţilor lui, nici ştie de cătră cine i-a fost date.

Legea, reglementele, obiceiul şi, mai mult decât orice, interesul lor propriu îi face pe toţi foarte discreţi.

Astfel se petrec lucrurile.

În măsura în care capitaliştii serioşi cumpără titlurile urcate prin aceaste comedie, Creditul Mobiliar augmentează ordinile de vînzare sau diminuează ordinile de cumpărare, după curs, nu zi cu zi, ci sfert de ceas cu sfert de ceas, până ce toate titlurile sau cea mai mare parte a lor sunt plasate.

Să admitem acum că în decursul acestei operaţii prima s-a ridicat numai cu 30%. La fiecare titlu provizoriu ar fi un câştig de 37,50, adecă titlul provizoriu de 125 s-ar vinde cu 162,50, lucru nu tocmai de mirare când am văzut titlurile primului vărsământ al Băncii Naţionale vânzându-se cu 500.

Ştim de la ‘nceput însă că 6 000 titluri au fost împărţite al pari la alaiuri. Va să zică Creditul Mobiliar a speculat numai 94 000.

De la 94 000 titluri cîte 37, 50 primă e în total …………… 3 525 000

Dar a cheltuit spre acest scop:

  1. Prima de 10% plătită subscriptorilor din înalta sărăcime ….….. 25000. Curtaj (samsarlâc ) …………………………………………….…..… 305500
  2. Gazetarii, administraţia, pierderile….………………………..…… 144500

475 000

[rest]    3 050 000

Adecă un câştig de 3 milioane, învârtind un capital 12 1/2 milioane în curs de două – trei săptămâni.

Daca însă banca ar fi plătit integral emisiunea toată şi ar fi emis  titlul cu 500, al pari, câştigul era de patru ori pe atât de mare, era de 12 200 000 învârtind un capital de 50 000000 câteva săptămâni.

Precum se vede din cele de mai sus, asemenea operaţii de bursă nu se pot face de bancheri de comerţ. Numai o haute banque cu zeci de milioane capital disponibil sau numai o Societate de acţionari al căreia capital se ‘ntrebuinţează la agiotaj poate întreprinde a urca şi scădea titlurile după voinţă. Pentru a înlătura contramina, adecă a împiedeca operaţiunile în senz invers al altor case puternice, cari ar zădărnici şi hausse şi baisse a bancherului sau a Creditului Mobiliar, casele acestea se atrag asemenea cu o parte alicotă la câştig, ceea ce se cheamă a le primi în sindicat.

Toate operaţiile acestea sunt independente de caracterul oamenilor. Bărbaţii cei mai onorabili cari-ar lua parte la cumpărarea en gros şi speculaţiunea en detail de titluri nouă nu se pot purta altfel decât cum le dictează natura întreprinderii lor. Ceea ce e rău e natura însăşi a operaţiunilor de haute banque şi de credit mobiliar, nu oamenii ce le fac.

Ne rezervăm pentru altădată a arăta dezastrele morale ce le cauzează asemenea întreprinderi, precum şi crizele comerciale cărora le dau naştere mai cu seamă pe o piaţă de efecte relativ nouă, inesperientă, ademenită cu atât mai lesne de lăcomia câştigului.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CREDITUL MOBILIAR (2) 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Continuăm prin a cita luminoasa dare de seamă pe care un economist german o face despre activitatea Creditelor Mobiliare a. Semnul caracteristic al tuturor acestor institute este speculaţiunea. Pentru* speculaţiune însă societăţile anonime (pe acţii) nu sunt potrivite. Societăţi anonime speculante aduc pagubă atât proprietarilor lor, adecă acţionarilor cât şi publicului. Ne mărginim la următoarele argumente esenţiale.

1) Afacerile de speculaţiune cer, după natura lor, o mare esperienţă de afaceri, o estraordinară repejune de concepţie şi de deciziune. Corespunzând în genere pe cale telegrafică pentru a încheia asupra a milioane, neavând adesea decât un minut de reflecţie, societatea nu poate merge bine. Directori cari ar poseda asemenea calităţi nu se găsesc, pentru că asemenea oameni preferă a-şi face afacerile lor proprii. Dar dacă se găsesc şi li se dă puterea discreţionară cerută, atunci societăţile sunt în pericol ca directorul lor sau să proceadă cu prea mare cutezanţă sau să esploateze situaţia în folosul său propriu, lăsând numai şansele rele pe seama societăţii. Aceasta au dovedit-o procesul acţionarilor Creditului Mobiliar intentat consilierilor de administraţie, cari au fost condamnaţi în prima instanţă la plata a 60 milioane franci. Consiliarii de administraţie ai Creditului Mobiliarau câştigat averi imense, pe când societatea mergea spre faliment.

Ani întregi se făceau cătră finitul anului tot soiul de manopere de bursă şi jurnalistice. (In sferele bursei se susţinea că faimoasa ştire tătărască despre luarea Sevastopolului fusese comandată de creditul Mobiliar.) Aceste manopere aveau de scop de-a ridica cât se poate de mult cursul efectelor din cari consista portofoliul Creditului Mobiliar. Bilanţul se ‘ncheia dar cu cursurile cele mai urcate şi se ‘mpărţea o dividendă mare care în realitate absorbea o parte a capitalului acţiunilor; căci dacă s-ar fi făcut bilanţul câteva săptămâni mai târziu, după ce cursurile scăzuseră la nivelul lor natural, ar fi rezultat un deficit al capitalului primitiv.

Fiindcă aceste institute se fondaseră pentru motive de agiotagiu, adecă fiindcă subscripţiunile nu se făcuseră din capul locului decât cu intenţia de-a urca cât se poate de sus acţiile nouă şi de-a le vinde cu agio, proprietarii aciia ai acţiilor cari rămâneau cu ele la urmă erau totdeuna în pagubă. Acţiile celor mai multe institute de credit stau sub pari: acele ale Creditului Mobiliar, nominal de 500 franci, urcate odată până la 1300 franci şi mai sus, au scăzut la 1869 la 162 franci.

2) Institutele acestea nu sunt stricăcioase numai proprietarilor lor ci şi publicului. Faptul că unili speculanţi, precum Rothschild, Pereire şi alţii au câştigat multe milioane cu operaţii financiare a orbit publicul într-atâta că se lăsă ademenit de făgăduinţa de-a ajunge, pe calea puterii financiare colective, la aceeaşi ţintă. Făgăduinţa unor dividende mari se primi cu credinţă după exemplul evident al oamenilor din haute finance. Aşadar nu numai că s-a subscris capitalul primitiv al unei mulţimi de institute de credit. ci s-au primit de bunăvoie şi obligaţiile lor. Institutele de credit, la început în perplesiate ce să ‘nceapă cu capitalul, căci o bancă are nevoie de timp pentru dezvoltarea ei ca orice altă afacere, nu s-au mulţumit numai cu a cumpăra efecte de bursă, ci participară la o mulţime de întreprinderi nouă pentru esploatarea de mine, fabrici şi alte stabilimente industriale, şi nu arareori se cumpărau afaceri vechi cari nu se rentau ca bază a societăţii acţionarilor. Căci un timp oarecare era de sine înţeles între speculanţi, că întreprinderi bune le esploatează cineva singur pe seama sa, iar cele rele se lasă unor societăţi de acţionari, întrebuinţându-se fraza comună „că numai esploatarea în mare are perspectivă sigură de succes”. Astfel, detrăgând capitalul ramurilor de industrie deja existente şi îndreptându-le spre o plasare mai puţin rentabilă, pentru că nouă, au căşunat o mişcare neeconomică a capitalului care trebuia să perturbe atât strângerea de capitalii cât şi câştigul lucrătorului.

Ca dovadă uimitoare de exactitatea deplină a descrierii economistului german că esenţa unei asemenea întreprinderi este specula servă procedimentele de la noi. Creditul Mobiliar nu există încă. Statutele lui sunt necunoscute, n-au fost tipărite încă; nici un decret al regelui n-au autorizat existenţa societăţii. Ministerul Comerţului şi Lucrărilor Publice de la noi e abia în stadiul de-a se informa dacă persoanele fondatorilor sunt onorabile şi dacă instituţia poate fi în folosul comerţului.

Ei bine, deja se speculează acţiile neexistente ale unei societăţi neexistente.

Va să zică oameni cari au banii lor plasaţi în înscrisuri ipotecare, în poliţe, în efecte ale statului român, tot efecte sigure, vând aceste efecte sigure spre a cumpăra acţiile neexistente ale unei societăţi neexistente! Nimeni nu ştie nici ce va face societatea viitoare, nici ce soi de întreprinderi va încuraja – totul e cuprins în haosul viitorului. Dar tocmai pentru că nimic nu e sigur, tocmai că pentru că nesiguranţa absolută dă loc la speranţe exagerate, specula a şi pus mâna pe ficţiune şi o vinde drept bani buni. E cu totul indiferentă pentru speculatori valoarea intrinsecă a viitoarelor titluri. Ei ştiu că la orice nouă emisie patronată de nume cunoscute se naşte hausse în piaţă şi cestiunea principală e de-a vinde până e hausse. Dar, precum vede oricine, ei nici nu au titlurile în mână. Mai mult! N-au nici banii necesari pentru a le cumpăra, adecă n-au nimic, nici bani, nici efecte, şi cu toate astea câştiga bani. Rugăm pe oricine să aprecieze aceste împrejurări şi să-şi facă o judecată despre soliditatea  lor.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CREDITUL MOBILIAR (1) – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Proiectându-se înfiinţarea unei bănci în companie numită Credit Mobiliar avem în România spectacolul comic de-a vedea foile invocând când naţionalitatea, când patria, când libertatea, pentru a recomanda publicului întreprinderea aceasta.

Între fondatorii acestei bănci întâmpinăm în adevăr o sumă de nume cunoscute, începând cu inevitabilul prinţ Dumitru Ghica şi sfîrşind cu onor. redactor al „Românului” pe care ne-am obicinuit a-l vedea participând la toate afacerile de-o lucrativitate oarecare.

Publicul văzând pe de o parte o companie de nume atât de cunoscute, pe de alta zgomotul produs prin ziare, înclină a crede că e vorba de-un institut de aceeaşi utilitate ca Banca Naţională sau Creditul Funciar bunăoară, pe când în realitate bancheri străini, cu alaiul de nume româneşti menite a-i populariza, vor să neguţeze pe picior mare la bursa viitoare din Bucureşti înfiinţând ceea ce se numeşte o Haute banque par compagnie.

Aşadar, ca să punem odată capăt acestei inclarităţi şi vârtejului de speranţe, vom spune că există două soiuri de operaţii de bancă: operaţii de comerţ şi operaţii de speculă.

Operaţiile de comerţ pe cari le face orice bancher din piaţă şi Banca Naţională asemenea sunt: primirea în depozit de capitale de la particulari şi plasarea lor în titluri clasate c-un venit sigur; virimente, adică trecerea unei sume de la creditul unui client la creditul altui client; scontare de bilete la ordin şi de poliţe; încasarea sau plata poliţelor din locuri depărtate; arbitrajul, adecă cumpărătura poliţelor de pe pieţele unde au cursul mic, pentru a plăti cu ele datoriile pieţei proprii; conturi curente, adecă înregistrarea tuturor fondurilor primite de la un negustor precum şi a cheltuielelor făcute în numele lui ş.a.

Pentru oricine e evident că bancherul comercial e un om de încredere ce trebuie să-şi fi cunoscând clienţii şi clienţii pe el, şi că afacerile sunt în cea mai mare parte pe deplin sigure.

Banca Naţională în fine, cu tot numele specios, nu e decât o bancă comercială care uneşte cu operaţiile ordinare pe acea de emisiune a unor bilete plătibile a vista şi la purtător. Ea nu dă credit decât la puţine case, pe poliţe cu mai multe semnături de-o incontestabilă solvabilitate şi trase asupra unor afaceri deja consumate.

La Creditul Fonciar baza creditului acordat e un imobil ipotecat, garantat prin solidaritatea tuturor proprietarilor; la bancă baza creditului acordat e averea existentă a negustorului, plus afacerea consumată deja, de ex. o vînzare de grâu, plus indosarea mai multor semnături solvabile. Valoarea intrinsecă, reală a titlurilor e cunoscută, venitul lor e sigur – titlurile se numesc clasate; preţul lor, afară de neînsemnate oscilaţiuni, se regulează prin venitul ce ele produc. Atât institutele de credit ipotecar cât şi cele de credit comercial au deci o bază materială cu desăvârşire solidă.

La un credit mobiliar lucrul nu este astfel; cel puţin n-a fost nicăiri după cât vedem din istoria creditului mobiliar din Franţa, din Scoţia şi din alte părţi.

Vom încerca să dăm o schiţă istorică a celui dendâi institut de soiul acesta, stabilit în Franţa prin decretul de la 18 noiemvrie 1852 cu numele de Société Générale du Crédit Mobilier, fondată c-un capital de 60 milioane şi având la nevoie facultatea de-a emite obligaţiuni de 600 milioane. Fondată de fraţii Pereire, nume ce-l aflăm şi între fondatorii actualei societăţi, ea a fost prototipul celorlalte, cărora impulsul agiotajului le-a dat naştere în Spania, Germania, Austria şi Elveţia. Iată, operaţiile ce le făcea conform statutelor.

1) Subscripţiune şi cumpărare de titluri ale statului – va să zică emisiune de titluri – precum şi de acţii şi obligaţiuni ale diferitelor întreprinderi industriale sau de credit ale societăţilor anonime de căi ferate, canaluri, mine şi alte lucrări publice cari (sau există) sau se vor fonda în viitor.

Să analizăm această operaţie. Statul escrie un împrumut. Creditul Mobiliar se ‘nsărcinează să i-l plaseze. Institutul are destule mijloace ca să producă o mişcare artificială la bursă; pune douăzeci de agenţi cari să caute a cumpăra titlul şi numai patru cari să-l vânză. Capitalistul e răpit de acest vârtej artificial; el nu înţelege că aceeaşi bancă cumpără şi vinde totodată. şi, după ce titlurile sunt plasate c-un câştig mare, e cu totul indiferent pentru bancă dacă ele sunt bune sau rele, productive sau improductive.

Se aude că în munţii Buzăului s-ar afla aur. Se formează o societate anonimă pe acţiuni pentru esploatarea minei şi Creditul Mobiliar se’nsărcinează să le plaseze. Creditul produce hausse la bursă, le vinde bine şi acum rămâne ca acţionarul cel din urmă să vază dacă există sau nu aur la Buzău. Poate să nu fi existând deloc.

Să se ţină bine minte. Creditul Mobiliar se ocupă nu cu întreprinderi cari există, ci cu cele ce se vor fonda de acum înainte, a căror productivitate e cu totul necunoscută şi speculează pe speranţa acestei productivităţi. dacă se ‘ntîmplă însă să cumpere titluri a unor întreprinderi existente, preocupaţiunea Creditului nu va fi deloc valoarea intrinsecă a titlurilor. Din contra, acţiuni industriale vechi, clasate, a căror valoare e cunoscută, nu dau loc la operaţii de bursă. Cu cât titlul e mai sigur cu atât speculaţia se depărtează de el, îl părăseşte pentru acţiile unei întreprinderi nouă, pe nesiguranţa valorii cărora se câştigă mai mult. Creditul Mobiliar urmează deci regula pe care o urmează orice om ce are bani disponibili şi vrea să opereze cu ei par comptant. Alege o hârtie discreditată, pentru ca mai târziu, când se suie cursul, s-o vânză. Deci Creditul Mobiliar poate cumpăra titluri rele, improductive, cu preţuri scăzute, să producă în mod artificial o hausse la bursă, să le desfacă pe preţuri urcate şi să-şi spele mânile în apa nevinovăţiei ca Pilat din Pont.

Afară de asta creditul era îndreptăţit de a mai face următoarele operaţii:

2) Emisiunea de obligaţiuni proprii pentru o sumă egală cu cea plasată în subscripţiuni şi cumpărări.

3) Vânzarea sau amanetarea tuturor efectelor, acţiunilor şi obligaţiunilor câştigate şi schimbarea lor pe alte hârtii de valoare;

4)         Propunerea, cesiunea şi executarea de împrumuturi şi întreprinderi de lucrări publice de tot soiul;

5)         Împrumuturi Lombard pe amanet de acţii sau obligaţiuni, credit contocurent;

6)         Primirea de depozite în contocurent ;

7)         Incasso în contul societăţilor mai sus numite, plata cupoanelor lor de dobânzi şi dividende şi alte mandate;

8)         Instituirea unei case de depuneri pentru toate titlurile acestor întreprinderi. Alte afaceri erau oprite, şi anume banca nu putea face specule pe timp la bursa sau specula pe premii. Dar afaceri de report [î]i erau permise deşi acestea constituie o speculă de bursă cari forma o însemnată parte a tranzacţiunilor creditului mobiliar. Aşadar afacerile Creditului Mobiliar sunt operaţii de haute-finance şi… de speculă de bursă a.

În anul întâi Creditul Mobiliar Francez n-a făcut decât afaceri pe cari le fac toate casele mari de bancă. În acel an a dat din asemenea afaceri un venit net de 7 582 722.

În anul al doilea a creat trei întreprinderi: Société des Immeubles de la rue de Rivoli, Société Maritime, Société de Chemins de Fer Autrichiens. Beneficiile treceau peste zece milioane.

În anul al treilea societatea era în apogeul ei; întreprinderi varii i-au adus un beneficiu de 31 870 776 fr. Dar chiar în acel an dările de seamă ale societăţii începură a deveni obscure şi mai puţin amănunţite.

La 1860 se declară o pagubă de 7 933 136 fr.; iar la 1867 fondatorii societăţii, cari o administraseră în mod dictatorial, se retraseră. În adunarea acţionarilor de la 30 noiemvrie 1867 succesorii lor mărturisiră că pagubele se ridicau la… 47 542 000 franci. Societatea a trebuit să lichideze.

Ce s-a găsit în bilanţ?

Că societatea Creditului Mobiliar era creditoare Companiei Imobiliare pentru 80 de milioane şi că aceasta din urmă, încărcată de maidane şi case ce nu le putea nici vinde, nici închiria, nu era în stare a plăti nimic.

Totodată cată să recunoaştem, zice Courcelle-Seneuil în Traite des operations de banque, că răul ar fi fost şi mai mare dacă s-ar fi emis pentru 600 milioane sau pentru un miliard două sute de milioane, obligaţiuni de-ale societăţii, precum ne puteam teme câţiva ani (lucru pe care l-a refuzat guvernul) sau dacă societatea ar fi parvenit a pune în serviciul său o bancă de circulaţie. S-ar fi ajuns la o catastrofă cel puţin egală cu aceea a lui Law.

Iată dar ce este Creditul Mobiliar. O încercare de-a monopoliza toate întreprinderile din ţară, împrumuturi, construcţii, lucrări publice, fie ele oricât de hazardate. Odată titlurile desfăcute prin manipulaţii de bursă, treaba acţionarilor dacă ele produc ceva sau nu.

Din parte-ne se ‘nţelege că nu putem opri pe nimenea de a-şi întrebuinţa capitalul cum pofteşte. Dar orice capital nu se poate întrebuinţa decât în anume moduri: sau în esploatare, servind a plăti pentru muncă, sau plasat în împrumuturi ipotecare, sau în negoţ, ajutând schimbul de mărfuri, sau în fine… în speculă. Pentru milionari, pentru Rothschild şi Pereire, specula e cea mai rentabilă pentru că ei o dominează; pentru capitalistul mic este de recomandat plasarea în titlurile unor întreprinderi nu viitoare, ci deja existente, al căror produs e ştiut, al căror venit e sigur.

Aşadar liber e oricine de-a specula capitalul său; legile o permit. Dar sigur este că prin speculă averea tuturor nu câştigă nimic. Ea câştigă prin producţie, prin negoţ, nu prin joc de bursă.

Precum zece oameni muncesc împrejurul unei mese de joc de cărţi ziua şi noaptea, fără ca suta de galbeni ce-o au toţi împreună să se’nmulţească sau să scază, ci trece numai din mâna celui naiv în mâna celui abil – o deplasare a aceleiaşi averi – aşa e şi aci. Milionarul abil care dominează bursa şi mişcările ei, care, când vinde acţii de Panama produce hausse iar când cumpără acţii sigure ale Băncii Naţionale, produce baisse, va încasa diferenţele de la publicul întreg, ba va atrage din ce în ce mai multe capitaluri din provincie, detrăgându-le agriculturii, comerţului solid şi întreprinderilor solide şi aruncându-le în vârejul unor întreprinderi nouă, cu viitor necunoscut şi c-o producţiune nulă poate.

Ceea ce-am dori însă e ca presa să nu facă dintr-un institut a cărui esenţă e specula, producerea de hausse şi baisse la bursă, fără privire la valoarea intrinsecă a titlurilor speculate, un institut naţional menit a ridica comerţul, industria şi agricultura.

Nu voim deloc să discredităm societatea. Nu-i cunoaştem încă statutele, nu ştim ce anume operaţii va face. Poate chiar că ce[e]a ce este a se fonda la noi să fi având cu totul caracterul unei bănci comerciale. Ceea ce constatăm însă este că societăţile cîte s-au format sub acest titlu pân’ acum au fost societăţi de acţionari, al căror capital au fost în esenţă întrebuinţat la specule de bursă asupra unor titluri neclasate încă, bazate pe întreprinderi viitoare, c-un produs incert; titluri al căror preţ de bursă se regulează, nu prin venitul ce produc, ci pe speranţa unui venit, sau şi mai rău, pe speranţa că ele se vor urca pân-la ultimo, indiferent dacă valoarea lor intrinsecă reprezintă ceva sau nu.

Facultatea pe care o bancă ca aceasta, haute banque, o are întru a urca un titlu, oricât de lipsit de valoare intrinsecă, până ce-l vinde, şi a scădea un titlu oricât de solid, până ce-l cumpără; facultatea de-a urca cursurile tuturor efectelor ei de portofoliu când face bilanţul, pentru a împărţi dividende fictive, luate din capitalul primitiv; în fine puterea de a detrage capitalul celor lesne crezători din întreprinderi productive şi a-l abate la întreprinderi hazardate, toate acestea nu ne permit să ne felicităm tocmai mult de înfiinţarea ei. Dar, pentru a nu prejudeca, mărturisim că din cele scrise pân’ acum nu putem decât presupune statutele ei. dacă operaţiile indicate în ele vor fi identice sau analoge cu cele din statutele Societăţii Generale de Credit Mobiliar din Franţa, nu va mai fi îndoială că noua bancă e prematură pentru ţara noastră şi de un folos foarte discutabil  chiar pentru ţările acelea în cari practica şi uzanţele creditului sunt mai cunoscute decât la noi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„D. BRĂTIANU, CONFIRMÂND ÎNSUŞI ŞTIREA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

D. Brătianu, confirmând însuşi ştirea despre o radicală schimbare a cabinetului său, noi, fără a prejudeca lucrul şi fără a şti personajele politice cari vor servi a umplea golurile create de Saturn care-şi mănâncă copiii, cată să ne aşteptăm că d. prezident al Consiliului să cerce poate sprijin şi în şirurile acelor conservatori pe cari i-am putea numi dizidenţi. Ei sunt în adevăr puţini la număr şi, fiind oameni cu totul independenţi în privirea averii, culturii şi poziţiei lor sociale, mobilul schimbărilor lor politice nu poate fi căutat în goana după funcţii, după directorate de bancă ori de drum de fier, ci sau în vederi politice, greşite după noi, sau în ambiţie.

Dar, ori una ori alta fie, oricine înţelege că, pentru a deveni cineva enamu che enasu cu Cariagdi, Carada, Giani etc., sufletul unui om bine născut cată să treacă prin peripeţii aproape tragice, asemenea lui Timon din Atena, eroul unei drame de Shakespeare. În adevăr pentru ca un om atât de prietenos, primitor, generos cum e Timon în actul I să se prefacă într-un sălbatec mizantrop, un pustnic cum e Timon în actul al Iv-lea, sufletul său cată să fi trecut prin o sumă de peripeţii ce l-au aruncat dintr-un estrem într-altul, l-au prefăcut din alb în negru, din floare de crin în mătrăgună. Seria acelor peripeţii, luată la un loc şi designată c-o singură vorbă, am numi-o fenomonologia unui suflet bântuit de patimă.

Se ştie că pe sfârşitul secolului al paisprezecelea Alexandru cel Bun purta în marca Moldovei crinii Casei de Valois. Marca era împărţită în două: de o parte bourul între trei luceferi, de alta crinii. Cauza nu se ştie exact. Fost-a vasalitate, fost-a înrudirea lui de aproape cu Casa regală a Poloniei, de vreme ce Doamna era sora regelui? Dar nu asta ne importă, ci cu totul altceva. Sunt de ex. oameni la noi în ţară cari pretind că, neam după neam, vorbind şi începând cu cel dendâi al rasei, au văzut bourul din steagul lui Bogdan Dragoş precum au văzut înflorind crinii Casei de Valois în herbul lui Alexandru Vodă. Ca un asemenea crin alb să se prefacă în ardei roşu, de provenienţă fanarioto-bulgară, iată un problem psicologic ce merită atenţie şi a cărui fenomenologie, a cărui serie de evoluţiuni, o vom împărţi în următoarele stadii:

Stadiul întâi. Stare nervoasă de superescitare a instinctelor conservatoare c-o nuanţă de feudalism. Confundare lesne de înţeles, deşi eronată, a binehrăniţilor Pătărlăgeni cu marii criminali ai tragediilor lui Shakespeare, cu Macbeth, sau cel puţin cu Hodel, Nobilng şi Rusacov. Partidul roşu şi Vetljanca sunt încă sinonime. D. Brătianu, un fin cunoscător de oameni, deduce din această superescitare că conservatorul nostru are multă stofă de om de stat, dar nu i-o spune singur, căci nu se poate abţine de la ironia de a pune pe onorabilul Costinescu să-i facă această declaraţie de dragoste. E întâiul moment de umilinţă în viaţa unui conservator adevărat, când suportă a fi lăudat de onor. Costinescu. Un amic răutăcios [î]l întreabă dac’ ar primi un portofoliu de la roşii. El răspunde încă cu indignare „Jamais!”

În stadiul al[doilea] picătura de stofă de om de stat au început să înăcrească, să fermenteze în sufletul pur ca laptele a conservatorului. Oare daca, ferească Dumnezeu, ţara ar avea perspectiva unui război, nu e de datoria stofei de-a intra în cabinet? Atunci: jos micile împărecheri de partid, sus ţara! Amicul cel răutăcios îi observă cu oarecare sfială că-n asemenea caz rămâne liber să susţie guvernul ca deputat, precum o face asta orice partid cumsecade când sunt atât de grave interese la mijloc, chiar dacă ministru de finanţe ar fi Simeon Mihălescu, la Instrucţie învăţatul Costinescu, iar la Justiţie Arion, care a mai fost o dată, dar de-atunci s-a mai perfecţionat întru ale justiţiei în Academia de la Văcăreşti.

Stadiul al treilea e, ca şi-n tragedii, culminaţia. Dar dacă tânărul om de stat ar putea dicta în cabinetul Brătianu? dacă pentru el s-ar dizolva Parlamentul şi în cel nou ar veni alte elemente, viguroase, dacă pe ruinele partidelor din trecut ar răsări formaţiuni nouă mai compatibile cu spiritul de progres al Regatului? dacă l-ar aproba partidul conservator tânărul cu stofă n-ar fi indispus a primi un portofoliu.

Stadiul al patrulea începe prin scene de cochetărie între tânărul om cu stofă şi iluminatul partidului, d. Sihleanu. Stranele ocupate de sfinţii Serurie, Carada şi Fundescu zâmbesc cu satisfacţiune la această reprezentaţie. Dacă l-ar aproba, nu partidul conservator, dar amicii săi ar fi mai mai gata să primească un portofoliu.

Stadiul al cincilea şi cel din urmă – tânărul cu stofă a lunecat şi intră, fără să-l mai aprobe amicii, dar sperând a-i atrage după el. Peste noapte apare decretul. „D. X numit ministru al Nostru secretar de stat la departamentul cutare. Semnat: Carol îngăduitorul”.

Tânărul îşi face intrarea pe banca ministerială. Glasul său, deşi cam ascuţit, e tremurător de emoţiune.

Ce minuni ! Menajeria nu rânjeşte… dimprotivă

Ea la glasul lui subţire se arată milostivă.

Apoteoza dramei a şi’nceput cu mult foc begnal şi cu prapuri pe uliţă, iar din partea binehrăniţilor Pătărlăgeni cu sugere a la kilometru 28.

În orice caz mare efuziune de sentimente patriotice şi de vin profir.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PATRUZECI ŞI DOUĂ DE CORPORAŢII…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Patruzeci şi două de corporaţii române de bresle productive, de grupe de oameni cari aveau o existenţă onorabilă şi asigurată prin munca mânilor lor, formau cortejul domnesc acum treizeci de ani. Cîte din ele or fi dispărut astăzi, cîte sunt suplantate prin străini, cîte vor fi pe calea unei dispariţiuni totale!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN URMA HOTĂRÂRII…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În urma hotărârii luate de d. Brătianu de a părăsi puterea, confraţii noştri de la „Românul” au cam ajuns în doaga copiilor. Chiar în numărul în care foaia, încă guvernamentală, anunţă nestrămutata hotărîre a primului ministru, se aplică partidului conservator cinci coloane pline de insinuaţiuni cari din cari mai copilăroase.

Când cu sporirea lefii miniştrilor d. Brătianu declarase că poate renunţa la acest spor, că se poate sacrifica cum s-au sacrificat coreligionarii săi politici de la 1848, din cari unii au şi murit. Noi am zis: „D-zeu să-i ierte!”. Ştim pozitiv că din numărul mare de pensionari ai sultanului cari, departe de-a suferi amărăciunea exilului, huzureau de bine în străinătate, n-a murit absolut nici unul de mizerie sau de privaţiuni. Unul singur, un militar, s-a stins de nostalgie şi de dorul copiilor. Alţii, dacă i-a odihnit Dumnezeu, aceasta s-a’ntîmplat pentru că nu mai aveau zile şi pentru că o moarte avem cu toţii. Contimporani de-ai d-lor C.A. Rosetti şi I. Brătianu, confraţi în exiliu, se vor însărcina, credem, a descrie mizeria onor. tagme patriotice, care, la dreptul vorbind, în străinătate s-au obicinuit a trăi bine, pe mare şi de-a gata, încât, întorşi în ţară, nu le mai ajung zece lefuri şi zece diurne. Şi această părere a noastră, realistă cu totul, că vo pagubă pentru tară nu e dacă vrea Dumnezeu ca şi Caradalele ori Cariagdii să dea ortul popei, „Românul” o numeşte „apel la asasinat”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CEEA CE-MI ROADE INIMA…”] 2276 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ceea ce-mi roade inima în privirea viitorului acestei ţări nu sînt ideile subversive şi de răsturnare cari profanează gurile voastre, ci lipsa voastră de caracter. Ieri republicani, să fi rămas ceea ce eraţi, Dar învingeaţi voi, dar învingeam noi, indiferent la urma urmelor, tot adevărul, tot tăria învingea. Dar nu… pipăind pulsul mulţimii, aţi simţit că ceea ce noi zicem trage mai greu la cumpănă, şi în ultimul moment… în ajunul de-a cadea, ne-aţi escamotat ideile, prefăcîndu-vă că renegaţi pe-ale voastre, că le-aţi dezbrăcat ca pe-o haină veche şi zdrenţăroasă, furînd purpura noastră nepătată. Şi aţi găsit oameni cari să vă urmeze dintre noi… ceea ce-i şi mai trist…

Care e cauza parlamentară pentru cari d-nii Giani, Conta etc. se retrag, care cauza parlamentară şi constituţională pentru care intră în cabinet d-nul Carp şi Cantacuzino? Nici una. Nu se ştie pentru ce unii au ieşit, pentru ce ceilalţi au intrat. A fost dorinţa Coroanei, se zice. Dorinţa Coroanei nu poate fi să se joace cu convingerile noastre şi să ne demoralizeze, dorinţa ei nu poate fi a face din noi oameni fără de caracter şi fără de convingeri hotărîte. Afară de asta ea nu e în discuţie. Sau roşii guvernează rău, nu mai merită încrederea Coroanei şi atunci un nou apel la ţară e necesar, sau ei o merită şi atunci să rămînă la putere. Numai astfel lupta noastră are un înţeles, numai astfel ştim ce voim unii şi alţii. dacă e vorba de vot constituţional, fie dusă ad absurdum domnia roşiilor, rămînă Serurii desfrunziţi* cum sînt înaintea ţării, judece ţara şi, dacă voieşte să-i realeagă, realeagă-i, nu vom avea nimic de zis. Dar sîntem siguri că din momentul ce dispare perspectiva sacului cu grăunţe, roşii cad şi cad pe mult timp. Ce manevră e asta de-a-i face să cază în picioare, ei cari au compromis toate cestiunile? Cază şi ei prin votul ţării, prin neîncrederea ţării, nu prin mici intrigi, nu prin suplantare cu elemente conservatoare, nu prin maşinaţiuni bizantine. Au renegat toate principiile lor. Cază prin această renegare. Să nu vedem o piesă nouă, inspirată de alte principii, jucată de aceeaşi vechi comediani.

Dar Mihălescu a jefuit? Ei bine, Mihălescu va reapărea spălat, devenit conservator. Dar Kalinderu şi-a creat sinecură cu venituri de milioane? Ei bine, Kalinderu va deveni conservator şi-i va merge tot bine. Pînă cînd comedia aceasta? Pînă cînd panglicăria de principii, pînă cînd schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Sîntem copii noi, pe cari un regisor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfîşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm*** şi conservatorul să fraternizeze numaidecît cu radicalul, radicalul să devină conservator? Sîntem comedianţi cari ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi cîştigul străinilor ce trăiesc aci? Sîntem păpuşi, îmbrăcate cînd roşu cînd alb, cari azi pun o etichetă, mîne alta, numai să ne meargă nouă personal bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Sîntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce sîntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele? Ceea ce-i e permis d-lui de Bismarck, de-a se juca cu partidele, în urma gloriei sale politice, e permis piticului d. Brătianu, ale cărui zile se numără pe insuccese şi ale cărui succese sînt forme goale şi mofturi? De cîte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decît spre a face un mare rău naţiei.

S-au unit la 66 ca să răstoarne pe Cuza Vodă. Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea. S-au unit spre a aduce un Domn străin, pentru că amînduror le convenea un Domn fără iniţiativă şi necunoscător de ţară, sub care amîndoi să-şi poată face fără control manevrele. S-au unit pentru a vota concesii Strousberg. S-au unit pentru a ceda Basarabia. S-au unit pentru a da drepturi la ovrei, s-au unit pentru a proclama regatul. Se vor uni pentru a lărgi drepturile evreilor şi a aduce colonii de semiţi în ţară. În toate dezastrele naţionale se vor uni acei pretinşi reprezentanţi ai României, acei Giani, Cariagdi, Carada împreună cu şleahta ruinată a Moldovei, unii în paza greco-bulgarilor, alţii în paza jidanilor. Greco-bulgarii şi jidanii, iată adevăraţii stăpîni ai României, care nu merită acest nume, căci nu mai e ţara romînească. Privească cineva forul* din Bucureşti, vază cele 20.000 de străini ce curg an cu an în ţară, vază mortalitatea populaţiei noastre autohtone şi se va convinge că suntem jertfa unei colosale mistificaţii, că sub formele înnoitoare * ale statului naţional ni se escamotează, zi cu zi, pământul, averea, viaţa copiilor noştri, naţionalitatea. Vom spune-o noi adevărul adevărat, voi spune-o eu omul care n-aspiră la nimic, care aş arunca la picioarele ministrului o Stea a României ce-o poartă un trădător de ţară, un Bene-merenti ce-l poartă Oraşanu şi care aş privi ca dezonoare orice semn de graţie ce l-aş împărtăşi cu acest soi de oameni. Voi spune care-i înţelesul întregei comedii. Oricum* oricine care va vorbi ca mine, va zice poate* nişte*** oricine ar pune-o pe*** cu străini din ţară, va fi imposibil la guvern. Pentru a ajunge la guvern, conservator sau liberal fii, trebuie să faci cu ochiul unei puteri* străine, că-i vei susţine interesele.

Îngăduitorul? Îngăduitor, da, de cîte ori voim să ne sfâşiem noi între noi, îngăduitor de cîte ori devenim oameni fără caracter şi fără conştiinţă, îngăduitor cu mişelia* şi felonia, neîngăduitor însă cu orice caracter de om adevărat, neîngăduitor cu orice talent adevărat, cu orice superioritate. Neîngăduitor când ar fi vorba de măsuri contra evreilor sau altor străini. Condamnând la ocnă pe un nebun ca Pietraru, dar iertând pe evreii cari cu sânge rece sfâşie o biată muiere bătrână care privea la înmormântarea unui rabin, îngăduitor cu Arion, cu Boteanu *, cu hoţii de bani publici, neîngăduitor cu proletariatul agricol, care ar comite crime de mizerie, de viciile născute sub*** sa jidovime. Un painjeniş întreg de graţii domneşti s-au făcut faţă cu orice faliment fraudulos, cu orice escrocherie ar comite un străin, dar dacă un român va comite o crimă, îi putrezesc oasele în temniţă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CA SĂ AIBĂ CINEVA O IDEE…”] 2257 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ca să aibă cineva o idee despre caracterul românilor trebuie să ţie seama de următoarele lucruri: De la 1220 şi pîn’ la 1818 românii n-au avut nici un fel de cod scris. Un obicei al pământului recunoscut de bunăvoie de toată lumea, dreptul consuetudinar – Jus valachale cum [î]i ziceau ungurii şi polonii acestui complex de datine străbune ~ a regulat viaţa lor publică şi privată în curs de şase secole.

De la 1200 şi pân[ă ] azi românii n-au avut revoluţie politică. Mişcările lor din Ardeal din secolul trecut se datoresc insuportabilităţii condiţiei lor sociale definită prin Unio trium nationum. A fost o izbucnire de răzbunare a unui popor prea apăsat, nimic mai mult. La 1848 ei s-au ridicat pentr-o cauză cu totul sfântă şi legitimă: unitatea monarhiei şi existenţa dinastiei de Habsburg. În ţările române n-a fost niciodată mişcare agrară.

Codicile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu sunt mai mult de drept canonic, pentru regula clerului şi pentru exerciţiul* poliţiei morale din partea* sfintei noastre biserici.

Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de pace, grăitor de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie. (11 fevr. n-au fost români. Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar.)

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ŞI DUPĂ CĂDEREA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

şi după căderea d-lui Gladstone va fi evident iarăşi esenţial alta. Ţinta oricării politici esterioare e se’nţelege conservarea ţării şi a naţionalităţii; a găsi un sistem de purtare adaptabil tuturor împrejurărilor ce se opun acestei ţinte este un problem care face din politică mai mult o artă decât o ştiinţă, mai ales în timpi în care echilibrul european nu e stabilit în mod definitiv.

Fiindcă după stil se recunoaşte că bucăţelele de articol din numărul de vineri al „Românului” sunt scrise de d. C.A.            Rosetti, am fi dorit ca să le şi iscălească, precum articolul din „Deutsche Revue” e iscălit. Deja iscălitura unui articol e o rezervă ce individualizează oarecum părerile unui scriitor. Neiscălit, articolul din „Românul” e adresat de partidul liberal întreg partidului conservator întreg; iscălit, e adresat de d. C.A. Rosetti ca om politic d-lui Maiorescu asemenea ca om politic. Cu anonimul cu care vorbeşte „Românul” s-ar fi cuvenit să ţie

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«ROMÂNUL» E FOARTE SUSCEPTIBIL…”] – de Mihai Eminescu [31 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul” e foarte susceptibil unde nu trebuie să fie şi pahiderm acolo unde ar trebui să se simtă atins.

Noi am spus că, dacă – cu tot antagonismul intereselor – guvernul ar fi dorit a mănţine bunele relaţiuni formale cu Austria, modul de-a o face era simplu şi uzitat. În privirea cestiunii în litigiu se putea stabili o formă de enunţare pe care s-o fi văzut înainte de publicare ministrul plenipotenţiar al Austriei şi, dacă n-ar fi găsit nimic de obiectat în privirea formei, ceea ce „Românul” numeşte o neîntelegere s-ar fi putut evita.

Menţinem această manieră de-a vedea şi afirmăm că e uzitată între puteri mari şi egale chiar. Ministrul de esterne putea să spuie următoarele: în mesajul cu care se vor deschide Camerele găsesc în interesul ţării de-a stabili rezerve bine definite în cestiunea Dunării, îndreptate în contra pretenţiunilor Austriei. A ne bate cu d-voastră nu voim însă. Iată forma pe care o dau acestor rezerve. Crezi că guvernul d-tale nu ne-ar căuta ceartă din cauza espresiunilor întrebuinţate? Iată modul în care verbal se poate consulta partea adversă.

Această formă de consultare e, precum am zis, uzitată între puteri mari chiar, căci ele sondează de mai nainte efectul pe care-l vor face actele lor publice asupra puterilor vecine. „Românul” găseşte că e o umilire.

Nu sunt umilitoare scuzele înjosite ale d-lui Stătescu, dar o consultare prealabilă în privirea formei protestului român ar fi fost umilitoare.

A suferi palme morale înaintea lumii întregi şi a fi tratat în valet diplomatic, precum a fost cabinetul Brătianu în cestiunea aceasta, nu este umilitor; dar a spune Austriei: „Te voi combate fără a te insulta şi voi chiar să-ţi iau pretextul de a te pretinde insultată, iată forma combaterii mele” – aceasta este umilitor după codul de onoare pahidermă a redactorilor „Pseudo-Românului”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN PARLAMENTUL GERMANIEI…”] – de Mihai Eminescu [30 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În Parlamentul Germaniei principele de Bismarck, referindu-se adeseori la opinia împăratului şi zicând că pe aceasta o reprezintă, a dat de-o opoziţie vie din partea partidului liberal, care înţelegea constituţionalismul cu totul într-alt chip. Opoziţia liberală susţinea că opinia împăratului nu intră deloc în discuţia Parlamentului şi că acest din urmă nu are a face decât cu miniştrii răspunzători şi cu cancelariul, asemenea răspunzător. Această idee apuseană de constituţionalism nu convine însă principelui Bismarck, care-n actuala stare de lucruri din Germania nu crede a putea concede Parlamentului un drept de cenzură absolut. El are necesitate de-o mai mare putere de autoritate în faţa Parlamentului, fiind convins înlăuntrul său că constituţionalismul exercitat în Germania astfel cum se exercită în alte ţări ar fi de natură a compromite viitorul ei economic şi politic.

Ca urmare a acestor vederi, pe cari le împărtăşeşte şi împăratul, foaia oficială a Imperiului şi a Prusiei publică un edict al împăratului cu data de 4 ianuarie, contrasemnat de principele de Bismarck şi adresat cabinetului întreg.

Iată ce zice acest edict, în adevăr straniu pentru datinele unei ţări constituţionale:

Dreptul regelui de a conduce după cum va crede mai bine de cuviinţă guvernul şi politica Prusiei a fost mărginit prin Constituţie, dar n-a fost abrogat.

Actele guvernamentale ale regelui au nevoie de contrasemnătura unui ministru, vor fi reprezentate de miniştri, ca şi înaintea edictării Constituţiei, dar rămân acte guvernamentale ale regelui, cari au purces din hotărârea sa şi prin cari el îşi esprimă în mod constituţional deciziunile voinţii sale. Nu se poate îngădui deci, şi e spre întunecarea drepturilor constituţionale ale regelui, când unii reprezintă exerciţiul lor astfel ca şi când ele n-ar porni de la rege însuşi, ci numai de la miniştri responsabili. Constituţia Prusiei e espresiunea tradiţiei monarhice a acestei ţări, a cărei dezvoltare se întemeiază pe viile relaţii ale regilor săi cu poporul. Aceste relaţii nu se pot strămuta asupra miniştrilor numiţi de rege, căci sunt legate de persoana regelui; conservarea lor este o necesitate de stat pentru Prusia. Este aşadar voinţa Mea, ca atât în Prusia cât şi în corpurile legiuitoare ale imperiului să nu existe nici o îndoială asupra dreptului constituţional pe care-l am Eu şi urmaşii Mei de-a conduce personal politica şi să se combată pururea părerea că inviolabilitatea persoanei regelui, care a existat pururea în Prusia şi a fost esprimată prin art. 43 al Constituţiei, şi necesitatea contrasemnăturii responsabile ar fi privând actele Mele guvernamentale de natura unor deciziuni regale independente. E de datoria miniştrilor Mei de-a reprezenta drepturile Mele constituţionale, ridicând rezerve în contra oricărei îndoieli sau întunecări. Tot asta aştept şi de la funcţionari. Departe de mine de-a voi să influenţez libertatea alegerilor, dar, pentru funcţionarii aceia cărora li e încredinţată executarea actelor Mele guvernamentale şi cari pot fi revocaţi după legea desciplinară, datoria lor contractată prin jurământul de serviciu implică şi reprezentarea politicii guvernului Meu în alegeri. Împlinirea credincioasă a acestei datorii o voi recunoaşte cu mulţumire şi aştept. de la toţi funcţionarii ca în alegeri să se ţină departe de orice agitaţii în contra guvernului Meu.

Ca manieră de-a privi dreptul public edictul acesta spune scurt şi cuprinzător că puterea executivă, miniştrii, funcţionarii statului, ş.a.m.d. nu sunt deloc o delegaţiune a Corpurilor legiuitoare, ci o delegaţiune responsabilă a autorităţii regelui.

Consternaţiunea produsă prin acest edict în presă va fi fără îndoială mare şi criticele în contră-i violente. Dar la oameni ca principele de Bismarck cată cineva să se întrebe nu dacă aceasta este părerea sa în privinţa raportului Coroanei cu Camerele, ci ce scop politic urmăreşte acuma prin acest act izolat de o atât de demonstrativă însemnătate. A crede că acest act e pur şi simplu îndreptat în contra elucubraţiunilor parlamentare ale adversarilor săi ar fi naiv. Politica sa, pe care voieşte s-o dezbrace de responsabilitate faţă cu Corpurile legiuitoare pentru că aceasta l-ar împiedica, cată să fi urmărind ţinte mai mari, asupra ajungerii cărora nu voieşte a suferi contrazicere,

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„OFICIOŞII DIN PESTA ŞI DIN VIENA…”] – de Mihai Eminescu [29 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Oficioşii din Pesta şi din Viena primesc o telegramă specială din Bucureşti, necomunicată ziarelor fără nuanţă guvernamentală, în care se zice că demisia pe care a dat-o d. C.A. Rosetti, joi, săptămâna trecută, nu are nici un motiv ce s-ar putea reduce la politica esterioară şi că sunt false ştirile acele cari pun demisia aceasta în legătură c-o schimbare a atitudinei României în cestiunea dunăreană.

Aşa să fie.

Ne aducem aminte îndealtmintrelea că în timpul pe când colonelul Siborne punea rezerve atât de nestrăbătute pretenţiunilor Austriei, colonelul Pencovici cerea păstrarea dreptului de supravegheare esclusiv pentru Europa, iar d. Barrere căuta o mijlocire între opiniile diferite ale Comisiei Europene, era la ministeriu cabinetul Brătianu – Boerescu şi d. C.A. Rosetti prezident al Camerei. Tot în acea vreme era vorba de erigerea României în regat şi, cu sau fără cuvânt, foile din Viena credeau a putea afirma că Austria nu va recunoaşte noul regat decât sub condiţia primirii anteproiectului din partea României. În adevăr, cum se proclamă România regat, d. Ion Brătianu îşi dă demisia sub cuvânt că partidul său a devenit imoral şi că nu mai poate guverna cu el. Esplicaţiunea logică a retragerii precum o dădea lumea politică era cu totul alta.

Daca d. Ion Brătianu ar fi avut materie indignabilă în sine, esploziunea ei n-ar fi întârziat ani întregi. Din contra, era vorba de promisiunile făcute în schimbul recunoaşterii regalităţii, promisiuni cărora d. C.A. Rosetti se opunea.

D. Dumitru Brătianu soseşte din Ţarigrad şi devine prezident de Consiliu, citind un program în care spune că în adevăr elementele Adunării sunt stricate şi că „nu mai există om cinstit în ţară”. în afară promite a fi ca tigresa care-şi apără copiii şi acuză pe d. Boerescu că prin făgăduinţi piezişe ar fi făcut pe puteri să crează că România primeşte Comisia Mixtă.

În fine lucrurile se-mpacă între d-nii Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, cabinetul fratelui Dumitru cade şi vine unul în care Rosetti – Brătianu formează din nou o indisolubilă unitate. Rezultatul acestei împăcări este mesajul de deschidere, cu atitudinea hotărâtă în cestiunea Dunării. Dar această atitudine hotărâtă e zdruncinată rău prin scuzele umilite ale d-lui Stătescu şi… aproape imediat d. C.A. Rosetti se retrage din nou din cabinet, în urma unei [ne]identităţi de opinii cu d. N. Fleva ni se pare.

Fără a insista mult asupra concluziilor la cari îndreptăţeşte întrucâtva consecuţiunea evenimentelor, credem totuşi că depeşa ziarelor oficioase austro-ungare ascunde cel puţin intenţia unui ballon d’essai şi trecem mai departe.

E ciudat că pretextul retragerii rămâne acelaş care l-a invocat d. Ion Brătianu la rândul său şi d. Dumitru Brătianu în două rânduri: corupţiunea partidului. D. C.A. Rosetti nu-l mai află pe d. Fleva îndestul de onest. La aceasta d. Fleva răspunde, nu fără cuvânt, că milionarii improvizaţi sub protecţiunea d-lui C.A. Rosetti sunt o dovadă destulă de subţirea onestitate a clientelei speciale a d-lui C.A. Rosetti. Astfel, unul altuia făcând imputări, publicul [î]i crede pe amândoi, căci şi unul şi altul are cuvânt.

Nu fără haz e versiunea dată de o foaie franceză din capitală, că d. C.A. Rosetti ar fi recomandat Coroanei pe

D. Lascar Catargiu ca să-l însărcineze cu formarea unui nou cabinet.

Se ştie că roşii se tem de d. Lascar Catargiu. Nu doar că d. Lascar Catargiu ar fi un om rău, ferească Dumnezeu. Dar bătrânul om de stat e atât de riguros, insistă atât de mult asupra sămilor visteriei, asupra documentelor cum se zice, încât fiori petrec vertebrele roşie din creştet în tălpi de cîte ori e vorba ca el să-şi arunce ochii în socotelele încurcate ale tagmei. Precum mumele la Roma îşi mulcomeau copiii cu zisa: Hannibal ante portas şi româncele cu vorba „vine Caua”, tot astfel d. Rosetti, când îşi ameninţă partidul, [î]l ameninţă cu d. Lascar Catargiu. Deocamdată cată să aşteptăm ce efect va face asupra tagmei roşie ameninţarea aceasta; pân-atunci însă nu putem crede cu toată hotărârea că propunerea făcută Coroanei n-ar fi având şi o altă intenţie decât regulata consecuţiune a celor două partide opuse la guvernul ţării.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„NICI SĂRBĂTORILE NU POT TRECE…”] – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Nici sărbătorile nu pot trece la noi în ţară fără polemică. „Românul” impută ziarelor opoziţiunii că, de unde pân-în ajunul mesajului se arătau adversare Austriei, după ce o satisfacţiune au devenit necesară ele s-au prefăcut în amice ai puterii vecine, sperând sprijinul ei, iar după publicarea satisfacţiunii ele cer depărtarea guvernului.

Lumina în care ziarul guvernamental caută să reprezinte ceea ce numeşte schimbările la faţă ale opoziţiunii este cu totul falsă. Neapărat că cuprinsul meritoriu al mesajului tronului, susţinând împotrivirea în contra preponderanţei esclusive a unei singure puteri, da piept pentru o cauză dreaptă. Prin urmare asupra fondului cestiunii nu încape discuţie şi nici nu se face. Acest fond, această idee însă e susceptibilă de forme foarte deosebite cari, fără a modifica esenţa lucrului, pot fi mai accentuate sau mai puţin accentuate, pot da loc la nemulţumiri diplomatice sau nu. Daca, cu tot antagonismul intereselor, guvernul ar fi dorit a mănţine bunele relaţiuni formale cu monarhia vecină, modul de-a o face era simplu şi uzitat. În privirea cestiunii în litigiu se putea stabili o formă de enunţare pe care s-o fi văzut înainte de publicare ministrul plenipotenţiar al Austriei şi, dacă n-ar fi găsit nimic de obiectat în privirea formei, dacă termenii – cu toată menţinerea fondului – ar fi fost stabiliţi astfel încât să nu poată fi vorba de susceptibilităţi atinse, ceea ce „Românul” numeşte o neînţelegere s-ar fi putut evita şi ţara n-ar fi fost silită la umilire prin scuzele d-lui Stătescu.

Văzând însă forma accentuată a mesajului, opoziţia a fost în drept a crede că, prin energia termenilor, d. I. Brătianu, ca prezident de Consiliu, nu numai că urmăreşte o ţintă politică precum e mănţinerea punctului său de vedere în cestiunea Dunării, dar că ajungerea acestei ţinte este chiar asigurată şi că siguranţa aceasta-i dictează tonul măreţ al mesajului.

Aşadar forma încărcată de aluziuni putea să aibă o anume însemnătate politică al cărei efect nu voia nimeni să-l slăbească prin critice premature.

Ce se întâmplă însă? Efectul în adevăr nu s-a slăbit, dar într-un înţeles cu totul invers. Pasajul relativ la cestiunea Dunării nu voia să zică nimic, el nu ascundea nici o siguranţă în ajungerea scopului propus şi, departe de-a fi un act de curaj politic, nu era decât o inepţie imprudentă.

Din capul locului am spus că nu putem discuta cestiunile esterioare cu acea libertate cu care discutăm pe cele dinlăuntru. Teama de-a compromite cestiunile prin necunoştinţă de cauză, legitima îngrijire de-a nu vedea că ni se impune o responsabilitate pe care n-o putem primi pe cât timp nu suntem în poziţie a cunoaşte starea cestiunii şi raportul ei cu constelaţiunea împrejurărilor, toate aceste la un loc ne-au impus o rezervă pe care nici ţara, nici noi nu avem a o regreta.

De aceea şi în cestiunea Dunării atitudinea noastră s-a mărginit în a lua act de ceea ce se petrece şi se zice şi a susţinea în modul nostru atitudinea defensivă pe care guvernul pretindea că o are. dacă la Cameră s-au făcut propuneri de soluţiune definitivă, precum a făcut-o d. Carp, nu trebuie a se uita că acest bărbat politic a făcut-o stabilind de mai nainte că e ideea sa personală şi că prin enunţarea ei nu angajează responsabilitatea amicilor săi politici. Fondul cestiunii nu ne-a indignat aşadar, cel puţin nu întru cât guvernul pretinde a rămânea în defensivă corectă, ci urmările umilitoare de ţară ale unei stilizări despre care ne făceam iluzia că e un act politic şi care nu era decât o gaminerie.

Aci se naşte întrebarea: dacă guvernul a fost atât de uşor în cestiuni de formă, care trebuie să-i fie uşurinţa în cestiunile de fond? Oare ziarele austriace nu vor fi având cumva dreptate când susţin că umilirea d-lui Stătescu este un prognostic admirabil pentru flexibilitatea probabilă a guvernului în chiar fondul cestiunii?

Cât despre ţară, ea, pierzând orice credinţă în oamenii politici cari o conduc şi demult deziluzionată, îşi închipuie că rezistenţa aceasta, ca şi cea în cestiunea Basarabiei, nu e decât o comedie, o fabulă convenită de mai nainte pentru a acoperi cu abilitate concesiile ulterioare.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ZIARELE AUSTRIACE CONSTATĂ…”] – de Mihai Eminescu [24 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ziarele austriace constată cu satisfacţiune că presa conservatoare din Anglia favorizează interesele şi necesităţile monarhiei vecine în cestiunea dunăreană. Foile din Londra merg chiar mai departe decât cele austriace şi nu se sfiesc de-a afirma că Austro-Ungaria ar fi având un drept de preponderanţă în şesul Dunării de Jos. Fiindcă în curând Comisia Europeană din Galaţi se va întruni în sesiune estraordinară, pentru a discuta din nou măsurile reglementare pentru distanţa dintre Porţile de Fier şi Galaţi, e poate de oarecare interes de a comunica şi noi opiniile austrofile ale presei conservatoare engleze, mai cu seamă acelea cari constituie beatitudinea foilor vecine. „Standard” zice de pildă că atunci când un fluviu trece prin trei – patru state, din cari unele relativ neînsemnate, iar unul mare şi având o poziţie dominantă, e firesc lucru ca statul cel mare să nu îngăduie niciodată de-a fi înlăturat prin preponderanţa numerică a celor mici. dacă unele state balcanice ar îndrăzni să cerce a contesta preponderanţa Austro-Ungariei, la care ea are un drept prin puterea, populaţia şi avuţia ei, instinctul simplu de conservaţiune ar trebui să împingă pe oamenii de stat ai Austriei la o atitudine foarte energică. „Morning Post” găseşte asemenea că e foarte clar ca Austro-Ungaria să aibă oarecare preponderanţă pe Dunăre, fără a ţine în seamă câţi principi de pe acolo voiesc să avanseze la rangul de regi. Acest ziar dă a înţelege că guvernul englez o fi poate acela care să fi îmboldit România la rezistenţă şi relevează cu intenţie cum politicii engleji au obiceiul de a uita că drepturile ce le reclamă pentru ţara lor proprie nu le pot refuza altora. Precum Anglia cată să se mănţie pe canalul de Suez tot astfel Dunărea nu-nsemnează pentru Austria mai puţin decât canalul de Suez pentru Marea Britanie. În fine „Morning Post” citează un cuvânt al lui Napoleon I, dintr-o scrisoare către Metternich: „Aveţi drepturi geografice asupra Dunării”.

E în adevăr curios de-a vedea citându-se, ca autoritate în materie de drept internaţional, Napoleon I. Împăratul pricepea în adevăr să-şi creeze drepturi geografice, ba chiar mai puţin decât geografice asupra multor ţări din lume, dar am întreba pe toate statele europene dacă este vreunul căruia i-ar mai conveni azi invocarea unor asemenea drepturi în chipul cum o făcea marele împărat.

Cată să observăm pentru cititorul nostru că opiniile gazetelor engleze trebuiesc judecate totdauna din punctul de vedere al opiniilor de partid din acea ţară, prin urmare ele nu sunt nepărtinitoare decât cu restricţiunea de-a încăpea sau nu în cadrul vederilor locale de partid. Antagonismul actual în politica esterioară engleză dintre liberali şi conservatori se întemeiază în esenţă pe următoarea fundamentală deosebire de vederi: liberalii văd în caracterul industriei şi în tendenţele de dominaţiune maritimă a Germaniei un adversar viitor al chiar puterii maritime şi de producţiune a Angliei. Prin urmare orice ar încuraja precumpănirea Germaniei şi aliaţilor ei în materie de producţiune şi de politică comercială cată a fi combătut.

Progresele Rusiei în Asia nu-i preocupă în aşa mod. Ceea ce Rusia poate atinge este sfera de acţiune a Angliei, o sferă care se poate muta, se poate restrânge ; puterea maritimă şi de producţiune a poporului englez nu va fi atinsă nici chiar prin cuceriri ruseşti.

Vederea conservatoare este opusă celei liberale. Conservatorii nu văd în dezvoltarea cât de largă maritimă şi industrială a Germaniei un pericol de suprematizare din partea acestei puteri ce-şi apără sfera de acţiune în contra Rusiei. Deci tot ce va fi îndreptat în contra Rusiei e favorabil intereselor engleze, după a lor părere.

În cestiunea Dunării lucrul stă cam tot astfel. Rusia nu are interese pozitive în şesul Dunării de Jos, dar are un interes negativ considerabil: acela ca nu un altul să aibă preponderanţa şi acel altul este tocmai adversarul economic şi maritim imaginat de liberalismul englez.

E evident că în lupta de conservare naţională întreprinsă în cestiunea Dunării cată să ţinem seamă de aceste opinii, cari, după constelaţiunea întâmplătoare a evenimentelor, ne pot fi favorabile sau nefavorabile. Deocamdată constatăm că, în cestiunea Dunării, interesul mai mult negativ al partidului actualmente la guvern în Anglia favorizează atitudinea defensivă a României.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PRESA ESTE PE DEPLIN LIBERĂ…”] – de Mihai Eminescu [23 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Presa este pe deplin liberă în ţară la noi şi nici nu credem că o mărginire a acestei libertăţi ar fi vrun folos. E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experienţele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decât al adevărului. Despre relele economice produse prin acest soi de întreprinderi nu mai vorbim. Nu există întreprindere cât de hazardată, cât de calculată pe uşurinţa publicului şi pe voinţa de a-i esploata nerozia care să nu fi fost susţinută adesea de presa de toate culorile şi, când ne-aducem aminte de concesia Stroussberg şi de susţinerea vie a acestei afaceri premeditat putrede din partea „Românului” şi a altor gazete din vremea aceea, când ne aducem aminte cum foaia principală a partidului liberal, a d-lui Brătianu şi Rosetti, a trecut drept prim Bucureşti în coloanele sale o reclamă a Creditului Mobiliar, putem constata lesne că numai în rare cazuri este chip de-a prezerva acest instrument de acţiune politică de venalitate.

Nu vorbim aci de personalităţi. Desigur există personalităţi oneste în această breaslă, dar ele sunt aşa pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de cari publicistul cutare ori cutare scapă, de cari publicistica nu poate scăpa.

Cu toate acestea există o garanţie în contra acestor neajunsuri şi o garanţie puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalităţi politice cari au până la un grad oarecare responsabilitatea întreprinderei. În acest grup se vor afla totdauna oameni de un caracter cu desăvârşire corect, cari vor şti să împiedece ca în numele lor să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuaţiune. De aceea e şi practic de-a nu ţinea seamă decât de opiniile acele ale publicisticei cari sunt acoperite de o responsabilitate certă şi e cu totul infructuos de-a discuta cu oameni ori cu ziare cari nu au absolut nici o responsabilitate.

Cu toate acestea în Bucureşti apar o sumă de foi, fie în limba română, fie mai cu seamă în limbi străine, cari discută cu toată vehemenţa limbajului opinii a căror responsabilitate nu e reprezentată prin nimeni sau prin nume atât de obscure încât sunt echivalente cu anonimul şi cu nimenea. Prezinte un om politic ideile sale în mod cât de clar şi de sincer, X sau Y, oameni ce nu reprezintă pe nimenea şi nimic, uzează de libertatea presei pentru a întortochea şi falsifica ideile omului public, [î]i substituie intenţii pe cari nu le-a avut niciodată, [î]l iau în răspăr, şi iată omul devine, în mâna speciei animal scribax, ba vândut străinilor, ba spion al cutării puteri, ba una, ba alta.

Acest lucru are mari neajunsuri.

Noi suntem aproape siguri că tocmai organe de acele cari au epilepsia denunţărilor şi cari cu uşurinţă aruncă epitetul de „trădător al intereselor ţării” unor oameni pe cari adversarii lor politici şi cu răspundere nu îndrăznesc a-i acuza în asemenea chip sunt organele de provocaţiune şi de turburare încurajate de străinătate în ţara noastră. dacă vrei să ştii cine stă îndărătul lor, dacă vrei să ai responsabilitatea pipăită a cuiva, fie bărbat politic, fie grup de bărbaţi politici, pe cari să-i izolezi logic în cercul lor de idei şi să discuţi cu ei, să-i constrângi, prin apel la demnitatea şi trecutul lor, ca să ţină linia dreaptă a discuţiei şi să nu spuie neadevăruri patente, nu dai de nimenea pe care să poţi pune mâna. Vrun nume obscur ţi se prezintă, ale cărui opinii pot fi preţioase pentru el însuşi, dar de cari ţara nici nu a întrebat, nici va întreba vrodinioară.

Foaia cutare, redijată de d-nul X, aruncă cutărui om de stat epitetul de trădător.

– Bunătatea d-tale, d-le X, dar cine te ‘ntreabă ce opinie ai despre cutare? Opinia aceasta poate fi preţioasă în sine, dar prin ea însăşi nu are absolut nici o valoare. Acoperită de responsabilitatea politică a unor oameni publici ar deveni discutabilă, dar aşa? Cine vrea, cine crede practic a discuta cu oricine insanităţi politice şi stilistice, a polemiza cu oameni cari nu au nici o răspundere în privirea celor ce zic, a căror vorbe nu numără?

Cât de practică şi de ce efect imediat e stabilirea unei asemenea responsabilităţi am văzut în două cazuri. Cu numele deschis prinţul Grigorie M. Sturza a luat ideile partidului democratic naţional sub scutul său cavaleresc. Izolat pe terenul luptei şi atacat cu cele mai drepte arme, combătut cu termeni cuviincioşi, potriviţi persoanei şi trecutului său, prinţul s-a convins că pentru moment lupta sa era sterilă şi „Democraţia naţională” a încetat. „Presa”, în altă ordine de ideei, se făcuse vinovată de cele mai grave inconsecuenţe politice. Izolată ca într-un cerc de fier înlăuntrul propriilor ei contraziceri, ea a fost constrânsă a se convinge că existenţa ei era o contrazicere în sine însăşi, a fost dusă ad absurdum şi, nimeni nemaivoind a acoperi ceea ce era logiceşte absurd cu numele său, organul Centrului a încetat deodată cu Centrul.

Faţă cu foi însă ce nu sunt acoperite de responsabilitatea nimărui lupta e imposibilă. O asemenea foaie zice azi una, mâne contrariul, şi nu există nimeni pe care sa ‘l poţi obliga de-a se ţine de vorbă. Terenul e cu totul mlăştinos, piciorul se cufundă la orice pas, de aceea e mai bine de a nu ţinea deloc seamă de ele. Dar existenţa şi înmulţirea unei asemenea ramure publicistice cată a se considera ca un fenomen foarte întristător în viaţa publică.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ŞEDINŢA DE SÂMBĂTĂ A ADUNĂRII…”] – de Mihai Eminescu [22 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Şedinţa de sâmbăta a Adunării a trecut fără să fi fost vorba de nota pe care guvernul umilirii naţionale a adresat-o Vienei.

Pentru cel ce ştie apreţia lucrurile – nu vorbim aci de pahidermele bipede de la fel de fel de gazete, cari nu înţeleg nimic, nici de publicul mare, care nu cunoaşte dicţionarul propriu cu termenii căruia un popor se maltratează – dar, pentru cine ştie apreţia lucrurile, o formă mai servilă şi mai înjosită decât aceea a scuzelor d-lui Stătescu nu se putea. „O neînţelegere !” strigă gazetele oficioase. Dar o neînţelegere se înlăturează nu prin scuze, ci prin o înţelegere. Forma unei înţelegeri, unei explicaţiuni este cu totul alta decât cea impusă de cabinetul din Viena guvernului nostru.

Iată darul de Anul Nou pe cari d-nii Rosetti – Brătianu îl aduc ţării. Se ‘ntâmpla pretutindenea ca, în ajunul zilei în care un an trece şi altul vine în rotitoarea vremilor cale, oamenii între ei să-şi adreseze dorinţe reciproce, încurajându-şi aspiraţiunile pe viitor; copiii să fericească pe părinţi, părinţii pe copii. Poate muma Românie, această glorioasă şi blândă mumă, să fi aşteptat şi ea de la copiii ei felicitări. dacă nu alta, dar cel puţin ca vecinic să rămâie numele ei sus ca şi culmile munţilor, viaţa ei puternică ca a codrilor pururea verzi de brad.

Copiii ei? O mai fi având ea copii adevăraţi, sau tot ce furnică deasupra mulţimii e o adunătură de bastarzi suplantaţi adevăraţilor ei fii, fără umbră de simţire pentru onoarea şi demnitatea ţării? Bastarzi rahitici cari speculează numele şi demnitatea patriei lor, mijlocitori ai ruşinei între ţară şi străini!

Astfel cel întâi An Nou al noului regat primeşte în inventarul lui o umilire.

Ce-ar fi fost mai simplu în adevăr decât de-a evita cu totul o asemenea umilire, de-a nu pune în mesaj vorbe ce, fără nici un folos pentru cestiunea Dunării, să silească ţara la îngenuncheare?

Abia ne iertăm iluzia de-a fi crezut că d. Brătianu voieşte ceva cu acel mesaj. Ne-am convins că nu voia nimic, că nu avea îndărătul lui pe nimenea, că totul era o bravadă menită a-i susţinea popularitatea şi al cărei rezultat a fost de-a potricăli şi mai mult numele său demult sfâşiat prin călătoria de la Livadia şi cesiunea unei părţi de ţară.

Întrebându-ne cu mâna pe inimă care ministru ar fi putut în România să comită acel şir de inepţii şi de greşeli pe cari le-a comis d. Brătianu cu cameraderia sa politică şi cu toate acestea să rămâie la putere? dacă un guvern, fie conservator, fie cum ar fi fost, ar fi cedat Basarabia stat-ar fi două zile la putere? Dacă unul ar fi adresat acele umilite scuze pe cari d. Stătescu le-a adresat Austriei, avut-ar-fi trei zile de trăit? De la un capăt la altul al ţării presa roşie ar fi înfierat pe un asemenea guvern, ar fi ridicat uliţa în contra lui, cu jalbe ‘n proţap, am fi văzut pe corifeii partidului împresurând palatul regal, ameninţând cu puşcăria, cu moartea chiar pe un asemenea guvern.

Dar roşii au făcut aceste greşeli şi roşiilor li-e permis orice. Şi nu ne mirăm că li e permis. Ei au ştiut să ia ţării orice mişcare neatârnată, au ştiut să prefacă încetul cu încetul listele de alegători în liste de funcţionari plătiţi, au ştiut să întindă sistemul corupţiei şi cumpărării de voturi ca o mreajă de fier asupra ţării întregi. Orice – ar gândi oamenii despre guvernul roşu, oricât l-ar despreţui în fundul inimei, ei sunt legaţi prin mii de interese create în mod factice de guvern şi nu pot lucra altfel.

Dar dacă o ţară se poate guverna astfel, dacă prin săturarea unor serii de interese private se poate amorţi şi paraliza bătaia liberă a inimei ei, dacă ‘n locul deliberării poate veni stupiditatea unei turme conduse de bunul plac a doi-trei oameni, la ce mai trebuie atunci Parlament, la ce alegeri? Toate lucrurile cîte se fac astăzi s-ar putea face fără aparatul costisitor al unor reprezentaţiuni cari nu mai reprezintă nimic.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PROPTER VITAM VIVENDI…”] – de Mihai Eminescu [20 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Propter vitam vivendi perdere causas, a pierde, pentru a-şi păstra o viaţă nemernică, tot ce dă valoare existenţei omeneşti, iată formula după care se poartă partidul roşu. Precum, pentru popularitate, au riscat un şir de fraze viteze la adresa Austriei, tot astfel pentru a rămânea la putere se târăsc azi lingând mâna pe care voiau s-o muşte şi, loviţi de această mână, siliţi a buigui cea mai umilitoare din toate scuzele, maltrataţi ca nişte adevăraţi valeţi, ce espresie găsesc d-nia lor pentru a însemna acest act de înjosire? „O neînţelegere – zice « Românul » -, o gratuită presupunere”.

Dar pentru o neînţelegere, pentru o gratuită presupunere se cer esplicări, nu scuze, şi nu în această formă, nu prin stoarcere de impotente linguşiri şi de îngenucheate asigurări. Târârea la pământ se numeşte o esplicare francă?

Şi dacă ar fi numai atât ! dacă afacerea ar privi numai pe d. Brătianu sau pe ilustrul său Stătescu n-ar fi nimic. Dar ţara e târâtă împreună ca ei la picioarele unei puteri străine, ţara trebuie să îngenunche şi să ceară scuze pentru inepţiile a o mână de reputaţiuni uzurpate şi terfelite… şi toate aceste pentru ce?

Pentru ca o gaşcă de esploatatori să continue a trăi din buget.

Dorinţa de-a rămânea în buget i-au făcut să rişte; frica de-a cădea [î]i face astăzi să lingă unde-a scuipat şi să- şi retragă într-un mod atât de nedemn cuvintele. Suntem siguri că dacă ‘şi reparau greşala prin retragere nici unul din urmaşii d-lor nu era obligat a coborî atât de jos scara umilirii precum au coborât-o d. Brătianu, precedat de blondul său căţeluş.

Fără îndoială opoziţia nu se poate decât felicita – în acest unic caz – că are un guvern atât de feştelit. Dacă d. Urătianu ar fi avut demnitatea de-a se retrage, orice partid ar fi venit în urmă-i ar fi luat guvernul acuzat de mai înainte de către toată haita de la „Telegraful” şi de la „Românul” c-au venit cu sprijinul străinătăţii. Toată haita aceasta de gazetari pripăşiţi de prin cancelariile comisarilor de poliţie sau de prin bărbieriile Parizului, orice vită botezată de d. C.A. Rosetti cu numele de roşu ar fi intonat în cor acuzaţiunea că opoziţia vine la putere cu ajutorul străinilor. Astfel, înrăutăţiţi pe de-o parte prin pierderea bugetului, plătiţi pe de alta de străini, tot ce e natură de spion şi de denunţător în ţara noastră s-ar fi acaţat de guvernul nou, precum s-a acaţat acum, câteva zile de-o sumă de oameni din opoziţie, insinuându-le tot felul de monstruozităţi.

Ei bine, a fost un adevărat noroc pentru toată opoziţiunea că pahidermele bipede cari formează majoritatea şi sprijină guvernul [î]şi întind obrazul pentru a primi loviturile străinătăţei. Dar oare pentru ţară lucrul este indiferent? Oare aceste cocote politice, impertinente azi, făţuite mâni, lovite peste sulimanul pretextatului lor patriotism, aceşti oameni care-şi sapă singuri orice urmă de autoritate morală arătându-se slugarnici şi linguşitori către străini mai pot păstra destulă putere, inspira destul respect pentru a reprezenta interesele ţării? dacă într-o chestie de pură formă, de stil, unde e lesne a fi şi serios şi demn, ei s-au coborât atât de jos, ce se va întâmpla în cestiunile meritorii, de fond, precum e cestiunea Dunării însaşi?

Se poate ca astăzi încă d. Ionescu să-şi dezvolte interpelarea anunţată alaltăieri, prin care cere comunicarea actelor diplomatice. Ce se va vedea, ce se va putea vedea din acele acte decât pecetluirea formală a umilirii naţionale?

Guvernul conservator a venit prin bătaia din picior a unui consul, onorabili patrioţi? Dar cu ce preţ stă ministerul făţuit al d-voastră la putere? Când şi cui a făcut guvernul conservator scuze? Niciodată şi nimărui. Nici chiar atunci când aţi înscenat scandalul de la Slătineanu şi insultarea d-lui de Radowitz. V-aţi dat demisia când a bătut din picior pentru că eraţi prea laşi pentru a-i da piept, dar guvernul care v-a urmat n-a făcut scuze în străinătate. Simple esplicări verbale, pe cari principele de Bismarck nu le-a comunicat nicicând publicităţii, au aplanat un conflict de o natură, ştiţi prea bine, cu mult mai gravă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„E FOARTE PROBABIL…”] – de Mihai Eminescu [19 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

E foarte probabil axiomul stabilit de-o seamă de antropologi că activitatea omenească, de orice natură ar fi, creşte şi scade în patrat. După ce onorabilul d. Stătescu a urcat glasul său gingaş la patrat prin discursul tronului, astăzi [î]şi scoate rădăcina patrată a înrăutăţirii sale primitive şi devine un foarte umilit om de stat faţă cu puternica vecină Austro-Ungaria. E drept că ilustrul nostru ministru n-a făcut această voltă deodată. A trimis la Viena, rânduri rânduri, o serie de formulare de scuză, una umilită, alta şi mai umilită, a treia de tot umilită, a patra în sfârşit umilissimă, până ce cabinetul din Viena a găsit că onor. Stătescu a atins marginea estremă a servilismului posibil şi s-a declarat mulţumit. Căţeluşul blond al d-lui Brătianu a trebuit să-şi facă toate datoriile de căţeluş: să aporteze, să facă sluj şi să se închine până la pământ ! Acum toate sunt bune şi frumoase.

Istoria asta e atât de neplăcută şi atât de greu de înghiţit din partea onorabililor patrioţi de profesie încât

„Românul” caută să distragă publicului prin articole polemice contra „Timpului”. „S-a îngroşat treaba de tot. Hai şi ne-om lega iar de « Timpul », doar nu s-o băga de seamă ce ruşine am păţit”, [î]şi zic onorabilii şi atunci ne pomenim cu cîte patru cinci coloane polemice, în care ni se zice ba că-l ameninţăm pe rege cu soarta lui Ludovic XVI, ba că d. Carp a declarat că, în cestiunea Dunării, dă tot Austriei, nu numai ceea ce ea cere, şi că ,noi l-am susţinut şi că în fine, din austro maghiari ce ne deprinsesem a fi, am făcut o voltă la sfârşit şi am batjocorit pe „Pesther Lloyd”. De ce?

„Pentru că din momentul în care guvernul austro unguresc refuză concursul patrioţilor de la «Timpul » ungurii latră ca câinii „.

Să ne-nţelegem. Foile ungureşti latră totdeauna, dacă vor da concursul lor patrioţilor de la „Timpul” sau dacă nu-l vor da.

Odată acest punct francamente stabilit, ce mai pofteşte „Românul”?

Daca nu am zis acelaş lucru despre ziarele oficioase din Viena e pentru că nu meritau să zicem una ca aceasta despre ele. „Fremdenblatt” îndeosebi s-a exprimat întotdauna c-o moderaţiune de termeni demnă de recunoştinţă şi, departe de a voi să înăsprească conflictul, a căutat din capul locului să-l îmblânzească. Şi „Fremdemblatt „ e oficios. De aceea am reprodus articolele acestui ziar fără umbră de polemică, căci important şi meritoriu în acele articole era să ştim ce voieşte monarhia vecină şi, încă o dată, monarhia, nu d-nii unguri de cari nu ne preocupăm decât în treacăt, pentru că nu merită să se preocupe cineva de ei în mod serios.

Aşadar în ce consistă volta noastră? Că am respins necuviinţele unui ziar unguresc care se distinge prin mojicia lui faţă cu ţara, faţă cu naţionalitatea, faţă cu regele nostru chiar?

„Românul” însă se poartă în adevăr aşa ca şi când un guvern conservator ar fi cerut scuze Austro-Ungariei. Dumnealor uită că nu li-i întâia: că a mai păţit-o şi răposatul Golescu în alte împrejurări şi că tocmai guvernul conservator, rău bun cum era, a prezervat ţara şi de umiliri, dar şi de bravade zădarnice.

Când am citit discursul tronului ne-am zis că d. Brătianu trebuie să fi ştiind ce face. Am crezut, şi ne-am amăgit în credinţa noastră, că în cestiunea Dunării d-sa se bucură de un sprijin atât de viguros din partea celor mai influente puteri europene încât poate îndrăzni să-şi ridice glasul atât de sus. De-acolo atitudinea noastră, nimic mai puţin decât ostilă, până ‘n momentul în care s-a declarat conflictul. Din acel moment am sfătuit pe Cameră că îmblânzească tonul, nu pentru c-am fi crezut să situaţia e periculoasă, căci ne convinsesem că nu e, dar fiindcă era în orice caz foarte neplăcut ca, pentr-o simplă cestiune de formă, să se ‘ntrerupă relaţiile cu o putere de prima ordine. Şi tot aceasta atitudine am păstrat-o pân – acuma. La ce grad de umilinţă va ajunge d. ştătescu nu puteam prevedea şi dacă azi scriem în contra sa nu o facem pentru că a reparat greşala făcută, ci pentru că a reparat-o într-un mod atât de ruşinos.

Ce imputări găseşte „Românul” să ne facă? Aceleaşi pe cari le făcea canalul său de scurgere acum două – trei zile şi la cari nu răspundem niciodată. C-am fost amici ai Austro-Ungariei şi am devenit adversari de când vedem că nu ne sprijină? Nu ştie ce vorbeşte „Românul”, precum nu ştie ce vorbeşte nici canalul său de scurgere. dacă ungurii îngrijesc a ni se face antipatici prin tonul lor obraznic, prin maltratarea zilnică a consângenilor noştri din Ardeal şi prin alte calităţi cu cari i-a sluţit Dumnezeu, adversari sau amici ai monarhiei ca atare, ca espresie unitară, nici am fost vreodată, nici vom fi. Sau, vorbind mai exact, căci aci nu e vorba de sentimente, vom fi amici ai puterii vecine pe câtă vreme va căuta să puie în armonie interesele sale, cu acele ale ţării noastre, şi adversari, când va atinge aceste interese. Despre antipatii sau simpatii preconcepute nu poate [fi] nici vorba aci. Direcţiunea generală a afacerilor monarhiei nu este nici ungurească, ca să ne displacă, nici românească, ca să ne placă; nu este nici una nici alta; este o direcţiune care reprezintă interesele monarhiei în întregul ei, fără distingere de german, ungur sau ceh, şi despre aceste interese e cestiunea dacă sunt sau nu armonizabile cu ale noastre. Ce simpatii, ce antipatii se ‘ncap aci, în cestiuni de daraveri materiale, de negoţ, de import şi esport? Nici una. Pozitiv simpatică ar deveni monarhia numai atunci când şi românul de acolo ar fi în patria lui tot atât de ne]mpiedecat în dezvoltare precum e ungurul sau polonul; când monarhia l-ar considera şi l-ar pune pe-un picior egal cu celelalte naţionalităţi. Atunci în adevăr n-am avea cumpăna lui Shylock în mână nici în privirea intereselor, căci atunci românii monarhiei ar ocupa o zonă de producţiune şi consumaţiune înlăuntrul sferei noastre economice şi desigur nu ne-am întrista daca, prin schimb reciproc între muncă românească de-o parte şi de alta, ei ar înainta material şi intelectual în linie paralelă cu noi.

Dar aceasta e o perspectivă depărtată şi de-aceea ţinem cumpăna lui Shylock. Trebuie ca mai întâi ungurii să se uzeze definitiv, precum se uzează, să devie şi mai incapabili de-a guverna decum sunt, să devie c-un cuvânt imposibili, ca turcii. Atunci va fi sunat ora acelei identităţi a intereselor despre care vorbeşte nobilul conte Andrassy, dar a căror congruentă, în momentul de faţă, nu e tocmai deplină.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PE CÂND ÎN AFARĂ…”] – de Mihai Eminescu [18 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Pe când în afară d. Stătescu esprimă în mod franc şi leal viile sale regrete pentru tot ce a fost considerat ca blesant de cătră guvernul Austriei, încât în privirea desfacerilor esterioare stăm bine de tot, înlăuntru se petrec lucruri ca cele relevate în şedinţa Adunării de la 14 decemvrie, cari dovedesc că şi desfacerile interne stau bine.

D. C. Mihăilescu, profesor, deci după art. 49 al legei comunale funcţionar salariat al statului, poziţie incompatibilă cu funcţiunea de membru al consiliului comunal, e ales membru în consiliul oraşului Galaţi şi de-aci primar al acelui oraş. Ministerul confirmă această numire, pe cuvintele esprimate de d. C.A. Rosetti în Adunare, că profesorul nu este funcţionar al statului, el este preot al învăţământului. În calitatea de preot şi de călugăr, cari nu sunt escluşi de la eligibilitatea în consiliile comunale, d. C.A. Rosetti a confirmat alegerea aceasta de primar.

E drept că d. Mihăilescu şi-a dat de-atunci încoace demisiunea, dar confirmarea din partea d-lui Rosetti nu încetează de-a fi incorectă.

A doua cestiune a fost cea relevată de d. C. Radu. După legea consiliului judeţean de la 1864, acest consiliu nu poate impune o contribuţiune decât cu aprobarea Corpurilor legiuitoare. Constituţiunea asemenea zice: impozitele votate de consiliile judeţene şi comunale trebuie să primească confirmaţiunea puterii legiuitoare şi întărirea Domnului.

Consiliul judeţean de Bacău însă a crezut de cuviinţă, în anul 1880, să adaoge, pe lângă două zecimi legale, o a treia zecime. A votat şi a pus în buget acea a treia zecime şi a înaintat ministerului bugetul spre confirmare. Ministerul confirmă bugetul, îl înapoiază consiliului declarând că-l aprobă, cu rezerva însă a aprobării Corpurilor legiuitoare pentru a treia zecime. Consiliul insistă să i se dea voie a percepe acea zecime şi Ministerul răspunde că poate s-o perceapă (fără aprobarea prealabilă a Camerei).

Această zecime, care s-a perceput pentru cele mai nobile şi mai bune… pretexte, la ce-a servit? A servit la ce serveşte la noi în ţară orice ban perceput din sudoarea contribuabilului: la întreţinerea unei societăţi anonime pentru esploatarea bugetului.

Astfel, fără ştirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, prin simplă conivenţă a ministrului cu vrun grup de postulanţi de prin judeţe, se creează dări ce storc zeci de mii de franci din spatele contribuabililor, pentru ca din aceşti bani să se creeze… ce? Lefuri pentru membrii din consiliul judeţean, diurne şi altele. Toate aceste, bineânţeles, prin călcarea stipulaţiunilor formale ale Constituţiei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„SCUZELE PE CARI…”] – de Mihai Eminescu [8 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Scuzele pe cari d. Stătescu le-a făcut în sfârşit cu toată umilinţa cabinetului din Viena au izbutit a înlătura conflictul austro – român.

Dar cum? Asta e cestiunea.

După limbajul viteaz al mesajului, i s-a spus guvernului în Adunare că nu-i rămân în faţa Austriei decât două atitudini de ales: sabia sau umilirea. Neputând fi vorba de sabie, acelaşi d. Stătescu, al cărui spirite oarecum inspiratorul pasajelor în cestiune din discursul tronului, face astăzi – în numele ţării se înţelege – cele mai umilite scuze Austro-Ungariei.

„Românul” vorbea odinioară de un minister ieşit din bătaia din picior a unui consul? Şi cu toate acestea acel ministeriu nici ceruse scuze cuiva, nici se ridicase prin străini. E drept că un ministeriu roşu căzuse prin bătaia din picior a unui consul, dar nimenea nu se urcase prin ea.

Dar oare astăzi cu ce preţ stă cabinetul Brătianu? Cu preţul umilirii complete. Lucrul meritând un studiu mai amănunţit, vom reveni asupră-i.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«ROMÂNUL» NE FACE O IMPUTARE…”] – de Mihai Eminescu [17 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul” ne face o imputare gravă din buna opinie pe care ziarul izraelit „Apărătorul”’ pare a fi având despre partidul conservator. Nu ştim ce-o fi zis „Apărătorul”, căci am scăpat din vedere articolul în cestiune şi numai pe citatele „Românului” nu ne putem întemeia; dar dacă a luat act de repetata noastră declarare că nu urâm pe evrei desigur de adevăr a luat act.

Marile fenomene sociale se întâmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală tot atât de necesară ca şi evenimentele elementare şi dacă nu putem zice că avem ură în contra ploiei, chiar când cade prea multă, sau contra ninsorii, tot astfel nu ură putem simţi pentr-un eveniment atât de elementar ca imigraţiunea în mase a unui element etnic care-a contractat anume apucături economice ce nu ne convin, sub persecuţiile altor popoare. Dar totodată nici o minte serioasă nu poate pretinde ca poporul nostru, cel nevinovat în chestie, să poarte urmările nefaste ale persecuţiilor ce izraeliţii au avut a le suferi de la alţii. Alte popoare i-au oprit de la meşteşuguri, deci s-au dedat cu negoţul şi, neajungând acesta, cu specula mai ales; de aci nu urmează că putem suporta un element prea numeros, a cărui ocupaţiune de căpetenie să nu consiste în producţiune de valori intrinsece, ci în producerea de valori de loc şi de timp numai, precum se numeşte, cam eufemistic, precupeţirea şi colportajul.

Izraeliţii în numărul în care sunt astăzi constituie o putere de a cărei acţiune cată neapărat să se ţină seamă. A face să nu existe această putere nu stă în facultatea omului de stat, precum nu poate cineva desfiinţa Dâmboviţa ori Ialomiţa; cestiunea nu poate fi decât a o face în adevăr folositoare.

Precum un râu de munte îneacă nefiind supus voinţei determinante a omului, pe când cu albia regulată el poartă vase şi devine un izvor de înavuţire pentru câmpiile ce le petrece, astfel şi un element etnic care ar lăsa curs liber numai instinctelor sale ar fi periculos, pe când abătut în albia unei munci liniştite şi productive ar deveni folositor patriei lui adoptive şi, cu vremea, ar ţine poate la pământul ei sfânt tot cu atâta tragere de inimă ca şi urmaşii acelor războinici păstori cu puternice şi încăpătoare cranii cu cari Radu şi Dragoş au cuprins câmpiile Moldovei şi ale Ţării Româneşti.

O serioasă reorganizare socială şi apărarea meserielor de concurenţa articolelor gata importate din străinătate, aşadară măsuri interne, combinate cu alte vederi de politică economică decât ale absolutului liber schimb cari au domnit pân – acuma ar fi poate în stare de-a ocupa braţele şi inteligenţele celei mai nouă imigraţiuni cu o lucrare mai folositoare şi mai spornică decât precupeţirea spirtului, care-n ultima linie nu se poate face decât în detrimentul sănătăţii şi bunei stări a celei mai importante părţi a poporului românesc, a ţăranului.

Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi.

Arta de stat a d-lui C. A. Rosetti a consistat din contra a face pe român să semene cu orice parte a străinătăţii mai mult decât cu el însuşi; să semene a francez, a englez, a neamţ, numai a român nu.

Noi credem că, mănţinându-se cu statornicie punctul de plecare al statului naţional, e mai mult ori mai puţin indiferent dacă oamenii cari supun dezvoltarea lor proprie dezvoltării naţionale a României sunt în orice caz de origine pură traco – romană, sau dacă într-un număr de cazuri aceasta origine nu este atât de proprie.

Astfel d-nii Mandelbaum şi Rosenbluth pot fi atât de români ca şi Giani, Carada ori Pherekydes, căci ce mi-e Mandelbaum, ce mi-e Pherekydes? Că unul o fi originar din Tarnopol, altul din Epir, în ce mi-e preferabil unul celuilalt?

Ba cine ştie? Poate chiar presupusul Mandelbaum ar fi mai exigent faţă cu sine însuşi pentru a aspira la portofolii ministeriale decât Pherekydes; ar învăţa poate mai mult şi ar cântări cu mai mult scrupul valoarea sa proprie, intelectuală şi morală, până a râvni atât de sus.

Aşadar ce ne impută foaia guvernamentală? Că nu punem pe românii „Românului” mai presus decât pe cei cari aspiră a deveni poate mai buni români decât cei de sus? Că nu punem Caradalele mai presus de Mandelbaum ori Feigelstock? Pentru că au nume străine? Egal de străini ca origine, egal de improductivi ca elemente economice şi de-o valoare socială egală, noi nu găsim nici un cuvânt pentru a decerne superioritatea unuia sau celuilalt.

E însă pentru noi sigur şi netăgăduit că actualul sistem de exploatare economică poate face loc, sub domnirea altor idei, unui sistem de armonie a intereselor, că în locul speculei poate veni industria şi anume industria aceea care întregeşte activitatea agricolă şi stă în legături cu ea. Un asemenea sistem precum îl descrie Laing că există în Danemarca bunăoară ar ocupa braţele, pân’ acum improductive, într-un mod folositor şi lor şi semenilor şi s-ar înlătura gravele neajunsuri ale disproporţiei de azi dintre clasele producătoare şi cele consumatoare.

Dar pentru o asemenea reorganizare sănătoasă se cere un bagaj mai mare de idei decum [î]l dau articolele foilor politice din Paris şi conferinţele d-lui Jules Allix asupra „Melcilor simpatici”, vestitele izvoare de învăţătură pentru demagogia roşie care ne guvernează.

Dar… am lunecat deja pe un teren străin discuţiei. dacă „Apărătorul” ar vrea să ne facă amici ai cauzei izraelite ca atare, ai cauzei naţionale a unei rase străine celei române, am trebui să protestăm. Dar dacă crede că procesul de asimilare se va face cu mai multă cruţare şi siguranţă sub domnia unor vederi conservatoare, atunci are poate cuvânt.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„AGENŢIA HAVAS S-A GRĂBIT…”] – de Mihai Eminescu [16 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Agenţia Havas s-a grăbit se vede a împărtăşi lumii uimite că d. Callimach catargiu s-ar fi făcut vinovat de sustragere şi divulgare de importante documente diplomatice, o acuzare pe care a ridicat-o cele mai gingaşe şi mai fragile virtuţi ale Adunărilor noastre, d. Fleva în Cameră şi Cato în Senat…Cato al României: d. P. Grădişteanu.

În urmarea acestora fostul ministru plenipotenţiar a adresat foilor din Paris o scrisoare, reprodusă a doua zi de foile germane, prin care reduce mult valoarea aserţiunilor celor două virtuţi, afişate cu nepilduită candoare în Corpurile noastre legiuitoare.

Scrisoarea, datată din Paris, 20 decemvrie, se rosteşte astfel:

Jurnalele reproduc o depeşă din Bucureşti care anunţă că m-am făcut vinovat de sustragerea şi de divulgarea unor importante documente diplomatice.

Permiteţi-mi să am recurs la publicitatea de care dispuneţi pentru a esplica această noutate şi a o reduce la proporţiunile ei adevărate.

Pentru a justifica revocarea mea recentă din postul ce-l ocupam la Paris guvernul d-lui Ioan Brătianu m-a acuzat de a fi compromis, prin grave neglijenţe în îndeplinirea misiunii mele în Anglia, interesele ţării mele în cestiunea Dunării.

Onoarea mea era atacată. A trebuit să răspund, publicând o corespondenţă schimbată în acea epocă între d. Brătianu şi mine, care espune vederile noastre reciproce asupra purtării ce se cuvenea a se ţine. Ea nu trădează încrederea nici unui guvern, nu destăinuieşte nici un secret de stat ea constată pur şi simplu că mi-am făcut datoria.

Primiţi etc.

Considerând lucrul mai de aproape, d. Ioan Brătianu îndeosebi n-ar avea tocmai cuvânt să se supere de publicarea în cestiune. Depeşă de fericită concepţie prin care recomandă ambasadorului o atitudine defensivă în cestiunea dunăreană, atât de defensivă încât [să] se învârtească pe terenul recunoscut şi mlăştinos al promisiunilor Boerescu, l-a curăţit atât de deplin în faţa Austro-Ungariei încât d-nii de la Viena, deşi fac oarecari greutăţi în privirea satisfacţiunii ce va fi silit [a] da, totuşi dau acestor greutăţi mai mult aerul unor cochetării din esces de virtute decât al unor îngrădiri serioase.

Daca poate fi cineva supărat e numai d. Boerescu. Arareori s-a văzut o atât de completă lipsă de idei în materie internaţională ca în depeşa prin care marele om de stat recomandă o atitudine atât de espectativă şi de tăcută încât nici să nu se bage de seamă că există o cestiune dunăreană. Surprins asupra profundităţii planurilor sale, pline de meşteşug şi adâncime, d. Boerescu a şi exprimat via sa indignare asupra acestei publicaţiuni.

Dar aceste supărări nu ne prea privesc. Singura cestiune care ne preocupă este dacă d. Callimach catargiu nu se înşală cumva când crede că publicaţiunea sa e cu totul inofensivă în privinţa părţii meritorie a cestiunii Dunării.

În hârtiile publicate se citează numele unui consiliar al M. Sale Britanice şi i se atribuie, deşi nu tocmai cu toată preciziunea, oarecari vederi proprii în cestiunea dunăreană. Fără îndoială Austria putea cunoaşte acele vederi şi pe alte căi decât publicarea de documente române şi, dacă nu i se spune nimic nou Austriei şi nimic poate ce-ar fi avut a tăgădui însuşi ministrul englez, totuşi calea puţin uzitată a publicării premature de documente nu credem că ar conveni tocmai mult puterii care au avut bunăvoinţa de-a ne sprijini cu oarecare căldură în cestiunea aceasta.

Fără a împărtăşi indignarea de comedie a virtuţilor gingaşe, întoarse şi pe dos şi pe faţă, a ilustraţiunilor parlamentare din partidul roşu, totuşi credem că fostul ministru plenipotenţiar ar fi făcut mai bine să amâne o satisfacţiune atât de lesne de căpătat, deşi recunoaştem toată gravitatea provocării şi toată falsitatea situaţiei sale faţă cu lumea în care trăieşte, dacă şi-ar fi impus tăcere.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CONTELE HOYOS SOSIND LA VIENA…”] – de Mihai Eminescu [15 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Contele Hoyos sosind la Viena, unde a fost chemat de ministrul de esterne pentru a raporta, oficiosul „Fremdenblatt” crede că va afla în curând dacă sunt întemeiate speranţele pentru o încurândă restabilire a relaţiilor amicale la cari o îndreptăţeau cele mai nouă informaţiuni din Bucureşti.

Multe ştiri, urmează oficiosul vienez, indicau că în adevăr d-nii din Bucureşti pun mare preţ pe înlăturarea încurândă a incidentului provocat de discursul tronului. Nu numai că organul declarat al cabinetului din Bucureşti se servă de un limbaj plin de afecţiune pentru monarhia noastră, dar şi din vizita pe care d. Brătianu a făcut-o ambasadorului nostru înainte de a părăsi Bucureştii se poate conchide că sferele conducătoare din România s-au lămurit asupra seriozităţii situaţiei şi au hotărît a şi lucra conform cu ea. Vor fi decis sau nu încă modul în care să dea satisfacţiune monarhiei noastre? Nu ştim. Dar credem a putea admite că d. Brătianu s-au lămurit pe deplin ce puţin preţ au pus sferele determinante de la noi pe declaraţiunile făcute de d-sa acum opt zile în Camerele române. Contele Hoyos desigur nu l-a lăsat în îndoială că guvernul nostru nu a putut găsi o satisfacţiune suficientă pentru necuviinţele din discursul de tron în evazivele consideraţiuni istorice cari ocoleau esenţa lucrului pe cari le-au făcut

D. Brătianu cu privire la însemnătatea monarhiei noastre pentru naţiunea română. Singur faptul că ambasadorul a fost chemat la Viena pentru a face raport era o dovadă îndestul că în sferele hotărâtoare opinia despre insuficienţa declaraţiunilor d-lui Brătianu era aceeaşi ca şi opinia publică din amândouă jumătăţile monarhiei.

Mult au trecut de când organele celor mai diverse partide de dincoace şi de dincolo de Leitha n-au judecat atât de în acord asupra vreunei cestiuni ca în cazul de faţă. Atitudinea pe care au observat-o foile dirigente ale tuturor partidelor faţă cu acea „causerie „ istorică, dar prea puţin politică a d-lui Brătianu a fost o dovadă cât de exact a judecat guvernul nostru când au văzut în întorsăturile ciudate a discursului de tron o atingere a respectului datorit monarhiei noastre.

Ţie seama de aceasta şi ,Le Journal des debats” şi „Le Nord” din Bruxelles, care, referindu-se la un articol din „Fremdenblatt”, se mirau cum de n-am putut găsi în discursul de vineri al d-lui Brătianu o satisfacţie suficientă pentru lipsele de tact ale discursului tronului. Speranţa pe care o esprima foaia rusească ce apare în Bruxelles, cumcă cabinetul din Viena, în contra manierei noastre de a vedea, se va declara mulţumit cu declaraţiunile d-lui Brătianu, a fost înlăturată prin fapte. Avem cu atât mai puţine motive de a intra într-o polemică cu „Le Nord” cu cât n-am tăgăduit orice însemnătate discursului d-lui Brătianu, precum susţine acea foaie. N-am putut vedea în ea o satisfacţiune suficientă şi împărtăşim părerea aceasta cu majoritatea mare a acelei populaţii din Austro-Ungaria care se interesează de politică. Convingerea aceasta a câştigat – o şi „Le Journal des debats” din citirea gazetelor austriace şi se arată rău dispus pentru aceasta. Adresându-se direct la „Fremdenblatt”, foaia franceză ne spune că, de vreme ce, după propria noastră părere asupra conflictului, ordinul dat contelui Hoyos de a suspenda relaţiile sale personale cu guvernul din Bucureşti nu are a face cu cestiunea dunăreană, am putea să ne mulţumim cu declaraţiunile d-lui Brătianu, căci, dacă provocaţiunea a fost numai platonică, nici satisfacţiunea nu trebuie [să] fie astfel. Logica acestui raţionament e cu totul nepricepută pentru noi. Nu urmează deloc că provocaţiunea a fost platonică din faptul că guvernul nostru nu pune în legătură esenţa meritorie a cesiunii dunărene cu afacerea de onoare ocazională prin discursul tronului. Platonismul nu e nicăiri mai puţin la locul lui decât în afaceri de onoare.

Nu cunoaştem insulte platonice şi prin urmare nici satisfacţiuni platonice şi ne mirăm că tocmai o foaie franceză ne dă o asemenea lecţie despre afaceri de onoare.

Nu cerem de la România un lucru ce n-ar fi echitabil. Nu facem cabinetului din Bucureşti pretenţiuni cari ar putea să-i atingă onoarea. După cât ştim – şi credem a fi bine informaţi în punctul acesta – cabinetul vienez n-au făcut nici o cerere în Bucureşti în privirea satisfacţiunii exigibile pentru mesajul tronului. Cu totul din vânt e aserţiunea pe care-o întâmpinăm într-o telegramă din Praga a „N[oii ] prese libere”, care zice că, după asigurări oficioase, demisiunea d-lui Brătianu ar fi singurul mijloc al unei învoieli pacifice cu România. „Noua pr [esă] liberă” însăşi pune-n îndoială aserţiunea corespondentului ei; şi-n adevăr are cuvinte pentru aceasta, cu toate că o telegramă din Viena a ziarului „Politik” (din Praga) declară fără nici o rezervă că, în sferele Ministeriului de Esterne, demisiunea d-lui Brătianu e considerată ca singurul mod al unei înlăturări pacinice a diferenţelor dintre Austro-Ungaria şi România. După toată probabilitatea corespondentul „N[oii ]. pr [ese] libere” şi-au luat înţelepciunea din telegrama ziarului „Politik”, dar n-a avut cuvânt de a vedea în ea o comunicaţie din sfere guvernamentale. Ştirea din „Politik” a influinţat-o tot atât de puţin Ministerul de Esterne ca şi articolele provocatorii pe cari organul boem le aduce din când în când în contra actualului ministeriu sîrbesc, pentru a face bucurie d-lui Ristici. Dar acestea în treacăt. Repetăm că din partea cabinetului nostru nu i s-au pus guvernului din Bucureşti nici un fel de condiţii de la îndeplinirea cărora ar atârna închiderea incidentului. Rezultă din toate că Ministerul nostru de Esterne lasă la libera apreciare a sferelor guvernamentale din România de-a găsi modul propriu pentru a restabili vechile relaţiuni amicale între România şi monarhia noastră; dar se ‘nţelege de sine că satisfacţiunea trebuie să fie leală, şi fără rezervă şi să corespunză cu uzanţele diplomatice ce există între state suverane şi cu poziţia de mare putere a Austro-Ungariei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CU AROGANŢA CUNOSCUTĂ…”] – de Mihai Eminescu [13 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Cu aroganţa cunoscută a foilor ungureşti, care stă cu totul în disproporţie cu însemnătatea statului şi rasei maghiare, şi cu un amestec de espresii de rând caracteristice pentru elementul semitic care face politică în Ungaria, oficiosul „Pesther Lloyd” revine din nou asupra conflictului austro – român, vorbind în chipul următor:

Dac’ ar fi vorba numai de mojicia regală română n-am mai pierde nici un cuvânt asupra afacerii şi am putea aştepta cu linişte ca Ministerul de Esterne să-şi procure satisfacţiunea ce i se cuvine în toate împrejurările. Însă insulta în faţa căreia monarhia noastră stă într-o poziţie comică, de neputinţă este espresia caracteristică a unui întreg sistem de inconveniente nepilduite, a unui sistem care, prin concursul nostru din nenorocire, sapă poziţia noastră din Orient, ba face precarii până şi relaţiunile noastre cu cabinetele europene. Când, după ani de muncă, prin acte de abnegaţie şi sacrificii, ajungem a stabili cu puterile mari ale Europei relaţiuni clare şi hotărît determinate, e destul ca unul din micile state din Balcani să ne stea ‘mpotrivă c-o arogantă îndrăzneală, pentru ca să se desfăşoare numaidecât nu numai întregul problem al politicei noastre orientale, ci chiar acela al relaţiunilor noastre europene. Cine stă dindărătul vasalilor eliberaţi, cine-i mânâ ‘nainte? Această întrebare ni se impune de sine şi e de natură a arunca o umbră întunecoasă asupra celor mai clare din relaţiunile noastre. De azi pe mâni se turbură orizontul nostru asupra situaţiei europene şi abia mai putem distinge cu siguranţă cine e amic, cine adversar.

Voim să primim o asemenea poziţie? Iată lucrul asupra căruia cată să ne desluşim cât de curând. Voim în adevăr să ne aranjăm astfel încât întreaga noastră politică europeană să atârne de bunul plac al României, Serbiei, Bulgariei sau al Muntenegrului? Protectoratul de care se bucura unul sau altul din sateliţii balcanici să atingă când atitudinea noastră faţă cu Germania, când relaţiile noastre cu Rusia şi cu Marea Britanie, ori de cîte ori i-ar veni în gând României sau Serbiei de-a se purta arogant cu noi? Voim oare să dăm acestor naţionalităţi interesante puterea de-a influenţa direct ori indirect soarta Austro-Ungariei? C-un cuvânt voim ca tocmai în punctul acesta să intrăm în moştenirea Turciei? Cu consideraţiunile acestea avem să ne ocupăm, şi rezultatul lor trebuie să fie determinant şi în cearta cu România. Credem că, în cestiunea aceasta, răspunsul nu poate fi decât unul. Aceasta e ca, fără grijă pentru firele ce se ţes încoace şi încolo între statele balcanice şi vreunul din cabinetele europene, să nu dăm ascultare nici unei alte consideraţii în fiece caz singular decât cerinţelor demnităţii noastre de mare putere. Precum nu trebuie să îngăduim în nici o împrejurare europeizarea vreunui litigiu dintre noi şi micele state învecinate, tot astfel nu trebuie să judecăm asemenea incidente din punctul de vedere al conexităţii cu situaţia europeană. Afacerea noastră cată s-o reprezentăm noi singuri şi e treaba noastră de-a pedepsi aroganţa împotriva noastră a micilor state vecine. dacă în respingerea unor asemenea escese vom lucra numai o singură dată sub influenţa dispoziţiunilor europene am pierdut jocul pentru totdauna şi cată să ne pregătim ca din an în an să fim supăraţi de acele organisme, cari n-au ce pierde, nici măcar şira spinării.

Iată ce avem de ascultat din partea organului oficios unguresc. Bange machen gilt nicht zice un proverb nemţesc. Numai dacă n-am şti în ce disproporţie stă lăudăroşia maghiarilor cu puterea lor insanităţile statistice ale organelor lor ar avea poate oarecare efect asupră-ne.

Din nefericire pentru oficiosul de la Pesta nu vom fi niciodată în situaţia de-a avea de regulat singuri cestiunile dintre noi, deşi chiar în cazul acesta nu prea suntem în stare a suscepe teamă de vitejia maghiară.

Vitejia la… distanţa cuvenită e un lucru comod şi admirabil. De aproape nu prea e de seamă. Cânele care latră mult nu muşcă, zice un proverb, şi prea fac gură foile ungureşti pentru ca dinţii să nu le fie parte scoşi demult, parte ştirbi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PRECUM ILUSTRUL D. GIANI…”] – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Precum ilustrul d. Giani, o personalitate pe cât de profundă pe atât de măreaţă a partidului roşu, se visează în Cameră exercitându-şi meseria de advocat şi se adresează deputaţilor cu esclamaţia „D-nilor judecători!”, tot astfel ilustrul d. Stătescu, ca ministru al afacerilor străine, se simte asemenea pledând, şi-n loc de-a căuta să dea lămuriri în cestiunea dunăreană d-sa caută pur şi simplu să dovedească contrariul de ceea ce-a zis apărătorul părţii adverse. Partea adversă e… ţara, al cărei ministru este d. Stătescu. Ce face însă asta? Lucrul de căpetenie este nu ca ţara să aibă dreptate, ci ca advocatul Stătescu să înduplece pe judecători în contra opiniunilor părţii adverse.

Astfel, pe când d. Vernescu sau alţii din Cameră pun în discuţie modul în care Europa îşi poate exercita dreptul de supravegheare pe Dunăre, fără a atinge suveranitatea statelor ţărmurene, d. ministru de esterne, într-o pledoarie ce ocupă nouă coloane ale „Monitorului”, dovedeşte că acest drept este direct şi nici ne e permis a-l pune în discuţie. Nu supraveghearea diplomatică o vrea d-sa, ci supraveghearea directă prin organe anume a străinătăţii.

Nu prejudecăm cestiunea. Dar în orice caz e ciudat a vedea pe un ministru al României punându-se din capul locului pe terenul celor mai largi concesiuni în materia supravegherii şi nedându-şi seama că ar putea să existe moduri de supravegheare în care să se strecoare elemente de suprematizare cu totul de altă natură.

În pledoaria sa d. Stătescu nu se sfieşte de-a spune chiar cîte un neadevăr. Astfel zice:

Nu se declara ieri aicea, de opoziţiunea conservatoare, prin organele ei autorizate, că dacă Comisiunea riverană pe această parte a fluviului s-ar constitui în certe condiţiuni şi s-ar admite în sânul ei, pe lângă delegatul Austriei şi acela al Rusiei, şi al unei a treia mari puteri, nu ar vedea nici un inconvenient să dea acestei Comisiuni nu numai supraveghearea, dar şi dreptul de-a aplica reglementele şi a face poliţia efectivă a navigaţiunii în apele şi porturile noastre?

Noi credem opiniunea aceasta neîntemeiată şi abătută de la tractate.

Iată lucruri ce nu le-a susţinut nimeni, nici ieri, nici alaltăieri, încât e nespus de comod de-a declara neîntemeiate şi abătute de la tractate opinii ce nimenea nu le-a enunţat.

Iată ce s-a zis în adevăr:

Pe lângă aceste două puteri (Austria şi Rusia), cari ar avea deopotrivă drepturi (în Comisia Mixtă), ar trebui să căutăm o a treia, căreia sunt gata sa-i dau şi prezidenţia. Faţă însă cu o astfel de comisiune nu vom face concesiunea ce aş face-o Comisiunii Europene şi aş revendica sus şi tare dreptul de-a aplica regulamentul pe teritorul meu.

„A revendica sus şi tare pentru ţară dreptul de-a aplica regulamentul pe teritoriul român” înseamnă, după opinia d-lui Stătescu, a da acest drept Comisiei. Iată modul puţin conştiinţios în care se citează la noi opiniile adversarilor politici.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DAC – AM PREGETAT…”] – de Mihai Eminescu [11 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Dac – am pregetat pân’ acum a vorbi despre incidentul regretabil al publicaţiunii unor documente diplomatice din partea fostului ministru plenipotenţiar al României la Paris cauza e că voiam să vedem virtuţi mai gingaşe decât a noastră ieşindu-şi din fire pentru acest act. Virtutea noastră prea e solidă şi din topor pentru a dezaproba din orice punct de vedere pe omul carele, muşcat de căţeluşul blond al d-lui Brătianu, în stare de turbăciune, se apără cu ce poate.

Niciodată insultă mai gravă nu s-a adus miniştrilor plenipotenţiari ai României şi ai persoanei regelui decât aceea adusă de blondul d. Stătescu, ministru al desfacerilor din afara, d-lui Callimach catargiu.

A acuza pe un om de însemnătatea d-lui Callimach catargiu că ar fi neglijat interesele ţării înseamnă a-l provoca să se apere, deşi nu aprobăm mijloacele de apărare.

Cititorul cată să ştie că d. Stătescu a căutat scandalul cu lumânarea.

Pentru un ministru de esterne care nu l-ar fi căutat existau mijloace destule spre a depărta pe d. Callimach catargiu din post şi a-i face loc interesantului Pherekydes, şi mijlocul cel mai simplu, cel mai puţin zgomotos, era de- a primi demisia ministrului plenipotenţiar, pe care acesta o dăduse demult.

Dacă dar găsim esplicări pentru publicarea în cestiune, considerând mai cu seamă provocarea venită din partea d-lui Stătescu, justificări nu găsim, o mărturisim cu părere de rău.

E prea adevărat că în ţara în care eroii militari ai lui 11 fevruarie şi prezidenţii de republică ploieşteană ajung oameni mari, în care ilustrarea tradării merge alături cu dispreţuirea şi înjosirea meritului, un om nu are, pentru împlinirea datoriei sale oricât de grele ar fi, decât razimul propriei sale conştiinţe, unită cu amărăciunea de-a nu fi niciodată preţuit. Acesta e blăstemul tuturor demagogiilor din lume, al demagogiei noastre străine îndeosebi. E prea adevărat că lucrurile au ajuns la noi mai departe decât în Franţa, unde zeci de ani de serviciu credincios pentru stat se ‘ncheie c-o condamnare pentru plata de cheltuieli de judecată, ca la d. Roustan, şi că ingratitudinea cea mai neagră aşteaptă pe omul datoriei, pensiile reversibile însă pe fanarioţii cari din conspiraţie şi trădare şi-au făcut o meserie. Toate acestea sunt adevărate, precum e adevărat că tot ce e sterp ca inteligenţă şi viermănos ca morală ajunge repede sus sub domnia roşie.

Deci adevărat este că d. Callimach catargiu n-ar fi găsit răsplata patriotismului său decât în conştiinţa sa proprie şi în stima smulsă cu de-a sila conştiinţei d-lui Stătescu, o stimă pe care chiar acest om pervers trebuie s-o aibă în fundul sufletului său, spre pedeapsa perversităţii sale şi pentru a simţi ce mic este, dar pe care, se ‘nţelege, nu va mărturisi-o niciodată.

Dar oare aceasta e România pentru care cineva lucrează? Oare numai România timpilor lor era aceea pentru care lucrau români? Oare prezentul şi numai prezentul determină actele unui om? Desigur că gloria partidului roşu nu merită un sacrificiu, o picătură de sânge românesc, precum nu merită un ban românesc. Desigur că domnia strivitoare şi ucigaşă de populaţie a acestui partid de venetici nu merită nici o jertfă din partea cuiva şi ar merita din contra învăţămintele lui Vlad Vodă Ţepeş… Dar deasupra mizeriei actuale stăpâneşte liniştit steaua neamului românesc, aprinsă trecutului şi viitorului nostru. Nu pentru otelul actual renunţă cineva la o satisfacere îndreptăţită, ci pentru patria viitoare.

Iată dar de ce nu aprobăm mijlocul de apărare în cestiune.

Pe de o parte se poate ca această publicare să atingă interesul ţării în cestiunea Dunării, pe de alta cabinetele străine pot să susceapă o neîncredere puţin îndreptăţită faţă cu corpul nostru diplomatic şi să nu-l crează îndestul de discret spre a intra în tratări cu dânsul. Personal, d. Callimach catargiu are fără îndoială cuvânt, dar ca ministru plenipotenţiar nu. Cât despre persoana sa, a dovedit asupra oricării îndoieli că a apărat interesele ţării în cestiunea Dunării, însă acest merit pierde din valoarea lui prin publicarea de documente, căci în linia întâia desigur nu poate fi vorba de persoana sa şi mai puţin de aceea a d-lui Stătescu. Şi chiar dacă n-ar exista inconvenientul întâi, chiar dacă cestiunea Dunării n-ar fi deloc atinsă prin publicaţie, posibilitatea numai de-a aduce discredit corpului diplomatic e un neajuns îndestul de însemnat pentru a fi putut opri publicarea în cestiune.

Era fără îndoială un sacrificiu mare din partea unui bărbat onest de-a renunţa de la această satisfacere, un sacrificiu pe care numai d. Stătescu nu putea să-l merite. Dar, precum am zis, e vorba de o ordine de lucruri superioară persoanelor, superioară prezentului [î]ntreg, din al cărei punct de vedere suntem cu părere de rău siliţi a nu admite o satisfacţiune care ar putea să implice în ea atingerea unui interes general.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN SFÂRŞIT RĂSPUNSUL LA MESAJ…”] – de Mihai Eminescu [10 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În sfârşit răspunsul la mesaj a fost prezintat M. Sale Regelui şi, dacă ne pare rău că prin aceasta a scăzut importanţa discuţiilor Adunării, cată pe de alta să ne pară bine că i s-a luat presei pretextul de-a debita insinuaţiuni bizantine şi acuzări de cea mai rea credinţă. O adevărată silă ne cuprinde citind foile acelea – neesceptând pe „Românul” – cari, pe faţă sau pieziş, acuză de trădare pe unii sau alţii din membrii Adunării.

Chiar azi, după atâta neadevăruri de-a rândul, „Românul” atribuie de ex. d-lui Carp cuvintele: „Să renunţăm la suveranitatea pe Dunăre”.

Ei bine, această afirmare e un monstruos neadevăr. O afirmare ipotetică precum a fost aceea a d-lui Carp are totdeuna două părţi; a lăsa partea întâia afară, condiţia ipotezei, şi a enunţa numai pe [a] doua va să zică a spune neadevărul ommitendo.

Iată ce-a zis d. Carp.:

În mintea tuturor s-a născut sentimentul unei nesiguranţe mai mari (de la proclamarea Independenţei încoace) şi cu toţi am cerut pe lângă recunoaşterea neatârnării şi declararea de neutralitate. N-am putut obţine nimic. N-am obţinut nimic în mod direct, dar în mod indirect cred că lucrul nu este cu neputinţă. Dacă punem Dunărea sub scutul unui areopag european realizăm dorinţa ţării de neutralitate.

Faţă cu această idee n-am fi oare în drept să zicem: Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici…?

Dar să mă pun în ipoteza că nu putem obţine pe Dunăre o neutralitate. Vă declar că n-aş putea primi nici o comisiune în care m-aş afla izolat faţă cu Austria sau cu Rusia, n-aş primi nici o comisiune în care aceste două puteri s-ar afla singure faţă cu noi… Faţă cu o astfel de comisiune (mixtă) nu voi face concesiunea ce aş face-o Comisiunii Europene şi aş revendica sus şi tare dreptul de a aplica regulamentul pe teritoriul meu.

Iată dar modul cu totul condiţional în care d. Carp înţelege a ceda colectivităţii puterilor europene, în schimbul declarării de neutralitate, garantată de aceeaşi colectivitate.

„Românul” schimbă această declarare ipotetică în una categorică, imperativă chiar: „Să renunţăm la suveranitate pe Dunăre!”.

Aceasta n-a spus-o nimeni şi e o invenţie şi neadevărată şi intenţionată, deci îndoit de culpabilă din partea organului guvernamental.

Nu mai vorbim de alte foi, cari, înainte de-a fi ieşit discursul tipărit în „Monitor”, l-au şi numit pe orator „spion „ al Austriei sau al Prusiei sau a mai ştim cui?

Nu le spunem toate acestea pentru că ar fi ceva nou. Am ajuns în ţara asta ca orice străin venit de două – trei zile, ca toată plebea transdanubiană şi toate veniturile Apusului, întreprinderi de foi de negoţ cărora jure gentium ar trebui să li se interzică de-a face politică într-o ţară ce nu-i a lor, să arunce pe orice român ce nu stă sub inspiraţiile sub cari ele stau epitetul de trădător. În mlaştina aceasta de scurgere pentru toate putrejunile orientale şi occidentale, în acest otel malfamat care se numeşte „România” străinii vor să ne înveţe cum să păstrăm întregi dreptăţile şi hotarăle ţării şi, ceea ce-i mai rău, d. Ion Brătianu nu pregetă nicicând de-a se pune în capul acestei plebe şi a ţinea isonul, împreună cu „Pseudo – românul „ său, unor asemenea nedemne şi neomenoase insinuaţiuni.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CATASTROFA DIN VIENA [„ÎNTRE ALTE MULTE SCENE…”] – de Mihai Eminescu [9 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Între alte multe scene sfâşietoare din noaptea fatală a incendiului se mai comunică următoarele:

Într-o familie unde părintele zace bolnav de doi ani rămâne soţia sa spre a-l îngriji, iar celor două fete li s-a permis să meargă la teatru, însoţite de mirele uneia din ele. Acolo li s-a aprins o îngrozitoare lumânare nupţială. Nici una din cele trei persoane nu s-a întors şi mama a pierdut minţile.

Într-o altă casă erau iar două, domnişoare cari, cu alte două dame, s-au dus să audă Les contes d’hoffmann. Acasă a rămas bătrânul lor tată, aşteptând întoarcerea lor. Deodată se lăţeşte vestea că arde teatrul Ring, ajungând până în camera bătrînului. Un amic intră repede şi întreabă de fete „Du-te şi le adu”, răspunde bătrânul înmărmurit pe scaun şi rămâne tot aşteptând. A doua zi el se pune a căuta şi deodată cade lovit de apoplexie. Fiind paralizat pe jumătate şi fără grai el zace acum şi face necontenit semn, chemând pe fiicele sale cari sunt înmormântate în flacări!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASUPRA STRĂINĂTĂŢII…”] – de Mihai Eminescu [9 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Asupra străinătăţii mai sobre citatele din dimensiunea a patra, din lumea spiritelor, pe cari le obicinuieşte d. Brătianu pentru a-şi combate adversarii săi vii, de carne şi de oase, nu prea fac efect. Amenda onorabilă făcută Austriei de primul nostru ministru nu e ‘n stare a face nici o impresie asupra sferelor determinante din Viena.

 

Încă de ieri, zice „Fremdenblatt”, am vorbit de declaraţiile d-lui Brătianu asupra mesajului tronului şi am găsit că sunt dictate de dorinţa de-a îndrepta lipsele de tact pe cari şi le-a permis guvernul din Bucureşti faţă cu Austro-Ungaria. Nu depreţiem însemnătatea espresiunilor d-lui Brătianu, dar credem că, oricât or fi accentuând valoarea amiciţiei Austro-Ungariei pentru România, nu vor contribui decât puţin sau deloc la înlăturarea diferenţei iscate prin provocaţiunile mesajului. Nu i se dă o satisfacere monarhiei noastre prin vorbele frumoase ale ministrului – prezident din România; ba, cercetate cu atenţie şi în amănunţime, ele fac chiar efectul că d. Brătianu voieşte mai mult a ocoli satisfacţiunea decât a ne-o da. Mesajul tronului n-au fost rău înţeles în Austro-Ungaria, ci l- am înţeles din contra aşa precum l-au înţeles toată Europa, atât amicii cât şi adversarii noştri. Nu poate fi vorba de interpretare falsă şi, dacă are a le părea rău de ceva d-nilor din Bucureşti, nu e susceptibilitatea noastră, ci tonul provocator al mesajului. Dar, în loc d’ a esprima o asemenea părere de rău franc şi leal, d. Brătianu se sileşte să impingă toată afacerea pe un teren fals; dintr-o afacere de onoare pendentă între cele două ţări şi guverne d-sa caută, a face un conflict între cei doi monarhi. Ţinând un elogiu la adresa Casei habsburgice, care face onoare cunoştinţelor sale istorice, ne asigură că n-a avut un moment ideea „de a insulta pe împăratul Austriei”. Ca şi când e cineva în Austro-Ungaria care să fi susţinut că mesajul de tron român a atins onoarea împăratului nostru. Din parte-ne nici n-am gândit la una ca aceasta, precum n-a gândit nimeni în Austro-Ungaria de-a face răspunzător pe regele Carol pentru lipsele de tact ale mesajului. D. Brătianu nu se sfieşte d’ a trage pe suveranul său în dezbatere; dar pentru această curioasă manieră de-a pricepe datinele parlamentare esplice-se cu compatrioţii săi. Nici am întrebat, nici vom întreba vrodinioară în ce raport stă regele Carol cu mesajul tronului. Personal [î]l preţuim foarte mult pe regele Carol al României, dar, pentru a judeca provocările cari au ocazionat cunoscuta instrucţie ce i s-a dat contelui Hoyos, e absolut indiferent ceea ce simte regele Carol şi familia Hohenzollern sigmaringen pentru Austro-Ungaria şi pentru împăratul ei. Pentru mesaj nu e răspunzător decât numai şi numai guvernul român, şi cu acesta, nu cu persoana regelui Carol, are a face cabinetul din Viena. Pricepem de ce azi [î]i pare rău d-lui Brătianu că l-a sfătuit pe suveranul său la un asemenea mesaj, dar mijlocul de-a pune capăt încurcăturilor ce i le-a creat României nu consistă deloc în încercarea de-a urni responsabilitatea de pe umerele sale pe-ale altuia, ci într-o declarare leală de părere de rău pentru provocările de cari s-a făcut vinovat cabinetul din Bucureşti faţă cu monarhia noastră.

Cât de identice sunt instrucţiunile ce se dau organelor oficioase din Austro-Ungaria ne dovedeşte următorul pasaj din oficiosul „Pesther-Lloyd”, care spune acelaş lucru în termeni mai energici:

Declararea făcută de ministrul – prezident Brătianu are poate intenţia de-a îmblânzi încordarea existentă, dar nu ni se pare deloc proprie de – a – şi atinge scopul. Din punct de vedere constituţional e chiar o monstruozitate. E un bun obicei constituţional ca pentru toate actele, faptele, hotărârile ori vorbele Coroanei să fie răspunzător guvernul. D. Brătianu au întors teoria aceasta cu capu-n jos, punând Coroana înainte, pentru lucruri pe cari numai el însuşi le-a făcut şi pentru cari nu e în fond răspunzător decât iar numai el însuşi; ba are aerul de a voi să acopere propriile sale greşale cu numele inviolabil al unui monarh străin. Aceasta e o practică care, afară de avantajul comodităţii pentru d. Brătianu, are totul în contra sa: istoria, datina, tradiţia. A fost cu totul de prisos, am putea zice o necuviinţă, de-a pune Casa de Habsburg în legătură cu o afacere care e prea mică, prea meschină pentru a atinge această Casă suverană. Ceea ce avem de regulat cu Regatul României e o cestiune pendentă între România şi Austro-Ungaria. Demnitatea de stat a monarhiei austro-ungare a fost atinsă prin discursul de tron. Nu facem răspunzător pentru aceasta pe regele Carol, care-a pronunţat discursul, ci pe guvernul român, care trebuie să şi dea seama pentru el; şi avem un drept cu atât mai mare pentru aceasta de-a sfătui pe d. Brătianu să lase cu totul la o parte pe împăratul şi regele Francisc Iosif. Ni se pare apoi că e o ‘ntorsătură rău întrebuinţată a d-lui Brătianu de-a vorbi de susceptibilitatea guvernului austro-ungar. Ceea ce-a împins pe guvernul nostru de-a mărgini în modul cunoscut relaţiile cu cabinetul român este stilul provocator al discursului care suspectează monarhia noastră şi al cărui text a fost tipărit. Aci nu poate fi vorba nici de susceptibilitate, nici de falsă interpretare şi orice părere de rău a d-lui Brătianu devine nesubstanţială şi nulă, dacă nu se referă la faptul mai cu seamă, ba esclusiv regretabil, că cabinetul în a cărui frunte stă d. Brătianu a inspirat regelui, sub a d-sale responsabilitate, un mesaj care, după cuprins şi termeni era o insultă pentru Austro-Ungaria.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PUBLICĂM MAI LA VALE…”] – de Mihai Eminescu [8 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Publicăm mai la vale discursul important rostit în şedinţa Adunării de la 4 decemvrie de către d.A. Lahovary.

Observăm numai că d. Ioan Brătianu, în lungul răspuns pe care l-au făcut opoziţiei întregi, s-a servit de-un mijloc de apărare obicinuit, deşi foarte uzat.

Citează cuvinte din gura unor oameni politici ce nu sunt în stare a-l dezminţi… pentru că au murit. Citează de două ori pe Alexandru II al Rusiei.

Mort.

Pe baronul Haymerle. Mort.

Pe ducele de Grammont. Asemenea mort.

Ei bine, acest mijloc, propriu a interesa poate copii prin poveşti misterioase, primul nostru ministru [î]l întrebuinţează totdeuna pentru a-şi crea un piedestal de mare patriot şi om politic în faţa copiilor majorităţii sale.

În ochii celor morţi d. I. Brătianu poate fi un celebru om de stat şi un mare patriot. Cestiunea e ce zic şi ce vor zice cei vii despre d-sa.

Pentru a controla vorbele atribuite de d. Brătianu celor răposaţi întru fericire trebuie ca cineva să fie nu spiritual, ci spiritist, şi să trăiască în ceea ce şcoala numeşte dimensiunea a patra. În dimensiunea a patra, cu escluderea celorlalte trei, d. Brătianu poate fi un om incomensurabil de mare.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„AM PUBLICAT ÎN NO. DE LA 2 DECEMVRIE…”] – de Mihai Eminescu [6 decembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Am publicat în no. de la 2 decemvrie al „Timpului” răspunsul prezintat de d. Maiorescu la mesajul tronului în numele minorităţii conservatoare a Camerei.

Acest răspuns cuprinde un program aproape complet de organizare interioară şi vine în momentul cel mai priincios spre a chema activitatea Corpurilor legiuitoare asupra cestiunilor celor mai importante ce ar trebui să le preocupe.

Adevărul este că în lupta ei seculară pentru a-şi redobândi independenţa România a negles prea mult această parte a activităţii publice.

Nu e vorba, legi de organizare interioară avem destule, ba încă avem prea multe; dar bărbaţii noştri de stat, preocupaţi cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naţionale, n-au avut nici timpul, nici liniştea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund şi conştiincios al trebuinţelor noastre locale şi care să fie potrivit cu puterile intelectuale şi cu mijloacele de avuţie ale populaţiunilor noastre.

Şi de aceea până acum mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea.

Şi două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizaţiune prea complicată: de o parte multe legi nu se pot aplica decât foarte rău; iar, de altă parte, această organizaţiune este prea costisitoare.

Acum însă când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne ocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din întru.

Şi de aceea, încă din ziua proclamării regatului, partidul conservator a cugetat să puie în vedere ţării un program complet de organizare interioară care să proceadă din nevoile noastre, să răspunză la trebuinţele noastre şi să fie în raport atât cu datinele şi cultura noastră cât şi cu mijloacele noastre de aplicaţiune. Şi un articol publicat în coloanele acestui ziar (la 21 martie 1881, nr. 64), îndată după proclamarea regatului, a căutat să demonstre necesitatea unui program complet de organizare în noul stadiu în care intra România.

Toate cestiunile rezumate în răspunsul prezintat de d. Maiorescu la mesajul tronului au fost dezbătute în sânul partidului.

Nu putem dar decât să ne felicităm că d. Carp a conceput ideea de a întruni într-un mod sistematic câteva din ideile fundamentale ce s-au agitat între membrii partidului ce reprezintăm, pe care d. Maiorescu le-a formulat şi le-a prezintat la deschiderea primei sesiuni parlamentare a regatului român.

Şi cu atât mai mult ne felicităm de aceasta cu cât cea mai mare parte din ideile exprimate în documentul de care vorbim nu sunt decât accentuarea în mod mai practic a ideilor ce a propagat totdeuna partidul conservator şi oarecum dezvoltarea ideii conservatoare însăşi.

Şi în adevăr partidul conservator a susţinut totdauna că orce sistem de organizare interioară în ţara noastră trebuie să ia ca punct de plecare Constituţiunea noastră însăşi, Constituţiunea în întregul ei.

Va să zică, de o parte monarhia constituţională şi egalitatea tuturor înaintea legii, democraţia în sensul cel adevărat al cuvântului ; iar de alta, reprezentaţiunea ţării prin patru colegii electorale, care însemnează predomnirea inteligenţei în afacerile politice şi dreapta cumpănire a tuturor intereselor în Corpurile legiuitoare.

Acesta [a] fost şi este punctul nostru de plecare.

Şi ţinta noastră a fost totdauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei escesive şi a propriei lui neprevederi. Fiece zi care trece ne convinge mai mult că aceasta trebuie să fie ţinta supremă nu numai a oricărui conservator, dar a oricărui român care vrea să aibă o ţară românească. Conservarea mai cu seamă a proprietăţii mici în mâna proprietarului român, conservarea meseriilor în mâna meseriaşilor români. Vom discuta dar împreună cu toţi acei ce primesc aceste idei eminamente conservatoare mijloacele practice de a ajunge la scopul dorit, dintre care mai întâi pe cele propuse în proiectul de răspuns al d-lui Maiorescu.

Ca să poată elementul nostru românesc să iasă învingător din lupta cea mare pentru existenţa naţională ce ni se impune, mijloacele protectoare nu sunt fără îndoială decât un ajutor vremelnic: ridicarea nivelului intelectual şi dezvoltarea activităţii şi a bogăţiei sunt mijloacele fundamentale.

De aceea am cerut totdauna simplificarea mecanismului nostru administrativ şi credem că e bine să se împuţineze mai ales atribuţiunile comunei rurale, ca să poată să îndeplinească bine pre cele esenţiale: biserica, şcoala şi căile de comunicaţiune.

Şi de aceea încă demult partidul conservator s-a ridicat contra direcţiunii ce se dă tinerimii în şcoalele noastre, care a creat şi creează pe fiecare zi un fel de proletariat al condeiului, o adevărată plagă socială, şi a propus ca instrucţiunea publică să îndrepteze forţele vii ale naţiunii către ocupaţiunile, aşa de bogate şi aşa de necesare în organizarea societăţilor moderne, ale industriei şi comerţului.

Nu mai puţin partidul conservator a semnalat totdauna răul ce-l aduc fluctuaţiunile politice în buna administrare a ţării şi a cerut ca funcţionarii administrativi să prezinte garanţii serioase de aptitudine la intrarea lor în funcţiune, dar, odată intraţi, a cerut stabilitatea pentru toţi. În special în ce priveşte magistratura, formula în care d.

Maiorescu a rezumat credinţele partidului conservator este cea mai nemerită şi o adoptăm fără nici o adăogire şi fără nici o restricţiune.

Acestea fiind ideile fundamentale ce se esprimă în documentul de care vorbim, noi credem că este un bun început pentru activitatea parlamentară a acestei sesiuni.

El va avea îndoitul folos de a chema atenţiunea publică asupra cestiunilor de îndreptare interioară, de la cari am fost distraşi prin evenimentele esterioare şi de a lămuri ideile partidelor şi a împrăştia nedomiririle cari au fost şi sunt sprijinul principal al partidului liberal, aşa de abil în a turbura apa şi în a calomnia pe adversarii săi.

Dar, pe lângă aceste idei de organizare interioară, credem că e bine să aducem aminte acestui Parlament care îşi începe lucrările sale ceea ce zicem în programul partidului conservator în 1880, că adică trebuie să înfrânăm deocamdată orice dorinţe de îmbunătăţiri şi întreprinderi costisitoare, deoarece sporirea impozitelor a ajuns să atingă chiar forţele productive ale ţării şi asemeni dorinţe se traduc neapărat prin noi sarcine.

Nu mai puţin credem că este de datoria minorităţii din Cameră şi Senat, acum când are ocaziunea de a vorbi în mod solemn cu regele, să aducă la picioarele tronului plângerile ce se ridică din toate părţile ţării contra administraţiunii guvernului de astăzi.

Lumea este scandalizată de îmbogăţirea aşa de repede a câtorva din cei ce au mai multă acţiune asupra guvernului ţării! Abuzurile şi deşanţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele Consiliului de Miniştri şi de preşedintele Camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea demoralizarea [î]şi urmează cursul, oameni înfieraţi de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor şi exemplul dat de sus s-a întins repede până în cele din urmă strate ale societăţii.

Cerând dar o bună organizare în întru nu trebuie să pierdem din vedere că legile cele mai bune nu pot da decât rezultate rele în mâni deprinse a le viola şi că, mai mult decât cele mai bune legi, o economie înţeleaptă şi o administraţie onestă pot ajuta la nălţarea claselor muncitoare şi la ocrotirea lor.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN ŞEDINŢA DE IERI A ADUNĂRII…”] – de Mihai Eminescu [5 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În şedinţa de ieri a Adunării a fost la ordinea zilei discutarea răspunsului la mesajul tronului. U. P. Carp a dat citire contraproiectului minorităţii, pe care l-am reprodus deja. D.G. Vernescu, luând cuvântul, se declară nemulţumit cu proiectul de răspuns al majorităţii, mai ales în ce priveşte cestiunea Dunării, face istoricul consfinţirii libertăţii de navigaţiune prin acte internaţionale succesive şi declară a nu putea vota proiectul dacă guvernul nu va spune formal că voieşte a păstra supraveghearea poliţiei pe Dunăre.

D. Maniu declară că nu e satisfăcut nici de forma, nici de cuprinsul răspunsului majorităţii, dar conchide că trebuie votat.

D. Maiorescu, tratând cu toată rezerva cuvenită cestiunea Dunării, insistă în discursul său, pe care-l reproducem întreg mai la vale, asupra punctelor de reorganizare socială şi economică cuprinse în contraproiectul de răspuns al minorităţii. Adânca şi concentrata atenţie pe care Adunarea a dat-o cuvintelor sale era întreruptă numai de zgomotoase aplauze.

D. Carp a vorbit în cestiunea Dunării, declarând însă că nu angajează responsabilitatea nimărui prin părerile ce şi le-a format în privirea aceasta. Fiind de mai nainte siguri că cuvintele sale vor fi obiectul multor interpretări false şi substituţiuni de rea credinţă, vom reproduce în numărul viitor discursul întreg, siguri fiind că astfel vorbele autentice ale oratorului nu vor fi pricepute altfel decum le-a zis. Putem spune numai că nu primeşte nici o soluţiune care ar avea aerul de-a angaja ţara pentru sau în contra unei puteri vecine şi că numai o punere la cale care ar garanta, analog Tractatului de la Paris, neutralitatea teritoriului român merită sacrificii în favorul unui organ care să reprezinte interesele colectivităţii puterilor europene pe Dunăre.

Şedinţa de ieri a fost una din cele mai însemnate ale Adunării prin nivelul ridicat al discuţiunii şi prin importanţa ideilor nouă de reorganizare cari şi-au făcut intrarea pe arena luptei parlamentare.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«LE NORD» ZICE…”] – de Mihai Eminescu [4 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Le Nord” zice că, deşi nici o modificaţie aparentă nu s-a întâmplat încă în relaţiile dintre Austro-Ungaria şi România şi cu toate că ziarele celor două ţări continuă a schimba recriminaţiuni într-un ton foarte viu, se poate spera că suspendarea raporturilor nu va întârzia de-a ajunge la capăt. Precum am făcut deja să se observe, complicaţia din urmă şi – are originea mai mult într-o cestiune de formă decât în litigiul privitor la fondul chiar al regulării afacerii Dunării. Aceasta, interesând pe toate puterile şi având a fi obiectul unor puneri la cale de-un caracter european, e clar că disentimentele ce pot exista între cabinetul din Viena şi cel din Bucureşti nu pot constitui elementele unui conflict grav şi durabil. Cestiunea trebuie rezolvată nu de cătră Austria şi România, ci de cătră Europa şi aceasta este împrejurarea care ne permite de-a privi fără aprechensiune urmările încordării actuale a raporturilor austro – române. Îndealtmintrelea repetăm că e foarte probabil ca să se stabilească acordul asupra uneia sau celeilalte din combinaţiunile ce s- au iscat pentru a împăca pretenţiunile Austro-Ungariei cu acele ale României, şi anume asupra aceleia care consistă în delegarea unui membru al Comisiei Europene a Dunării ca să ia parte în Comisia Mixtă.

Aşadar nu de aceasta e vorba acum, căci abia în sesiunea viitoare Comisia Europeană va avea să dezbată asupra reglementului în cestiune. Lucrul de care se plânge astăzi cabinetul din Viena este forma cam prea accentuată sub care mesajul de deschiderea Parlamentului român a afirmat rezistenţa României la cererile primitive ale Austriei. Nu atât interesele politice concrete ce se află în joc sunt cauza diferendului suspens în prezent, ci consideraţii de susceptibilitate şi de demnitate, şi în asemenea condiţii nu e de presupus că nu se vor putea găsi în curând mijloace de a-i pune capăt.

Conform cu cele de mai sus, indicate de organul cancelariei ruseşti, „Neue freie Presse” zice că, deşi conflictul diplomatic nu e înlăturat încă, regularea cestiunii în sine formează obiectul înţelegerilor dintre puteri, ceea ce lasă a conchide că şi incidentul de mai sus se va închide în curând. Soluţiunea ar consta în primirea propunerii Barrere, conform căreia cîte un membru al Comisiei Europene, după ordine alfabetică, va asista la şedinţele celei mixte.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




CATASTROFA DIN VIENA – de Mihai Eminescu [3 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

 

Foile vieneze mai aduc următoarele amănunte asupra îngrozitorului incendiu din Viena: Focul n-a izbucnit dintr-o lampă, ci la aprinderea flacărilor de gaz deasupra scenei prin lumină electrică. Pentru ca să se aprinză mai iute, gazul se conduce cu mare presiune în tub. Poate că presiunea a fost prea tare, încât flacăra a depăşit distanţa precalculată; destul că aci s-a iscat focul şi, fiind presiunea focului mare, flacăra s-a întins într-o clipă. Cortina nu s-a ridicat, dar nici cortina de sârmă nu se lăsase jos şi nu se ştie cauza de ce nu s-a făcut această lucrare indispensabilă. Închiderea becurilor de gaz s-a făcut desigur cu scop de a împuţina presiunea a evita o explozie a gazului. Dar s-a mai adaos şi o altă eroare, din nenorocire. Deşi conducerea gazului pentru scenă e separată de a spaţiului spectatorilor, totuşi s-au închis becurile şi în teatru, fără ca să se fi aprins cel puţin lampele de petroleu spre a nu lăsa casa în întuneric.

Cortina a fost apucată de flacări şi bucăţi arzânde zburau prin teatru; astfel s-a comunicat focul parte din scenă, în sus, parte în băncile spectatorilor.

Dar chiar dacă s-ar fi lăsat cortina de sârmă n-ar fi ajutat mult, căci operaţia aceasta ţine 12 minute. Este o mare eroare a considera acest aparat drept un mijloc de siguranţă.

De la un medic primim următoarele rânduri: „Cei cari intraţi aci lăsaţi afară orice speranţă” se poate pune acum ca inscripţie pe poarta curţei cadavrelor, căci această poartă ne deschide calea spre mizerie şi durere. Era 12 ore din noapte când mă dusei la spital. Cartea mea de legitimaţie ca medic [î]mi făcu drum, căci sentinela nu lăsa pe alţii să intre. Tocmai duceau iarăşi una din multele victime ale catastrofei. Drumul spre cadavre l-ar fi găsit oricine, căci din curte se simţea deja mirosul de grăsime, carne şi oase arse. Prin camere zăceau 36 de rămăşiţe arse ale acelor persoane prinse de mâna morţii la un loc unde căutaseră plăceri. În vestibul, de ambele părţi ale peretelui, zăceau 74 morţi. Deşi deprins cu vederea cadavrelor, totuşi d-abia puteam suporta această icoană grozavă. Aci zăcea un copil lângă un bărbat, dincolo un june lângă un unchiaş, lucrătorul lângă funcţionar etc. Cei mai mulţi au fost sufocaţi de fum sau turtiţi de îmbulzeală. Negriţi de nu se mai cunoşteau, cu expresia de groază şi desperare în faţa, mai toţi aceşti nenorociţi [î]şi ridicaseră mânile deasupra capului, râmâind astfel încleştate. La mulţi le ieşiseră ochii din cap şi albul ochiului contrasta teribil cu negrul obrazului. Spăimântător era aspectul acelora cărora limba umflată le ieşise pe jumătate din gură. Dinţii le erau adânc intraţi în limbă. Mulţi aveau osul nasului zdrobit, sau că au căzut pe scară, sau că au fost călcaţi de alţii. În primul etaj al casei am aflat 14 femei tot în aşa poziţie şi cu părul desfăcut. Un cadavru era ars de nu se mai cunoaştea nimic şi m-am mirat văzându-l învelit într-un voal cu fire de argint, cu totul neatins, poate era o damă din cor sau balet. Într-un colţ zăcea cadavre arse al căror sex cu greu se putea recunoaşte. Doi medici, Zillner şi Zeemann, lucrau neîncetat la trista lor operă.

Victimele cele mai multe aveau cîte un braţ sau picior frânt, picioarele erau sucite în mod nenatural.

Mirosul în aceste localuri era nesuferit. Soldaţii şi servitorii sanitari, al căror organ e destul de tâmpit, trebuiau să-şi ţie batista la nas. Directorul Hofmann observă aceasta şi aduse o cutie de ţigări, pe care o împărţi între cei prezenţi.

Oare să plângi mai mult pe aceşti nenorociţi care şi-au pierdut viaţa sau pe nenorociţii cari veneau să-şi caute pe cineva dintre scumpii lor? Scenele ce se petreceau erau sfâşiitoare. Aci un ofiţer recunoscu pe tatăl său şi căzu leşinat. Dincolo unul [î]şi căuta soţia; minţile lui erau pierdute, căci, recunoscându-şi soţia, nu zise nimic, nu plânse, nu strigă: era apatic; dar răsuflarea sa cea grea, mişcarea pieptului, privirea pierdută, mâna tremurând şi piciorul şovăitor spuneau destul despre ce se petrecea în sufletul său. Altul îşi căta fratele şi-l găsi, dar el tot nu vrea să crează, el mai avea o scânteie de speranţă că poate se înşală. Dar când un soldat căută prin buzunarele mortului găsi o carte de vizită pe care era scris numele lămurit. Am văzut pe profesorul Ludwig cum conducea prin acest locaş al morţei pe un om desperat, cu fiică-sa de mână. Tatăl nu recunoscu pe soţia sa, dar fiica cunoscu pe buna sa mamă şi după faţa cea desfigurată. Ea plângea; era o fericire pentru dânsa că mai avea lacrămi. Numărul morţilor tot creştea; când părăsii casa pe la 1 oră erau poate 140 victime.

Astăzi m-am dus în spitalul garnizoanei no.1; şi aci am văzut o scenă tot aşa de teribilă. În sala de disecţie zăceau 50 cadavre carbonizate cu totul, imposibil de recunoscut. La mulţi craniul era spart, creierii fripţi, în faţă nici o urmă de expresiune fizionomică, din muşchi mai erau numai fibrele cele tari. Ici colea se mai găseau bucăţi de haine; pe cîte un deget lucea un inel. Li se puseseră pe piept banii găsiţi, mai mult de aramă care îşi schimbase forma în căldură. Unul avea o citaţie, altul o carte de membru al societăţei comersanţilor, altul iarăşi avea un ceasornic, care arăta 7 şi jumătate, ora morţei sale.

Cadavrele, sau mai bine grămezile de cărbuni din acest spital, se vor recunoaşte cu greu. Părăsind şi acest locaş de mizeria cea mai mare, mi-am adus aminte de cuvintele puse de Lessing în gura Rechei din Nathan: „De cîte ori am tremurat pentru voi de când focul se apropiase aşa mult de mine! Căci de când focul a fost aşa aproape de mine mi se pare că a muri în apă este o plăcere, un deliciu, o mântuire”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«ROMÂNUL» ADMITE…”] – de Mihai Eminescu [3 decembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul admite, pentru a ne face plăcere, că de la proclamarea regatului încoace, nu mai e nici o deosebire între liberali şi conservatori.

Stabilind această teză generală, pe care noi n-am admis-o, încearcă a dovedi că ne contrazicem, căci, dacă ideile sunt identice, am trebui să sprijinim guvernul şi a.m.d. Înainte de toate nu am stabilit noi în mod general că identice sunt principiile partidului conservator şi ale celui roşu. Ceea ce am constatat este că redactorul „Republicei rumâne” împreună cu prezidentul Republicei de la Ploieşti, apoi amicul d-lui Jules Allix şi al melcilor simpatici, şi poate chiar cei ce au benchetuit la cafeneaua Procope în sănătatea Republicei Române tocmai când se proclama regalitatea, toate elementele acestea pline de caracter şi de-o sobră inteligenţă sunt pururea gata a arunca bagajul lor de idei republicano – democratice în apă… pentr-o pensioară reversibilă, pentr-un post binehrănitor, pentru vrouna din diferitele forme ale doftoriei întăritoare: fie diurnă, fie păsuială, fie misiune de-a mâna muştele la apă prin străinătate, fie altceva. Înainte aveam cuvinte de-a crede că onor. roşii doresc cinstita republică pe malurile Dâmboviţei, deci o altă formă de-a exista a statului şi a societăţii române; că o doresc pe cinstita, slăvita şi de minuni făcătoarea din fundul inimei şi că aşteaptă, cu arhiereul Simeon, ziua mântuirii.

Dar ce să vezi?

În ziua încoronării, cinstitul arhiereu Simeon, nu Mihălescu de astădată, declară: „Acum slobozeşte Doamne pre robul tău, că văzură ochii mei ceasul mântuirii „, şi avum norocirea de-a vedea pe părintele republicanismului român dorind… în adevăr republica poate, dar „mit dem Grossherzog an der Spitze „, cu Marele Duce în cap, după propunerea unor naivi republicani dintr-un mic stat german, la 1848.

O mică pensie – şi naiv devine Bizanţul.

Astfel dar s-a petrecut trecerea la pravoslovie a ereticilor. Dar, precum la convertirea în mase a eterodocşilor din Spania au rămas mulţi cari în taină iudaizau, tot astfel apucăturile sectei roşie au rămas tot aceleaşi şi, cu toată recunoaşterea în aparenţă a simbolului dreptei credinţe de stat, prin colţurile de la Procope şi în fundul inimilor pătărlăgene se iudaizează încă. Dovadă eligibilitatea magistraturii, sufrajul universal şi alte idealuri electorale ale tagmei.

Care este dar adevărul? Vor roşii monarhia numai ca etichetă a instituţiilor republicane sau o vor în adevăr ca signatură statornică a unor instituţii monarhice, naţionale, istorice?

Daca în privinţa formei de tot generale a existenţei statului s-au convertit, convertitu-s- au în privirea amănuntelor ei de aplicare? De aceea ziceam că a sosit din nou momentul pentru a se accentua în amănunte deosebirea între conservatori şi liberali.

Dar „Timpul” face apel la ţară spre a se împotrivi unor idei cari ar periclita statul român?

Face fără îndoială, pentru că eligibilitatea magistraturii, propusă de „Românul”, dovedeşte că nu s-a botezat decât pielea demagogilor în apa monarhiei, nu cugetul. Dar „Timpul” face mai mult. Ameninţă pe rege cu soarta lui Ludovic XVI.

Iată ceea ce nu este adevărat. Am spus-o şi o repetăm că articolele Delfinului implică responsabilitatea autorului, nu a partidului. Dar nici Delfinul nu ameninţă. El se teme numai că, prin demagogizarea progresivă a ţării, un asemenea trist rezultat să nu aibă loc ca şi în Franţa. Iată dar de ce nu este, nici poate fi contrazicere între cele ce spunem şi cele ce facem. Monarhici am fost, monarhici am rămas; nici decorat-am pe Orăşanu, nici înălţat-am în rang pe şeful republicei ploieştene. Rămâne ca roşii să dovedească cum înţeleg să puie în acord trecutul lor cu prezentul şi în această dovadă [î]i vom priveghea pas cu pas. Căci monarhie ereditară şi sufraj universal, monarhie şi electivitate a magistraturii, după a noastră părere, nu se potrivesc una cu alta.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




ARDEREA TEATRULUI DIN VIENA – de Mihai Eminescu [2 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Reproducem următoarele din foile vieneze asupra catastrofei din Viena:

Focul a izbucnit pa scenă pe când un servitor aprindea lămpile. Artiştii au putut să scape. Flăcările se întinseră cu o iuţeală îngrozitoare; teatrul se umplu de fum şi un strigăt de spaimă din partea spectatorilor umplu casa, pe când toată lumea se grămădea spre ieşire. În acest moment de groază se stinseră becurile cu gaz şi, după puţine minute, strălucitul teatru este un câmp de întristare, o casă de morţi, unde pe coridoare şi pe scări zac femei şi bărbaţi asfixiaţi, oameni zdrobiţi şi călcaţi. S-au scos peste 120 cadavre; majoritatea pare a fi dintre cei din galerie, căci publicul din loje şi din parchet a putut ieşi mai curând afară. Se cunoaşte numărul victimelor ce s-au adus în curtea poliţiei, dar nici câteva ore după izbucnirea catastrofei n-a fost posibil a se obţine o cifră mai exactă a nenorociţilor cari şi-au aflat moartea în teatru şi mai ales prin galerii.

Numărul morţilor din teatru se evaluează la peste 200. În acest moment nu se poate încă apreţia toată mărimea acestei grozave nenorociri, noi reproducem mai la vale buletinele, după cum le primim sub imediata impresiune a catastrofei.

Un membru al teatrului ne narează: „Eu mă aflam jumătate îmbrăcat în coridorul scenei, când, la al doilea semnal de începere, 5 minute înainte de 6 şi trei sferturi, se auzi un ţipăt de groază pe scenă. Alergai pe scenă, care era în foc şi de unde toată lumea fugea. Un lucrător apropiase prăjina cu flacăra de spirt prea mult de o perdea, care îndată fu în flacări. Focul se urcă îndată până la tavanul scenei. Eu scosei două coriste de pe scenă, cari încremeniseră de spaimă, şi văzui pe câţiva lucrători sărind de sus prin flacări pe scenă şi unul [î]şi frânse un picior. În acel moment focul pătrunse cortina şi flacăra, dusă de curent, ieşi în teatru, ajungând până la loje. Fugii în stradă şi întâlnii pe directorul Jauner. Ajungând în faţa teatrului, se părea că publicul a ieşit deja şi, nemaivăzând pe nimeni ieşind, credeam că toţi au scăpat. Ştiam că gazul ardea pretutindeni şi că, 5 minute după ţipătul de groază, casa era toată iluminată încă. Mă întorsei şi intrai iar în partea din dos a casei, de unde se auzea strigăte de ajutor. Se vedeau flacări colosale plecând din garderobe. Câteva dame cari, jumătate îmbrăcate, strigau după ajutor, fură iute înlăturate. Dar în etajul din urmă locuieşte inspectorul iluminatului Nitsche cu familia sa. Nevasta cu copiii erau în galerie, de unde şi Nitsche i-a condus jos prin flăcări şi fum. În fine garderobele se goliră de tot.

Alergai prin foc înainte. În vestibul dau peste o îmbulzeală nedescriptibilă şi aud ţipete sfâşietoare. Toţi se împing spre balconul deschis din front. Pompierii.veniseră deja. În mijlocul mulţimei grămădite în faţa teatrului se întinde pânza de scăpare şi din balcon sare un om în pânză. Acest esemplu fu imitat şi de alţii, chiar şi de unele dame mai curajoase. Apoi se puseră scări la balcon şi pompierii deteră jos multe persoane leşinate. Am văzut şi pe directorul Jauner căzând în faţa teatrului. Consulul suedian i-a dat ajutor, depărtându-l din acest loc. Ajungând afară întâlnesc pe arhiducii Albrecht şi Wilhelm, cărora le spusei ce am văzut. Alergarăm la edificiul poliţiei, alături, unde în curte ni se prezintă o privelişte îngrozitoare. Pompierii depuseră aci cadavrele aflate pe scările teatrului. Am numărat 50 morţi. Cadavrele nu erau vătămate, ci numai negrite de fum: se vede că pieriseră sufocate. Teribile erau scrântirile membrelor şi feţele schimbate de durere la unele cadavre. Am văzut o grămadă de 10 – 12 morţi cari erau aşa de împletiţi unii cu alţii încât cu greu s-au putut despărţi. La mulţi li s-a luat pielea în unele locuri, împingându-se în îmbulzeală. Arsuri nu se vedeau. Tremurând ca o vargă de groază şi emoţiune, am părăsit acest loc de teroare”.

Un alt martor ocular, care era să intre în teatru la 7 ore, spune că nenorociţii cari au căutat să scape pe scara din dreapta, şi al căror număr nu se putea evalua pentru un moment, zăceau grămadă unii peste alţii. În frica lor de moarte, ei se apucaseră unii de alţii şi se cerea o mare forţă spre a separa cadavrele încleştate. Se spera că unii vor mai fi în viaţă şi s-au pus a-i duce de aci.

Speranţa că e vorba numai de răniţi şi leşinaţi nu se împlini din nenorocire. Era icoana morţii ce se prezenta privirei îngrozite, în forma ei cea mai oribilă. Condeiul nu e în stare a descrie, şi mulţi bărbaţi cari au mai văzut focuri teribile au îngălbenit la vederea acestor nenorociţi, cari câteva minute mai ‘nainte erau încă veseli şi au intrat în teatru plini de viaţă, iar acum zac mulţi palizi, cu ochii deschişi tare sau pârliţi, cu părul ars şi cu obrazul mutilat oribil şi grămădiţi unii peste alţii. Până la 9 ore s-au transportat ca la 70 cadavre în localul poliţiei. Lipseau lecţiile, şi apoi în strâmtoare nici nu s-ar fi putut întrebuinţa. Oamenii luau cadavrul pe braţe şi astfel [î]l duceau. Morţii al căror obraz era desfigurat prin arsături se acopereau cu hainele lor, spre a cruţa lumea de un aspect înspăimântător. Pe rând se scoteau cadavrele din teatru, un strigăt de durere trecea prin şirurile asistenţilor de cîte ori trecea o nouă victimă. Aci era un june sănătos în haine elegante, cu un inel de briliant pe degetul jumătate ars, aici o damă îmbrăcată simplu. O compătimire profundă se manifestă când fu pusă între morţi o fată frumoasă nici de şaisprezece ani. Copila avea ciorapi albaştri de mătase şi pantofi eleganţi; hainele erau înnegrite şi pe jumătate arse, dar faţa [î] era încă frumoasă, deşi groaza morţiei [î]şi imprimase urmele sale într-însa. Convoiul funebru nu mai avea capăt. Iarăşi şi iarăşi se iveau figurile funingioase ale purtătorilor şi porţile curţei poliţiei se deschidea necontenit spre a primi o nouă victimă.

Scenele desfăşurate în curtea poliţiei erau sfâşietoare. Un tată care în îmbulzeala fugei [î]şi pierduse fiica vine alergând în curte. Unde zăreşte o rochie, el se pleacă, ridică capul moartei spre lampa ce aruncă o lumină lugubră asupra feţelor desfigurate ale morţilor şi, jumătate cu speranţă, jumătate cu frică, [î]l depune iarăşi pe pământul rece. Deodată dete un strigăt îngrozitor şi cade în braţele însoţitorului său. El [î]şi găsise fiica. Era tânăra copilă cu faţa cea frumoasă şi după moarte. Un june cere să intre. Cumnatul şi cumnata s au asistat la reprezentaţiune în galeria a treia. Până acum ei n-au venit acasă. El nu-i poate găsi. Au scăpat ei oare sau vor fi morţi şi zac între cei rămaşi în galerie? Pompierii spun că ar fi văzut grămezi de cadavre în galeria a treia şi a patra. Nu cumva ochiul lor s-a amăgit de fumul ce străbătea toate localităţile? Sau poate groaza i-a făcut să vază acea icoană teribilă? Bine ar fi dacă spusele lor s-ar dovedi că sunt numai produsul aprinsei lor fantezii!

12 ore. Teatrul ars cu totul şi pompierii caută să stingă vatra de jeratic Rechizitele teatrului, biblioteca, garderoba şi decoraţiunile au ars mai cu totul. Până acuma s-au dus la spital 140 cadavre. Între aceste sunt şi trei coriste cari au fost surprinse de foc şi au căzut sufocate. O actriţă [î]şi îmbrăcase tricul şi astfel a fugit în stradă şi de aci acasă cu birja.

La 1 oră. Mii de oameni stau pe bulevard (Schottenring ); şi privesc la foc. Teatrul arde încă.

La 2 ore. Flăcările consumă ultimele resturi de materii combustibile din interiorul casei. Până acum s-au găsit în teatru 16 cadavre arse cu totul, încât erau numai de cîte una sau două urme lungime. Nu e posibil a ajunge în etajurile de sus, unde sunt mulţi înmormântaţi. Ca la 160 cadavre s-a transportat până acum. Până acum s-a putut recunoaşte numai cadavrul avocatului Jacques Groag, şi soţia sa e moartă. Ei au fost însoţiţi de profesorul Löw cu soţia sa. Aceştia de asemenea sunt morţi. Apoi se anunţă moartea arhitectului Melic din Viena. El însoţise la teatru pe oaspeţii săi din Nikolsburg, cari şi ei poate vor fi pierit în flăcări.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„IERI S-A DAT ÎN CAMERĂ…”] – de Mihai Eminescu [2 decembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

 

Ieri s-a dat în Cameră citire proiectului de răspuns la mesajul tronului, propus de majoritatea Comisiei. Proiectul minorităţii a rămas a se citi şi discuta joi.

Proiectul de răspuns al majorităţii se datoreşte se vede raportorului, d-lui E. Costinescu. După sfânt şi tămâia. Mesajul încerca cel puţin să fie substanţial şi era scris cu oarecare îngrijire. Răspunsul pe care-l face redactorul „Românului” e plin de fraze goale şi umflate. Strâmb ţi-e chipul văzut într-o oglindă rea, strâmbă, puţină şi săracă e parafraza discursului datorită d-lui Costinescu.

Într-un singur punct proiectul de răspuns e remarcabil, pasajul privitor la cestiunea Dunării. Noi am fost aciia cari am observat Adunării că, faţă c-o situaţie încordată care s-a creat nu prin cuprinsul sau atitudinea mesajului, ci prin maniera lui de-a se esprima, Adunarea cată să îmblânzească forma, se ‘nţelege că nu în detrimentul fondului; ceea ce îndealtmintrelea e şi opiniunea presei europene, ba chiar a părţii ce se crede atinsă, a Austro-Ungariei. România, zic foile austro-ungare, poate apăra interesele ei pe Dunăre oricum voieşte şi oricum pricepe a le apăra. N-avem nimic de zis în privirea aceasta.

Însă această apărare a fost îmbrăcată într-o formă jignitoare pentru monarhie şi aci avem ceva de zis. De indicaţiunile acestea ar fi trebuit să se ţină Adunarea şi să nu înăsprească şi mai mult un conflict a cărui sorginte nu este dreptul însuşi, ci convenienţele ce cată a se păzi în actele de stat şi în tratările diplomatice.

În loc de-a ţine seamă de aceste observări, Adunarea înăspreşte în parafraza ei pasajul atingător de Dunăre, căci iată ce zice:

Românii, abia ieşiţi însă din cele mai aspre încercări şi geloşi de a păstra neatins ceea ce cu greu au redobândit asupra nedreptăţii şi încălcărilor timpilor trecuţi, nu pot să înceteze de a fi cu grijă şi luare aminte la tot ce se mişcă în afară atingător de ţara lor.

Cestiunea libertăţii Dunării nu putea dar să nu deştepte mari îngrijiri în toată ţara.

De când acest mare fluviu a fost redat liberului trafic al popoarelor România a renăscut la o nouă viaţă politică şi economică şi repede s-a rădicat acolo unde se află astăzi.

Românii ţin dar la păstrarea libertăţii Dunării ca la cea mai puternică garanţie a existenţei şi a viitorului lor.

Mare a fost neliniştea ţărei când a văzut că, în contra tratatelor şi a principiilor de drept al ginţilor, drepturile noastre teritoriale în apele române erau puse în cestiune şi libertatea Dunării era ameninţată a deveni iluzorie.

Mandatarii ţării au primit dar cu fericire asigurările date de guvernul Maiestăţii Tale în această cestiune. Luând act că nici o hotărâre n-a fost încă luată. Adunarea promite a da guvernului tot concursul său, spre a feri libertatea Dunării şi drepturile suverane ale României de orice atingere, în conformitate cu dreptul public al Europei.

Fără îndoială n-am fi voit ca răspunsul să renege mesajul. Dar acesta fiind cauza, unui conflict, credem că răspunsul Adunării s-ar fi putut mărgini în a afirma că ţara e pururea gata la orice sacrificii ar cere M. Sa, de cîte ori onoarea ori interesele ei ar fi la mijloc, fără a insista asupra unei cestiuni în care nici o hotărâre nu s-a luat şi a cărei tratare e pendentă.

Cam acesta este tonul în proiectul minorităţii, care nu renegă mesajul de vreme ce, într- un conflict c-o putere străină, atitudinea opoziţiei se desemnează de sine, prin împrejurarea că nici cunoaşte, nici poate cunoaşte ţesătura de interese în joc, aşadar nici nu o poate judeca. Ea dar sau îşi impune o deplină rezervă sau secundează guvernul, dar numai atât pe cât această secundare nu împuţinează cu nimic plenitudinea responsabilităţii ce le incumbă miniştrilor.

Poate că atitudinea aceasta ar fi fost de recomandat şi majorităţii, căci nici aceasta nu ştie de ce e vorba, nici ea nu cunoaşte tratările asupra unei cestiuni pendente şi nu ni se pare circumspect de a face de pe acum responsabilă Adunarea pentru erori pe cari miniştrii ar fi fost în stare să le comită.

Reproducem mai la vale atât proiectul de răspuns al majorităţii cât şi pe-acela al minorităţii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DEŞI CESTIUNEA DUNĂRII…”] – de Mihai Eminescu [1 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Deşi cestiunea Dunării şi faza delicată în care-a intrat ar fi de natură a absorbi atenţia Adunării deputaţilor, cată să mărturisim că ceea ce-o preocupă şi mai mult, împătimind grupurile Adunării, este proiectul de reformă a legii tocmelilor agricole. Iată în adevăr deosebirea radicală între cestiuni organice şi între cestiuni de politică de zi. Dunărea e o cestiune de politică de zi, de natură în adevăr de-a da zbor celui mai intensiv patriotism platonic ; tocmelele agricole însă nu apelează la patriotismul platonic, ci la cel real. Ele cer nu a se face bine din tezaurul mizeriei comune, din buget, nu a se arăta generos cu banul ţării şi a avea aerul şi gloria generozităţii fără a-i suporta sacrificiile; reforma tocmelelor agricole atinge interesele individuale a trei din patru părţi dintre deputaţi şi aci nu numai că nu vor fi generoşi, dar teamă ne e că cei mai mulţi nu ar fi capabili de- a fi drepţi măcar.

În privirea acestei reforme a apărut de curând o scriere importantă, raportul d-lui A.D. Holban, scris în calitatea sa de membru al comisiei delegate de consiliul judeţean de Iaşi pentru a studia cestiunea. dacă nu ne pronunţăm asupra soluţiunilor de detaliu a acestei scrieri este că deosebirea între datina plugărească din Ţara Românească şi cea din Moldova e atât de mare încât nu putem să discutăm o soluţiune unilaterală, care are în vedere numai o parte a ţării.

Tot motivul acesta ne face a declara că proiectul guvernului e cu totul nematur şi incapabil de-a suporta o discuţie serioasă, abstracţie făcând de unele propuneri absurde chiar pe cari le cuprinde.

Ceea ce ne preocupă însă este punctul de vedere din care autorul raportului pleacă şi care cuprinde numai jumătate de adevăr.

În principiu – zice raportul – putem considera procesul dintre braţe şi capital ca o problemă tot atât de insolubilă ca şi cuadratura cercului şi perpetuum mobile. Acest proces va fi pururea materie de discuţiune ideologică cât vor exista societăţi organizate, fiindcă progresul cel mai îndepărtat ce ne-am putea închipui nu va avea niciodată mijloace pentru a dezlega această enigmă, care va rămânea pentru viitor o întrebare eternă, precum a fost pentru trecut. Formele externe pot varia, factorii ecuaţiunii sociale se pot interverti în unele priviri – fondul însă va rămânea inalterabil, întru cât se atinge de dispariţiunea de fapt a sărăciei şi de predominarea absolută a fericirii omeneşti.

Aceasta rezultă din logica lucrurilor, fiindcă civilizaţiunea nu se produce prin salturi, ci prin o serie de oscilaţiuni lente şi progresive ; ea nu are de scop de a desfiinţa totul deodată pentru a crea prin răsărituri magice stări de lucruri nouă – şi apoi a se opri în loc ; mai mult încă, ea nu caută să subordoneze pe cei inteligenţi, culţi şi avuţi mediocrităţilor şi gloatelor ignorante, ci tinde să facă conchiste succesive asupra ignoranţei. Civilizaţiunea nu caută a egaliza pe toţi în mizerie şi sărăcie, ci încearcă a înălţa din treptele obscure pe cei mai bine dotaţi şi a-i duce necontenit „de jos în sus”. Progresul fiind ilimitat, infinit, niciodată nu va veni momentul când toţi să poată parveni la aceeaşi treaptă socială – şi prin urmare niciodată toţi nu vor putea fi egali între sine. Interesele colectivităţii sociale în unele priviri sunt contrarie libertăţii absolute şi egalităţii perfecte, pentru că obiectivul colectivităţii nu se reduce numai la satisfacerea materială a vieţii individului; societatea, în opoziţie cu individul, are un ideal impersonal, caută realizarea unor rezultate generale, are interese morale ce trec peste sfera egoismului individual şi căruia din contra i se cer sacrificii ce creează inegalităţi.

Toate acestea sunt bune şi frumoase, dar autorul uită a vorbi de marea deosebire între capitalul mobiliar şi cel imobiliar, între munca industrială şi cea agricolă. Cu totul altele ni se pare că trebuie să fie raporturile între proprietatea agricolă şi muncitorul agricol, căci muncitorul e aci clasa cea mai importantă din stat, acea care ne dă pe soldat, acea ale cărei prisoase alimentează şi cu banul şi cu braţele industriile oraşelor; şi alte raporturi sunt între capitalistul bancher care cumpără acţii de Panama şi încasează anuităţi, indiferentă fiindu-i soarta celor ce sapă canalul de la Panama şi fac să-i fructifice capitalul.

La teza d-lui Holban, că, întru cât există societate umană organizată, vor exista fatalmente posidenţi şi proletari, am răspunde că există stadii ale dezvoltării omeneşti în care proletariatul nici nu e cu putinţă, că această din urmă formă de inegalitate este în mare parte a se atribui maşinei şi absolutei libertăţi a capitalului bănesc şi că, pe atunci pe când d. Holban era copil, exista multă neegalitate în ţară la noi, dar nu existau proletari.

Daca există antagonism între capital şi braţe, ceea ce tăgăduim pentru starea normală a unui stat agricol, pe de altă parte există o luptă şi mai mare între cele două forme fundamentale ale capitalului, între ban şi moşie.

Această luptă este atât de intensivă încât capitalul bănesc, această putere esenţial cosmopolită, ameninţă a supune cu desăvârşire forma a doua.

Supuind-o, capitalul bănesc va dicta în stat, el va imprima caracterul său organizării sociale, organizării muncii, banul va deveni măsura caracterului, a naţionalităţii, a idealelor acelora pentru care se cer sacrificii ce produc inegalitatea, patria va deveni un otel şi naţionalitatea o marfă.

Când raportorul consiliului judeţean de Iaşi vorbeşte de marea importanţă a culturii mari paralel cu cea mică uită că acea importanţă este apreciabilă pentru statul român numai pe cât cultura mai mare va fi exercitată de români, pe cât se va favoriza urcarea de jos în sus a elementului românesc. Din momentul în care capitalul imobil, moşia, nu va fi decât o formă a capitalului bănesc, din momentul în care societăţi străine bunăoară şi-ar pune capitalul la mijloc pentru a cumpăra şi esploata moşiile din ţară – fie chiar după regulele cele mai înaintate ale ştiinţei – cultura mare nu va fi decât o unealtă şi mai perfectă pentru aservirea poporului românesc, o unealtă în favorul căreia acesta n- ar avea datoria de-a face nici un sacrificiu care să producă neegalităţi.

Dar aceasta o ştie şi d. Holban singur.

Ştiţi că în Moldova, până la reforma rurală, clasa marilor noştri cultivatori se compunea mai esclusiv din oameni de consideraţiune, cari, prin deprinderile lor, prin cultura lor intelectuală, prin averea lor, prin moravurile lor creştine şi prin poziţiunea ce ocupau în societate, erau ţinuţi de mii de împrejurări să stăpânească patimile escesive ale egoismului şi deseori sătenii găseau în aceşti oameni patroni şi protectori binevoitori.

Astăzi însă, cu cât agricultura noastră se înstrăinează cu atât demnitatea omenească scade, cu atât viciile se răspândesc mai repede şi corump caracterul escelent şi onest al laborioşilor noştri săteni.

Dar de unde vine înstrăinarea agriculturii noastre decât din lupta dintre capitalul bănesc (străin) şi cel imobiliar, dintre ban şi moşie?

Ne pare bine că liberalismul extrem al unui fracţionist s-au convertit la o manieră de-a vedea atât de reacţionară încât recunoaşte că vechii proprietari istorici, principum gratia, boierii, erau protectori ai poporului, că poporul era onest şi laborios; pe când astăzi, când banul guvernează, poporul se corumpe.

În soluţiunea cestiunii tocmelelor cată să venim cu toţii la convingerea că capitalul imobiliar, sub forma istorică de moşie, are cu totul alt caracter decât banul; că soarta moşiei atârnă de soarta muncitorului, bunăstarea proprietarului de bunăstarea ţăranului, ceea ce nu este la capitalul bănesc, cari are libertatea de a se plasa în orice punct al universului [î]i convine.

Iată faţa economică a cestiunii noastre etnologice. atât de adevărate şi atât de rău înţelese de mulţi. Noi suntem convinşi că între capitalul fonciar istoric şi între populaţia pământeană există o absolută identitate de interese, pe când capitalul bănesc e, prin natura lui, cu totul indiferent faţă cu soarta locuitorului ţării. De când, prin era liberală, banul a devenit elementul determinant în chiar politica ţării, de când el este măsura oamenilor şi a lucrurilor, de atunci ţăranul sărăceşte şi averea se urcă numai în oraşe şi chiar aci nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii,

Avem a calcula astăzi cu factori cari înainte, în vechea noastră organizaţie, lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dendâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui.

Când se vorbeşte de posidenţi şi proletari nu este indiferent, din punct de vedere naţional şi istoric, cine e posident, cine proletar. În evul nostru mediu se ştia atât de bine aceasta încât străinii de altă lege erau opriţi de-a avea moşii, iar domnii espropriau cu bani din visterie chiar pe străinii ortodocşi. De aceea însă pe atunci ţările noastre erau o patrie, nu un otel, naţionalitatea o cestiune de valoare istorică, nu o cestiune de pungă. Din acest punct de vedere – al relaţiilor fireşti dintre proprietatea fonciară istorică cu muncitorul agricol – trebuie se se rezolve cestiunea tocmelelor, nu dintr- acel, cosmopolit, al raportului între capitalul bănesc şi salahorie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PÂNĂ LA PROCLAMAREA REGATULUI…”] – de Mihai Eminescu [29 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Până la proclamarea regatului se putea susţine cu drept cuvânt că deosebirea între programul partidului roşu şi acel al partidului conservator era diametral opus[ă ], că vederile unora escludeau vederile celorlalţi. Partidul roşu, având şef pe redactorul „Republicei Rumâne” şi membri pe diferiţii republicani de la Ploieşti, mărturisea nişte credinţe politice cu totul contrarie monarhiei şi daca, în aparenţă, renunţau, pentru a veni la putere, la aplicarea în prezent a ideilor lor, se putea crede că-şi rezervau pentru mai târziu realizarea idealului lor: proclamarea Republicei Române pe ţărmii Dunării. Deosebirea între idei liberale şi conservatoare era acum doi ani încă atât de fundamentală încât atingea însăşi forma statului, însuşi modul de-a exista al ţării şi naţionalităţii noastre.

Cu ocazia proclamării regatului d. C.A. Rosetti împreună cu tot partidul său au abjurat formal ideile sale din trecut, s-au convertit la altă religie politică, au recunoscut monarhia ca formă definitivă şi inalterabilă de existenţă pentru statul român. Vechii republicani, afiliaţii lui Mazzini, membrii comitetelor republicane au recunoscut monarhia, au devenit dinastici; „pionul din mânile d-lui de Bismarck şi agentul prusian” a devenit cavalerescul rege al României, a cărui autoritate nu mai e contestată de nimenea.

Dar regimul monarhic presupune un sistem de guvernământ ; nu se poate admite ca şeful statului să fie dinast, iar guvernul de sub el să aibă apucături republicane. Cu simpla mărturisire că liberalii au devenit un partid monarhic nu ni s-a dat dovada că primesc şi premisele şi condiţiile regimului monarhic, şi organizarea monarhică.

Încercarea de-a introduce electivitatea magistraturii ne-a dovedit că există între roşii elemente, al căror şef e d. C. A. Rosetti, cari nu văd în monarhie decât eticheta pentru instituţii republicane. Atitudinea ţării l-a silit pe bătrânul demagog să renunţe la proiectul electivităţii, dar nu ştim dac-a renunţat la el în mod definitiv sau îşi rezervă de a-l pune mai târziu pe tapet.

Ni se pare că a sosit momentul în care să se arate din nou deosebirea între ideile conservatoare şi acele ce au de gând a le profesa liberalii convertiţi de acum înainte. Deodată cu proclamarea regatului s-a stabilit pentru totdeuna forma de existenţă a statului nostru întru cât priveşte poziţia lui în Europa, raportul lui cu străinătatea, maniera lui de a fi în familia popoarelor europene. Care e maniera lui de-a fi înlăuntru? Urma-se-va calea de pâne acum? Localiza-se-vor legi şi regulamente din franţuzeşte fără privire la stadiul de dezvoltare a poporului nostru, fără privire la nevoile reale ale claselor noastre producătoare? Urma-vom şi de acum înainte a ne comanda legile şi cugetarea din străinătate precum ne comandăm mănuşile şi pălăriile, sau vom începe a ne studia ţara şi poporul în toate punctele, pentru a pune organizarea noastră în armonie cu însăşi natura şi condiţiile de existenţă ale lor? Asta-i întrebarea.

O mulţime din legile noastre organice copiate s-au dovedit parte neroditoare, parte de-a dreptul stricăcioase. Legea comunală n-a avut efectul de-a crea din sate centre de activitate autonomă, ci acela de-a crea câteva zeci de mii de funcţii salariate din punga aceluiaşi ţăran pe carele odinioară organizarea comunală moştenită din părinţi nu-l costa nimic. Regimul parlamentar, în loc de-a fi regimul unor grupuri de interese generale, în loc de-a fi lupta şi armonizarea între marile interese ale claselor economice, e în esenţă o luptă între liste de persoane cari, în privirea principiilor, nu prea ştim în ce se vor fi deosebind. Duelul între reputaţii individuale a luat locul comparării de argumente şi al luptei între convingeri. Lucrul a ajuns atât de departe încât d. C.A. Rosetti e pururea în stare a escamota un proiect de lege, în esenţă conservator, ba reacţionar chiar, numai popular să fie, fără a ţine seamă că un asemenea proiect e diametral opus seriei de principii pe cari d-sa-le profesează.

Cată dar să se facă lumină în privirea aceasta, cată să se cristalizeze o dată pentru totdauna sistemul ideilor liberale de-o parte, al celor conservatoare de alta, pentru ca ţara să se poată pronunţa în favorul unora sau a celorlalte. Fraza zilnic repetată că „Ţara ne cunoaşte şi pe unii şi pe alţii” nu mai poate avea trecere în urma marei apostazii a partidului roşu, care-a aruncat bagajul lui de idei trecute în apă, pentru a primi, în parte cel puţin, o serie de idei contrarie. Cîte din ideile vechi au mai rămas ale lor, cîte nu?

Mai vor electivitatea magistraturii, opusă inamovibilităţii, mai vor sufrajul universal, opus reprezentării intereselor pe baza censului? Cari sunt principiile generale pe cari vor să ‘ntemeieze de acum înainte organizarea interioară a statului român?

Poate că nu mult timp va trece şi vor fi puşi în necesitatea de-a se rosti şi unii şi alţii în privirea aceasta, încât ţara să fie în stare a judeca care serie de principii se potriveşte mai mult cu nevoile ei şi cu starea ei reală.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«PESTHER-LLOYD» ŞI ALTE ZIARE…”] – de Mihai Eminescu [28 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Pesther-Lloyd” şi alte ziare oficioase austro-ungare sunt în prada unor curioase fantazii în privirea poziţiei României ca stat independent, fantazii cărora le dau zbor cu ocazia discutării cestiunii Dunării. Dăm un specimen de asemenea natură, reprodus din ziarul oficios al guvernului unguresc:

Oare nu i s-a făcut guvernului român niţel frică de propria Lui vitejie? Oare nu e chinuit de sentimentul că, în discursul tronului, s-a pripit pe-o înălţime piezişă, de pe care nu mai poate face un pas înainte, pe când întoarcerea [î]l ameninţă cu căderea în adâncimi fără fund? Cu toată îndrăzneaţa încredere cu care ziarele oficioase române vorbesc despre suspendarea relaţiunilor personale ale ambasadorului nostru, n-am răspunde cu totul negativ la cestiunile aceste. E cu totul altceva de-a lua foarte pe tăcute în note diplomatice atitudini viteze şi altceva e de-a proclama de la mulţimea tronului o hotărâre care te obligă la un curaj durabil; în cel dendâi caz te poţi supune dulcii violenţe şi poţi ceda ca om cu minte; dincoace trebuie să dovedeşti în faptă curajul opiniei populare căreia i-ai dat sancţiunea. Şi, cât toate acestea, cu greu va putea guvernul român să menţie în cestiunea Dunării punctul de plecare pe care-l ocupă astăzi. Pre cât e de exact că de libertatea Dunării sunt legate interese europene importante, tot pe atât de puţin se va putea concede în practică ca tocmai interpretarea română a acestei noţiuni să fie cea corectă şi ca tocmai noul regat să fie chemat în linia întâia de-a ţine paza Dunării libere. După cât se pare, se nasc deja în cabinetul englez oarecari obiecţiuni în contra manierei de-a vedea a României şi e semnificativ în orice caz că tocmai cabinetul din St. James, pe sprijinul căruia întemeiau cei din Bucureşti cele mai nebuloase combinaţiuni, oferă astăzi bunele sale servicii pentru a stabili un compromis între România şi Austro-Ungaria.

Nu ştim, se ‘nţelege, dacă Ministerul nostru de Esterne va fi dispus de-a încărca pe ministerul Gladstone cu sarcina grea a unei atât de dezinteresate mijlociri: a făcut deja neplăcute esperienţe cu mijlocirile chiar sub auspicii mai bune. Sigur ni se pare însă că, pe bazele date, nu mai e loc pentru un compromis, adecă pentru concesiuni, şi mai mari din partea Austro-Ungariei. Ia să vedem în ce se pretinde că consistă preponderanţa Austro-Ungariei, siluirea celorlalţi interesaţi pe Dunăre şi tăgăduirea libertăţii de negoţ şi de navigaţiune? Acea voix preponderante care i se dă Austro-Ungariei în Comisia Mixtă, conform anteproiectului ajuns la o comică celebritate, se pretinde că cuprinde în sine acest grav neajuns. S-ar crede după toate acestea că Comisia Mixtă decide asupra unor cestiuni de cari atârnă binele şi râul statelor ţărmurene sau cel puţin fiinţa negoţului pe Dunăre. Dar ce eroare ciudată ! Drepturile Comisiei Mixte sunt din capul locului cât se poate de inofensive. După proiectul originar, care desigur că n-o să se mai înăsprească ulterior, Comisia Mixtă avea să se întrunească de două ori pe an, pentru a stabili ordinea internă a afacerilor ei şi a da instrucţiuni speciale în privirea aplicării statutului. Fără învoirea ei şi fără deciziunea că libertatea Dunării nu se împiedecă, nu se poate clădi nici un pod, nici un alt stabiliment pe Dunăre. Ea numeşte pe inspectorul şef, pe subinspectori şi pe funcţionarii subalterni, hotăraşte sediul subinspectorilor şi formează instanţa de apel în contra hotărârilor acestora şi ale căpitanilor de porturi. lată tot ce avea de făcut Comisia Mixtă. Cele mai esenţiale lucrări sunt însă în seama inspectorilor. Administraţia, supraveghearea şi aplicarea tuturor dispoziţiilor statutului; votul consultativ la organizarea şi numirea personalului; dreptul de-a cere asistenţă militară, libera intrare în toată vasele, intervenirea în toate cestiunile dintre căpitan şi mateloţi – cu un cuvânt toate lucrările mai însemnate nu sunt de atribuţia Comisiei Mixte, în care i se dă Austriei votul preponderant, ci de atribuţia organelor statelor ţărmurene. Ba sfera de activitate a Comisiei Mixte pe distanţa Porţile de Fier – Galaţi e chiar mai îngustă decât aceea a Comisiei Europene pentru distanţa de la Galaţi pân’la gurile Dunării. Atribuţiile ei sunt de natură curat administrativă; organele pe cari le instituie au deplină libertate a mişcării şi Comisia nu are decât dreptul controlului.

Astfel e anteproiectul şi n-a suferit nici o schimbare de atunci încoace care să fi făcut mai nefavorabilă poziţia vreunui stat la Dunărea de Jos. Din asta se vede însă că Austro- Ungaria n-ar fi în stare, prin votul ei decisiv în Comisie, să câştige dictatura pe Dunăre, ba nici Comisia însăşi n-ar fi în stare de-a tinde la dictatură. De unde dar a dedus discursul de tron îndreptăţirea de-a se plânge că „o putere singură” ar putea să exercite preponderanţă asupra Dunării de Jos? Monarhia noastră nu cere decât ceea ce rezultă din natura şi tradiţiile ei de mare putere în Orientul Europei, din greutatea firească a raportului ei cu cestiunile dunărene şi din relaţiile cu statele ţărmurene. În aceste lucruri nu mai e cu putinţă un compromis ulterior şi am arătat deja că orice concesie în privirea aceasta din partea monarhiei noastre trebuie să rămâie esclusă. Dacă renunţă la acţiunea directă pentru validificarea pretenţiilor ei, rezistenţa pasivă ca atare e îndeajuns pentru a face să străbată interesul ei, Dacă fără Austro-Ungaria nu se poate face nimic, nu se poate face nimic nici în contra Austro-Ungariei şi promptitudinea Angliei de-a lua rolul de mijlocitor arată îndestul de clar că prin mâlirea cestiunii – şi acest cuvânt să, să nu se ia numai în senz figurat – n-ar suferi mai cu seamă numai interesele noastre comerciale. O cercetare mai pre larg a punctului acestuia o credem de prisos.

Dar suntem împinşi de a cerceta motivele din cari răsare atitudinea cabinetului român. Credem a fi dovedit îndeajuns că nu sunt motive obiective cari să rezulte din însuşi obiectul în cestiune. În realitate tânărul regat simte stimulul de-a manifesta escesiv conştiinţa lui de neatârnare în faţa monarhiei noastre şi tocmai în faţa monarhiei noastre. Se crede în Bucureşti că se vor dezbate mai lesne de supărătorul sentiment al datoriei gratitudinii căutând o ceartă din senin. Aci am voi să împrăştiem unele din neînţelegerile de bunăvoie a acestor domni. Înainte de toate e o pură absurditate dacă d- nii din România voiesc să traducă în practică visul independenţei depline. E poate nedelicată vorba ce-o zicem, dar va avea poate un efect trezitor asupra oamenilor transportaţi prin splendorile regalităţii într-o nespusă ameţeală: samurul regelui Carol nu poate acoperi lanţurile vasalităţii. Desprinsă de Turcia şi avansată la regat, România nu şi-a câştigat cu toate acestea atributele deplinei independenţe, căci trebuie neapărat să se alăture la una din puterile cari domnesc în Balcani, la una din puterile cari determină soarta Orientului şi soarta României. dacă ar veni la adecă sau, mai bine zicând, dacă Austro-Ungaria va urma politica observanţei laxe, li se poate îngădui românilor de a alege după a lor socotinţă liberă suzeranitatea morală căreia vor să se subordoneze, dar de ales trebuie să aleagă necondiţionat. Al doilea lucru asupra căruia voim să atragem atenţia dumnealor este următorul: se înşală – poate nu fără s-o ştie – asupra naturii interesului pe cari puterile apusene [î]l au de România. Anglia şi Franţa, dar îndeosebi Anglia, consideră noul regat ca pe un productiv obiect de esploataţie pentru comerţul ei prădător. (Şi Austria ne consideră altfel? E naiv Pesther-Lloyd). Pe cât timp va fi ceva de luat din acea ţară o vor sprijini în dorinţele ei neroade- cu presupunerea că aceasta ar fi cu putinţă dintr-o respectuoasă depărtare şi prin vorbe bune; în complicaţiuni serioase nu se vor arunca niciodată de dragul României şi ele sunt desigur mai degrabă gata de-a privi România ca un teren de încercare pentru compensaţiuni în politica orientală decât ca pe purtătoarea unei misiuni în Orient.

Asta voim să recomandăm reflecţiunii dumnealor. Nu stă pe deplin în legătură cu cestiunea Dunării, dar totuşi puţin [stă]. Pentru că dumnealor cred că interesul Austriei e angajat în cestiunea aceasta în linia întâia s-arată îndărătnici şi opoziţionali în Bucureşti. Ei bine, dacă e adevărat că monarhia noastră e atinsă în mod eminent în cestiunea dunăreană, atunci fie convinşi în Bucureşti că nu Austro-Ungaria va fi învinsă. Influenţele şi legăturile monarhiei noastre în Europa sunt prea intensive pentru ca vro putere să rişte amiciţia Austro-Ungariei de dragul românilor. Deocamdată însă nici nu e vorba de dispoziţiile şi cooperarea Europei. Ar trebui să fie o minune

dacă, continuând acţiunea serioasă a Ministerului nostru de Interne, nu ne-ar succede a băga minţile ‘n cap aşa numiţilor oameni de stat ai României.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PARE-NI-SE CĂ…”] – de Mihai Eminescu [28 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Pare-ni-se că, mulţumită lui Dumnezeu, s-a început o nouă eră în chipul de-a legifera. Nu se mai copiază texte străine de legi, născute în alte împrejurări, la alte popoare, după constrângerea prin nevoi cu totul de altă natură; de astă dată proiectele d-lui P. Carp, depuse de mai mult timp pe biuroul Camerei, formează tezaurul din care guvernul escamotează cîte – o idee, pentru a o prezenta, cu multe şi rele modificaţiuni, ca a sa. Astfel

D. C.A. Rosetti şi-a apropriat, în altă formă şi cu ştirbiri în rău, proiectul privitor la cârciume şi, tot din seria proiectelor menţionate, s-a luat şi desfigurat cel privitor la reforma tocmelilor agricole.

O lege născută din nevoile reale ale unei ţări, nu localizată din franţuzeşte, e totdauna de natură a împătimi lumea politică pentru şi în contra ei. Dar pentru că nevoile sunt reale, pentru că neajunsurile noastre sociale cer îndreptare, de aceea proiectele ce au a le regula cată să fie studiate bine şi în amănunte.

Fără îndoială raportul între marea proprietate şi muncitori cete tot ce poate exista mai însemnat într-o ţară agricolă. Puncte de vedere unilaterale, cari nu ţin seamă de obiceie locale, de deosebirile dintre provincie şi provincie, nu vor putea decât strica.

Dorim din toată inima îndreptarea stării ţăranului şi o dorim cu toţii, căci e învederat că, rău stând ţăranul, rău stă proprietarul, rău toată ţara. în această privire cată însă să se ţină seamă că altele sunt raporturile în Moldova, altele în Ţara Românească.

Se ‘nţelege că nu se pot crea legi deosebite pentr-o parte a ţării; însă trebuiesc studiate relaţiile între capital şi muncă atât dincolo cât şi dincoace de Milcov şi legea care le va regula pe viitor trebuie să le pună într-o concordanţă oarecare.

Ceea ce s-a învederat pentru liberali ca şi pentru opoziţie este insuficienţa legii vechi, care ruinează şi pe ţărani şi pe proprietari.

Se ştie că ţăranul nostru e un om şi inteligent şi, în fundul caracterului său, onest. Un ţăran poate fi adus prin dări exorbitante la starea de-a nu mai putea munci; cu toate astea niciodată nu va tăgădui un ban ce l-ar fi luat, niciodată nu va refuza a plăti o datorie dacă are de unde. Numai unde-or fi evrei prea mulţi, precum în Dorohoi şi Botoşani, în Ţara de Sus, acolo şi inima cea dreaptă a ţăranului e atinsă de corupţie. Cu toate acestea ţăranul acesta onest are cea mai malonestă şi mai răpitoare administraţie şi toată legislaţiunea, calculată pe creare de posturi şi pe căpătuire de postulanţi, contribuie a îngreuia zilnic poziţia lui. În mâna acestei admnistraţii se ştie la ce abuzuri a dat loc legea tocmelelor.

Cată dar ca legea viitoare ,să ţie seama de nevoile, de caracterul onest al omului nostru de ţară, de capacitatea sa de muncă, în acelaş grad în care e obligată a ţine seamă de nevoile proprietăţii mari. Interesele agriculturii mici şi ale celei mari, departe de-a se esclude, sunt identice. Cu cât ţăranul va avea mai multe vite ‘şi după capete de vite î[şi] socoate bogăţia, căci proverbul zice că „Sărăcia n-o poţi scoate din casă decât, cu boii”

– cu atât mai multe instrumente de muncă are, cari sprijină şi uşurează munca sa proprie; cu cât va câştiga mai regulat şi în condiţii mai echitabile cu atâta va munci mai cu tragere de inimă. Lenea care i se impută credem că e fabulă convenită. dacă cineva ar cerceta starea de lucruri din Anglia în evul mediu, ar vedea că şi ţăranul englez era leneş pe cât timp condiţiile muncii erau nefavorabile; cu cât ele deveneau mai bune cu atât populaţiunea se făcea mai harnică.

Sperăm că, înainte de a se supune discuţiei proiectul de lege defectuos al guvernului, se va delega o anchetă parlamentară care să studieze la faţa locului şi în diferite puncte ale ţării raporturile agricole. Numai cunoscând pe deplin materia soluţiunea va putea fi practică şi aplicabilă pretutindenea.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«LE NORD» SCRIE…”] – de Mihai Eminescu [27 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Le Nord” scrie în privirea conflictului austro – român următoarele:

Spiritul conciliant al contelui Kalnoky e prea cunoscut pentru ca să avem a ne teme de noua campanie a ziarelor vieneze în contra României. Nu pentru întâia dată auzim presa austriacă aruncând strigăte de alarmă faţă c-o afirmare a suveranităţii statelor balcanice. Discursul de tron al regelui României n-are desigur nimic ameninţător pentru împărăţia Habsburgilor. Dispoziţiile pe cari le manifestă nu sunt o revelaţie şi, la urma urmelor, cată să recunoaştem că, combătând preponderanţa absolută a Austro-Ungariei pe ţărmii Dunării, românii nu fac decât să exercite un drept indiscutabil, acela de – a – şi apăra propriile lor interese, precum le pricep. Divergenţele cari s-au iscat între România şi Austria în cestiunea Dunării n-au desigur o importanţă mai mare decât cele ce ameninţă a face să nu izbutească negociaţiunile comerciale între Franţa şi Anglia. Posibilitatea unei rupturi pe terenul economic nu împiedecă pe organele cabinetului din Londra de-a declara că, oricum ar sta cauza, Anglia se va sili a mănţine bunele ei raporturi cu Franţa şi avem cuvinte de-a crede că tot acest exemplu va fi urmat de guvernul austriac în privirea României, cu toate ţipetele presei vieneze.

Nu este în discursul de tron al regelui României un singur pasaj care să aibă caracterul unei provocări la adresa cabinetului din Viena. Guvernul român se mărgineşte în a declara că libertatea Dunării este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea economică şi politică a României şi că va refuza de-a subscrie vro combinaţiune al cărei efect ar fi de-a rezerva navigaţiunea pe Dunăre, de la Porţile de Fier până la Galaţi, acţiuni precumpănitoare a unei singure puteri. Românii fiind cu totul dispuşi de-a primi reglementele ce se vor crede necesare pentru garantarea libertăţii Dunării în general, pretenţiunea de-a însărcina autorităţile române cu supraveghearea şi aplicarea acestor reglemente, cel puţin în apele române, nu are nimic exorbitant. N-ar fi tocmai logic ca o putere care nici nu este ţărmureană în partea inferioară a fluviului să aibă vot precumpănitor pentru a dezlega cestiuni ce s-ar isca în apele române şi se ştie îndealtmintrelea că Austria a renunţat la această pretenţie. În realitate guvernul român se arată îndestul de conciliant; nu este el acela care respinge fără discuţie un aranjament care consacră principiul egalităţii puterilor ţărmurene, un principiu pe care unele din foile austriace [î]l califică de absurd şi monstruos. Judecând după un articol recent al „Românului”, guvernul român nu gândeşte a esclude Austro- Ungaria din comisia de executare; el nu cere decât garanţii în contra acelor uzurpaţiuni pe cari limbajul presei vieneze [î]l autoriza de-a le crede posibile, dacă nu probabile. Oricum ar fi, contele Kalnoky va lua o atitudine espectantă şi nu va face nimic pentru a agrava dificultăţile a căror importanţă organele germane o exagerează cu intenţie. Va asculta propunerile ce le vor putea face puterile ostile faimosului anteproiect şi va primi orice reglement care n-ar fi de natură a compromite interesele politice şi comerciale ale Austriei. Masurile energice şi autoritare pe cari le reclamă presa vieneză vor rămânea în starea de pium desiderium.

Atâta zice „Le Nord”. Şi noi credem în adevăr că Austro-Ungaria, în loc de-a suspenda în genere relaţiile cu guvernul român, ar fi făcut mai bine să suspende numai tratările în cestiunea Dunării. Mandatul Comisiei Europene din Galaţi espiră la 1883 fără ca să se ştie dacă va fi ori nu prelungit. Iată o cestiune prealabilă care, precum s-a susţinut în chiar sânul Comisiei, ar trebui să preceadă discutarea reglementelor pentru navigaţiunea pe Dunărea de Jos.

Poate că din capul locului ar fi fost mai practic de-a nu se împrumuta la tratări pe cât timp însăşi existenţa corpului ce deliberează asupră-le era pusă în cestiune într-un foarte apropiat viitor.

Ceea ce zice „Le Nord” zic şi foile oficioase vieneze în concluziile articolelor lor.

Am declarat, zice „Fremdenblatt”, şi cată s-o repetăm azi espres că, dacă prin respingerea anteproiectului ar fi să dureze status quo pe Dunărea de Jos, Austro-Ungaria poate să suporte cu mult mai multă înlesnire starea actuală de lucruri decât micele state ţărmurene cari se zbat atât de mult în contra anteproiectului. Cei ce–resping să propuie un alt proiect. Îl vom primi dacă va ţine seamă în toate privirile de interesele noastre anl gajate în cestiune, a căror păstrare şi înaintare e de datoria noastră inevitabilă. dacă nu, necondiţionat nu.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„NU PUTEM ŞTI…”] – de Mihai Eminescu [26 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Nu putem şti care e forma pe care Adunarea va da-o răspunsului la mesajul tronului; observăm însă că între discurs şi răspuns au intervenit suspendarea relaţiunilor Austriei cu guvernul nostru, încât cată a se recomanda Adunării o deosebită precauţiune în privirea parafrazei ce va crede de cuviinţă a alege. E drept că nici ziarele din Viena nu dau acestei suspendări a relaţiunilor o gravitate tocmai mare şi se poate ca totul să nu fie decât o cestiune de cuviinţă, de exagerare de termeni. Însă Adunarea cată să ţină seamă de-o împrejurare: că ea nu este în stare a şti prin ce anume pasaj, prin ce anume vorbe din discursul tronului Austria s-a putut simţi atinsă. Aceasta ar putea-o şti numai atunci când ar cunoaşte tratările diplomatice. Cestiunea fiind încă pendentă, nerezolvată nici într-un chip, nici într-altul, guvernul se ‘nţelege că nu e în stare a comunica Adunărilor actele respective. De aceea Adunarea, neştiind ce să răspunză tronului într-o cestiune pe care n-o poate cunoaşte deocamdată, va fi bine să aibă prudenţă în parafrazarea acelui pasaj din răspunsul ei care va atinge cestiunea Dunării şi să nu înăsprească prin formulări energice o situaţie care, dacă nu e periculoasă, nu e pe de altă parte nici tocmai plăcută.

Observăm pentru cine ştie a înţelege că, cel puţin în aparenţă, nu ne putem răzima tocmai mult pe contrastul de interese europene în Orient. Atragem bunăoară atenţia sferelor noastre parlamentare asupra atitudinii Bulgariei în cestiunea dunăreană. Ea e, în aparenţă cel puţin, cu totul în acord cu vederile Austro-Ungariei şi desigur că nu de capul ei. Atitudinea statului învecinat ne îndreptăţeşte la concluzia că şi un alt stat, cu mult mai puternic şi mai determinant în chestiunea aceasta, nu refuză concursul lui Austro-Ungariei. Dintre puterile apusene unele au o atitudine nehotărâtă, dar, chiar dacă n-ar fi aşa, măsura în care ne pot sprijini cată să rămâie necunoscută. dacă guvernul se bucură de sprijinul cuiva desigur nu e în stare a spune în ce grad şi până unde poate uza de acel sprijin căci, dac’ ar spune-o, ar crea tocmai celor mai buni amici ai lui o poziţie foarte dificilă în cestiune.

Deducerile ce le putem face din atitudinea statelor slave ale Peninsulei în cestiunea dunăreană ne procură o sumă de cuvinte, ce nu se pot mărturisi, pentru a recomanda Adunării prudenţă politică în răspunsul la discursul tronului pe care-l va concepe. Acelaşi lucru se poate spune în multe forme şi nu trebuie să se uite că forme oricât de precaute, numai bine susţinute să fie, nu alterează cestiunea de drept.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ZI-I SĂ NU-ŢI ZICĂ…”] – de Mihai Eminescu [25 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Zi-i să nu-ţi zică, povestea celeia. Un articol al pseudonimului Delfinul publicat în „Timpul” dă „Românului” ocazia de-a ne insinua până şi tendenţe revoluţionare.

Un articol semnat c-un nume propriu sau c-un pseudonim atât de transparent precum e „Delfinul [î]l priveşte înainte de toate pe autor. Nu numai noi, dar orice ziar are obiceiul de-a da ospitalitate articolelor bine scrise ori celor purtate de-o puternică convingere, căci din momentul în care scrierea poartă o semnătură individuală nu mai poate privi colectivitatea unui partid.

Locul de căpetenie nu i se dă unui articol din punct de vedere al responsabilităţii colective, ci din acela al formei şi al omului ce l-a scris. dacă un membru însemnat din partidul roşu, d. Brătianu sau Rosetti bunăoară, ne-ar trimite un articol asupra unei cestiuni sociale ori politice i-am da locul de onoare, fără ca prin aceasta să ne mărturisim de aceeaşi părere cu d-niile lor. Nu ştim pentru a câta oară trebuie s-o repetăm „Românului” şi altor colegi că semnătura pusă sub un articol este prin ea însăşi o rezervă. Asupra unei şi aceleiaşi materii am publicat adesea articole diametral opuse, dar cu semnături deosebite.

Dar împărtăşim ori nu împărtăşim cu totul opiniile corespon [den ]tului nostru din Galaţi – asta nu e treaba „Românului” şi a nici unei alte foi.

Un partid şi opinia lui se judecă după manifestările sale autentice, şi autentice sunt cele date de organele chemate a vorbi în numele partidului. Aceste organe sunt şefii lui recunoscuţi, sunt articolele acele de fond cari nu poartă semnătură şi cari vorbesc în numele partidului. Ar fi absurd de-a limita atât de mult libertatea de gândire a membrilor unui partid până a nu-i lăsa să zică ce cred individual despre cutare ori cutare situaţie şi până a le reteza pana şi stilul.

Cîte sunt părţile pe cari le-ar putea semna orice conservator într-un articol ce poartă o semnătură individuală e cu totul altă chestie, care nu-l priveşte pe nimeni, pîn’ când o adeziune colectivă nu are loc.

Am cita ca model în această privire ziarele engleze şi unele din cele germane („Gazeta generală din Augsburg”), „Figaro” din Franţa, cari dau ospitalitate unui articol semnat pentru că e bine şi energic scris, nu pentru că foile în cestiune împărtăşesc pe deplin şi pân-în amănunte părerea autorului.

Aşadar încă o dată: semnătura unui articol constituie prin ea însăşi o rezervă din partea redacţiei ; articole semnate nu implică responsabilitatea unui partid.

Dar, pentru Dumnezeu, cine ne acuză de spirit revoluţionar?

„Românul”, organul confraţilor lui Orăşanu, „Românul”, prietenul monarhizatului prezident al republicei Ploieştilor, „Românul”, condus tot încă de redactorul „Republicei Rumâne”. E o curată ironie a sorţii de-a vedea organul turburătorilor de meserie, al oamenilor cari s-au îmbogăţit din revoluţie şi pentru cari dizordinea socială e un mijloc de trai, un meşteşug pentru câştigarea hranei zilnice, acuzând de turburători pe partidul recunoscut al ordinei.

Dar „Românul” insinuă lucrul c-un cusur şi mai subţire.

Tot „Timpul” mai spuse:

D-nii Catargiu şi Florescu nu voiesc a mai veni la putere pe cât va fi pe tron Carol I… dacă dar, pe cât va fi pe tron Carol I, nu voiesc să mai vie la putere, pentru care scop s-organizau şi s-organizează?

Am esplicat în mai multe rânduri această manieră a noastră de-a vorbi. Am spus că oamenilor mai înaintaţi în vârstă din partidul conservator li se datoreşte o reparare a onorii lor individuale, atacate prin faimoasa dare în judecată. Cei tineri n-au nevoie de această reparare pentru că le-o dă ţara şi ţara are timp să le-o dea. Dar această reparare va consista în exprimarea unei simple păreri de rău sau altfel…? Forma e indiferentă.

Când vedem pe unul proclamând azi căderea monarhiei şi instituirea republicei, iar mâne solicitând o funcţie de încredere de la acelaş monarh, cată să admitem că suveranul s-a deprins a despreţui oamenii din ţara aceasta. Căci, în adevăr, ce opinie îşi poate forma cineva despre un individ care, pentru o pensie ori o funcţie, îşi renegă tot trecutul, îşi abjură credinţele? „Man muss es in diesem Lande nicht so genau nehmen „ e poate un axion aplicabil faţă cu d-alde Candiano, C.A. Rosetti ori alţii, faţă cu oameni ce nu se pot măsura decât cu propria lor micime; dar, pe lângă rămăşiţele fanariotice din România, mai există şi nume cari au un trecut în ţările noastre şi nu pot fi tot o apă cu cei de sus. Când republicanii de ieri se bucură de favori şi distincţiuni la cari nu i-ar îndreptăţi nici o ordine de lucruri în vro altă ţară, nu li [se] poate refuza oamenilor oneşti o reparare a atingerii suferite prin frivolitatea elementelor roşii cari au votat darea în judecată, fără ca unul măcar din această plebe să aibă curajul a o şi susţine înaintea forului cuvenit. Iată dar înţelesul vorbelor noastre. Ele sunt spuse condiţionat, nu absolut. Repetăm că vorbim aci de bărbaţii în vrâstă ai partidului nostru, cărora poate că ţara nu mai are îndestul timp, în cursul schimbărilor parlamentare, de-a le da ea însăşi repararea cuvenită. Vorbim de bărbaţii aceia pentru cari, din cauza vârstei, vremea are un zbor întreit de repede.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎNTRE TOATE ARTICOLELE…”] – de Mihai Eminescu [24 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Între toate articolele de fond consacrate de ziarele vieneze pasajului privitor la cestiunea Dunării din discursul de tron, acela care cuprinde mai multe destăinuiri e datorit ziarului „Presse” sau „Alte Presse”, cum i se zice spre deosebire de „Noua presă liberă”.

Îl comunicăm aci referindu-ne la cele zise mai sus.

Articolul de fond al regelui României care s-a citit la deschiderea Adunărilor din Bucureşti face o ciudată impresie. Ici conştiinţa de sine a românilor înfrânge marginile obicinuite ale prudenţei politice, ca şi când de abia de câteva zile eroul naţional al românilor, Ştefan cel Mare, cu conştiinţa de biruinţă a unei bătălii câştigate, ar trimite mesajul său vrunui mic stat învecinat; dincolo mesajul e lipsit de obicinuita demnitate regală şi se servă, în ton certăreţ, de întorsături polemice pe cari le evită chiar o putere mare în notele ei, când ar face remon strări unui mic stat învecinat pentru înfrângerea unui tratat sau pentru cutezanţă.

Deşi ispita e foarte ademenitoare de-a da ministeriului Brătianu o lecţie concentrată asupra tonului tradiţional al mesajelor de tron europene, asupra ordinei de rang reale pe care o ocupă România sau asupra deselor schimbări ale împrejurărilor politice sau asupra sorţii statelor mici şi a miniştrilor lor şi mai mici, totuşi ne abţinem deocamdată de la o asemenea plăcere. Nu vom considera mesajul de tron ca atare, ci vom vorbi de el numai ca de-o manifestare autentică a opiniei guvernului român şi anume în privirea cestiunii dunărene. Credem a face un serviciu cestiunii pendente în interesul amândoror statelor dacă ne abţinem de la un răspuns precum i s-ar cuveni şovinismului consumat de atâtea luni în presa română întreagă şi dacă vom examina rezistenţa României fără patimă, numai în valoarea ei obiectivă şi în motivarea ei admisibilă.

Starea de fapt a cestiunii dunărene e următoarea:

Articolul 55 al Tractatului de la Berlin zice din cuvânt în cuvânt că, „Reglementele asupra navigaţiunii, supravegherii şi poliţiei fluviale de la Porţile de Fier pân-la Galaţi cată să se elaboreze de cătră o Comisie Europeană, în care sunt a se atrage şi delegaţi ai statelor ţărmurene. Aceste reglemente sunt a se pune în acord cu acelea cari sunt în vigoare de la Galaţi în sus”. Pe baza acestui articol s-au elaborat din partea Austriei aşa – numitul Avant-projet, care cuprinde reglementele citate mai sus şi anume stipulaţiuni curat tecnice, lipsite de orice caracter politic. Dar fiindcă totuşi trebuia să se creeze o autoritate, un for, pentru a supraveghea executarea acelor reglemente şi anume pentru a apăra în cazuri de litigiu libertatea navigaţiunii, îndeosebi în contra vexaţiunilor a o seamă de autorităţi de porturi, Austro-Ungaria a făcut, în anteproiectul său, propunerea de-a forma aşa numita Commission mixte, compusă din delegaţii Austro-Ungariei, Serbiei, României şi Bulgariei, care să aibă a supraveghea executarea acelor reglemente.

În consideraţia rangului politic al Austro-Ungariei şi în vederea cu negoţul austriac, mijloacele austriace de comunicaţiune sunt angajate pe Dunărea de Jos în linia întâia, anteproiectul cerea ca prezidiul Comisiei Mixte să se cuvină delegatului austriac. Dar, fiindcă în comisiile din toată lumea unde numărul membrilor e cu soţ, în cazul parităţii, la vrun vot oarecare, votul hotărâtor i se cuvine prezidentului, de aceea şi anteproiectul a pretins acest vot, eventual preponderant în Comisia Mixtă, pentru prezidentul austro-ungar.

Acest anteproiect a fost supus examinării Comisiei Europene din Galaţi şi, după lungi dezbateri, în cari delegaţii aveau atitudini corespunzătoare cu grupările puterilor în politica generală, delegatul Germaniei făcu în fine propunerea ca în toate cestiunile tecnice şi administrative Comisia Mixtă să aibă a hotărâ conform anteproiectului, în toate cestiunile de principiu ce ar fi [în] litigiu, să se apeleze, în caz de paritate de voturi, la Comisia Internaţională a Dunării, care supraveghează cursul de la Galaţi la Sulina. Austro-Ungaria a cerut atunci o distincţie exactă şi definită între cestiunile „administrative” şi cele „de principiu” şi, fiindcă definiţia aceasta nu i- a succes nici unui cabinet, ieşi în fine d. Barrere, delegatul Franţei, cu propunerea mijlocitoare: ca în Comisia Mixtă să se ataşeze un membru al Comisiei Dunărene Internaţionale, care să s-aleagă în fiece an, sau prin sorţi sau după ordinea alfabetică, şi care să aibă a hotărâ dacă o cestiune în litigiu e a se considera ca „administrativă” sau ca „de principiu”.

În tot cursul acestor tratări purtarea României a fost de la început până la sfârşit incorectă şi îndărătnică România nu s-a mulţumit cu opoziţia din Comisia Dunăreană; ea a mutat cearta pe uliţă. Oameni din opoziţie cari, vorbind fără încunjur, au poftă de bani şi funcţii şi diplomaţi austrofobi ai mai multor state se uniră în intrigi de aceeaşi opinie şi în articole de gazetă în cari se vorbea înainte de toate de o siluire a României prin Austria, poftitoare de cuceriri. N-aveau nimic de zis în contra existenţei Comisiei Mixte, ci numai în contra votului preponderant al Austriei. Această opoziţie şovinistă, condusă de Cogălniceanu, era la începutul anului trecut încă atât de puţin decisivă încât, în fevruarie 1880, Brătianu a cutezat a întreprinde o călătorie la Viena şi la Berlin pentru a izbuti să alipească România cu desăvârşire de alianţa austro – germană. Nu cercetăm aci de ce misiunea lui Brătianu n-a izbutit, destul numai că n-a izbutit, şi Brătianu se ‘ntoarse atât de supărat la Bucureşti încât, animat încă şi de venirea la putere a lui Gladstone, întoarse cu desăvârşire spatele Austriei. Pentru a face să se uite neizbutirea misiunii şi pentru a-şi reîmprospăta popularitatea, ameninţată cam rău, Brătianu puse mâna numaidecât pe cestiunea Dunării şi se apropie tot mai mult de atitudinea opoziţiei. Colegul său Boerescu, ministrul de esterne, compuse chiar o broşură, apărută la Paris, în care se identifica de-a dreptul cu Cogălniceanu şi consoţii. Dar, fiindcă existenţa Comisiei Mixte era tot încă asigurată prin Comisia Internaţională, Brătianu şi Boerescu declară că România acceptă Comisia Mixtă dacă Austria renunţă la votul preponderant; putem servi cu însaşi data zilei din anul trecut în care s-a întâmplat aceasta.

Dar lucrurile veniră altfel decum socoteau Brătianu şi Boerescu. Ei credeau a afla un subterfugiu în opinia publică, iritată de şovinism, dar opoziţia creştea din ce în ce mai mult şi le-a crescut atât de mult pe deasupra capetelor încât se speriară şi demisionară. Predispoziţia austrofobă, spori; ministerul Dumitru Brătianu, pentru a fi posibil, trebui să urmeze acelaşi curent; iar când Ion Brătianu veni iar la cârmă, din focul cu care se jucase se făcuse incendiu şi astăzi nu mai poate cuteza de a-l stinge, ci trebuie să ajute a-l hrăni. Astăzi nu mai vorbeşte, cu toate spiritele rele ale României, despre votul preponderant al Austro-Ungariei, ci tăgăduieşte orice Comisie Mixtă, reclamă sub stindardul libertăţii de navigaţiune, dreptul pentru România de a putea dispune după plac pe Dunărea de Jos.

Aceasta este starea regretabilă a cestiunii dunărene; regretabilă pentru că nu convingerea şi patriotismul, ci îndărătnicia şi patimile uşoare au creat această situaţie şi au făcut-o nebiruită. Orice – ar hotărâ Comisia Europeană din Galaţi, ce se va întruni în curând, asupra Comisiei Mixte, totuşi [un] cabinet Brătianu se va aşeza dindărătul Camerei, şi nu în curând se va afla un ministeriu sau un Parlament în Bucureşti care ar fi dispus a împlini cererile îndreptăţite ale Austro-Ungariei. Pentru că cei din Bucureşti ştiu prea bine că pentru cestiunea dunăreană nu se face război, vor striga pururea Non possumus şi toată austrofobia europeană [î]şi va freca cu bucurie mânile asupra, pretinsului eşec diplomatic al Austro-Ungariei.

Dar după, a noastră părere lucrul stă cu totul altfel şi, peste câtva timp, vedem apropiindu-se momentul în care România singură va avea să poarte cheltuielile şoviniştior ei şi ale agitaţiei străine. Austro-Ungaria se ţine, ca oricare stat, de libertatea Dunării de Jos, asigurată prin Congresul de la Viena, prin Tractatul de la Paris şi prin cel de la Berlin. Pe baza acestor tractate orice aranjament, orice reglementare a navigaţiunii Dunării e pur şi simplu cu neputinţă fără consentimentul Austriei. dacă România nu vrea să ştie nimic nici de Comisia Mixtă, nici de-o înţelegere cu monarhia noastră, Austro-Ungaria se va afla, de bine de rău, tot în starea de până azi, dar în nici un caz nu se vor putea face reglemente locale de navigaţie pentru apele române, nici nu se va întinde, precum se plănuieşte, Comisia Internaţională până la Porţile de Fier. dacă România vrea cu orice preţ să facă, pe Dunărea de Jos, treburile navigaţiei ruseşti, engleze, franceze şi greceşti, atunci procederea aceasta nu ar duce numai la astuparea cestiunii dunărene, ci şi la astuparea gurilor Dunării, căci Austro-Ungaria nu va găsi nici un motiv pentru a reînnoi mandatul Comisiei Internaţionale a Dunării, care espiră la 1883. Atunci astupe-se din parte-ne braţul Sulinei şi grânarii români vază cum îşi vor face esportul prin Porţile de Fier sau prin Sulina. Lipsa regretabilă a unei linii de esport ce s-ar naşte pentru negoţul austriac în Orient va fi compensată între acestea îndeajuns prin deschiderea liniilor ferate ce duc la Varna, Constantinopol şi Salonic.

Şi cum rămâne oare, când Anglia şi Franţa, Gladstone şi Gambetta, se vor convinge în curând că preferă libertatea Dunării de Jos austrofobiei României? Oricum ar fi, Austria poate s-aştepte, abstracţie făcând de orice presiune constantă asupra României, căci în cestiunea dunăreană se poate cita cuvântul lui Schiller: Lucrul la care n-ai renunţat nu l-ai pierdut nicicând.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«ROMÂNUL», ÎNREGISTRÂND…”] – de Mihai Eminescu [24 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul”, înregistrând cu bucurie părerile favorabile ale presei asupra mesajului de deschidere, citează şi din „Timpul” pasajul:

„Nu mai rămâne acum decât lucrul de căpetenie: ca guvernul să se ţină de vorbă, nu una să zică, alta să cugete a face”.

Apoi urmează:

Câtă depărtare este de la rostirea acestui deziderat, prin care se recunoaşte că bune angajamente a luat guvernul prin actul cel mai solemn, la acuzarea pe care tot „Timpul” a aruncat-o de sute de ori în contra guvernului, c-a luat cătră Austro-Ungaria angajamente în urma cărora cestiunea este cu desăvârşire compromisă şi Dunărea vândută?

Din nefericire nu noi o susţinem aceasta, căci lucrul n-ar avea mare importanţă. Un articol de fond dintr-o foaie din Bucureşti nu credem să fie în stare a compromite o situaţie politică. Cine afirma că promisiuni s-au făcut în cestiunea Dunării e d. Dumitru Brătianu bunăoară, a cărui venire la ministeriu în rândul trecut nici nu avea altă semnificare decât neutralizarea promisiunilor Boerescu. Cine-o afirmă încă sunt foile din Viena. Reproducem mai la vale un articol din „Presse” (numită „Presa veche”), apărut cu ocazia rostirii discursului de tron, articol substanţial în adevăr, cu totul deosibit de strigătele polemice ale celorlalte ziare austriace şi, după toată atitudinea, oficios. Se cunoaşte că e inspirat de mai sus din încheierea lui, care e aceeaşi în oficiosul „Pesther Lloyd” şi în „Fremdenblatt „. Dar spune mult mai mult decât celelalte două foi şi ne spune lucruri pe cari noi le-am ştiut demult. dacă „Românul” va binevoi să-şi aducă aminte de articolele prin cari, la 1880, recomandam neutralitatea, după inspiraţiunea bătrînului Epureanu, care trăia încă, şi şi prevesteau neizbânda pelerinajului d-lui I. Brătianu pe la feţele împărăteşti, va găsi uşor legătura pe care o stabileşte „Presse” între solicitarea primului nostru ministru de-a intra în alianţa austro – germană şi între făgăduinţele făcute în cestiunea dunăreană. Dacă ‘şi va reaminti maniera viguroasă şi iperbolele viteze ale d-lui Dumitru Brătianu când a devenit ministru prezident (leoaica care-şi apăra puii), îşi va aduce aminte şi de momentul în care acele  făgăduinţe au fost înfrânte. Retragerea d-lui Ion Brătianu la Măgura în răstimpul încoronării o, credem, îndestulă dovadă de ceea ce se petrecea pe-atunci.

Întrebăm acum: crede foaia guvernamentală că monarhia vecină ia la serios antagonismul dintre fraţii Brătieni, crede că, având făgăduinţa în mână („Presse” se obligă a cita şi ziua din care e datată), se va lăsa indusă în eroare prin ieşirile false ale comedianilor noştri politici?

Ar putea s-o crează în adevăr dacă realitatea nu i-ar dovedi contrariul, căci „Românul” însuşi confirmă ştirea, răspândită de vineri seara, că „comitele Hoyos a primit de la guvernul său avizul de-a-i suspenda relaţiunile sale cu guvernul român”.

Nu ne vine a admite că simple cestiuni de stilizare ar fi cauza unei atât de grave măsuri.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„MINE ARE A SE DESCOPERI…”] – de Mihai Eminescu [21 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Mâne are a se descoperi cu toată sărbătorirea cuvenită statua lui Ioan Eliad.

Cată să mărturisim că arareori s-a întâmplat cărturar să treacă prin atâtea peripeţii intelectuale ca răposatul părinte al literaturii noastre.

Sunt mulţi, între cari d. Ion Ghica bunăoară, cari n-au avut nicicând o mare părere de Eliad, sunt alţii cari l-au ridicat în ceruri şi l-au urmat orbeşte; unora le-a plăcut ca literat, altora şi ca om politic, iar o opinie dreaptă, o dreaptă măsură a lucrării lui însemnate n-am întâlnit adesea. Ca promotor al culturii, ca membru activ al întreprinderilor literare din vremile sale, meritul său nici nu poate fi pus în discuţie, căci e fără îndoială nepreţuit de mare.

Dar asupra literatului părerile se deosibesc şi se ramifică şi ni se pare că, tocmai în această privire, ar trebui să i se facă dreptate şi să se deosibească înrâurirea hotărâtor bună asupra limbei literare de o seamă de rătăciri ulterioare. Nu doar că Eliad ar fi creat o limbă nouă din nimic. Limba literară, nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de-o rară frumuseţe. Multe texte, şi bisericeşti şi laice, au un ritmu atât de sonor în înşirarea cuvintelor încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului

scriitorului şi dezvoltării limbii. Într-o povestire din secolul trecut citim de ex. următoarele:

Atuncea acel boieri merse de spuse stăpânului său toate pre rând, însă, împăratul fiind cuprins de mânie, au zis către dânsul :

–           Voi cîte vise visaţi toate le credeţi, dar nu sunt eu copil a nu împlini porunca mai marelui meu. Iară, acel boieri zise:

–           Împărate, din copilăria noastră ţi-am slujit şi minciună din învăţătura mea n-ai petrecut; iară de vreme ce nu mă crezi,

blemu de vezi lucru minunat…

Şi porunci să-i ducă în beserică scaunul împărătesc şi, şezând, porunci domnilor săi zicând: „Să, şedem şi noi aici ca să putem povesti de aceste minuni împăratului Amurat „.

Într-acel ceas se umplu beserica de luminări minunate şi oltariul de focul Dumnezeirii şi, văzând acestea, împăratul fu cuprins cu spaimă şi zise cătră domnii săi: „Minunată vedere este ceea ce văzum astăzi”.

Şi când zise preotul: „Pentru cei ce umblă pe mare şi călătoresc”, într-acel ceas văzu împăratul marea învăluită cu valuri mari şi groase şi corăbiile păţind mult rău şi cu cuvintele preotului se alină marea, mulţumind corăbierii lui Dumnezeu.

Iată o proză scrisă de mai bine de o sută de ani pe care desigur oricine o va înţelege. Cam acesta e tonul limbei prozaice şi poetice înainte de Eliad. Oricât de lumeţ ar fi fost cuprinsul prozei sau versului, stilul avea ceva oncţios, ceva oriental, deşi limba e îndealmintrelea foarte frumoasă. Scrierile lui Petru Maior şi ale lui Şincai au tonul academic sau certăreţ, de predică; cei mai mulţi dintre cei vechi modulau fraza după cea latină sau greacă.

Cum deschidem Gramatica românească de d. I. Eliad (1828) dăm cu totul de alt ton, mai firesc:

Ei! Dar ce fel de carte e asta? Uite-te minune ! Aci lipsesc o mulţime de slove! Ăştia vor să ne lase săraci! (Gramatica s-a tipărit fără eta, xi, psi, omega şi altele.) Vedeţi lucruri copilăreşti! Vedeţi eresuri! Vedeţi nesocotinţă! Toată lumea se sileşte din ce mai are să mai adaoge şi să se mai îmbogăţească, dar ei! Ia uitaţi-vă că şi din ce mai avem vor să lepede! Ait ! S-a stricat!! S-aaa duuus acum şi limba! Ei au lepădat oxiile şi psila şi dasia ! O, drăguţele ! Ca de ele de nimic nu-mi pare aşa de rău, că parcă era nişte floricele. Oamenilor fără gust, fără leac de ortografie, dar cine s-a pus pe voi să vă arătaţi mai iscusiţi decât atâţia înţelepţi bătrâni? Voi v-aţi găsit să stricaţi ceea ce au găsit cu cale atâţia inşi şi nu ca voi, ci altfel de învăţaţi! Şi apoi nu ştiţi voi că obiceiul este bătrân şi că trebuie să purtaţi cinste şi sfială către dânsul? Păcat de Dumnezeu să se ducă atâtea slove!

– Aşa, domnule, s-au dus şi acuma dumneata să fii sănătos! Ele s-au dus şi nu se vor mai întoarce căci le-a gonit o soţietate întreagă, le-a gonit însuşi dreptul cuvenit.

Din această probă se va vedea care e meritul de căpetenie a lui Eliad. EI scria cum se vorbeşte; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s-au dezbrăcat de formele convenţionale de scriere ale evului mediu şi ale cărţilor ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricării idei moderne. Din acest punct de vedere Eliad a fost cel întâi scriitor modern al românilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm astăzi. Chipul propus de el la 1828 pentru încetăţenirea termenelor tecnici, termenilor noi pentru idei nouă, se urmează şi se recomandă şi astăzi ca cel mai potrivit. dacă mai târziu el, omul practic al bunului simţ şi al esperienţei, a început a croi sisteme a priori de ortografie, meritul lui nu scade. Literatura s-a ţinut de începuturile sale cele bune (1826 – 1846) şi au lăsat de-o parte erorile.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CONTINUĂM A REPRODUCE…”] – de Mihai Eminescu [21 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Continuăm a reproduce, de astă dată din „Neue freie Presse”, consideraţiunile şi criticele ce le-a inspirat foilor austro-ungare pasajul din discursul tronului privitor la cestiunea Dunării:

Mesajul cu care regele Carol al României a deschis Adunările se adresează în partea Lui esenţială mai tot pe atâta guvernului austriac pe cât reprezentanţilor din Bucureşti. Nici răscumpărarea căilor ferate, nici organizarea armatei nu turbură cu atâta viociune opinia publică în România ca cestiunea dunăreană şi găsim că e firesc ca cestiunea aceasta să ocupe cel mai mare loc în mesaj. Dar, fiindcă noi în Austria avem un interes tot atât de mare ca şi românii la regularea cestiunii Dunării, putem zice că pasajul respectiv al mesajului s-a rostit şi pentru Austria, că cuprinde răspunsul la silinţele guvernului nostru de-a înfrânge împrotivirea României în contra pretenţiunilor austriace.

Spre marea noastră părere de rău cată să mărturisim că suntem dezamăgiţi amar prin acest răspuns. Nu ne- am legănat niciodată în speranţe sanguinice în privirea cestiunii dunărene şi, după declaraţiile făcute de d. de Kallay la 6 a curentei, în comitetul delegaţiunii ungare, nu ne-am mai putut tăinui că succesul Austriei în cestiunea dunăreană a devenit cam neprobabil. În genere nu prea suntem răsfăţaţi în privirea succeselor diplomatice ale guvernului nostru. Dar în oarecari puncte contasem pe înduplecarea României. D. de Kallay mărturisise în adevăr că cestiunile asupra compunerii Comisiei Mixte şi a modului ei de votare nu se rezolvaseră încă, dar el adaogase că asupra dispoziţiilor tecnice ale reglementului se stabilise acordul. Dintr-asta se putea deduce că Austria, urmând cu stăruinţă, va izbuti în sfârşit să facă a se da ascultare în Bucureşti pretenţiunilor ei îndreptăţite şi nu tocmai exagerate. Mesajul regelui Carol ne învaţă însă că România nu gândeşte nici pe departe măcar de-a îndeplini dorinţele noastre şi că rezistenţa ei e mai îndărătnică decât oricând.

Mesajul respinge datina obicinuită de-a îndulci c-o prevenitoare politeţă pilula amară pe care o oferă statului învecinat. Din contra, se servă de-o manieră de-a vorbi francă şi neînflorită şi compensează prin sinceritate ceea ce-i lipseşte ca politeţă. Poate că, nu s-a mai întâmplat pân – acuma ca-n mesajul unui monarh să se impute monarhiei vecine că se servă de pretextul epizootiei pentru a-şi închide graniţele şi ne îndoim dacă în Bucureşti ar cuteza cineva să ţină un asemenea limbaj faţă cu Rusia. În cestiunea dunăreană în fine, mesajul declară c-o claritate mai mare decât ar fi de dorit că deplina libertate a Dunării e o condiţie esenţială pentru dezvoltarea României şi că guvernul român are datoria de-a se opune la orice punere la cale care – ar espune navigaţiunea de la Porţile de Fier până la Galaţi influenţei precumpănitoare a unei singure puteri. Va primi reglementele cele mai aspre dacă vor garanta libertatea tuturor pavilioanelor, se va supune controlului celui mai aspru, cu supoziţia însă ca în apele române el să fie exercitat de autorităţi române.

Aceasta e o deplină desfidere la adresa guvernului austriac. Comisia Mixtă nu se citează anume, dar abia ne putem îndoi că ea e înţeleasă sub cuvintele „combinaţiuni cari ar asigura unei singure puteri influenţa preponderantă”. Chiar dacă guvernul român nu s-ar întoarce la punctul de vedere estrem ocupat la început de reprezentantul ei, colonelul Pencovici, în Comisia Europeană, chiar dacă ar privi în principiu instituirea Comisiei Mixte sub prezidenţia Austriei, ea totuşi declină de pe acum prin mesaj votul preponderant al Austriei. E însă clar ca lumina soarelui şi am dovedit-o în mai multe rânduri, pentru a nu mai avea nevoie să pierdem azi multe vorbe, că prezidiul gol, fără puterea de-a aduce o hotărâre în caz de paritate de voturi, nu are nici cea mai mică valoare practică, că sunt bucate aparente cu care voiesc să mulţumească Austria, o formă goală, o aparenţă de prisos. România ne-ar putea-o recunoaşte fără a se abate deloc de la pretenţiunile ei. Cu toate astea nu ştim nici măcar dacă amabilitatea României va ajunge atât de departe sau dacă ea respinge în genere Comisia Mixtă.

După comunicările ce le-am publicat acum în urmă, ea respinge Comisia Mixtă. dacă se va confirma că guvernul român face la Londra şi la Paris paşii cuveniţi pentru a obţinea de la Anglia şi de la Franţa întinderea drepturilor Comisiei Europene până la Porţile de Fier, atunci rezultă că puţin vor să ştie în Bucureşti despre anteproiect şi despre Comisia Mixtă. Antipatia contra Austriei şi teama că, cu propunerile ei, urmăreşte scopuri politice [î]i orbeşte pe români în contra propriilor lor interese. dacă Comisia Mixtă va exercita poliţia fluvială şi supraveghearea navigaţiei, România va avea mult mai mare influenţă asupra acestor lucruri decât dacă s-ar pune în mânile unei Comisii Europene, în care votul României se va pierde mult mai lesne în deşert. Românii sunt împiedecaţi, prin deşerte prejudiţii, de-a o vedea aceasta şi mai bine ‘şi fac rău lor înşile decât să recunoască Austriei partea ce i se cuvine la regularea raporturilor pe Dunărea de Jos.

Împrejurarea că România poate invoca Tractatul de la Berlin şi poate zice pururea că în acel act nu stă nimic despre o Comisie Mixtă avem a o mulţumi uşurinţei geniale, ca să nu zicem destrăbălării, cu care s-a stilizat art. 55. Oamenii de stat adunaţi la Berlin aveau atâta grabă şi s-au îngrijit atât de puţin de amănunte încât au uitat lucrurile de căpetenie, ori le-au tratat ca pe lucruri secundare. Astfel s-au întâmplat ca cei trei reprezentanţi ai Austriei să neglijeze a da articolului 55 o formulare clară, care să asigure interesele statului lor; astfel a fost cu putinţă ca Tractatul de la Berlin să serve ca armă în contra Austriei, deşi elaborarea reglementelor de navigaţie pentru cursul dintre Porţile de Fier şi Galaţi răspunde pe deplin stipulaţiunilor lui.

Daca mesajul cere ca pe malul român poliţia fluvială să fie exercitată de autorităţi române, cererea pentru moment nu pare inechitabilă. Dar numai în aparenţă e întemeiată şi nu trebuie vorbă lungă pentru a arăta că, acordându-se cererea aceasta, Austria e esclusă de la orice influenţă asupra navigaţiunii şi espusă la grave neajunsuri. dacă se acordă României supraveghearea şi executarea reglementelor prin organele ei proprii, nu i se poate refuza nici Serbiei, nici Bulgariei una ca aceasta, căci ceea ce e drept şi bine pe malul stâng, tot aşa cată să fie şi pe cel drept. Dar dacă cele trei state riverane vor supraveghea navigaţiunea în mod autonom şi vor îngriji de stricta aplicare a reglementelor, ce-i mai rămâne Austriei? Nefiind riverană, n-ar mai avea nimic de zis dincolo de Porţile de Fier. Prin asta n-ar suferi numai negoţul ei, ci libertatea navigaţiunii pe Dunăre în genere. Tocmai România, care o enunţă atât de tare şi care se erige în anteluptătoare, ea însăşi ar purcede la mărginirea libertăţii; o ştim din experienţă. România nu se ţine nici de convenţia actuală măcar şi pregăteşte corăbiilor austriace în porturile sale surprinderi neplăcute şi piedeci; ba a făcut de curând încercarea de-a le supune la darea tonajului chiar când nu descarcă. A încredinţa unei asemenea ţări poliţia fluvială şi aplicarea reglementelor ar însemna a ruina negoţul austriac pe Dunăre.

Daca, cu toată, opoziţia lui bruscă, mesajul va fi primit cu linişte de sferele noastre oficiale – şi aşa o să se întâmple, după cum ni se asigură – nu vom invidia nepăsarea lumei noastre oficiale. Poate că se esplică lucrul prin împrejurarea că am renunţat în genere de-a câştiga partida în contra României, deşi contăm pe conlucrarea Rusiei. Ne înşelăm se vede, pentru că nu auzim decât ceea ce vorbeşte ambasadorul rusesc la Viena, nu însă şi ceea ce şopteşte însărcinatul cu afacerile Rusiei din Bucureşti. Politica cabinetului nostru are de gând a aştepta un contraproiect, pe care-l va respinge dacă se va depărta prea mult de anteproiect. Prin aceasta, se zice, va trece vremea şi vremea ne va învăţa ce să facem. Ca ultim expedient se mai ţine în rezervă dizolvarea Comisiunii Europene a Dunării şi se uită că Austria ar avea mai mult de regretat un sfârşit atât de deplorabil al conflictului. Tactica aceasta e cunoscută în Bucureşti – de la 1866 ea a fost tradusă pe terenul politic – şi de aceea se dă atât de puţin pe dorinţele Austriei, ca şi când noi am fi micul regat şi România marea putere. Iar cabinetul nostru păstrează liniştea sa distinsă, ca acel bătrân baron care, când o calfă ce trecea [î]i dete o tiflă zise plin de demnitate: „Asta nu- mi atinge prestigiul”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro