[„CÂTEODATĂ NE CUPRINDE…”] – de Mihai Eminescu [25 septembrie 1882]

Câteodată ne cuprinde o adevărată admiraţie de modul în care confraţii de la „Românul” binevoiesc a ne combate.

Nu există stat pe faţa pământului în care bugetul cheltuielelor să se fi făcut, în douăzeci şi patru de ani, într-o generaţie de şase ori mai mare decum fusese, ca în România, şi cu toate acestea se crede că un citat din Leroy – beaulieu despre tendinţa ce-au cheltuielele de-a creşte poate acoperi monstruozitatea de la noi.

Ne permitem şi noi a cita pe acelaşi autor:

Dacă examinăm, zice, curentul general al civilizaţiei noastre, de două secole încoace mai cu seamă, suntem izbiţi în mod singular de progresiunea cheltuielelor statului. Cei mai mulţi contimporani sunt spăimântaţi de acest fenomen, pe cari sunt ispitiţi a-l atribui relei adminstraţii şi neprevederii guvernanţilor. Cumcă această neprevedere şi dezordine figurează asemenea între cauzele dezvoltării cheltuielelor publice n-o poate contesta nici un om cu minte; însă dezvoltarea aceasta e un fenomen prea universal pentru a nu-i recunoaşte cauze mai adânci şi cum am zice mai independente de voinţa oamenilor… Lăsând de-o parte războaiele, cari se pot considera ca imputabile viciilor oamenilor şi guvernelor, trebuinţele statului augmentează din două cauze: sporirea serviciilor pe cari o populaţie mai rafinată le exige de la stat, apoi augmentarea preţurilor, fie a salarelor, fie a subsistenţelor… dacă de la 1818 pân la 1877 (59 de ani) bugetul Franţei s-au întreit nu trebuie să uităm că moneta însăşi şi-a schimbat valoarea reală în acest interval, aşa încât deosebirea între cheltuielele efective d’ atunci şi cele d’ acum e mai mică în fond decât în aparenţă.

Facem acest citat pentru a completa şirurile reproduse de „Românul” şi pentru ca să nu i se substituie scriitorului francez maniera uşoară de-a vedea a foii noastre liberale.

Autorul francez n’ arată alt decât că membrii proporţiei cresc, dar proporţia rămâne în fond aceeaşi. dacă în Franţa s-au întreit cheltuielile, cauza e, una, că, în proporţie directă, populaţia s-a îmbogăţit în 60 de ani, al doilea, că banul şi-a schimbat valoarea sa în proporţie inversă.

Dar în nici o ţară din lume cheltuielile n-au devenit, în douăzeci şi cinci de ani, de şase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit (ca-n Olanda, pe care o citează „Românul)”, însă paralel cu o dezvoltare imensă a bogăţiei naţionale: nicăiri bugetul n-au devenit de şase ori mai mare, rămânând populaţia aceeaşi la număr şi fiind tot atât de săracă ca mai nainte.

Populaţia noastră cea rafinată, care exige de la stat o sumă de servicii nouă, consistă, precum „Românul” bine ştie, din milioane de oameni cari se hrănesc aproape esclusiv cu mălai, cari nu ştiu scrie şi citi, cărora pentru dări li se vând hainele de pe ei şi instrumentele de muncă, a căror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populaţii rafinate s-au înşesit bugetul cheltuielelor?

Dar, în genere, ce comparaţie se poate face între noi, popor agricol, rămas îndărăt în toate privirile, cu Olanda bunăoară, care nu e – cum zice „Românul” – ţară mică, ci un stat vechi, ce-n decursul secolelor trecute a dominat mările şi a jucat rolul de putere mare? Ce comparaţie între noi şi Franţa ori Anglia? E o adevărată ironie, e o batjocură a celui mai de rând bun simţ de-a compara mărimi incomensurabile şi de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea şi dezordinea de la noi.

Suntem departe de-a voi trecutul, pentru că această voinţă ar fi în deşert. Orice pripă în dezvoltarea organică nu se poate face nefăcută; odată porniţi pe această clină, întoarcere nu mai e cu putinţă.

Nu contestăm asemenea că averile s-au înmulţit în România – numai nu în mâinile românilor; nu că esistă mai multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre, numai nu sunt ale indigenilor; nu contestăm că suma averilor existente pe acest pământ e mai mare decât acum douăzeci şi cinci de ani, dar e aşa repărţită încât prea puţin din ea e ‘n mâini indigene. dacă însă acest lucru e indiferent, dacă prosperitatea pe espresia geografică e totul, iar espresia etnologică a naţionalităţii nu ‘nseamnă nimic, atunci fără îndoială e mare progres şi ne-am mira de-un singur lucru, de ce „Românul” n-ar propune mijloace pentru ca acest progres să fie şi mai mare? Există oameni cari susţin cu toată seriozitatea că colonizarea ţării c-un popor străin i-ar schimba cu desăvârşire faţa, că ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri.

Ca să venim dar de unde am plecat, susţinem din nou că starea veche de lucruri – care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles – era mai favorabilă existenţei şi dezvoltării normale a poporului nostru. Atât am zis şi nimic mai mult. Poporul poate era sărac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt fără îndoială oameni cărora dezvoltarea aceasta le-au folosit, pe cari i-au ridicat din nimic, i-au făcut bogaţi şi puternici; dar acei oameni nu sunt poporul românesc.

Nu e om cu oarecari cunoştinţe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizaţie străină superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui dureros adevăr. Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii din oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii lui şi el vânatul.

Nu le luăm confraţilor plăcerea ieftenă de-a se uimi de progresele ce pretind a le fi realizat, dar, de un temperament mai puţin fericit decât ei, nu împărtăşim iluziile lor şi vedem lucrurile cum sunt.

Nicicând, în decursul istoriei, elementul român de lângă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea şi mai periculoasă. Nu există vecin, mic sau mare, care să nu aibă sub stăpânire-i câte un fragment al acestui popor, pe care caută a-l absorbi; nu există unul deci ale cărui interese să nu ne fie opuse pân-la un grad oarecare. Străbătuţi în cruciş şi-n curmeziş de curente politice şi economice străine, în loc de-a strânge cu mână rezăşească petecul acesta de pământ, am făcut din el patria tuturor popoarelor, un otel pentru oricine şi pentru orice; în loc de-a ţine morţiş la dreptul vechi, la tradiţii şi lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparenţele unei civilizaţii ce nu există şi, paralel cu importul de marfă străină, ne-am îmbolnăvit sufletul cu importul unor instituţii şi idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac şi unilateral în ocupaţiunile lui.

Acum douăzeci şi cinci de ani condiţiile unei dezvoltări normale şi sănătoase existau intacte aproape. Dar politica economică cât şi cea socială insuflată pururea din vederi liberale au nimicit mare parte din ele. La toate laudele câte şi le – aduce partidul în privirea acestui progres, răsărit din ruina poporului nostru propriu, am zice o vorbă veche populară: Doamne, fă să fie cum zic ei, nu cum ştim noi că este.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.