Ce imperturbabili sunt confraţii de la „Românul”! Se vede c-au uitat cu desăvârşire catehismul liberalismului când [î]i prinde gustul a spune că sistemul protecţionist nu are a face şi nu stă în legătură cu seria de idei politice pe care un partid le profesează.
„Românul” nu se sfieşte chiar a parafraza o metaforă întrebuinţată de noi tocmai în favorul educaţiunii industriale:
E ceva firesc ca un copil să nu se poată lupta în contra unui bărbat; el are nevoie de protecţiune până ce să ajungă bărbat, ca să se lupte cu bărbaţii. Aruncându-l deodată în luptă [î]l vom ucide.
Aceştia sunt termeni întrebuinţaţi de noi în aceeaşi materie pe care o discută „Românul” în polemica sa actuală.
Daca însă din punct de vedere economic un popor e copil, e tot aşa în privire politică. De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economic jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Când cineva e conservator în principiile economice ar fi obligat a fi şi în principiile politice. A cita America ca exemplu de protecţionism însemnează a nu ţine seamă de istoria acestei ţări şi a confunda etichetele cu realitatea. Şi-n America ideile protecţioniste sunt conservatoare, deşi formula pe care ele < le> [o] iau într-o republică va fi nominal alta decât într-o monarhie. Căci ideile conservatoare şi cele liberale există pretutindenea ca predispoziţie a spiritului public şi indiferent dacă forma generală a organizaţiunii statului le impune numiri improprii. Ideile protecţioniste au fost şi sunt combătute în Franţa, în Germania, pretutindenea, în numele libertăţii negoţului şi a muncii. În Europa continentală cel puţin, de-al cărei dicţionar politic ne servim, ele sunt taxate de idei reacţionare şi un exemplu zilnic despre aceasta ne-o dă presa liberală din Germania. Reproducem mai la vale câteva pasaje din declaraţiunea liber – schimbiştilor franceji, compusă de Bastiat; din ele se va vedea în numele căror idei politice se cere liberul – schimb.
Schimbul e un drept natural ca şi proprietatea. Orice cetăţean care-a creat un produs trebuie să aibă opţiunea sau de a-l aplica imediat să trebuinţă sa sau de a-l ceda oricui de pe suprafaţa pământului care consimte a-i da în schimb obiectul dorinţelor sale; a-l priva de această facultate când nu face un uz contrar ordinei publice şi bunelor moravuri, numai pentru a satisface convenienţele unui alt cetăţean, înseamnă a Legitima o spoliaţiune, a atinge legea justiţiei.
Se violează condiţiile ordinei, căci ce ordine poate exista în sânul unei societăţi unde orice industrie sprijinită de lege şi puterea publică îşi caută succesele în opresiunea tuturor celorlalte.
Se ignorează cugetarea providenţială care prezidă la destinele oamenilor, manifestată prin infinita varietate a climatelor, anotimpilor, puterilor naturale şi aptitudinilor, bunuri pe cari Dumnezeu nu le-a împărţit atât de inegal între oameni decât pentru a-i uni prin schimb, cu legămintele unei frăţii universale.
Se contrariază dezvoltarea prosperităţii publice, pentru că cel ce nu-i liber a schimba nu-i liber nici a-şi alege munca şi se vede constrâns a da o direcţie falsă silinţelor, facultăţilor, capitalurilor şi agenţilor pe cari natura i-a pus la dispoziţia sa.
Se compromite pacea între popoare, căci înseamnă a sfărma relaţiunile cari le unesc şi cari vor face războaiele imposibile, pentru cu le vor face oneroase.
Şi într-adevăr cum s-ar putea ca protecţionismul să nu fie reacţionar când el constituie o mărginire considerabilă a libertăţii individuale în favorul educaţiunii economice. După teoria liberalismului orice om e absolut liber de a-şi întrebuinţa banii şi munca oricum voieşte. E fără îndoială în folosul lui individual şi o sporire a libertăţii sale individuale ca cu banii săi să-şi procure suma cea mai mare de bunuri, pe cari nu le poate afla cu preţul cel mai redus decât în piaţa universului. A-l sili, prin măsuri de intervenţiune din partea statului, ca să producă singur ceea ce-i trebuie, însemnează a-i cauza o pagubă de timp şi de bani, a-l lipsi de-o sumă de bunuri pe cari ar fi fost în stare a şi le procura sub regimul liberului schimb, a-l face să plătească mai scump ceea ce-i trebuie, c-un cuvânt a-i pune restricţiuni – ca la un copil – folositoare după mintea celor ce joacă rolul de epitropi, dar desigur epitropia economică ca şi cea politică nu este liberală. Fără îndoială puterea lui de-a produce va creşte şi această putere e cel mai însemnat rezultat ce-l poate obţine colectivitatea. El se va deprinde a face ceea ce nu mai făcuse; dar e evident că n-a ajuns la această putere pe cale[a] liberei determinaţiuni de sine însuşi, ci prin măsuri restrictive cari l-au silit la aceasta.
Libertatea, precum o cere liberalismul „Românului”, e absolută; rămâne ca fiecine să se folosească de ea în marginile putinţei sale. E elementar însă că o industrie nu se poate crea decât cu paguba timporară a comerţului internaţional şi a consumatorilor. Cum şi de unde ia „Românul” un drept escepţional în contra libertăţii absolute? Cum liberalul pur îndrăzneşte a crea favori şi privilegii în folosul unei serii de oameni şi în defavorul matematic calculabil al negoţului şi al imensei majorităţi a consumatorilor? Scopul e educaţia industrială, da. Dar cine dă dreptul oamenilor bătrâni de la „Românul” să silească pe cetăţeni asemenea bătrâni să-şi cheltuiască altundeva banii decum voiesc ei? Cine le dă dreptul de-a considera ca copii economici nişte oameni cărora nu li se tăgăduieşte bărbăţia politică, o afirmare zilnică atât de folositoare partidului roşu şi marilor bărbaţi de stat pe cari ni-i dau urnele electorale? Împrejurarea că negustorul are un folos mai mare din libertatea negoţului nu i se poate imputa lui; sub acelaşi regim, mulţimea câştigului atârnă de instrumentul ce-l mânuim şi de inteligenţa cu care-l mânuim. Dacă libertatea e mai folositoare unui soi de ocupaţiune decât altuia, cine ce are ce zice? Cum puteţi crea drepturi în contra dreptului absolut, în contra libertăţii?
Aşa este, şi acesta e liberalismul. Şcoală? Libertatea învăţământului. Fiecare – fie ori nu calificat – are dreptul de-a deschide şcoli şi de-a instrui generaţii întregi în lucruri ce el nu le ştie. Biserica? Nu este o instituţie istorică a naţionalităţii ci… treaba comunei. Fiecine e liber de-a avea morala care-i convine, chiar dacă ea e imorală. Meserie? Fiecine e liber a o profesa, chiar cârpaci fie, şi a concura în mod neonest pe meseriaşul cu zeci de ani de deprindere industrială care-şi pune nu numai munca, dar chiar onoarea profesiei în lucrurile ce le produce.
Aceasta e libertatea, onorabililor, şi vă uitaţi crezul botezând de liberale idei de protecţie, de epitropie, restrângătoare absolutei libertăţi a capitalului şi a muncii.
Ne vorbiţi ca de un amic al protecţionismului de John Stuart Mill, care – ar fi radical. Dar radicalismul nu e liberalism. Radicalismul are cele mai diverse nuanţe; unii admit omnipotenţa statului, alţii vor nimicirea lui totală; câte capete atâtea sisteme politice, încât un radical care propune măsuri protecţioniste dovedeşte numai că nu e liberal şi că puterile pe cari i le rezervă statului trec dincolo de jocul absolut liber al tranzacţiunilor economice.
Pentru a rezuma din nou ideile noastre zicem: nematuritatea economică e totdeuna însoţită de cea politică. Şi pentru a ajunge la maturitate se cere educaţie. Precum copiii nu pot fi în şcoală absolut liberi, ci trebuie să înveţe, trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a face singuri temele şi socotelele pe cari numai profesorul le ştia mai nainte, tot aşa orice măsură educativă pentru un popor e o restrângere a libertăţii, e reacţionară. Dar se cere neapărat să avem industrie? Da, dar niciodată ea nu se va opera prin măsuri liberale.
Şi cumcă nu se va opera ne-o dovedeşte chiar „Românul”. Atât de liberală în materie politică, foaia partidului dominant simte că ideile sale sunt cu totul sterpe în materie economică, le părăseşte cu desăvârşire şi vede în ideea de stat, în ideea poliţiei economice, pe care zilnic o batjocureşte, singurul sprijin şi singura scăpare a muncii naţionale. Astfel „Românul” nu are dreptate decât atunci când, izbit de bunul simţ şi de logica imanentă a ordinei lucrurilor, aruncă utopiile şi sofismele liberalismului cosmopolit în apă. Ne pare bine că putem constata o asemenea apostazie, o asemenea defecţiune, şi felicităm pe confraţii noştri că, în momentul în care e vorba de misiunea practică, materială, administrativă a statului, ei devin reacţionari.
Venim acum la tractatul de comerţ, nu pentru a aduce motive în favorul lui, căci aceste sunt cunoscute. Tendinţa era precum se ştie de-a câştiga în genere libertatea pentru ţară, de-a încheia tractate de negoţ, căci pân-atunci ele se încheiau de Turcia şi ni se impuneau de Europa. Acest motiv de politică esterioară a fost terenul de pe care, conform „Românului”, „orice altă consideraţiune trebuie să fie înlăturată”.
Dar în orice caz, dacă e vorba a se face imputări partidului conservator, nimeni nu are mai puţin dreptul de-a le face decât
„Românul”. Mergând la Domn cu „jalba ‘n proţap” ca să-l roage să nu sancţioneze Convenţia, veniţi la putere tocmai pentru a împiedeca pe Domn de-a întări cu semnătura sa acel act, cel întâi decret după venirea la putere a fost întărirea Convenţiei.
Dacă, în preziua unui război, afirmarea dreptului ţării de-a încheia tratate era un câştig superior consideraţiunilor economice este o cestiune pe care n-o discutăm, pentru că nici nu este în discuţie. Constatăm numai că, dacă vină există, cei ce au consumat-o definitiv au fost liberalii, şi confraţii sunt în mare grad imperturbabili ridicând o acuzaţie a cărei greutate recade în definitiv asupra lor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
