Cine-ar citi foile din Capitală ar constata un fenomen ciudat, care se repetă, nu cu regularitatea lumii siderale, dar ca din senin şi în genere în epoce în care Adunările nu pun ţara la cale în Dealul Mitropoliei şi răscumpărările nu sunt la ordinea zilei. Acel fenomen e: discutarea de principii, dar o discuţie de-o generalitate şi de-o abstracţiune estremă. E o jucărie ca oricare alta, ca de ex. a căuta rădăcina patrată a numărului 7. Poţi să tot socoteşti mereu şi să baţi apă ‘n piuă; aproximaţia va deveni din ce în ce mai mare, dar o rădăcină care, multiplicată cu ea însuşi, să dea exact 7 nu se va găsi. Ş-aci se operează cu două abstracţiuni de-un cuprins empiric cu totul neînsemnat şi poţi vorbi şi socoti zile întregi fără a fi făcut o treabă de seamă.
Aşa de ex. „Românul” discută în multe coloane principiul că roşii au credinţă în viitorul naţiunii şi opoziţia n-ar fi având-o şi că-n aceasta consistă superioritatea celor dentăi asupra celor din urmă. Pe temeiul a trei abstracţiuni: credinţă, viitor, naţiune, se durează un articol de fond de trei coloane, care nu zice absolut nimic şi care e ‘ndreptat, ca totdauna, în contra opoziţiei.
Aceste trei vorbe, abstracte ca şi nişte numere, se pot permuta după voie şi ar da alte teme, tot atât de bogate în vorbe: de ex.
„Românul”, care azi a discutat credinţa în viitorul naţiunii, poate discuta mâni viitorul din credinţa naţiunii sau naţiunea viitorului prin credinţă, viitorul credinţei în naţiune sau credinţa naţiunii în viitor şi are să – ajungă tot la rezultatele fenomenale la care a ajuns în numărul său de azi.
E o şcoală privată în Bucureşti care poartă deviza: „Şcoala e altarul civilizaţiunii”. S-ar putea zice: Altarul e şcoala civilizaţiunii, civilizaţiunea altarul şcoalei ş.a.m.d.; fraza nu câştigă mai mult înţeles decât are, adecă nici unul. Asta se numeşte o frază goală.
Altfel, acesta este semnul caracteristic al unei totale lipse de cultură, precum şi a lipsei de gândire proprie.
Tot secretul intelectual al demagogiei consistă însă tocmai în negustoria cu asemenea fraze de-o goală şi tristă universalitate, fraze cari n-au conţinut, nu spun nimic aievea şi cari, se ‘nţelege, ameţesc capul bietului om din popor, care, ştiind ca peşte, pâne, carne sunt vorbe ce însemnează ceva, crede că şi abstracţiunile de mai sus cată să fi însemnând ceva şi mult încă, numai el nu e ‘n stare să le priceapă. Asta se cheamă pe românie: „A îmbăta pe cineva cu apă rece”.
Orice abstracţie, cât de subtilă, pentru a însemna ceva aievea, pentru a avea înţeles, trebuie să poată fi redusă la un echivalent material. dacă i-am întreba pe acei onorabili ce molecul material coprind cele trei abstracţiuni ce le întrebuinţează, cu ce echivalent aievea corespund, ar sta ca viţeii înaintea porţii nouă şi nu ne-ar putea da nici un răspuns.
Tot în acel articol fenomenal se vorbeşte şi de război.
Despre participarea noastră – de voie de nevoie – la el „Românul” vorbeşte iar în termenii cei mai emfatici.
Naţiunea triumfă din nou cum a ştiut să triumfe întotdauna… făcu un răzbel glorios… şi-a câştigat pintenii…
Da, a câştigat pinteni, dar a pierdut Basarabia: iată reagentul chimic pe care foaia guvernamentală uită să-l toarne în vinul său glorios, căci atuncea el ar fi, se ‘nţelege, pe drojdii.
Real în toate aceste tirade e: că trupele române, considerate ca trupe tinere, s-au bătut bine, adică s-au lăsat ucise cu mult curaj. Iată un lucru însă pe care oricine, nu numai în România dar şi aiurea, o putea şti de mai nainte, afară de roşii.
Aceştia judecau armata după ei înşişi: presupuneau că ea consistă din băieţi de jidan, ca redacţia „Pseudo-Românului”, şi de aceea au rămas uimiţi de ceva ce pe român nu l-ar fi ui-mit nicidecum.
Daca, înainte de război, ar fi întrebat cineva pe I.S.I. Arhiducele Albrecht cum e soldatul român, ar fi răspuns că e un foarte bun soldat, că-n cele mai grele împrejurări nu se descurajează. Rasa este însă una ş’ aceeaşi dincoace şi dincolo, din evul mediu cunoscută ca rasă războinică; şi, desigur, calităţi contractate în cursul sutelor de ani ai Domniilor române nu se puteau pierde numai în câteva generaţii ale domniei răpitoare a fanarioţilor. În genere vechii fanarioţi asupreau poporul, dar nu-l corupeau. Cu această misiune s-a însărcinat abia copiii şi nepoţii lor, actualii roşii.
Dar care-a fost roadele culese de guvern din sacrificiul de sânge al omului din popor?
Au câştigat independenţa. Cum? Au silit pe turc s-o recunoască? Nici n-a fost primiţi măcar la tratativele de pace şi alţii au dictat condiţiile oneroase ale acestei independenţe.
Le-am da un sfat roşiilor, dar ştim că nu-l vor urma, pentru că nu-i în folosul lor: Vorbiţi ca oamenii şi nu ‘mbătaţi lumea cu apă rece.
Spuneţi ce aveţi de spus concret şi nu vindeţi zilnic mâţa-n sac cu vorbe goale.
Dar negustoria de vorbe ce s-ar face atunci dacă şi ei ar vorbi ca lumea? Asta-i marfa pe care-o produc zilnic. Chinejii umflă puii tăiaţi pe care-i vând în piaţă injectându-le apă caldă sub piele, ca s-arate graşi.
„Românul” vinde puţinul ce are de zis injectându-i câte-o abstracţie goală. Lucrul arată mare, dar nu-i nimic de el.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
