[„COMPARAT CU TONUL LINIŞTIT…”] – de Mihai Eminescu [24 iunie 1883]

Comparat cu tonul liniştit şi plin de demnitate pe care organe oficioase şi neoficioase din Viena l-au avut fată cu extravaganţele din Iaşi ale d-lui Grădişteanu tonul articolului de mai la vale din „Pester Lloyd” este impertinent, iar ideile sunt tixite de cele mai sfruntate neadevăruri istorice şi politice.

Pe acest ton sunt din nefericire ţinute toate apreciaţiunile câte ne vin din partea maghiarilor sau mai bine a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică.

Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psicologică articolul din „Pester Lloyd” am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică şi politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, dacă nu putem descoperi originea etnopsicologică a impertinenţei parveniţilor ovrei, cunoaştem însă bine istoria română, maghiară şi polonă şi ne rămăşim a nimici punct cu punct toate neadevărurile politico – istorice afirmate de „Pester Lloyd”.

Deocamdată iată articolul foii oficioase din Pesta:

Toastul pe care senatorul Grădişteanu l-a ţinut la banchetul festiv din Iaşi merită o atenţiune oarecare nu numai prin cuprins, ci şi prin corelaţiunea împrejurărilor în cari s-a rostit, dacă nu de altceva măcar pentru a arăta printr-un exemplu eclatant şi în lumina adevărului cam ce fel de relaţiuni de „bună vecinătate” sunt cele dintre monarhia noastră şi statul român.

Ni se zice ca o scuză în adevăr că nu prea trebuie să ţinem seamă tocmai de cel din urmă dintre toastele unui banchet, de vreme ce dispoziţiunea cheflie a celor de faţă trebuie să fi ajuns la culme.

Dar ne mai aducem aminte şi de zicătoarea, asemenea adevărată, in vino veritas 1 (în vin adevărul) şi observăm anume că graiul cel neîngrădit al senatorului şovinist n-a făcut alt decât a spune-n gura mare ceea ce mişca inima celor de faţă.

Între cei de faţă se afla însă şi regele Carol al României. Prezenţa lui devine, în faţa acestui toast, de-o semnificaţiune caracteristică prin împrejurarea că dânsul a ciocnit graţiozamente cu oratorul, i-a strâns zâmbind mâna şi abia după aceea a părăsit sala.

Discursul senatorului constituie însă o provocare directă la adresa Austro-Ungariei.

D. Grădişteanu a îndrăznit a ridica un toast.

„Pentru provinciile surori ale regatului nostru (român) şi anume pentru Bucovina, Transilvania şi Banat, cari, din nenorocire, lipsesc încă dintre odoarele Coroanei noastre (române), dar care nu vor lipsi poate pentru totdauna”.

Apoi se adresează direct către Rege şi zice:

„Frumoasă e Coroana Voastră, Sire, dar [î]i lipsesc încă unele mărgăritare. Fie ca într-o zi ele să mărească podoaba ei.”

După această tiradă neruşinată, Regele în adevăr s-a retras, dar se ‘nţelege că, în împrejurările amintite mai sus. proprii a ne pune pe gânduri.

Cine crede că senatorul Grădişteanu n-a esprimat decât părerea sa individuală şi se mângâie cu speranţa ce-o au mai mulţi oficioşi din Viena că relaţiunile asupra banchetului sunt inexacte sau că avem a face numai „c-o colosală lipsă de tact a oratorului”, iar nu c-o duşmănoasă demonstraţiune politică contra împărăţiei vecine; cine are această naivă credulitate cu acela în adevăr nu vom discuta.

„Credinţa omului e împărăţia sa cerească”, zice proverbul german.

Noi din Ungaria însă avem motive de-a ne păzi bine.

  1. „Pester Lloyd” atribuie un înţeles cu totul greşit locuţiunii in vino veritas. Ea a luat naştere în Polonia sub influenţa latinităţii medie şi nu înseamnă de loc că „la vin spune omul adevărul”.

Din contra, nu există stare mai amăgitoare în privirea caracterului decât cea de beţie. Cel sincer devine mincinos, cel fricos se laudă cu curajul, cel vesel devine plângător, cel tăcut vorbăreţ.

Deci: in vino non est veritas.

Proverbul are cu tot alt înţeles. La germani, la slavi, la românii din suta a şaptesprezecea asemenea existau între amici dueluri de beţie, lupte frăţeşti de încercare în băutură din cari să se vază care pe care-l va culca mai întâi la pământ.

Deci in vino veritas însemnează „nu-ţi amăgi pe amic la băutură; pe când el bea în realitate tu nu turna vinul pe mânecă, pe gulerul cămăşii sau pe după spate, pentru ca el să bea mai mult decât tine şi să-l biruieşti prin înşelăciune. – Adevăr la vin !” Cantemir (Descriptio Moldavie) descrie un duel de acest soi, petrecut la Focşani între un moldovean şi un muntean, zice el. O probă că în asemenea ocazii omul îşi schimbă firea e d. Grădişteanu însuşi. Senatorul acesta e acelaşi Grădişteanu care, la 1867, îşi bătea joc prin coloanele şi caricaturile „Scrânciobului” tocmai de ideea pe care la chef a preconizat-o. (Nota red. T.)

Ridicarea monumentului pentru Ştefan Vodă cel Mare al Moldovei n-a fost nimic decât o demonstraţiune şovinistă.

Istoria e în perplexitate dacă e vorba să se dovedească în ce consistă mărimea acestui vasal al coroanei Ungariei (?!).

Infidelitate, nestatornicie, pradă, esploatare crudă a unor ocaziuni întâmplătoare sunt departe de-a da cuiva dreptul la un epitet glorificator.

Dar în această, privire cei din Bucureşti şi laşi pot face ce poftesc.

Mai puţin cuviincios e însă când în institutele de învăţământ ale României se predau neadevăruri istorice patente (?). Astfel citim în mult întrebuinţatul manual al lui Treb. Laurian asupra Istoriei românilor (ediţiunea a patra p. 310 et sq.) că Ştefan Vodă a nimicit oastea craiului unguresc Mateius (Corvinus ) la Baia în Moldova şi l-ar fi pus pe fugă pe rege (25 noiemvrie 1467), deşi tocmai contrariul e adevărat (?) şi, deşi Ştefan Vodă a fost acela care a cerut printr-o solie iertare regelui şi a jurat credinţă suveranităţii coroanei Ungariei (?), regele Matei a mănţinut nestrămutată această suveranitate, asemenea predecesorilor săi, şi e caracteristic pentru istoriografia şovinistă şi tendenţioasă din România că acest raport juridic de vasalitate a amândoror Principatelor dunărene cătră Coroana Ungariei se reface cu bună ştiinţă (?!).

În lumina unei asemenea desfigurante istoriografii Ştefan Vodă din Moldova şi Mihai Viteazul din Ţara Românească au fost ridicaţi prin panglicării la rolul de reprezentanţi ai unei politici independente şi naţionale române şi politica aceasta se pune înaintea tinerimei ca ţintă vrednică de dorit a tuturor aspiraţiunilor.

Din nenorocire scrutarea şi istoriografia maghiară a neglijat până acuma a da atenţiune deplină raporturilor de stat şi relaţiunilor Coroanei Ungariei către foastele ei ţări vasale (Bosnia, Serbia, Bulgaria, Ţara Românească şi Moldova).

Secţiunea istorică a Academiei Maghiare de Ştiinţă precum şi Societatea Istoriografică ar afla multe probleme interesante, politiceşte chiar însemnate, a căror soluţiune abia s-a ‘ncercat pân’ acum în mică parte.

Dar să ne întoarcem la faimosul toast al d-lui Grădişteanu. Am zis mai sus că nu vedem în el emanaţiunea unei „colosale lipse de tact”, nu vederile individuale ale unui politician cu mintea pe dos sau palavrele unei inspiraţiuni de şampanie.

Noi vedem în acest toast şi-n purtarea Regelui confirmarea unui program politic care de mult nu mai este un secret pentru noi. Acest program se predică pe faţă în şcoli, se predică în întruniri şi în Camera Deputaţilor, se proclamă zi cu zi în gazetele de orice nuanţă, începând de la cele mai radicale şi sfârşind cu cele mai strict conservatoare şi strict oficioase.

În iulie 1881 scria..Republica Ploieştilor”:

„Visul de aur al românilor este de-a întemeia un puternic stat român care s-ajungă de la Nistru pân-la Tissa, de şa marginile Galiţiei până la Dunăre, şi care să cuprinză Basarabia, Bucovina, Transilvania, Moldova, Ţara Românească li Banatul Temişorii… Aceasta e coroana pe care voim a o pune pe capul regilor sau a conducătorilor noştri”

(Ne mirăm de enorma îndrăzneală a d-nilor de la „Pester Lloyd” de-a cita anume o foaie care n-a existat niciodată în România, şi foaia şi citaţia par a fi invenţiuni gratuite. Nota red.T.)

Oare acest program nu este identic cu cel proclamat de d. Grădişteanu în faţa Regelui?

Se ‘nţelege; c-o deosebire caracteristică: Basarabia, această a patra dintre mărgăritarele ce lipsesc Coroanei române, senatorul anexioman n-a pomenit-o deloc.

În Iaşi substratul politic e rusofil (?), aci domneşte evangelia despre protecţiunea puternică a ţarului drept – credincios căruia România trebuie să i se arunce în braţe din momentul în care s-ar isca un război între Rusia şi Austro-Ungaria.

Astfel ne vestiră foile române mai deunăzi şi-n acest chip s-au motivat necesitatea fortificaţiunii României în contra Austro-Ungariei (?) şi sporirea artileriei române. E vorba ca Regatul României să devie un aliat căutat şi, fiindcă domnii de lângă Dâmboviţa n-au pierdut încă cu totul spiritul de afaceri al Fanarului, îşi zic în socoteala lor că cele trei mărgăritare ce mai lipsesc şi pe cari le posedă Austro-Ungaria au o valoare mai mare şi sunt mai apetisante decât mărgăritarul basarabian pe care, în cazul unei fidele alianţe [î]l aşteaptă ca prezent de !a mărinimia rusească.

Asemenea fantazii i se par copilăroase apusanului dar în Orient altfel stau lucrurile. Aci fantazia şi apetiturile au cârma ‘n mână. Pasiunea dominează, raţiune şi dreptate sunt vorbe fără de ‘nţeles. Cine măsură Orientul cu măsura europeană se ‘nşală. Acest fapt constatat prin esperienţă trebuie relevat îndeosebi şi cu privire la România.

Atât la noi cât şi în Viena suntem în prada unei grave erori în privirea României; roadele s-arată pe zi ce merge.

Pentru numeroasele servicii pe cari monarhia noastră le-a adus în multe rânduri vecinei Românii n-am cules în schimb decât batjocură, dispreţ şi ameninţare directă.

Această purtare a României faţă cu noi nu s-a ameliorat de când noua coroană romană împodobeşte creştetul unui Hohenzollern.

Europa a rămas pân’ acum străină de politica noului regat şi va rămânea şi de acum înainte cu toată pretenţioasa latinitate a românilor (?)

Zi cu zi ni se vestesc şicane nouă la cari sunt expuşi în România cetăţenii noştri, negoţul şi comunicaţiunea noastră, produsele industriei noastre.

Oare starea aceasta de lucruri să se declare în pemanenţă?

Cu cât mai mare e îngăduirea ce-o exercităm faţă cu neastâmpăraţii oameni de lângă Dâmboviţa cu atât li se umflă creasta, cu atât mai neruşinate sunt pretenţiunile şi cererile lor.

Iar ceea ce se vorbeşte sau se scrie în Bucureşti, în laşi, oriunde în România în contra Ungariei şi a Austriei află cale în Transilvania şi în Ungaria de sud – est şi e întâmpinat cu aprobare din partea multora, cu simpatie deplină.

Să nu ne înşelăm prin corespondenţe oficioase de domolire şi să ne lămurim o dată faptul că în România se face o politică care e duşmănoasă monarhiei noastre. (?)

Consecuenţele unui asemenea fapt urmează de sine.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *