[„CONTRAR SIMPATIILOR MAJORITĂŢII POPOARELOR…”] – de Mihai Eminescu [13 mai 1877]

Contrar simpatiilor majorităţii popoarelor din Austro-Ungaria, interesele esclusive şi esclusiviste ale maghiarilor şi evreilor vor ajunge poate să amestece monarhia învecinată într-un război în care condiţiile ei de luptă vor fi poate mai nefavorabile decât acelea ale Turciei. De cîte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii Austriei în bucăţile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanţie sigură contra unei asemenea eventualităţi. Fie-ne iertat a constata că dragostea popoarălor nu este nesăcată şi îndelunga răbdare nu este fără sfârşit. Legătura cea puternică între dinastie şi popor e biserica, orişicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influenţate de biserică sunt cele agricole, cele ţărăneşti. Alipirea cătră tron şi iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în ţăranii aciia a cărora biserică a ştiut să le reprezinte familia domnitoare încunjurată de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e ‘ndreptat în contra bisericii. Preoţimea însăşi, întrucât este un factor politic, este pentru aşa numitul federalism, pe care-l numeşte drept istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea federalistă, dând fiecării naţionalităţi ceea ce este al ei, s-ar putea susţinea cu siguranţă că alipirea cătră dinastie va întrece puterea germenilor de disoluţiune. Susţinem şi am putea proba oricând că simţământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la cercurile cari aparţin unei confesii creştine oarecare şi că politica raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes, nu de simţământ; jocul de bursă, păsuirea, înaintarea în funcţiuni înalte, concesiile, ordinele şi decoraţiunile, interesele personale – acestea sunt adevăratele ţinte ale acelor clase de advocaţi cari conduc destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă uşurinţă se formează şi se dizolvă grupurile politice de deputaţi din parlamentul vienez, încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai partidul dreptului istoric şi naţionalităţile se prezintă compacte şi neabătute din calea lor.

De aceea am spus la început că împrejurările în cari Austro-Ungaria ar intra în luptă ar fi poate mai rele ca ale Turciei. Căci, într-adevăr, cine ar şi intra în luptă pentru monarhie în forma ei de astăzi? Spăriosul norod al lui Israil de la bursa din Viena şi – maghiarii, par nobile fratrum, dualismul în senz propriu, singurele clemente turcofile şi slavofage din Austro-Ungaria. Dacă vom mai adăogi cu oarecare restricţiune polonii din Galiţia, locuitorii aproape esclusivi, de oraşe, am mântuit elementele susţinerii morale a luptei.

Maghiarii. Iată într-adevăr singurul element istoric care are gură, căci celorlalte bursa le-au închis-o demult; bursa şi acea politică eterogenă care nu are în vedere binele popoarelor, ci esploatarea lor. Dar, dacă maghiarii au bunul de-a fi o naţionalitate bine definită, ei pe de altă parte repetează sub coroana Sf. Ştefan acelaş joc pe care parlamentul austricesc îl esercitează dincoace de Leita. Maghiarii sunt întru atâta o putere alături cu parlamentul din Viena, întru cât în urma lor au un popor al lor propriu, pe când parlamentul din Viena n-are pe nimenea în alaiul său, căci e greu de a crede că deputatul Kuranda, prototipul zoologic darwinian al parlamentului vienez actual, e în stare să inspire popoarelor simţământul viu de-a apăra o patrie în care ele n-au nimica şi d. Kuranda tot.

Aşadar, dacă trupe inamice ar intra în Austria, ar avea o armată înaintea lor, o armată bună nu contestăm, dar nu popoară inamice. Comitetele slave ar răsări preste noapte în provinţiile ocupate şi cunoscutul d. Aksakoff ar deveni repede autocratul celor mai întinse teritorii şi rase din Austria şi Ungaria. Spre a formula într-o antiteză opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea necesităţii, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naţionalităţilor şi ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omeneşti. Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric – neînsemnate şi urâte de toţi din cauza suficienţii şi aroganţei lor.

Aceste dezvoltări ni s-au părut necesare pentru a ilustra pericolul la care monarhia s-ar espune intrând în luptă cu nemulţămirea generală a popoarelor. Arhiducele Albrecht au auzit deja, la Agram, cântându-i-se imnul rusesc. Unde? Într-o ţară care are o autonomie oarecare, va să zică e întrucâtva mulţămită. Nu va fi mirare dacă trupele ruseşti, intrând în Austria, ar fi întâmpinate de acelaş imn care au jignit urechea unuia din cei mai simpatici Habsburgi. Un semn că simpatiile cele mai tari se istovesc, călcate fiind în picioare de cătră gustul de supremaţie al maghiarilor şi al amicilor Nouăi prese libere.

Acest memento ne-au trebuit spre a trece la interpelaţia făcută de d. Helfy în şedinţa de la 4/16 mai în Camera deputaţilor din Pesta.

Iată acea interpelaţie:

Considerând că ministrul – prezident, când au răspuns la interpelaţiile asupra războiului ruso-turc, au declarat că ministeriul de esterne al monarhiei s-au silit de la începutul conflagraţiunii orientale de a menţinea pacea, dar că izbucnind războiul, ministerul se va sili mai cu samă să-l localizeze;

Considerând că prin agresiunea Rusiei, silinţele pentru mănţinerea păcii au fost nimicite şi că în urma celor întîmplate de curând în România, războiul au luat o întindere şi mai mare;

Considerând că prin această nouă violare a tratatelor războiul s-au apropiat nemijlocit de fruntariile ţării, prin care se periclitează în orice caz interesele amândoror statelor, dar cu deosebire acelea ale Ungariei;

Întreb pe d. ministru – prezident:

Nu crede că a sosit vremea ca să ia o poziţie hotărâtă faţă cu aceste împrejurări şi să facă pe ministeriul nostru de esterne ca, în înţelegere cu celelalte puteri, să realizeze mănţinerea tractatului de Paris?

Răspunsul, destul de străveziu, al d-lui ministru – prezident Tisza e următorul:

Rog să mi se deie voie de-a da un scurt răspuns la interpelaţie, căci s-au emis multe păreri pe cari eu le cred eronate şi n-aş voi ca în vacanţa Parlamentului aceste păreri să se împrăştie şi mai mult fără să fi fost rectificate. În treacăt observ că cu greu s-ar putea demonstra din istorie aserţiunea d-lui deputat că articolul relativ la Cestiunea Orientului şi la România pe care d-sa îl citează din tratatul de Paris s-au stabilit în interesul monarhiei austro-ungare.

Cine cunoaşte cursul de atunci al afacerilor nu va zice că aserţiunea e îndreptăţită. D-sa nu va putea asemenea să-mi găsească în tratat, al cărui test nu-l am înaintea mea, că vrouna din puteri e obligată de-a ridica protest sau a se amesteca dacă o altă putere s-au amestecat. Pentru aceasta, puterile au drept numai”en cas d’agression extérieure „. Acest caz nu s-au întâmplat, căci ştim că ruşii n-au intrat în România ca agresori, ci în înţelegere cu România.

Apoi mai observ încă un lucru, fără a voi să dizbat asupra lui, anume: întrucât teritoriu României este sau nu neutral. Mai cu samă cu acest scop am luat cuvântul, ca să zic: că teritoriul României nu-i neutralizat prin tratatul de la Paris. După a mea părere, nici n-avem cauză ca să ne pară rău de aceasta. Dac’ ar fi vorba ca teritoriul român să se neutralizeze de acu înainte, monarhia austro-ungară şi mai cu samă Ungaria a trebui să se ‘ntrebe dacă e în interesul lor propriu să accepte această neutralitate D. deputat au citat răspunsurile ce le-am dat cu altă ocazie, dar au lăsat afară o parte a lor prin care spuneam: că guvernul a crezut şi crede încă de datorie de-a lua sama ca în urma războiului să nu se realizeze formaţiuni (de state) cari ar putea primejdui interesele monarhiei austro-ungare. În acelaşi răspuns am spus-o hotărît că guvernul va, crede de datorie de a priveghea aceasta în modul şi cu mijloacele pe cari le vor cere împrejurările. Dincolo de această declaraţie nu pot trece nici astăzi.

D. deputat îmi poate crede că guvernul simte deosebirea între gradul său de responsabilitate şi acela al deputaţilor în parte. I-e uşor deputatului să rostească părerile şi dorinţele sale când poate adăoga:”iar cât despre cele ce s-ar întâmpla, nu-i treaba mea, ci a guvernului”. Astfel cineva poate esprima din când în când idei insinuante, pot zice că fără răspundere, pe când guvernul din contra trebuie să cumpănească fiecare cuvânt pe care-l spune în asemenea împrejurări.

În procederea lui, guvernul e condus de acest simţământ al responsabilităţii. Guvernul crede de a sa datorie – chiar dacă nu admite că d. deputat cutare sau altul e interpretul opiniei publice – să urmărească cu atenţie toate simptomele, şi această datorie guvernul au îndeplinit – o pân – acuma şi va îndeplini-o şi-n viitor. El va hotărâ actele sale precum o vor cere interesele monarhiei şi ale ţării. Guvernul poate rămâne în tăcere când vede că paşii lui într-o direcţie sau în alta, făcute cu cea mai mare bună credinţă, se taxează a priori de trădare a ţării: de o parte, când ia o direcţie, de alta, când ia altă direcţie. Acest cuvânt (trădare) trebuie aplicat cu mare pază, tocmai pentru că e un cuvânt greu şi pentru că nu se poate aplica nici unei greşeli când ea s-a comis bona fide; cu atât mai puţin se poate aplica anticipat şi fără să se ştie ce se va face. Vom urmări cu atenţie opinia publică şi dezvoltarea întâmplărilor. Credincioşi direcţiei ce-am însemnat-o, vom urmări ţinta relevată cu mijloacele ce le vor cere împrejurările. Dacă unui guvern care are responsabilitatea cruţă cât poate sângele şi banii naţiei nu merită imputări, ba chiar numai un asemenea guvern merită ca în anume cazuri ţara să nu economisească nici bani, nici sânge.

La mai multe observări ale deputatului Helfy ministrul prezident au mai răspuns:

Numai asupra unui punct sunt silit să revin. D. deputat a zis: Dacă, ministrul nu mai răspunde, va fi mai bine să-l numim dictator şi să trimeată parlamentul acasă. Să mă iertaţi, dar nu pot împărtăşi această opinie şi mă refer tocmai la cele ce-am auzit aici despre modul cu care pretutindene unde lucrurile se interpretează corect sunt privite evenimentele în Anglia, după lungi dezbateri. Ele sunt privite astfel: nu s-au luat nici o hotărâre care să conţine vro instrucţie. Helfy (întrerupând ): Nici noi nu voim asta.

Ministrul – prezident. Ba să mă iertaţi, aţi binevoit a zice: dacă Adunarea nu mai poate da instrucţii guvernului, e mai bine să numim pe ministru – prezident dictator şi să se dizolve parlamentul. Eu zic: guvernul englez n-au căpătat nici o instrucţie şi totuşi toată lumea pricepe că prin voturile date acolo, guvernul au căpătat deplina libertate de acţiune pentru a-şi realiza politica lui. E numai un drum în această privire, şi de aceea înrâurirea Camerei nu-i o iluzie; – acest drum este: dacă nu exista încrederea că guvernul va dirige politica esterioară conform cu interesele ţării şi dacă la dezbaterea după o interpelaţie guvernul rămâne în minoritate, el face loc aceluia în care Adunarea are încredere. Dar şi noului guvern îi va fi permis de a-şi realiza liber şi fără instrucţii politica sa, căci politica esterioară nu se poate conduce cu instrucţii parlamentare. Acesta-i uzul constituţional, precum se interpretează pretutindenea unde constituţionalismul e privit de un espedient practic. Vă voi spune şi de ce-am răspuns d-lui deputat. Am răspuns fiindcă ştiu că pentru Ungaria nu va fi o mângâiere dacă istoria va scrie « a lui Tisza a fost cabinetul care au ruinat Ungaria ». Tocmai pentru că simt aceasta am voit – deşi mă razim pe providenţă şi sper că va succede silinţelor noastre patriotice – să mântuim patria de pericolele posibile – am voit pentru ca în vacanţe să pot lucra fără piedeci, să fac să se manifeste parlamentul înainte de împrăştierea lui şi să văd dacă mai există atâta încredere în acest guvern pentru a putea conduce mai departe afacerile în împrejurările grele de astăzi sau, dacă nu mai există această încredere, guvernul să facă loc altuia.

Parlamentul cu mare majoritate au luat act de acest răspuns.

Din aceasta vedem că d. Tisza a cerut un vot de încredere pentru politica sa esterioară şi a obţinut acest vot. Politica sa esterioară însă este: să nu sufere a se întări sau a se forma state la marginea Dunării cari ar avea simpatii pentru slavii sau pentru românii din Ungaria, iar această politică d-sa va realiza-o cu mijloace potrivite cu împrejurările, va să zică cu arma. Sapienti sat.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 233

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *