Mihai Eminescu

Credem a fi demonstrat destul de limpede că d. C. A. Rosetti sau ignorează starea ţării, sau se preface a o ignora.

Programa sa din 1857 n-a avut decât un singur rezultat: de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de-a esploata, căci libertatea de-a munci n-a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdauna. Nici una din legile vechi n-a oprit pe stâlpnicul Simeon de-a căputa cizme sau de-a cultiva dovleci; dar piedici pentru a deveni esploatatorul acestui popor, neavând alte cunoştinţe decum le are un cârpaci, asemenea piedici vor fi existat în adevăr.

Asta e însemnătatea întregei revoluţii sociale, patronată de d. C. A. Rosetti şi de naturile catilinare adunate împrejuru-i. Trebuia să se creeze un mijloc pentru a face din ignoranţi, din străini, din oameni fără trecut, fără patrie proprie şi fără naţionalitate proprie o pătură de esploatatori în România. Acest mijloc au fost reformele liberale, egalitatea politică a acestor oameni fără documente de împământenire cu populaţia proprie a ţării.

Pe când ţăranului din Ardeal i se cer documente că s-au împământenit, precum i se cere aceasta şi unui german, unui francez sau italian, precum li se cere acelor evrei care sunt de sute de ani în ţara noastră, nimeni pân’ acum n-a întrebat pe d. C. A. Rosetti când, din supus turcesc, a devenit cetăţean român, precum în genere cererea aceasta i se face omului ce vine din Apus niciodată celui pripăşit de peste Dunăre. Astfel Laurian bunăoară, Bărnuţ, Maiorescu erau străini şi trebuiau împământeniţi. Fleva şi Cariagdi, Carada şi C. A. Rosetti n-aveau nevoie să fie împământeniţi, căci erau consideraţi ca pământeni.

Ei bine, aceşti oameni de peste Dunăre, de jure supuşi străini până azi, s-au constituit în societate politică la noi, au scos gazeta

„Românul”, ba au jucat chiar frumoasa farsă de-a se da de mai români decât românii, făcând din naţionalitate şi patriotism o marfă pe care-o debitează de 25 de ani.

De-atunci păcurarul din Rucăr şi rotarul din Vrancea au crezut că aceşti oameni sunt în adevăr ce pretind a fi şi le-a cumpărat marfa de fraze patriotice de o plăteşte an cu an. De atunci elementele cele mai decrepite ale Orientului au devenit elemente politice la noi în ţară, au pus mâna pe Adunări, pe funcţii, pe buget.

De atunci a fost cu putinţă de-a vedea pe mucenicul Simeon, armat cu cunoştinţa deplină a abecedarului, devenind director de Interne, alt bulgar director de Domenii ş.a.m.d. in infinitum. Orice demnitate publică e în România apanajul ignoranţei şi al străinătăţii.

„Gazeta de San – petersburg „, dând seamă despre cartea d-lui Martens asupra Egipetului, zice că egiptenii nu sunt o naţie, ci o adunătură de naţionalităţi, că nu pot fi independenţi, căci o sumă de interese europene sunt angajate acolo, că pseudoautonomia ţării e un rezultat al rivalităţii puterilor care-şi ţin cumpăna şi că soluţiunea cea mai bună e de-a menţine statu-quo şi a face ca Canalul de Suez să nu încapă sub predominarea escluzivă a unei singure puteri.

Puneţi în loc de egipteni români, în loc de Suez Dunărea şi e exact starea României în care-a adus-o partidul liberal şi d. C. A. Rosetti.

Românii nu mai sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi. Negoţ, funcţii publice, proprietate fonciară – toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România cum ni-i nouă de China. Şi asta merge crescendo. În fiece an, de la venirea lui Carol Îngăduitorul încoace, intră câte 20 000 de străini în ţară, un oraş întreg de esploatatori. Între aceşti 20 000 abia vor fi cinci sute de români din alte provincii şi poate abia 1 000 de oameni dispuşi a munci. Restul sunt oameni incapabili de muncă, speculanţi, mijlocitori, rase neuropatice, fără musculatură, cari fug de muncă ca dracul de tămâie. Grec plugar sau meseriaş mai nu se va găsi în România; funcţionari şi speculanţi cât păr [î]n cap.

Când vede cineva suma imensă de pierde-vară care populează oraşele, sutele de mii de oameni cari se ocupă cu treburi fără de nici o utilitate, e silit a admite că întreţinerea acestor oameni cată să se traducă undeva, într-un punct al ţării, în muncă veritabilă, căci numai munca produce bunuri. Când vedem dar că se vând ţăranii cu ziua şi cu luna, lucru care se ‘ntâmplă an cu an, de la 1866 încoace, am ajuns la punctul în care pensii reversibile, pomenele bugetare, mătasa care-o îmbracă cocotele, misiunile pretinse ştiinţifice, plagiatele ignoranţilor, discursurile insipide, enciclicele d-lui C. A. Rosetti se traduc în muncă veritabilă, în muncă vândută de administraţie pentru a întreţine aceste pături superpuse.

D. C.A. Rosetti spune că reformele sale sunt luate în mare parte după opiniunile emise de-un bărbat dintre cei mai conservatori, d. Carp. Ne îndoim dacă d. Carp l-au autorizat pe redactorul „Românului” de-a face o asemenea declaraţie. Afară de-aceea, după cât ştim, opiniunile d-lui P. Carp nu se iau nici în mare parte, nici în mică parte. Sau se admite întregul său sistem de reorganizare socială, şi atunci în adevăr proiectele sale speciale, ca părţi ale acelui întreg, sunt necesare, sau, dacă nu se admite întregul, părţile truncheate nu mai au însemnătate organică.

Întoarcerea la trecut mai nu mai e cu putinţă. În vremea Basarabilor mai exista încă o naţiune română; ea exista încă la 1830 şi a existat până la căile ferate ale regelui Stroussberg. De atuncea încoace naţiunii române i se substituie din ce în ce o adunătură de naţionalităţi, precum s-a întâmplat în Egipt de la deschiderea Canalului de Suez încoace.

Cu cât ţara se saturează cu elemente străine cu atât ea decade economic, intelectual şi moral.

Încă cinzeci de ani de domnie liberală şi România nu va mai fi decât o espresie geografică, în care elementul istoric va fi substituit cu totul prin Ginii, Caradale, Pherekyzi, Pandravi; o ţară care numai românească nu va mai fi, precum nu mai este azi în mare parte.

Acesta va fi rezultatul final al xenocraţiei şi, departe de-a se supăra, d. C. A. Rosetti se poate duce la Paris în ticnă; scopul întregei sale vieţi, înstrăinarea totală a României din vârf pân-în temelii e asigurat pe generaţii înainte.

Peste-o sută de ani poporul latin de lângă Dunăre nu va mai fi decât o legendă cântată în limba Fanarului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989