[„CUM SUB OCHII PĂRTINIRII…”] – de Mihai Eminescu [17 ianuarie 1879 ]

Cum sub ochii părtinirii şi sub logica pasiunilor virtuţile se schimbă în vicii şi viciile în virtuţi! Lessing dacă nu ne înşală memoria povesteşte cazul unui om din India care comisese un omor pentru o femeie urâtă. La-ntrebarea judecătorilor cum s-a putut una ca aceasta vinovatul răspunse: „O dac-aţi vedea-o cu ochii mei!”

Tot aşa am ajuns astăzi şi cu monopolul tutunurilor: „O, dacă l-am vedea cu ochii fraţilor liberali, ce frumos, ce admirabil ni s-ar părea atunci”.

Singura deosebire între omul din India şi decanul ziaristicei liberale este că acel om era statornic în vederea lui pe când „Românul” îşi schimbă ochii după împrejurări şi are vedenii înfricoşate şi apocaliptice atunci când fraţii căuzaşi au numai rolul ingrat de-a striga prin cafenele; şi perspective trandafirii atunci când aciiaşi fraţi ajung să puie ţara la cale.

Ştiţi ce era odată monopolul tutunurilor când erau conservatorii la putere în ochii ziarelor liberale şi ai tovărăşiei de la Mazar Paşa? „Românul” singur mărturiseşte tonul ce-l creaseră liberalii în ţară. „Când s-au înfiinţat monopolul tutunurilor la noi n-a fost decât un strigăt în toată ţara în contra acestei noi măsuri fiscale”. El însemna: uciderea unei ramure de producţie naţională, o spoliaţiune a ţării din partea străinilor. Puşi în vesela necesitate de-a ilustra purtarea liberalilor de pe atuncea, vom spune numai că Regia era compusă din hoţi cari înşelau publicul la cântar şi dădeau fidea de carâmbi vechi în loc de tutun în pachetele de calitatea întâia. Experţii roşii cântăreau şi răscântăreau prin „Românul” şi prin alte ziare liberal e hârtia învelitorii pachetelor, staniolul, smoala cu cari sunt lipite şi făceau ingenioase exerciţii de adunare şi scădere asupra celor 25 de grame. Un colaborator vremelnic recomanda cititorilor „Românului”, prin scrisoare deschisă, tutunul Regiei ca mijloc excelent contra anghinei difterice, de vreme ce tăbăceşte gâtul în aşa chip încât nu se mai poate prinde nimic de el.

Ştiţi însă ce este azi monopolul?

„Românul” de la 10 curent ne răspunde: „monopolul tutunurilor este, fără îndoială, cel mai echitabil din toate impozitele indirecte; el nu izbeşte un obiect de prima necesitate, ci din contra un rău obicei, un fel de viciu”.

Acest viciu trecea odată drept mucenic. Astfel de ex. st. marele mucenic Mărculescu îşi tăbăcise gâtul cu tutunul Regiei, pentru a da învăţături sărmanei omeniri ce otrăvuri cată să întrebuinţeze contra anghinei. Îşi răstignise beregata pe altarul omenirii. Un viitor martirologiu al tutulor candidaţilor academiei de înţelepţi de la Mărcuţa va păstra cu gratitudine numele tuturor acelor ilustraţiuni cari au vorbit pe atuncea în „ Românul” contra monopolului.

Va să zică fumatul era sub conservatori un martiriu, o virtute par excellence, sub liberali a devenit un rău obicei, un viciu, iar fumătorii trebuie să-şi spăşească păcatele, căci tot „Românul” zice că aceşti vicioşi n-au nici un drept să vorbească; bine li se face ceea ce li se face şi, dacă nu vor să fie loviţi pentru viciul lor, n-au decât să [nu] mai fumeze şi vor fi mai … sănătoşi. Va să zică fumătorii nu sunt numai nişte vicioşi, ci totodată şi bolnavi. „Prin urmare nu se poate zice nimic contra monopolului tutunurilor ca impozit indirect”.

Şi dacă fumatul e un viciu, ştiţi ce vor deveni contravenitorii, fie în cultura, fie în contrabandă, după ordinea actuală de idei a ziarului guvernamental? Cel puţin criminali. Căci „dacă regia va consimţi la modificări şi complectări ale controlului, i se vor da şi ei în schimb garanţiile pe cari le cere în contra contrabandei şi a culturii ilicite” .

Aceste garanţii, pe care însă „Românul” nu le citează, sunt pedepse criminale de ani de închisoare contra cultivatorilor sau introducătorilor iliciţi, şi încă pedepse pronunţate nu de juraţi, ci cu judecată scurtă, încât cine ucide pe un om va veni şi de azi înainte la juraţi şi va fi achitat, iar cine va cultiva zece fire de tutun în mod ilicit merge pe câţiva ani la puşcărie fără judecată.

Dacă esistă opinie publică la noi compare atunci declamaţiunile liberale din vremea înfiinţării monopolului cu declamaţiunile de astăzi, compare obli gaţiunea luată de tovărăşia de la Mazar Paşa de-a aboli darea cu tendinţa de azi de-a o mănţine cu orice preţ, şi judece în consecuenţă.

Noi n-am amăgit niciodată oamenii şi de aceea deie-ni-se voie a nu admite nici sofismele cele noi ale Românului”, precum n-am admis nici pe cele vechi. A fuma nu este nici un rău obicei sau un viciu, dar nu este nici o virtute, ci pur şi simplu o trebuinţă contractată, ca oricare alta. Cumcă omul poate fără fumat nu-i nici o dovadă pentru viciozitatea şi răul obicei al fumatului, căci omul poate fără multe. Dacă nu-şi poate face casă şade-n bordei, dacă nu poate frige carnea o mâncă crudă, în fine dacă nu se poate îmbrăca umblă şi-n hainele lui moş Adam. Toată mişcarea economică a omenirii consistă în crearea de trebuinţe nouă şi numai escesul acestor trebuinţe e un viciu. Dacă cineva ar admite teoria „Românului” atunci toate artele: muzică, pictură, arhitectură, teatru; industriile: mătasă, catifele, broderii, ţesături, toate ar fi un viciu, pentru că nu constituiesc o primă necesitate, ar fi un rău obicei de care, dacă oamenii s-ar lăsa, ar fi mai… sănătoşi. În realitate însă obiecte de prima necesitate nu sunt decât acelea cari se-ntrebuinţează pentru nutrirea şi conservarea individului; acele obiecte sunt foarte puţine la număr, iar tot restul de producte omeneşti sunt obiecte pentru îndestularea unor trebuinţe contractate, fără cari mai nu ne putem închipui existenţa omului modern.

Aceste trebuinţe nu sunt contractate de cătră sistemul nutritiv, ci de cătră cel nervo s, adecă de cătră organele acelea cari fac din om om, pe când obiectele de prima necesitate sunt acelea cari au a face cu existenţa sa ca animal.

Şi într-adevăr animalele au nevoie de mâncare, de acoperământ contra intemperiilor, dar nu le-am văzut încă nici îmblând la teatru, nici fumând, nici cumpărându-şi tablouri, nici făcând muzică. Adecă de! o spunem şi noi aceasta în nevinovăţia noastră: poate că între dd-lor vor fi văzut şi cazul contrariu. A numi dar fumatul un rău obicei, un viciu, e o sofismă pentru a îndreptăţi impunerea unei dări, ceea ce nu era necesar.

Mai bine s-apuca “Românul” s-arate de ce darea aceea a trebuit să se creeze. Pentru că tot d-nii liberali votaseră drumul de fier Stroussberg, pe care apoi n-a voit să-l plătească, şi pentru că, plata fiind obligatorie prin iscălitura ţării, conservatorii trebuiau s-o realizeze, creând resurse nouă. Departe dar de-a vedea în monopol o dare bună, contra căreia nu e nimic de zis, ea [a] fost privită aşa cum este în adevăr, adecă ca o nouă sarcină, dar care se impunea prin greutăţile create de guvernul dumnealor.

O dare este dar totdeauna o neplăcere, individual vorbind, numai poate că sub roşii va deveni o fericire sau o beatitudine chiar de-a plăti biruri. De aceea noi nici apărăm, nici combatem m onopolul. Necesitatea lui e evidentă, pentru că reprezintă un venit sigur de zece milioane, cari trebuiesc şi sunt deja angajate în cheltuielile asemenea neapărate ale statului. Ceea ce voim însă este a stigmatiza din nou acel sistem al minciunii şi al amă girii publicului şi de-a arăta cum dd-nii liberali nu pot ţine promisiunea lor de-a aboli monopolul şi cum acea promisiune nu era decât o manevră electorală, făcută cu deplina conştiinţă că n-o vor putea ţinea.

Cel mai hazliu pasaj însă din articolul, menit a face epocă, al „Românului” e următorul:

Daca nimeni nu murmură în contra băuturilor spirtoase, care atinge un obiect ce adesea este de prima necesitate … cum ar avea dreptul să se revolte în contra impozitului indirect pus pe fumători.

Noi credeam cum că băuturile spirtoase sunt arareori obiecte de primă necesitate, dd-lor zic adesea. Ştim că acele băuturi produc proroci în şirurile dd-lor, cari, mai competinţi fiind în materie, ne impun plăcuta datorie de-a le da dreptate în privirea acelui esces de necesitate.

Fiziologiceşte însă lucrul nu-i adevărat. Alcoolul, întrucât e trebuitor nutriţiunii, se poate substitui, c-un înzecit folos pentru sănătate, cu hrana substanţială.

CU PATERNITATE INCERTĂ

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro