[„D. BRĂTIANU, CONFIRMÂND ÎNSUŞI ŞTIREA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

D. Brătianu, confirmând însuşi ştirea despre o radicală schimbare a cabinetului său, noi, fără a prejudeca lucrul şi fără a şti personajele politice cari vor servi a umplea golurile create de Saturn care-şi mănâncă copiii, cată să ne aşteptăm că d. prezident al Consiliului să cerce poate sprijin şi în şirurile acelor conservatori pe cari i-am putea numi dizidenţi. Ei sunt în adevăr puţini la număr şi, fiind oameni cu totul independenţi în privirea averii, culturii şi poziţiei lor sociale, mobilul schimbărilor lor politice nu poate fi căutat în goana după funcţii, după directorate de bancă ori de drum de fier, ci sau în vederi politice, greşite după noi, sau în ambiţie.

Dar, ori una ori alta fie, oricine înţelege că, pentru a deveni cineva enamu che enasu cu Cariagdi, Carada, Giani etc., sufletul unui om bine născut cată să treacă prin peripeţii aproape tragice, asemenea lui Timon din Atena, eroul unei drame de Shakespeare. În adevăr pentru ca un om atât de prietenos, primitor, generos cum e Timon în actul I să se prefacă într-un sălbatec mizantrop, un pustnic cum e Timon în actul al Iv-lea, sufletul său cată să fi trecut prin o sumă de peripeţii ce l-au aruncat dintr-un estrem într-altul, l-au prefăcut din alb în negru, din floare de crin în mătrăgună. Seria acelor peripeţii, luată la un loc şi designată c-o singură vorbă, am numi-o fenomonologia unui suflet bântuit de patimă.

Se ştie că pe sfârşitul secolului al paisprezecelea Alexandru cel Bun purta în marca Moldovei crinii Casei de Valois. Marca era împărţită în două: de o parte bourul între trei luceferi, de alta crinii. Cauza nu se ştie exact. Fost-a vasalitate, fost-a înrudirea lui de aproape cu Casa regală a Poloniei, de vreme ce Doamna era sora regelui? Dar nu asta ne importă, ci cu totul altceva. Sunt de ex. oameni la noi în ţară cari pretind că, neam după neam, vorbind şi începând cu cel dendâi al rasei, au văzut bourul din steagul lui Bogdan Dragoş precum au văzut înflorind crinii Casei de Valois în herbul lui Alexandru Vodă. Ca un asemenea crin alb să se prefacă în ardei roşu, de provenienţă fanarioto-bulgară, iată un problem psicologic ce merită atenţie şi a cărui fenomenologie, a cărui serie de evoluţiuni, o vom împărţi în următoarele stadii:

Stadiul întâi. Stare nervoasă de superescitare a instinctelor conservatoare c-o nuanţă de feudalism. Confundare lesne de înţeles, deşi eronată, a binehrăniţilor Pătărlăgeni cu marii criminali ai tragediilor lui Shakespeare, cu Macbeth, sau cel puţin cu Hodel, Nobilng şi Rusacov. Partidul roşu şi Vetljanca sunt încă sinonime. D. Brătianu, un fin cunoscător de oameni, deduce din această superescitare că conservatorul nostru are multă stofă de om de stat, dar nu i-o spune singur, căci nu se poate abţine de la ironia de a pune pe onorabilul Costinescu să-i facă această declaraţie de dragoste. E întâiul moment de umilinţă în viaţa unui conservator adevărat, când suportă a fi lăudat de onor. Costinescu. Un amic răutăcios [î]l întreabă dac’ ar primi un portofoliu de la roşii. El răspunde încă cu indignare „Jamais!”

În stadiul al[doilea] picătura de stofă de om de stat au început să înăcrească, să fermenteze în sufletul pur ca laptele a conservatorului. Oare daca, ferească Dumnezeu, ţara ar avea perspectiva unui război, nu e de datoria stofei de-a intra în cabinet? Atunci: jos micile împărecheri de partid, sus ţara! Amicul cel răutăcios îi observă cu oarecare sfială că-n asemenea caz rămâne liber să susţie guvernul ca deputat, precum o face asta orice partid cumsecade când sunt atât de grave interese la mijloc, chiar dacă ministru de finanţe ar fi Simeon Mihălescu, la Instrucţie învăţatul Costinescu, iar la Justiţie Arion, care a mai fost o dată, dar de-atunci s-a mai perfecţionat întru ale justiţiei în Academia de la Văcăreşti.

Stadiul al treilea e, ca şi-n tragedii, culminaţia. Dar dacă tânărul om de stat ar putea dicta în cabinetul Brătianu? dacă pentru el s-ar dizolva Parlamentul şi în cel nou ar veni alte elemente, viguroase, dacă pe ruinele partidelor din trecut ar răsări formaţiuni nouă mai compatibile cu spiritul de progres al Regatului? dacă l-ar aproba partidul conservator tânărul cu stofă n-ar fi indispus a primi un portofoliu.

Stadiul al patrulea începe prin scene de cochetărie între tânărul om cu stofă şi iluminatul partidului, d. Sihleanu. Stranele ocupate de sfinţii Serurie, Carada şi Fundescu zâmbesc cu satisfacţiune la această reprezentaţie. Dacă l-ar aproba, nu partidul conservator, dar amicii săi ar fi mai mai gata să primească un portofoliu.

Stadiul al cincilea şi cel din urmă – tânărul cu stofă a lunecat şi intră, fără să-l mai aprobe amicii, dar sperând a-i atrage după el. Peste noapte apare decretul. „D. X numit ministru al Nostru secretar de stat la departamentul cutare. Semnat: Carol îngăduitorul”.

Tânărul îşi face intrarea pe banca ministerială. Glasul său, deşi cam ascuţit, e tremurător de emoţiune.

Ce minuni ! Menajeria nu rânjeşte… dimprotivă

Ea la glasul lui subţire se arată milostivă.

Apoteoza dramei a şi’nceput cu mult foc begnal şi cu prapuri pe uliţă, iar din partea binehrăniţilor Pătărlăgeni cu sugere a la kilometru 28.

În orice caz mare efuziune de sentimente patriotice şi de vin profir.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.