[„«DACIA VIITOARE», IATĂ TITLUL…”] – de Mihai Eminescu [17 februarie 1883]

„Dacia viitoare”, iată titlul unei nouă reviste politice ce apare de două ori pe lună la Paris. Preţul pe an e numai de cinci lei, dar în sine e nepreţuită, nepreţuită ca document, ca semn al timpului în care intrăm, ca signatură a culturii şi creşterii politice pe care va avea-o generaţia viitoare, dominantă în România, prin îngrijirile d-lui C.A. Rosetti.

Ceea ce ne uimeşte mai cu seamă şi ne întristează când trecem peste stâlpii acestei reviste este lipsa de convingere, lipsa de energie sfântă, caracteristică pentru tinerimea tuturor popoarelor; este aerul flegmatic cu care sunt scrise monstruozităţile acestea. E ceva greoi şi fără de talent în stil, ceva înjghebat şi neîntreg în idei, ceva ce seamănă a negustorie cu. nouă principii politice. Din nou naţionalitatea se ia ca firmă de prăvălie, pentru a debita sub ea ideile nesănătoase ale radicalismului cosmopolit. Aceşti domnişori se pun la tocmeală cu poporul românesc, poate pentru posturile bugetare la cari aspiră în viitor.

… Suntem cu totul logici fiind socialişti – iredentişti. Dar trebuie să se ştie dinainte că n-am voi cu nici un preţ să se piardă munca noastră pentru formarea unui regat, imperiu sau republică română de la Dnistru 1 pân’ la Tisa, în care pătura domnitoare (română sau românizată) să urmeze a trăi trântoreşte, din munca poporului românesc… Pentru ce-am lucra şi noi pentru Dacia viitoare dacă după formarea ei am fi tot unde suntem şi acum? Putem noi îndemna pe românii de pretutindene să se folosească de cele dentâi nenorociri ale străinilor [pentru] a-şi da mâna, prin urmare putem cere de la mii şi mii de oameni să se primejduiască pentru ca să nu fie, după realizarea Daciei, decât tot ca înainte, proletari?

Ce-i drept putem să-i îndemnăm, dar e de crezut că nu ne vor asculta şi vor face bine.

Vorbit-ar-fi oare tot astfel Şincai ce, purtând în desagi istoria românilor, a murit sub un gard?

Dar există oameni între români pentru cari vorba ce se debitează de două ori pe lună pe învelitoarea acelei reviste este atât de sfântă că nu cutează s-o pronunţe, pentru a n-o vedea târâtă în noroi de sarcasmele străinilor, cari n-ar avea decât a ne scoate ochii cu lipsa noastră de cultură, cu slăbiciunea noastră politică înlăuntru şi-n afară, cu corupţiunea care mănâncă societatea noastră, pentru a ne spune: Voi voiţi un asemenea lucru? Pe când cei mai mulţi dintre noi se cred nevrednici, în adâncul sufletului lor nevrednici de a ridica vălul de pe acest ideal, cunoscând că numai o altă generaţie, curăţită prin abnegaţiunea şi durere, poate îndrăzni să gândească la ea, aceşti domni, pentru cari istoria suferinţelor noastre e un basm, pentru cari mormintele eroilor noştri sunt bune de prefăcut în puşcărie, pentru cari nimic din ce au trecut nu e vrednic de veneraţiune, îşi dau aerul a ne zice: Putem scoate Dacia din buzunar, dar nu voim decât atunci când veţi fi socialişti. Parcă s-ar pune în sfârşit la mezat pentr-un preţ oarecare până şi idealul unora din eroii şi martirii noştri, a cărui realizare e mai departe decât orişicând.

Şi oare Italici i-a mers atât de uşor precum şi ‘nchipuiesc aceşti domni?

Încă din suta a treisprezecea Dante divinul, din a cincisprezecea ingeniosul Machiavelli au pus în serviciul acestei idei enorma lor putere de cugetare, ei, capete pe cari natura o dată le formează la o mie de ani, pentru a le sfărâma pe de-apururi… şi cât de târziu s-a realizat?

În suta a nouăsprezecea abia.

Dar ce-aţi învăţat din trecutul greu al poporului nostru? Fiece palmă de pământ cultivat e câştigată prin dezrădăcinare de păduri seculare şi apărată cu cel mai bun sânge al strămoşilor. Toată munca aceasta e o lungă şi penibilă muncă de apropriaţiune

. Din câteva ponoare de munte ale Carpaţilor un popor mic la număr, în contra căruia se decretează cruciade ca în contra saracenilor, urât din cauza statorniciei sale în credinţa străbună, exclus din viaţa publică a Europei pentru că nu e catolic, smulge palmă cu palmă, ţinut după ţinut din mânile omului duşman şi a naturii duşmane şi, fără cod de legi, fără şcoală, fără oraşe, fără nici un mijloc de cultură, nici acela al limbei sale scrise, se bate cu Baiazid Fulgerul şi cu Mohamet II, care calcă în contră-i pe două imperii surpate şi pe paisprezece capete de regi, şi când această luptă crâncenă şi profund onestă durează încă în toate ţările locuite de români, domnişorii moleşiţi în braţele Luteţiei cer ca poporul nostru să se dezintereseze de proprietatea sa? Cine? Ţăranul din Ialomiţa care munceşte singur pân-la o sută de pogoane pe an, muncă pe care musculatura a două sute de bonjurişti n-ar putea-o presta?

Buni bucuroşi am trebui să fim dacă românii n-ar fi împiedecaţi în mod nedemn de cătră adversarii lor politici, prin persecutarea instituţiilor de cultură pe cari le posedă, prin persecutarea limbei, bisericii, naţionalităţii lor. Emanciparea aceasta, libertatea de-a se întrece muncind, în condiţii echitabile, cu adversarii lor, nu striviţi de atotputernicia şi de nedreptatea statelor în cari trăiesc, iată tot la ce pot aspira românii cu drept cuvânt, sub orice guvern ar trăi, şi iată care ar trebui să fie misiunea generaţiunii viitoare.

1 Româneşte: Nistru.

Însă tinerii domnişori înstrăinaţi sunt departe de a-şi cunoaşte poporul lor propriu comoara de energie şi de îndărătnicie naţională grămădită în el prin munca seculară, sănătatea judecăţii lui când vorbeşti cu el de asemenea lucruri. E drept că ideile demagogice, exemplele de parvenire fără muncă şi merit, au alterat puţin echilibrul ideilor lui abituale, dar – din norocire s-ar putea zice – măsurile demagogice prea a inundat repede şi în şivoi ţara pentru ca să nu dezvelească toate relele ce-au adus şi pentru ca să nu-l facă a-şi pierde iluziile de ele.

Dar să lăsăm toate acestea. Orice soi de demagogie, fie roşie, fie monarhică, e pentr-un popor ca starea de dezagregaţiune pentru un corp. O societate compusă nu din clase adecă din organe c-o activitate specifică ci din indivizi, e ca un corp în discompunere chemică în care fiece molecul, scăpând din sfera de atracţiune a semenului său, nu mai însemnează nimic, pentru ca totul să nu mai însemneze nimic.

Venim la un alt act datorit domnişorilor noştri, a cărui origine numai prudenţa nu poate fi: vorbim de adresa înmânată d- lui Clemenceau.

Daca d. Rochefort sau d. Felix Pyat erau în Parlament desigur că unuia din ei i se adresa actul faimos, dar, în lipsa acelor ilustraţiuni, d. Clemenceau e fericitul care are a suporta această onoare.

Nu ştim în adevăr dacă cestiunea dunăreană va câştiga mult prin sprijinul binevoitor al onor. d. Clemenceau; ştim însă una: cuprinsul acelei adrese e îndreptat atât de mult în contra vecinei noastre imediate, Austro-Ungaria, şi în contra atotputernicei Germanii de astăzi, şi soarta Dunării atârnă atât de mult de aceste două şi atât de puţin de onor d. Clemenceau încât adresa ni se pare şi fără consecuenţe practice şi fără oportunitate.

Recunoscători vom fi cu toţii fără îndoială d-lui Clemenceau pentru dezinteresatul său sprijin, căci intenţiunea sa e fără îndoială lăudabilă şi cavalerească, dar despre rezultatele ei practice în cestiunea Dunării avem părerea de rău de-a ne îndoi.

Cată să relevăm însă un pasaj din acea adresă, care merită oarecare cenzură:

În martie 1871 colonia germană din Bucureşti se adună pentru a serba înfrângerea Franţei.

Studenţii din Bucureşti, indignaţi de insulta adusă doliului nostru naţional, căci inimile tuturor românilor sângerau de nenorocirile Franţei, împresoară sala banchetului, pătrund în ea şi aruncă pe fereştri pe toţi germanii, mai întâi pe consulul lor.

Acestea sunt – fie cu iertare – lucruri cu totul neadevărate. Colonia germană serba nu înfrângerea Franţei, ci ziua naşterii bătrânului monarh care conduce soarta Germaniei, aceasta cu permisiunea Consiliului nostru de Miniştri. În sala banchetului n-a pătruns nimeni, pe fereşti n-au fost aruncat nimenea, mai puţin decât oricine d. de Radowitz; iar curajoşii aranjatori ai scandalului de stradă au fost risipiţi… prin salve de tun? Ferească Dumnezeu! C-o duşă rece dată de pompierii M. Sale, cari în timp de pace au prozaica meserie de-a stinge nu numai casele, ci şi focurile patriotice.

Iată adevărul. Ne-ar părea rău dacă d. Clemenceau ar fi indus în eroare de acea tiradă şi ne îndoim că mişcarea ar fi avut loc dacă în faţa romanilor care făceau gălăgie s-ar fi ivit un singur dac, sub formă de dorobanţ, c-o armă încărcată.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro