[„DE CÂTE ORI CONTESTĂM…”] – de Mihai Eminescu [12 octombrie 1882 ]

De câte ori contestăm realitatea progresului ce se pretinde că România l-ar fi făcut în decursul celor din urmă treizeci de ani avem fericirea a vedea pe confraţii de la „Românul” înmulţind în mod considerabil numărul frazelor durate în favorul partidului roşu, calificându-se rezultatele pseudocivilizaţiei cu fel de fel de epitete mari, dându-ni-se nouă numele de reacţionari, legitimişti etc. E ţara poreclelor.

Rolul confraţilor e comod, al nostru cam ingrat: ei se adresează suficienţei oamenilor, căci aceştia sunt pururea predispuşi a crede tot ce li se spune de bine de ei, pe când noi nu măgulim pe nimeni, ci facem apel la spiritul lor de adevăr.

Daca se găsesc instrumente pentru a măsura fenomene atât de simple cum e urcarea şi scăderea căldurii, să nu se fi aflând nici un chip pentru a măsura gradul de cultură a unui popor? Am dori în simplitatea noastră să ni se enumere marii oameni cari ar fi făcut la noi descoperiri în mecanică ori în chimie, ori în genere pe terenul ştiinţelor naturale, pe care descoperirile sunt lesne de făcut din cauza vastităţii domeniului lor. Am dori să ni se enumere operele de fond apărute în ţară de 30 de ani încoace, ca să vedem gradul de cultură. Nimic din toate acestea. Buni bucuroşi dacă apare câte-o carte elementară, în care autorul a ştiut cel puţin să traducă bine, să-şi aproprieze într-un mod cuviincios ştiinţa altora. Chiar cazul acesta e estrem de rar şi constituie aproape un merit. Cele mai multe cărţi, chiar elementare, dovedesc din contra că autorii lor nu sunt în stare nici să înţeleagă texte străine, necum să producă ceva de la dânşii.

O a doua măsurătoare a gradului de cultură este dibăcia unui popor de-a substitui forţei musculare agenţi naturali, de-a crea şi întrebuinţa maşini. Şi aci vom constata că maşinele introduse sunt în genere puse în mişcare de mecaniciani străini şi că românul e întrebuinţat ca lucrător cu braţul.

Acest nivel de cultură scăzut şi sus şi jos n-ar fi o nenorocire absolută. Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropria îndemnările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta nu gândeşte nimenea. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de sine.

Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă ca a noastră ea trebuie să contracteze totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile cari i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător.

Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condiţiunilor nouă. dacă reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururea pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie.

A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţie incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ? Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurie, căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decât oricare altul.

Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea fiinţelor organice, suntem numiţi reacţionari. E matematic sigur cu toate astea că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face, că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real cată să fie şi el mai simţitor.

Şi acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un cuvânt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre.

Ceea ce ne dă dreptate nu sunt fără îndoială lungile articole de fond ale „Românului’, în care se vorbeşte de civilizaţiune, de libertate, ca de bunuri câştigate de liberalism pentru poporul nostru, ceea ce ne dă dreptate – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de – am voi să calomniem, nu putem. De – am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e ‘n stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se ‘ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să ‘mprumute colorile negre din Infernul lui Dante.

Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră. Un corespondent al „Românului’ compara, pe la Slănic, pe grănicerii noştri cu cei austriaci, români şi unii, români şi alţii; cei din urmă însă rumeni şi sănătoşi, cei dentăi – tipuri clasice de morbiditate şi mizerie. Astfel stă cu toată populaţia. E lesne a înfrumuseţa lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii şi tirade e realitatea. Se vede că redactorii „Românului” n-au ochi de văzut, n-au oglindă în care să se uite.

În unele judeţe populaţia scade, în cele mai multe stagnează şi s-apropie de scăderea absolută, numai în câteva de-a lungul Dunării, prin locuri mai puţin populate, sporeşte. E verisimil că nici şcoala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiţii de existenţă; unde e mizerie acolo condiţiile de existenţă sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfârşeşte prin a se istovi, prin a-şi slei viaţa în silinţe zădarnice.

Şi de ce aceste condiţii de existenţă lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură; pentru că trebuinţele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca lui să le poată satisface, pentru că e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trăi poate o sută de ani încă, în condiţii mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe când trebuinţele statului şi ale societăţii sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocraţie, cu totul improductivă, de sute de mii de oameni cu aspiraţiuni imense, cu capacităţi nule.

E acum vina noastră dacă această pseudocivilizaţie, această înmulţire a trebuinţelor făr – o sporire paralelă a aptitudinelor economice şi intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul din România? Arătăm atât rezultatele cât şi cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. dacă rezultatele sunt de netăgăduit, dacă cauza e asemenea stabilită, de puţin interes e de-a ne da porecla de reacţionari sau legitimişti. Lucrurile rămân din nefericire aşa cum sunt, chiar dacă cerul ar fi o hârtie şi marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul în contra evidenţei probe nu există.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989