[ DE LA FORMAREA CABINETULUI…”] – de Mihai Eminescu [20 iulie 1879]
De la formarea cabinetului nou încoace am aşteptat să se facă oarecari schimbări mai cu seamă în administraţiunea ţării, care sub un om ca d. Mihălescu a trebuit să devie infectă. Chiar cetăţeanul cel mai optimist, cînd a văzut părinteasca îngrijire cu care d. I. Brătianu a păstrat luni întregi pe cinstitul Mihălescu ca director la interne după ce d. Moldoveanu-şi făcuse destăinuirile sale publice, a putut înţelege că această pregetare şi trăgănire nu putea avea alt sens decît de-a cocoloşi ce se putea cocoloşi şi de-a întuneca atît actele din centru cît şi complicitatea de la periferii; de asemenea e aproape de înţelegerea oricui că prefecţii aceia cari au putut fi mai cu seamă în complicitate cu societatea Warszawsky-Mihălescu sînt cei din judeţele de lîngă Dunăre, cari au căpătat la timpul cuvenit atît de temeinice instrucţiuni de ce să zică şi să nu zică înaintea judecătorilor. Arestarea ca din senin a d-lui Moldoveanu în urma mijlocirii vestitului Chiriţescu, actual prefect de Teleorman, e un semn că roşii pe toată linia erau gata de-a închide prin arest gura celor ce vor găsi adevărul.
Dar floarea activităţii acestor prefecţi roşii a fost se-nţelege în vremea alegerilor. Faţă cu neîncrederea generală a ţării că guvernul roşu ar fi în stare de-a rezolva spre mulţumirea generală o cestiune atît de spinoasă ca cea izraelită, prefecţii partidului Warszawsky-Mihălescu aveau misiunea specială de-a amăgi, de-a promite funcţiuni, de-a ameninţa, pentru a scoate cu de-a sila din urne cele două treimi a Camerilor de revizuire aşteptate cu atîta nerăbdare de Alianţa izraelită, de presa evreiască din străinătate şi de toată suflarea trădătoare din ţară.
Daca un Cortazzi totuşi n-a izbutit la Dorohoi cauza e numai estrema energie a alegătorilor, gata de a arunca pe fereastră atît pe ciracul partidului roşu, cît şi pe d. Brătianu însuşi.
În huiduituri şi în şuierături d. Brătianu a trebuit să ia tălpăşiţa din Dorohoi, din Bacău şi din alte oraşe ale Moldovei. Cine- şi aduce aminte de falsificarea listelor electorale, de trecerea unor postulanţi comuni în listele colegiului întîi şi al doilea, de schimbările în funcţiuni administrative şi judecătoreşti după avizul acestor prefecţi, de împlerea tutulor posturilor cu fraţi, cumnaţi, fii şi nepoţi a eventualilor prefecţi, pentru ca de acelaş soi să fie toată reţeaua infectă care acopere un judeţ întreg, acela lesne va conchide că o schimbare a administraţiei e strict necesară pentru a curăţi ţara de aspiratorii la coroana virtuţii, fie puşi în funcţie, fie ascunşi în tufişele drumurilor mari. Numai în centrele Iaşi şi Bucureşti se menaja întrucîtva opinia publică, numindu-se oameni din partid, dar asupra cărora nu erau pete cari să-ntunece reputaţia onestităţii private. Iar încolo tot unul şi unul, tot oameni cari se deosibeau de semenii lor prin vrun dar deosebit, fie adorarea zeului Bacchus, fie jocul de cărţi, fie luarea de mită, fie în fine scandale fără un nume ce s-ar putea rosti, ca cele comise de un prefect de Vaslui, de care se revoltase însuşi un ministru roşu, care în această materie poate suporta mult, precum era d. Stătescu.
Ce grozăvie cată să fie în toată ţara, ce atmosferă de corupţie şi de venalitate, ce reţea de fără-de-legi şi de silnicii cînd ne aducem aminte de cel care era adevăratul ministru de interne şi totodată asociatul în afaceri a cinstitului Warszaw’sky! De rechiziţiile fie pentru armata imperială, fie pentru cea română abia cutezăm a pomeni. Sub auspiciile acestei administraţii se dădeau bilete false, se constatau cînd prestaţiuni, cînd pierderi de sute de mii de franci, se schimbau boii rechizi[ţi]onaţi pe alţii bolnavi, cari piereau în drum, se sus-trăgeau productele destinate pentru armata noastră, care în timpul acesta murea de foame şi se hrănea cu coceni de porumb strînşi în cîmpiile acoperite cu zăpadă ale Bulgariei.
De trei ori să fi prădat tătarii ţara în lung şi-n lat, de trei ori să fi căzut ca nuorii locustele pe lanurile înflorite ale României,
totuşi n-ar fi produs pagubele pe care le aduc doi-trei ani de administraţie roşie.
Într-adevăr, dacă n-ar exista bietele tribunale cari de rău de bine tot sînt o ameninţare permanentă pentru aceşti oameni şi cari, cu toată starea precarie şi pururea primejduită a judecătorilor, tot îşi fac datoria cînd lucrurile prea se deoache, am asista la anarhia cea mai deplină de la un capăt pînă la altul al României.
E o datorie imperioasă pentru d. Cogălniceanu de-a curăţi atmosfera administraţiei judeţelor de mirosul de penitenciar răspîndit pretutindenea de partidul Warszawsky-Mihălescu. Pe calea acestor schimbări l-ar binecuvînta poporul întreg, l-ar sprijini presa şi opinia publică în genere. Administraţia a devenit o adevărată pată pentru ţara aceasta, o pepinieră de candidaţi de penitenciare, un loc de refugiu şi de impunitate pentru cei ce au părăsit temniţele sau pentru cei cari sînt în perspectivă de-a intra în ele de acuma-nainte. Ştim că trebuie un curaj estraordinar, cînd ai pe un Lecca sau pe un Stolojan alături, de-a mătura fără cruţare lepădăturile societăţii cu cari roşii pretind a administra, ştim că acest soi de oameni e-n stare a-ndrepta pistolul asupra pieptului unui ministru care ar încerca să-i înlăture, ştim asemenea că nu d.Brătianu, ci aceşti oameni sînt cei cari stăpînesc ţara, exercitînd o estremă tiranie asupra şefi-lor lor chiar; dar acest înalt curaj civic d. Cogălniceanu trebuie să-l aibă. Da, va avea în contră-i banda de esploatatori roşii, dar în tabăra sa ar fi ţara întreagă, sugrumată de adepţii lui Pazvantoglu.
Această satisfacere e datorită ţării întregi. Celelalte ramuri de administraţie publică, oricît de rău împînzite ar fi cu oamenii silei, au totuşi legi organice cari le fac contrabile. Dar în administraţia atîrnătoare de Ministeriul de Interne controlul lipseşte cu desăvîrşire.
În privirea administraţiei în senzul restrîns al cuvîntului România e dată în prada unei esploatări şi a unei silnicii nemaipomenite, pe care d. Cogălniceanu, ca om cu esperienţă politică, trebuie si<n>gur să le fi cunoscînd.
Ne vine greu de-a vorbi de această administraţie roşie, căci de ruşinea şi de cangrena ţării noastre sîntem siliţi a vorbi. Dorim din inimă ca d. Cogălniceanu să ne dea ocazie de a tăcea cel puţin despre ea; căci epoca în care am putea-o menţiona cu laudă ne pare încă foarte depărtată.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X