[„DE MAI MULT TIMP…”] – de Mihai Eminescu [28 iulie 1882]

De mai mult timp se vorbeşte că neînţelegeri ar fi subsistând între şefii de căpetenie ai partidului roşu, d-nii I. Brătianu şi C. A. Rosetti. Ce caracter or fi având însă neînţelegerile n-a putut spune nimeni într-un mod pozitiv. D. Brătianu, întorcându-se alaltăieri în capitală, a făcut o lungă vizită amicului său politic din Strada Doamnei, încât relaţiile dintre dioscurii politici nu par a avea caracterul atât de acut cum se înfăţişa imaginaţiei cuprinse de panică a partidului. Căci nu mai e nici o îndoială că o neînţelegere serioasă între aceşti doi oameni ar însemna dizolvarea partidului roşu, precum încetarea din viaţă a unuia dintre ei sau a amândurora ar coincide cu înlăturarea definitivă din viaţa publică a tuturor elementelor din care partidul demagogic se compune.

De la 1866 până azi se manifestă existenţa unei generaţii nouă, care-a învăţat incomparabil mai mult decât cea veche şi pentru care existenţa acelei adunături ignorante şi străine ce guvernează ţara e un adevărat scandal.

E aproape de neînţeles cum într-o ţară în care există în realitate şi cultură adevărată, deşi într-o măsură mult mai mică, unde există o sumă de capete de-o inteligenţă luminată şi solid disciplinate, tocmai acestea să fie aproape cu totul înlăturate din avanscena vieţii publice, pentru ca pe ea să se desfăşure comedia bizară a unui guvern şi a unui partid dominant ai cărui membri în genere abia ştiu scrie şi citi. E curios a vedea directori de bancă cari n-au decât abecedarul şi cari, prin ignoranţa lor în materie de finanţe, au prefăcut acest institut de-o înaltă însemnătate pentru creditul şi munca naţională într-un institut de joc de bursă şi de speculaţiune. E curios asemenea a vedea administrându-se domeniile, al căror capital fix reprezintă miliarde, de oameni cari n-au nici cunoştinţe agricole, nici altfel de cunoştinţe tecnice şi cari, după un tipic cenuşăresc cu totul netrebnic, dirijează în acelaşi mod primitiv de acum 250 de ani esploatarea unor averi imense. dacă acestea s-ar fi esploatat în mod raţional, demult ar fi servit de model ţării întregi, ar fi ridicat nivelul intelectual al cultivatorilor, s-ar fi regenerat şi îmbunătăţit rasa vitelor de muncă, s-ar fi ajuns la eliberarea claselor muncitoare de sub robia sistemului învechit şi greu de cultură.

E curios asemenea a vedea pe-un plagiator de-o rară şi demult dovedită ignoranţă administrând instrucţiunea şi biserica naţională. De aci se văzu bunăoară trimiţându-se un Pantazi Ghica, acea chintesenţă de crapulozitate şi de neştiinţă, să viziteze mănăstirile pentru a face dări de seamă asupra istoriei şi asupra valorii arhitectonice a monumentelor şi cu aceasta s-a început misiunile ştiinţifice şi literare, continuate de d-alde Fundescu, Macedonski, Pătărlăgeanu ş.a. Se pare deci că ministrul acesta al imoralităţii publice a însărcinat anume tot ce era mai ignorant şi mai pornograf în ţară cu cercetarea monumentelor bisericeşti, cu vizitarea congreselor literare şi institutelor şcolare.

E învederat că asemenea lucruri ar fi absolut cu neputinţă din momentul în care partidul roşu, sprijinul de căpetenie al neştiinţei şi imoralităţii, s-ar dizolva; precum e pe de altă parte învederat că această disoluţiune s-ar fi întâmplat demult dacă între capii acestui partid n-ar fi existat această lungă solidaritate, sau mai bine zis lungă complicitate.

Din momentul în care s’ auzise că această complicitate va înceta panica intrase între roşii, deşi fără cuvânt precum se vede. E mai probabil că pretinsele neînţelegeri nu sunt decât un mijloc pentru a abate atenţia publică de la turpitudinile partidului. Lucrurile au ajuns în adevăr atât de departe încât nimeni nu mai e ‘n stare a le tăgădui. Îmbogăţirea speculanţilor intereselor publice, decorarea trădătorilor, trimiterea în misiuni ştiinţifice a unor ignoranţi cunoscuţi ca atari de toată lumea, corupţia adâncă a administraţiei, specula pretutindeni, munca şi adevărul nicăieri, toate aceste nu le mai tăgăduieşte nici d. Dumitru Brătianu, nici fratele său, ministrul – prezident, nici chiar d. C. A. Rosetti. Unul zice că „nu mai sunt oameni oneşti în ţară” şi-şi trimite partizanii la puşcărie şi carantină, altul că n-a venit încă vremea de-a se despărţi de hoţi, al treilea ameninţă pe cei rebeli cu descoperirea trecutului lor. A intrat neînţelegerea între complici şi învinovăţirile curg reciproc. E cu toate astea probabil ca discordia pretinsă între cei doi capi să nu fie decât un pretext pentru a le aduce aminte celorlalţi că din momentul în care nu vor mai fi uniţi la rele precum au fost în trecut ei trebuie să cază.

Astfel, pentru a amăgi nemulţumirea ţării, se prefac capii că s-au revoltat în contra corupţiei ciracilor lor politici, doar – doar ar putea să întâmpine discreditul în care au căzut cu toţi împreună. Această pretinsă discordie ar mai avea însă şi efectul de a reintroduce vechea complicitate solidară care unea în vremea lui Mazar Paşa pe toţi membrii societăţii de esploatare.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.