De-o seamă de vreme „Românul” năvăleşte aprig asupra „Presei”, inculpînd-o că s-ar fi contrazicînd, că ar fi susţinut odată primirea Dobrogei, iar azi pledează contra ei. Lucrul stă astfel. „Presa” în realitate nu s-a rostit pînă astăzi nici pro nici contra, dar a ţinut seama de opiniile amînduror taberilor. În unul din ultimii ei numeri organul conservator a găsit de cuviinţă a da o deosebită atenţiune moţatei moţiuni a celor patruzeci şi şase din Cameră, spre a arăta, zice „Presa”, respectul nostru pentru orice opiniune care este rezultatul unei convicţiuni onorabile, iar pe de altă parte ca să supunem aprecierii publice modul de a vedea al unor barbaţi distinşi asupra unei aşa de grave cestiuni.
C-un cuvînt „Presa” nu s-a rostit încă, dar a comunicat publicului ei moţiunea, lucru ce-am făcut şi noi, dar între … varietăţi. Opiniunea celor patruzeci şi şase, departe de a fi rezultatul unei convingeri, e rezultatul fricei. Cei patruzeci şi şase, cu puţine escepţii, fac parte din acel partid de cumularzi din Moldova numit fracţiune, oameni foarte viteji cînd e vorba de-a da năvală la posturile şi la moşiile statului, foarte sfioşi însă faţă cu orice împrejurare care ne-ar sili la muncă serioasă şi la gîndire serioasă, iar în fruntea lor e iscălit d. Vernescu, adică un advocat bun, un om de ispravă şi un orator simpatic în dealtmintrelea, dar ale căruia calităţi ca om de stat sînt pînă acuma foarte problematice. După opinia noastră intimă d. Vernescu pare a fi singurul care a iscălit din convingere moţiunea.
„Românul”, căruia opinia celor patruzeci şi şase din orta motio belferorum îi era foarte neplăcută, în loc de-a se lega de ei de-a dreptul, se leagă de „Presa”, ca şi cînd „Presa” ar fi susţinut ca ale sale opiniile d-lor Holban, Pantazi Ghica, Anghel Rachierui, Misail, Fulger Şoarec ş.a.
Vom lua şi noi motivele acelei moţiuni precum sînt reproduse în „Presa” şi credem că răsfrîngerea lor ne va fi foarte uşoară.
Iată-le:
1) Ceea ce a făcut, ceea ce face importanţa noastră politică şi istorică în această parte a Europei orientale este că sîntem o naţiune de rasă latină omogenă, ce rupem formidabila unitate a rasei slave.
Mergînd a ne pune în contact, a ne amesteca cu rasa slavă din Bulgaria, pierdem această importanţă.
2) Serbia a protestat cînd armata română s-a îndreptat ca să ocupe Vidinul, formulînd pretenţiuni etnografice şi istorice asupra Vidinului. Nu mai este îndoială că guvernul Bulgariei va vedea cu un ochi foarte defavorabil ocupaţiunea Dobrogei de către români; nu mai este îndoială că se vor ivi certuri continue între dînsul şi guvernul român; Rusia, naturalmente, va interveni continuu ca să ne împace. Deci intervenţiunea unui stat mare în afacerile unui stat mic, va să zică pierderea libertăţei şi independinţei de acţiune a acestuia din urmă
3) Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui sa întreţinem acolo o armată considerabilă.
O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui pe fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român.
4) Pentru a face şederea în această ţară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi şi poate sutimi de milioane. Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decît veniturile ce ne va putea da.
5) Cînd, în fine, după 10 ani 15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea şi … dacă aceasta va conveni şi Rusiei … Dobrogea ne va fi luată cu mult mai mare înlesnire decît ni se ia astăzi Basarabia.
Ad 1 observăm că neluînd Dobrogea nu mai întrerupem formidabila unitate a rasei slave şi pierdem importanţa noastră politică şi istorică. Neluînd-o tocmai, lăsăm drum liber Rusiei în Peninsula Balcanică. Iar amestecul şi contactul cu rasa slavă e nedovedit, de vreme ce Dobrogea nu e locuită de bulgari, ci în cea mai mare parte de români, turci şi tătari.
Ad 2 observăm că pretenţiunile etnografice şi istorice asupra Vidinului formulate de serbi sînt naturale, dar nu sînt c-o iotă mai îndreptăţite decît cele ale României. În special Vidinul, înainte de a deveni turcesc, a fost cînd sîrbesc, cînd românesc, cînd unguresc. Întreg malul drept al Dunării, de la Vidin pînă în Marea Neagră, turcii l-au luat de la români şi nu de la bulgari, nici de la sîrbi. În bătălia de la Kossowo craiul Lazăr al Serbiei fusese pe deplin bătut (1389), pe cînd la 1390 Mircea cel Bătrîn e tot încă stăpînitor al malului drept al Dunării pînă în Marea Neagră, despot al Dobrogei şi Domn al Silistrei.
Ad 3 observăm că populaţiunile Dobrogei nu sînt sălbatece. Românii îndeosebi au mai multe mănăstiri în Dobrogea în carii tagma călugărească e în mare parte chiar din ţara noastră, au un mitropolit propriu (mitropolitul Proilaviei şi al Dristului), iar tătarii sînt în cea mai mare parte emigraţi din stepele Cubanului, adecă din Rusia, şi sînt agricultori, care chiar din epoca aşezării lor produceau însemnate cantităţi de grîu pentru export, ceea ce dovedeşte o regulată muncă agricolă, ce întrece cu mult trebuinţele zilnice. Cine lucrează însă pentru export şi devine producător şi consumator în economia întreagă a Europei nu poate fi numit sălbatec. Tot cu aceşti tătari o companie engleză a lucrat drumul de fier de la Cernavoda pînă la Kiustengé şi tot aceşti sălbateci au înfiinţat în cîţiva ani înfloritorul oraş Medgidie, care în mai puţin de 10 ani ajunsese la 20000 de locuitori şi 5000 de clădiri. Dd. Holban şi Şoarec sînt cel puţin de zece ori mai sălbateci decît aceşti tătari. În fine lui Mircea Vodă nu-i era ruşine de a se numi Domn al ţărilor tartarice, lui Carol Vodă asemenea nu-i va fi ruşine de a fi în parte şi princeps Thartarorum Dobrodicii.
Punctul patru nu dovedeşte decît sfiala de muncă a fracţiunii. Ţara este deja productivă, şi o administraţie compusă din oameni speciali, nu din cumularzi, postulanţi şi diurnaşi, o administraţie din oameni cu cunoştinţe economice şi tecnice nu va cheltui un ban peste ceea ce poate da provincia însăşi şi va ajunge totuşi la rezultatele cele mai bune. Roşii se înţelege că sînt incapabili de a introduce o asemenea administraţie, care să procedeze cu cumpăt şi să introducă pe rînd şi gradat reformele necesare, dar incapacitatea roşilor nu dovedeşte imposibilitatea lucrului.
Cît despre punctul 5 (că guvernul Bulgariei va găsi pretexte să ne ceară Dobrogea), el e copilăresc şi ridicol. Mai întîi quo jure ar face-o aceasta invidiabilul guvern al Bulgariei?
Bulgaria fino-tartarică a hanului Boris (Mihail) nu poseda Dobrogea, Asanizii au avut-o, dar Asanizii erau, precum se ştie foarte bine, români, iar după stingerea Asanizilor malul drept al Dunării au fost al Ţării Româneşti. Etnologiceşte e o ţară locuită de români, tătari şi turci. Cîteşitrele elementele însă sînt opuse slavilor şi formează la un loc tocmai bariera ce rumpe formidabila unitate etc.
Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei e incontestabil. Romană în vremea împăratului August şi loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecînd de la Asanizi la Ţara Românească, ea a rămas a Ţării Româneşti pînă ce ne-au fost luată de turci şi de nimeni altul. Dan II (1374- 1386), după Engel unul din cei mai buni generali ai vremii sale, începuse război cu Şişman, regele cel din urmă al Bulgariei, pentru marginele adevărate ale Ţării Româneşti de dincolo de Dunăre, un război căruia Mircea 1 [î]i pune capăt printr-un tratat de pace primit şi încheiat cu bună-credinţă. Mircea, bătut la Cossovo, ca aliat al gerbilor, de cătră Baiazid 1 Fulgerul, se supune osmanilor la 1391, păstrînd însă Silistra, Siştovul, Nicopole şi Vidinul. În plină pace şi fără nici un motiv, Baiazid ocupă la 1394 aceste locuri întărite, ceea ce-l face pe Mircea să ia parte la cruciada pornită de regele Ungariei, unde însă creştinii fură pe deplin bătuţi la 1396. La 1398 Baiazid trece Dunărea şi întră în Ţara Românească, dar, hărţuit întruna de oştirile româneşti, el se retrage cu ruşine peste Dunăre. După moartea în prinsoare a lui Baiazid, ajunge în Europa împărat turcesc Suleiman, pe care Mircea îl subminează sistematic şi-l răstoarnă cu trupele şi banii săi, puind în locu-i pe Musa, tot fiu al lui Baiazid, dar prieten personal şi frate de cruce al lui.
În tot timpul acesta Bulgaria proprie este numai un vilaiet turcesc, desfiinţată cu totul ca stat.
În fine, după ce Mohamed 1 învinge şi omoară pe Musa, Mircea se vede silit a se pleca definitiv (1414) înaintea acestui Mohamed, a acestui Noe care a mîntuit chivotul împărăţiei turceşti din potopul tătarilor şi din stîncele sfîşierilor dinlăuntru. De la 1414 încetează deci formal stăpînirea malului drept al Dunării, şi Mircea e redus iar numai la titlul de comite al Severinului, voievod al Valahiei şi duce de Făgăraş şi Amlaş 1.
Cu toate consideraţiile acestea sau mai bine zicînd tocmai în puterea lor nu înţelegem panglicăriile presei roşie.
Organul ministrului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o palmă măcar din pămîntul patriei. Aceste sînt lucruri sfinte, cari se pierd sau se cîştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Cumcă am ajuns de-a vedea trecut în protocoalele de la Berlin terminul umilitor de schimb e un fruct al domniei radicalilor care, nepuind nici un preţ (amanet, chezăşie, zapis) pe sîngele vărsat al românilor, era neapărat ca uşurinţa lor să aibă drept urmare dispreţul din partea Congresului. Clara pacta, boni amici. C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în luptă nu mai era vorba de schimb, compensaţie etc., şi Basarabia ar fi rămas a noastră împreună cu Dobrogea.
Dar asupra tuturor acestora vom reveni.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
Pingback: Eminescu să se judece – TLGraf