[„DIN ACTELE PUBLICATE”] – de Mihai Eminescu [7 februarie 1882]

Din actele publicate în numărul de ieri cititorul a putut constata că delegaţii comitetului central de iniţiativă din Iaşi şi ai comitetelor din districtele de peste Milcov, rugându-se, după însărcinarea comitenţilor (în număr de 600) de a li se acorda o audienţă la Maiestatea Sa Regele, pentru a solicita înalta Sa protecţiune în favorul intereselor agricole şi economice din Moldova, această audienţă li s-a refuzat.

D. Mareşal al Curţii, luând ordinele M[aiestăţii ] Sale, a fost însărcinat de a pune în vederea delegaţiunii nu o lege, nu un text constituţional, nu un drept care se poate opune unui drept, ci regulele stabilite de ceremonialul şi uzurile Curţii.

Acel preţios ceremonial şi acele preţioase uzuri, despre care nu putem tăgădui că ar constitui o piedică pentru a se apropia de persoana privată a regelui, nu ştiam că se pot invoca şi atunci când ţara vrea să-şi espuie păsurile ei înaintea autorităţii publice a Coroanei.

D. mareşal al Curţii a fost dar însărcinat a comunica că preţiosul regulament al ceremonialului, la puţin cunoscuta sa pagina 75, stabileşte următoarele reguli:

Audienţe in corpore în mod oficial nu se pot acorda de MM. LL. la deputaţiuni, delegaţiuni, comitete etc. decât când aceste fac parte din corpuri şi autorităţi constituite ale statului şi au un mandat regulat, îndeplinit în virtutea unei legi. Cererea şi obiectul audienţei trebuie încunoştiinţat mai întâi în acest caz ministerului respectiv sau autorităţii superioare de cari resortă acele delegaţiuni, deputaţiuni etc. În ceea ce priveşte audienţele particulare, d. mareşal face cunoscut că M[aiestatea ] Sa binevoieşte a le acorda individual la oricine se adresează cu cerere.

Audienţe particulare!

Înţelegem să se ceară acestea din partea provincialului curios de-a conversa lucruri indiferente cu persoana regelui, curiozitate pe care nu oricine o poate preţui după valoarea ce i-ar da-o curtezanii şi camarila sau eroii de la 11 fevruarie şi prezidenţii republicei ploieştene, cari se răsfaţă azi pe sofalele statului ce împodobesc palatul. Dar nu, audienţe particulare, nu satisfacerea vanităţii sau curiozităţii de-a sta faţă în faţă cu M[aiestatea ] Sa i-a făcut pe proprietarii din Moldova să solicite audienţa, ci nevoile lor, păsurile ţării, cărora pururea Domnii vechi ţineau, urechea deschisă [la] primejdia ce ameninţă moşia şi munca lor, [la] turburarea vârâtă oficial în raporturile de bună credinţă ce le au cu muncitorii. Nu în particular au a şopti ceva, ca îmbunătorii fanarioţi, aceste urechelniţe care se furişează în auzul şi farmecă mintea Domnilor, ci pe faţă şi verde erau să vorbească şi să arate M[aiestăţii ] Sale că „ sub pretextul de reformă a legii tocmelelor, un consiliar al M[aiestăţii ] Sale au răspândit circulări cari au înlăturat legi în vigoare şi au provocat patimi rele între muncitori în contra agricultorilor mari”

Nu dar cu persoana privată a regelui şi nu în particular veniseră proprietarii din Moldova ca să se puie la vorbă, ci autorităţii Coroanei se adresau şi aveau dreptul de-a o face, conform art. 28 al Constituţiei, care zice:

Fiecare are dreptul de a se adresa la autorităţile publice prin petiţiuni subscrise de cătră una sau mai multe persoane, neputând însă petiţiona decât în numele subscriitorilor.

Nu cumva alineea a doua a acestui articol:

Numai autorităţile constituite au dreptul de-a adresa petiţiuni în nume colectiv. este originea preţioaselor dispoziţiuni din preţiosul regulament al ceremonialului?

Dar care-i acel nume colectiv? Sau nu ştie onor. d. Brătianu, inspiratorul acestei cabale, ce este un nume colectiv? Nisip, grâu, apă, aur, popor, naţiune sunt nume colective. Copiştii ignoranţi ai articolelor noastre constituţionale nici habar n-au ce însemnează, lexical, nume colectiv, întrebuinţat în texte franceze de lege. Pe când Anglia, în petiţii date de unul sau de mulţi, semnăturile individuale erau riguros cerute, Adunarea franceză legislativă de sub Revoluţie, Conventul, primeau petiţii iscălite cu numele unei comune sau a unui departament întreg, ba într-o zi Adunarea franceză a angajat o discuţie lungă asupra unei petiţii iscălite Le Peuple. Pentru ca nu un anonim să se substituie unei colectivităţi abstracte de oameni şi s-o iscălească se cere ca, oricât de generală ar fi necesitatea invocată, ea să poarte semnături individuale, pe când se ‘nţelege că o autoritate constituită cu titulari cunoscuţi nu are nevoie de semnături. Acesta este singurul înţeles pe care constituţia [î]l dă numelui colectiv. Obligaţia semnăturilor individuale existând în Anglia, toate reformele s-au făcut acolo printr-o furtună de petiţii. 20 000 de petiţii au cerut abolirea sclavajului, tot prin ele s-a făcut reforma Parlamentului, emanciparea catolicilor, abrogarea legii asupra cerealelor şi a.m.d.

Aşadar: „fiecare are dreptul de-a se adresa la autorităţi prin petiţiuni subscrise de una sau mai multe persoane” şi, acest drept corespunzând cu o datorie, autoritatea e datoare de-a primi petiţiunea, autoritatea înaltă a Coroanei ca şi oricare alta.

Fiecare are dreptul?

Nu, ne ‘nşelăm. Delegaţiunea izraeliţilor are acest drept şi i se şi recunoaşte. D-nii Rosenthal, Israel Iancu Schonfeld, Dr. Blumenfeld, Alpern, Şapira, Kohn, Wahrmann, Herşcu Schechter, Strul Avram Ringelescu, aceşti d-ni pot prezenta regelui petiţiuni în numele unei colectivităţi fără ca regulamentul preţios al ceremonialului să fie atins. Mai mult, d-nii de mai sus au dreptul de-a se pretinde persecutaţi în România, de-a cere abrogarea legilor existente şi libertatea de-a vinde rachiu, de-a lăţi şi exploata viţiul beţiei în poporul românesc. Pentru nobilul Pherekydes, ambasadorul de la Mazar Paşa pe de-o parte, şi pentru Herşcu şi ştrul Avram pe de alta, pentru crema, cum am zice, a neamului istoric al românilor M[aiestatea] Sa Regele e acasă.

Dar în cazul de faţă nu se prezentaseră viitorii stăpânitori ai expresiei geografice ai României. Nu. Erau numai nişte proprietari din Moldova, un Rosnoveanu, un Pogor, un Cogălniceanu, un Ciupercescu, un Catargiu, un Corjescu, un Morţun, deci nu se pot primi in corpore.

Se înţelege că acest refuz de a primi delegaţiunea i se datoreşte d-lui ministru prezident I. Brătianu, care, prin şeful poliţiei, au cerut regelui de a n-o primi.

Speciosul regulament al ceremonialului, pag. 75, cată să fie de-o origine foarte recentă şi confecţionat ad-hoc. El nu se aplică nici la foşti colegi ai d-lui Brătianu, cari, trecuţi prin călugăria cuvioasă a Văcăreştilor, cer dispensă de termen, nici la iluştrii copii ai ortalei, cari, aplicând prea cu multă relighie principiile partidului roşu, încap după zăbrele, nici la evreii cari au maltratat preuteasa cu ocazia înmormântării rabinului Şor. Ori de câte ori oameni de-o probată malonestitate din partidul roşu sau evrei, vinovaţi de acte de escrocherie şi de brutalitate, vor cerea să pătrunză la picioarele tronului, precum şi colectivul mazarist Pherekydes, porţile palatului le sunt deschise şi acolo găsesc nu numai o ureche binevoitoare, ci chiar îmblânzirea asprimilor legii în favorul lor.

Dar nişte proprietari ai pământului Moldovei cari cer numai respectul legilor, numai buna credinţă, numai adevăr? Aceştia nu merită nici o băgare de seamă. Ţara aceasta pare a fi a străinilor şi străini nu mai sunt în ea decât românii înşişi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro