[„DINTRE DEOSEBITELE SOLUŢIUNI”] – de Mihai Eminescu [27 aprilie 1882]

Dintre deosebitele soluţiuni posibile, după d. Dimitrie Sturza, în cestiunea Dunării, aceea care pare a răsări mai mult din spiritul Tratatului de la Berlin, fiind conformă cu interesul european al libertăţii de navigaţiune pe Dunăre, este: „Întinderea autorităţii Comisiunii Europene de la Marea Neagră până la Porţile de Fier, cu condiţia ca fiecare stat să aplice deciziunile comisiunii pe teritoriul ei, sub priveghere europeană”.

Astfel execuţiunea reglementelor de navigaţie ar fi pe seama fiecărui dintre state, conform dreptului lor de suveranitate, iar comisiunea din Galaţi ar fi instanţa de apel în contra iregularităţilor sau abuzurilor de cari fiecare dintre state s-ar putea face vinovat.

Întinderea autorităţii comisiunii până la Porţile de Fier acoperă interesele tuturor puterilor laolaltă şi a fiecăreia în parte. Nu vedem aci umbră de nedreptăţire pentru nici una din ele şi nici suveranitatea statelor ţărmurene nu se atinge. Fiecare stăpân pe apele şi ţărmurii săi: nu un funcţionar român inspectând ţărmurii bulgari ori viceversa; iar stăpânirea aceasta având drept margine interesul comun al Europei, interesul navigaţiunii libere şi neîmpiedecate.

Dincolo de această margine nu vedem nici un cuvânt pentru a acorda uneia din puteri o poziţie privilegiată; nu vedem motive de-a pune Dunărea în mâna ţărmurenilor numai, prezidaţi în perpetuitate de-un neţărmurean care-i mai puternic decât ei toţi împreună. Avându-i pe toţi în mână, putând instiga pe unul în contra celuilalt, i-ar putea lesne dezbina pentru a-i stăpâni.

Chiar dacă Europa întreagă ar găsi propunerea Barrere admisibilă, totuşi rămâne întrebarea până unde Europa are dreptul de-a mărgini suveranitatea unui stat independent şi din ce precedente poate deduce îndreptăţirea de-a crea uneia dintre puteri o poziţie precumpănitoare.

Propunerea Barrčre, accentuată din partea Franţei prin titlul de ministru ce i s-a conferit delegatului ei şi prin termenul de zece zile, păcătuieşte în prima linie prin a nu reprezenta un punct de vedere colectiv european, ci unul singular austriac. Ne permitem a ne îndoi dacă Franţa ori altă putere e competentă a reprezenta interese austriace pe Dunărea română. Raporturile noastre cu Viena sunt, credem, încă îndestul de deschise ca să putem trata noi înşine, în numele nostru, pentru concesiile ce ar fi a se face statului vecin, dacă am fi dispuşi a le face, şi e greu de înţeles cum interesele austriace ne-ar putea deveni mai plăcute recomandate prin mijlocirea Franţei decum nu ne sunt recomandate de cătră cel interesat. Aci se naşte următoarea dilemă: sau Franţa vine în numele Europei, dar interesul Europei e întinderea autorităţii comisiei sale de la Galaţi până la Porţile de Fier, încât propunerea Barrere e contrarie acestui interes; sau vine în numele Austriei, şi atunci s-ar putea recuza mijlocitorul, de vreme ce cu Austria ne-am înţeles mai de mult, adecă ne-am înţeles a nu îngădui nimic ca privilegiu unilateral, rugând-o să binevoiască a rămânea în sfera de drepturi de cari se bucură toate celelalte puteri mari ale Europei, dreptul liberei navigaţiuni.

Toate foile austriace – până şi „Bucarester Tagblatt” – citează ca motiv principal în favorul propunerii Barrere că Austria are mari interese pe Dunărea de Jos!

Le-o fi având, n-o tăgăduim, dar nicicând un interes nu e un titlu de drept. dacă s-ar admite teoria că un interes e totodată un drept am putea susţine că noi românii avem cele mai mari interese în Ardeal. O jumătate a poporului românesc e ţinută în condiţii de inferioritate naţională de către maghiari; la Gherla s-a numit un agent guvernamental episcop; guvernul face cele mai nepomenite presiuni pentru a introduce un idiom finotartaric în şcoalele primare şi secundare, precum şi în biserici; se ameninţă zilnic cu stingerea intelectuală şi etnică milioane de români în ţara lor proprie şi strămoşească, în judeţele lor, româneşti ab antiquo; se introduce limba maghiară până şi în ţinutul Făgăraşului, până mai ieri al Ţării Româneşti. Ei şi? Din aceste interese naţionale ale noastre rezultă un drept pentru noi de-a ne amesteca în lucruri ce se petrec pe teritoriu austriac? Nici unul. Privim cu durere dincolo de munţi; principiul chiar al existenţei noastre e zilnic batjocorit şi călcat în picioare de-o rasă străină, fără instincte de dreptate şi fără sentiment de stat, şi cu toate acestea nu numai că nu putem reclama un drept de amestec pe teritoriu austriac, dar chiar drepturile noastre vechi ce le aveam în Ardeal au căzut [în] desuetudine şi nu le mai putem exercita. În adevăr, aveam dreptul de-a sfinţi în Bucureşti pe mitropolitul arhidiecezei Ardealului şi a-l delega pe el ca să sfinţească episcopii sufragani îţi erau de trebuinţă. Aceasta pretutindenea sub coroana Sf. Ştefan, unde trăiau români. Oare dac – am îndrăzni să. facem una ca aceasta, conform şi intereselor şi dreptului nostru, constatat prin zeci de acte publice, cine ne-ar îngădui? Domnii Ţării Româneşti au dreptul suveran, nedesfiinţat niciodată, de-a confirma alegerea magistraţilor publici în ţinutul Făgăraşului. Daca, conform interesului, am pretinde să executăm acest drept, ne-ar îngădui cineva?

Daca dar nici interese, nici drepturi căzute în desuetudine nu justifică nici o pretenţie a noastră pentru modificarea stării de lucruri dincolo de munţi – ce rezultă din marile interese ce Austria le are pe Dunărea de Jos?

Nimic; nimic până atunci până când dreptul e un titlu cu care se rezistă puterii; nimic pe cât timp un stat oricât de mic se razimă pe drepturile ce decurg din suveranitatea sa.

Se pot în adevăr cere sacrificii României; dar sacrificii făcute colectivităţii puterilor europene, nu uneia din ele. Numai colectivitatea lor prezintă României oarecari siguranţe de neutralitate şi de neatârnare; preponderanţa cât de neînsemnată a uneia din ele înseamnă începutul atârnării şi a robiei. Şi am înţelege încă un raport de dependenţă de un stat binevoitor, care ar respecta individualitatea noastră etnică. Dar să atârnăm de cine? De Austro-Ungaria, în care maghiarii pot zilnic călca în picioare o jumătate a poporului românesc!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro