[„E FOARTE PROBABIL…”] – de Mihai Eminescu [19 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

E foarte probabil axiomul stabilit de-o seamă de antropologi că activitatea omenească, de orice natură ar fi, creşte şi scade în patrat. După ce onorabilul d. Stătescu a urcat glasul său gingaş la patrat prin discursul tronului, astăzi [î]şi scoate rădăcina patrată a înrăutăţirii sale primitive şi devine un foarte umilit om de stat faţă cu puternica vecină Austro-Ungaria. E drept că ilustrul nostru ministru n-a făcut această voltă deodată. A trimis la Viena, rânduri rânduri, o serie de formulare de scuză, una umilită, alta şi mai umilită, a treia de tot umilită, a patra în sfârşit umilissimă, până ce cabinetul din Viena a găsit că onor. Stătescu a atins marginea estremă a servilismului posibil şi s-a declarat mulţumit. Căţeluşul blond al d-lui Brătianu a trebuit să-şi facă toate datoriile de căţeluş: să aporteze, să facă sluj şi să se închine până la pământ ! Acum toate sunt bune şi frumoase.

Istoria asta e atât de neplăcută şi atât de greu de înghiţit din partea onorabililor patrioţi de profesie încât

„Românul” caută să distragă publicului prin articole polemice contra „Timpului”. „S-a îngroşat treaba de tot. Hai şi ne-om lega iar de « Timpul », doar nu s-o băga de seamă ce ruşine am păţit”, [î]şi zic onorabilii şi atunci ne pomenim cu cîte patru cinci coloane polemice, în care ni se zice ba că-l ameninţăm pe rege cu soarta lui Ludovic XVI, ba că d. Carp a declarat că, în cestiunea Dunării, dă tot Austriei, nu numai ceea ce ea cere, şi că ,noi l-am susţinut şi că în fine, din austro maghiari ce ne deprinsesem a fi, am făcut o voltă la sfârşit şi am batjocorit pe „Pesther Lloyd”. De ce?

„Pentru că din momentul în care guvernul austro unguresc refuză concursul patrioţilor de la «Timpul » ungurii latră ca câinii „.

Să ne-nţelegem. Foile ungureşti latră totdeauna, dacă vor da concursul lor patrioţilor de la „Timpul” sau dacă nu-l vor da.

Odată acest punct francamente stabilit, ce mai pofteşte „Românul”?

Daca nu am zis acelaş lucru despre ziarele oficioase din Viena e pentru că nu meritau să zicem una ca aceasta despre ele. „Fremdenblatt” îndeosebi s-a exprimat întotdauna c-o moderaţiune de termeni demnă de recunoştinţă şi, departe de a voi să înăsprească conflictul, a căutat din capul locului să-l îmblânzească. Şi „Fremdemblatt „ e oficios. De aceea am reprodus articolele acestui ziar fără umbră de polemică, căci important şi meritoriu în acele articole era să ştim ce voieşte monarhia vecină şi, încă o dată, monarhia, nu d-nii unguri de cari nu ne preocupăm decât în treacăt, pentru că nu merită să se preocupe cineva de ei în mod serios.

Aşadar în ce consistă volta noastră? Că am respins necuviinţele unui ziar unguresc care se distinge prin mojicia lui faţă cu ţara, faţă cu naţionalitatea, faţă cu regele nostru chiar?

„Românul” însă se poartă în adevăr aşa ca şi când un guvern conservator ar fi cerut scuze Austro-Ungariei. Dumnealor uită că nu li-i întâia: că a mai păţit-o şi răposatul Golescu în alte împrejurări şi că tocmai guvernul conservator, rău bun cum era, a prezervat ţara şi de umiliri, dar şi de bravade zădarnice.

Când am citit discursul tronului ne-am zis că d. Brătianu trebuie să fi ştiind ce face. Am crezut, şi ne-am amăgit în credinţa noastră, că în cestiunea Dunării d-sa se bucură de un sprijin atât de viguros din partea celor mai influente puteri europene încât poate îndrăzni să-şi ridice glasul atât de sus. De-acolo atitudinea noastră, nimic mai puţin decât ostilă, până ‘n momentul în care s-a declarat conflictul. Din acel moment am sfătuit pe Cameră că îmblânzească tonul, nu pentru c-am fi crezut să situaţia e periculoasă, căci ne convinsesem că nu e, dar fiindcă era în orice caz foarte neplăcut ca, pentr-o simplă cestiune de formă, să se ‘ntrerupă relaţiile cu o putere de prima ordine. Şi tot aceasta atitudine am păstrat-o pân – acuma. La ce grad de umilinţă va ajunge d. ştătescu nu puteam prevedea şi dacă azi scriem în contra sa nu o facem pentru că a reparat greşala făcută, ci pentru că a reparat-o într-un mod atât de ruşinos.

Ce imputări găseşte „Românul” să ne facă? Aceleaşi pe cari le făcea canalul său de scurgere acum două – trei zile şi la cari nu răspundem niciodată. C-am fost amici ai Austro-Ungariei şi am devenit adversari de când vedem că nu ne sprijină? Nu ştie ce vorbeşte „Românul”, precum nu ştie ce vorbeşte nici canalul său de scurgere. dacă ungurii îngrijesc a ni se face antipatici prin tonul lor obraznic, prin maltratarea zilnică a consângenilor noştri din Ardeal şi prin alte calităţi cu cari i-a sluţit Dumnezeu, adversari sau amici ai monarhiei ca atare, ca espresie unitară, nici am fost vreodată, nici vom fi. Sau, vorbind mai exact, căci aci nu e vorba de sentimente, vom fi amici ai puterii vecine pe câtă vreme va căuta să puie în armonie interesele sale, cu acele ale ţării noastre, şi adversari, când va atinge aceste interese. Despre antipatii sau simpatii preconcepute nu poate [fi] nici vorba aci. Direcţiunea generală a afacerilor monarhiei nu este nici ungurească, ca să ne displacă, nici românească, ca să ne placă; nu este nici una nici alta; este o direcţiune care reprezintă interesele monarhiei în întregul ei, fără distingere de german, ungur sau ceh, şi despre aceste interese e cestiunea dacă sunt sau nu armonizabile cu ale noastre. Ce simpatii, ce antipatii se ‘ncap aci, în cestiuni de daraveri materiale, de negoţ, de import şi esport? Nici una. Pozitiv simpatică ar deveni monarhia numai atunci când şi românul de acolo ar fi în patria lui tot atât de ne]mpiedecat în dezvoltare precum e ungurul sau polonul; când monarhia l-ar considera şi l-ar pune pe-un picior egal cu celelalte naţionalităţi. Atunci în adevăr n-am avea cumpăna lui Shylock în mână nici în privirea intereselor, căci atunci românii monarhiei ar ocupa o zonă de producţiune şi consumaţiune înlăuntrul sferei noastre economice şi desigur nu ne-am întrista daca, prin schimb reciproc între muncă românească de-o parte şi de alta, ei ar înainta material şi intelectual în linie paralelă cu noi.

Dar aceasta e o perspectivă depărtată şi de-aceea ţinem cumpăna lui Shylock. Trebuie ca mai întâi ungurii să se uzeze definitiv, precum se uzează, să devie şi mai incapabili de-a guverna decum sunt, să devie c-un cuvânt imposibili, ca turcii. Atunci va fi sunat ora acelei identităţi a intereselor despre care vorbeşte nobilul conte Andrassy, dar a căror congruentă, în momentul de faţă, nu e tocmai deplină.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.