[„E ÎNVEDERAT CĂ REFORMA ELECTORALĂ…”] – de Mihai Eminescu [23 aprilie 1883]

E învederat că reforma electorală, în favorul căreia s-a declarat în sfârşit şi d. Ioan Brătianu, nu tinde la alta decât a pune sufrajul întreg în mâna armatei sale de funcţionari şi de a face ca suflet de om în ţara asta să nu mai poate trăi decât graţie acestei hidre improductive cu zeci de mii de capete care se numeşte mecanism guvernamental.

D.C.A. Rosetti însuşi se plângea mai deunăzi că aşteptăm totul de la guvern, nimic de la iniţiativa proprie.

Guvernul, zicea acum câteva luni „Românul”, devine un fel de maşină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale naţiunii şi nu lasă loc la nici o dezvoltare individuală, la nici o iniţiativă liberă. Este natural ca într-o asemenea stare de lucruri să se vorbească în orice moment şi la orice ocaziune de vizirat. Nici nu poate un şef de guvernământ să fie altfel decât atotputinte. Chiar fără voia sa, el este silit să aibă înrâuriri pretutindenea, căci toate instituţiunile, de orice natură, depind de dânsul.

Dar ce însemnează desfiinţarea colegiului I decât a pune la dispoziţia guvernului până şi acea mână de oameni cari n- au nevoie să ceară nimic de la el, de vreme ce cultura şi averea lor [î]i face neatârnaţi?

Numărul funcţionarilor a crescut din nefericire sub guvernul liberal în progresiune geometrică.

Numai atomizarea comunelor rurale a făcut că, unde odinioară era un primar, sunt azi patru, unde era un scriitor sunt opt.

Răscumpărarea drumurilor de fier şi luarea Regiei din partea statului a ‘nmulţit cu zecile de mii – după mărturisirea d-lui Brătianu însuşi – funcţiunile dependente direct de la stat.

S-au luat de la străini şi s-au dat la români, zice d. Brătianu. Aşa este, nimeni n-o contestă.

Dar oare asta să fie cestiunea principală?

Lăsând la o parte drumurile de fier, cari, dacă azi lucrează cu pagubă, se speră că odinioară cel puţin vor lucra cu câştig, restul de funcţionari de la Regie şi de la alte resorturi sunt oameni a căror activitate – oricât de onorabilă ar fi – este improductivă. Putea-va cineva să numească „producţiune” Regia de ex., a cărei unică activitate consistă în a înzeci preţul tutunului de la mâna producătorului pân-la mâna consumatorului? Ei bine, iată mii de oameni cărora Dumnezeu le-a dat musculatură pentru ca, mişcând-o să producă muncă mecanică, cărora le-a dat creier, pentru ca, mişcându-l, să producă muncă intelectuală şi cari n-au altă treabă pe pământ decât ca, printr-o organizaţie foarte complicată şi cu o sumă de resorturi, să scumpească în mod artificial tutunul.

Daca această sumă de oameni luaţi unul câte unul ar face toţi astronomie bunăoară, ştiinţă care şi ea, în puritatea ei, e improductivă, totuşi ţara aceasta ar fi cu mult mai folosită. Echivalentul de muncă fizică care întreţine suma aceasta de oameni s-ar traduce în ei într-un echivalent de muncă intelectuală, fără folos imediat, dar desigur mai preţioasă şi mai esenţială decât… scumpirea tutunului.

Şi dacă întrebăm cine ţine în spinare această sumă de oameni care nu ne face nici măcar bucuria de-a contribui prin lucrarea ei intelectuală la ridicarea nivelului de cultură a poporului nostru, vom trebui să răspundem neapărat: Cine alt decât producătorul mare şi cel mic, ţăranul mare şi cel mic, asupra cărora se răsfrâng în linia din urmă toate greutăţile sociale.

Şi apoi se mai miră cineva că amândouă clasele de producători, proprietarul mare şi ţăranul, dau îndărăt, că li se substituie străinii, cari îşi fixează în imobile averile făcute prin cămătărie, că ţara întreagă ameninţă a se împărţi în două mari grupuri de oameni: funcţionari români şi proprietari străini?

Cum să poată fi altfel când statul însuşi este acela care tinde a detrage pe român de la orice muncă serioasă şi productivă, când pentru fiece absolvent a patru clase primare există directorate de bancă şi sinecure publice bine plătite, când guvernul este acela care favorizează coruperea oamenilor prin crearea de posturi bugetare din ce în ce mai numeroase?

Pe lângă armata permanentă, care, din cauza relei noastre situaţii internaţionale, cată să fie mare în raport cu puterea noastră economică şi consumă 40% a bugetului ordinar, cheltuiţi în mod improductiv, d. Brătianu tinde parecă a preface şi restul ţării într-o armată de funcţionari salariaţi şi votatori în care să se ‘nregimenteze toată suflarea omenească.

Cine ştie ce curat maşinală e activitatea imensei majorităţi a celor ce zgârie hârtie şi cine ţine seamă de faptul că orice lucrară maşinală şi improductivă tâmpeşte pe oameni nu se va mira de aerul de secături pe care-l are aproape toată generaţia noastră guvernantă. Mintea unor asemenea nenorociţi degenerează precum ar degenera musculatura unui om care ar şedea toată viaţa în pat. Moleşirea instrumentului intelectual, lenea de-a gândi proprie tuturor biurocraţiilor şi, ca rezultat final, incapacitatea de-a munci în mod productiv, iată rolul atotputerniciei statului precum o visează d-nii roşii.

Şi nu e de ajuns puterea monopolizatoare care o are deja statul până azi; d. Brătianu mai tinde a absorbi şi a majoriza pe de-a pururea şi puţinele elemente independente din colegiul I, cari, de rău de bine, ne-au dat pân – acuma pe oamenii serioşi şi c-o erudiţie mai solidă şi a căror dezinteresare e garantată pân-la un grad oarecare prin neatârnarea lor economică.

Daca privim cum soarele, mişcând uriaşul său corp arzător, trimite enorme cantităţi de căldură şi lumină universului, cum acea căldură absorbită de aer se preface în vânturi, absorbită de suprafaţa mării se preface în nouri şi ploaie, absorbită de uscat se preface în păduri şi câmpii înfloritoare, în viaţă şi mişcare, vom vedea că esenţa proprie a universului văzut e mişcarea, e munca.

De aceea, tot ce se mişcă şi munceşte se dezvoltă, tot ce nu munceşte degenerează.

Statul român numai, ca o escepţie de la regula universală, pare a fi acea curioasă instituţie care vrea să monopolizeze totul şi să ia oamenilor orice motiv de mişcare şi de muncă, dând fiecărui absolvent a patru clase primare câte-o ţâţă a bugetului ca răsplată pentru perpetua înşirare de slove negre pe hârtie albă.

Pentru a realiza pe deplin acest ideal vrea revizuirea Constituţiei şi legii electorale, iar, pentru a face presiune asupra alegătorilor, ministrul prezident se coboară însuşi la rolul de agitator, de unde ne fericeşte cu cele mai curioase teorii asupra istoriei române sau a dreptului român vechi, pe cari le cunoaşte atât de bine ca şi pe-ale Chinei.

La Ateneu, înconjurat de sute de lefegii cari nădăjduiesc întru d-sa, nu s-a sfiit a calomnia pe adversarii săi politici. Despre Lahovăreşti a zis de ex. că n-au tradiţii în ţară, că nu cunosc ţara nefiind de la descălecare. Ca şi când Brătienii ar fi din zilele lui Radu Negru! Măsura simţului istoric şi a tradiţiilor d-lui Brătianu este prefacerea mormântului lui Mircea I în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Cu asemenea antecedente d. Brătianu este desigur cel din urmă care – ar avea dreptul de-a vorbi de tradiţii.

Iar, pentru a dovedi că se razimă pe elemente independente, d-sa citează trista figură a prinţului Dimitrie Ghica:

„Esprim în faţa lumii, înaintea d-voastră, omagiele mele principelui Dimitrie Ghica, care la toate ocaziunile cele mari a uitat de unde vine, care e clasa din care iese, cari – i sunt amicii de inimă, şi a dat totdeuna concursul său acolo unde-a văzut că un interes mare naţional e în joc şi poate fi în pericol”.

La această laudă adusă celui ce cumulează lefuri de 35 000 pe an vom cita ca răspuns câteva pasaje din „Românul” d- lui I.C. Brătianu pentru a ilustra proverbul latin: Tempora mutantur et nos mutamur in illis.

Guvernul Golescu – brătianu a angajat afacerea (Stroussberg).

Guvernul Dumitru Ghica – boerescu a efectuat-o, a subscris contractul, a dat afacerea…

Ei sunt cei cari au compromis afacerea şi, pe lângă dânsa, încă şi ceea ce cu nici un preţ nu trebuiau să compromiţă, precum au făcut cu faimoasele două chei cari trebuiau să ţie închisă lada cu averea ţării prin Jacques, prin Brandt, prin renumitul Ambron, prin trăznitoarele epistole puse în dosar, prin manoperele d-lui Boerescu şi prin faimoasele raporturi duble, unul public ş’ altul secret, al. d-lui Văcărescu…

Ce se cuvine d-lor miniştri Dumitru Ghica, Boerescu ş.c.l. sub adiministrarea cărora s-au făcut mişeliile în traseuri, în proiecte, în planuri, în construcţiune şi în toate celelalte uriaşe şi ruşinoase hoţii atât de bine cunoscute şi dureros plătite de ţară? („Românul”, 24 şi 25 aprilie 1875).

…D. Boerescu, ministru, deputat şi membru al mai multor societăţi financiare şi comerciale; d. Dumitru Ghica, deputat, preşedinte al Camerei şi-n acelaşi timp preşedinte al consiliului de administrare la Societatea Bleichroder?

Ce fel? D. Dumitru Ghica, preşedinte al Camerei şi-n acelaşi timp preşedinte al Societăţii Bleichroder, care ne-a ‘nşelat şi ne stoarce mereu la milioane, şi d. Boerescu găseşte că aceasta este cu totul corect? („Românul”, 8 iuniu 1875).

Judecat după şirurile de mai sus ale „Românului” prinţul Dumitru Ghica îşi dă concursul acolo unde… se fac mişelii, uriaşe şi ruşinoase hoţii, el prezidă Societatea Bleichroder, care ne-a ‘nşelat, cu – un cuvânt el e oriunde… „un interes mare naţional e în joc şi poate fi în pericol”.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *