[„FOI DIN GERMANIA…”] – de Mihai Eminescu [23 decembrie 1882]

Foi din Germania şi din Franţa înregistrează cu multă seriozitate, ca un semn al gravei situaţii politice din România, ştirea că prezidentul Senatului nostru şi-ar fi dat demisia.

Bietele foi!

În adevăr, lucru miraculos, prinţul Dimitrie Ghica îşi dăduse demisia, fără să fie cea mai mică perspectivă de cădere a cabinetului Brătianu, încât lumea, deprinsă a judeca în analogie, credea aproape că d. Brătianu trebuia să fi păţit ceva pe neaşteptate, trebuia să fi căzut în dizgraţie pentru ca prinţul să se grăbească a-l părăsi ca pe o corabie ce arde. De astă dată ne-am înşelat însă. Prinţul este numai… susceptibil. Susceptibilitatea-l făcuse să se retragă – bat-o norocul!

D. Ion Brătianu a declarat însă că nişte fapte cărora nu le dăduse nici o însemnătate împinsese pe prezidentul Senatului la acest pas, dar, în urma esplicaţiunilor ce a dat, l-a convins că n-a fost cea mai mică intenţie a guvernului de a-l atinge. În orice moment a păstrat toată stima şi consideraţiunea pentru preşedintele Senatului în persoana prinţului Dimitrie Ghica… (o lacrimă curse aci din ochii ministrului prezident…). Eu unul aş fi nenorocit pentru această demisie – sfârşi plângând.

Preşedintele Senatului a răspuns asemenea înduioşat.

Nici talentul oratoric – zise d-sa – nici vreo mare învăţătură nu mi-a creat poziţiunea de care mă bucur în ţară.

Ce e drept e drept. Nici cea mai neagră calomnie nu va putea afirma contrariul, nu va putea spune că prinţul ştie multă carte sau că e orator. Nici n-am îndrăznit măcar a-l contrazice în privirea aceasta, de vreme ce ştim că e susceptibil şi susceptibilitatea – bat-o norocul – nu suferă contrazicere.

D-sa ne mai spune totodată că singura sa avere e onoarea… poziţiunea sa o datorează conduitei corecte…

Nici aci nu vom contrazice… Nu vorbim aşadar de termenul „onoare” precum [î]l înţelegem noi, ci de el aşa cum [î]l înţelege d-sa, pentru că e important de-a se şti aceasta.

Erau zile, şi tocmai depărtate nu sunt, în care în acelaş Senat acelaş bărbat politic se declara cu trup cu suflet nu numai membru, dar şef al marelui partid conservator din ţară. Acest partid conservator este astăzi în opoziţiune; pe principe însă ‘l aflăm în rândurile guvernamentalilor. Mai mult încă, pentru a se şti bine ce ‘nsemnează demisiunea sa, adaogă să fie bine înţeles, ca să s’ auză de toţi în ţară, că nu mă retrăgeam ca să trec în opoziţiune. Numai aciia cari nu mă cunosc îndestul ar fi în stare să crează că aş putea face o asemenea neconsecuenţă şi a mă pune-n contradicţiune cu un princip pe care l-am declarat în mai multe ocazii.

Numai acei cari mi-l cunosc îndestul ar putea să crează că d-sa – Doamne fereşte – ar trece în opoziţiune şi ar contrazice principul.

Principele are principul… de-a nu fi niciodată în opoziţiune. Alb cu albii, roş cu roşii, d-sa are privilegiul de-a culege în orice împrejurări foloasele politice şi de-a nu purta pierderile. Onoarea de-a fi pururea guvernamental, alături cu cei cari nu numai vor binele ţării, teoretic vorbind, ci cu cei cari-l practică prin răscumpărări, prin cumul, prin diurne, aceasta e onoarea de care se vorbeşte. E o purtare absolut corectă, consecuentă în felul ei, care pe – alocurea se numeşte altfel, dar prinţul – binevoieşte a o numi onoare şi onoare trebuie să se cheme.

Şi ce-i mai impune această… onoare?

… Aş comite o trădare cătră mine şi… cătră ţară a părăsi postul pe care-l am.

Nu postul, prinţe… să ne-nţelegem… posturile. Plural! Pluralul fatal al unui substantiv eterogen numit „post”. Şi sunt multe, multe sunt cele salariate cu diurne mari, încât produc o sumă de câteva mii de galbeni pe an.

Dar naivul cititor va ‘ntreba cum un om care „n-are vreo mare învăţătură”, precum singur mărturiseşte, poate conduce atâtea treburi mari?

Vezi că ştie a iscăli şi încă ‘n două chipuri – şi slavoneşte şi latineşte, şi cu potcoave şi fără. E călare pe amândouă.

Academia noastră, care şi-a luat greaua misiune de-a compune un dicţionar al limbei române, cată să ţie seamă de-o împrejurare. Termenii au la noi, în Orientul dunărean, un alt înţeles decât în Apus, încât să nu cumva să copieze definiţiile din lexice franceze ori latine, căci s-ar păcăli.

Astfel, la vorba cap, în loc de-a zice că e partea în care rezidă creierii, principalele simţiri şi centrul sistemului nervos, în dicţionarul român trebuie specificat: cap, orice obiect care sună a gol.

Eroism însemnează a fi de gardă la suveran, cu jurământ de două ori depus şi a-l umfla noaptea ca pe un pui de găină din pat, dându-l peste graniţă.

Decoraţie, semn ce se conferă eroismului de mai sus, pentru a-l distinge de aşa numiţii oameni cinstiţi. Desigur că şi vorba onoare ar căpăta un senz analog.

Aceste modificări ale înţelesului lexical al cuvintelor sunt neapărate, întâi pentru a oglindi cu fidelitate ceea ce gândesc oamenii la pronunţarea lor, al doilea pentru a se ţine seamă de înţelesul cari li se atribuie de cătră bărbaţi de autoritate.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989