[„«GAZETA GENERALĂ» (PRONUMITĂ DE AUGSBURG)…”] – de Mihai Eminescu [7 octombrie 1882]

„Gazeta generală” (pronumită de Augsburg), cunoscută pentru nepărtinirea ei, primeşte din Ungaria o dare de seamă mai lungă asupra „cestiunii izraelite” care merită a fi reprodusă, de vreme ce situaţia economică, astfel precum se descrie, prezintă multe analogii cu cea din Moldova. În orice caz, după atâtea denigrări repetate de Alianţa izraelită şi de presa apuseană, care-n mare parte e ‘n mâni evreieşti, începe a se face lumină şi în această cestiune. Ştim prea bine că există mulţi publicişti pentru cari evenimentele din Ungaria vor fi o oroare, însă nu de indignarealor poate fi vorba, nici de umanitarismul ideologic, ci de realitatea economică şi de neajunsurile ei, produse prin activitatea singulară a izraeliţilor.

Se va observa din cele mai de jos că evreii exercită o acţiune dizolvantă atât asupra moravurilor cât şi asupra echilibrului economic al populaţiunilor rurale. Ţăranul şi proprietarul, oameni ocupaţi cu producţiunea brută, fără aptitudini negustoreşti, cad în genere jertfă rafineriei speculanţilor. Cu toate acestea bunăstarea claselor ce se ocupă cu înmulţirea obiectelor de primă necesitate e mai importantă pentru societate decât starea acelor ce nu se ocupă decât cu traficul acestor obiecte. În fine clasele rurale mai au pentru un stat şi altă însemnătate. Ele nu sunt numai păstrătoarele cele mai credincioase ale acelor formaţiuni istorice pe cari le numim naţiune şi stat, ci totodată apărătoarele lor în vreme de război; ele reprezintă principiul conservator al istoriei. Nu e azi pentru nimeni o îndoială că proletarizarea claselor rurale are drept efect nimicirea statului.

Aceste zise, lăsăm să urmeze articolul în cestiune.

Circulara în termeni aspri şi energici, pe care ministrul – prezident a adresat-o tuturor municipiilor din ţară, e o dovadă mai mare decât goana din Pojon că există optima forma o cestiune izraelită în Ungaria.

D. Tisza ordonă capilor municipiilor să fie cu băgare de seamă la agitaţiunile ce pornesc din partea aşa numiţilor antisemiţi în contra populaţiunii evreieşti şi să intervie numaidecât la orice turburare a ordinei publice, pentru ca viaţa şi averea izraeliţilor să nu sufere neajunsuri. Antisemitismul e aşadar în floare şi antisemiţii formează în ţară un partid puternic, cu multe ramificări. S-ar putea zice că partidul numără membri pe faţă, activi, şi afiliaţi pasivi şi secreţi. Numărul celor din urmă ni se pare mult mai considerabil decât al celor dentăi şi tăria partidului consistă mai cu seamă în împrejurarea că posedă o sumă de aliaţi secreţi în toate sferele populaţiunii, până sus în birourile guvernului şi în cancelariile autorităţilor militare. Aci se ‘ngăduie multe, se ‘nchid ochii asupra multor lucruri, multe nu se observă deloc; în cazuri serioase intervin, însă nu se prea grăbesc, asta s-a putut vedea şi cu ocazia turburărilor din Pojon. Agitatorii îşi făcură treburile în linişte, se ‘ngăduiră chiar adunăturile plebei şi, când autoritatea a intervenit, a făcut-o cu mijloace insuficiente, cu blândeţe, încât a trebuit să vie din capitală un anume comisar regal pentru a insufla plan şi energie în măsurile luate spre năbuşirea turburărilor. Pe afiliaţii secreţi ai ligei antisemitice [î]i caracterizează vorba următoare ce s-aude rostindu-se des: „Nu strică să-i ciupe niţel pe ovrei”. Aşadar foarte mulţi sunt de părere ca evreii, ce nu le sunt simpatici, să fie ciupiţi niţel, ca să-şi mai domolească aspiraţiunile, să fie mai puţin fudui şi fastidioşi, să mai puie margini lăcomiei lor de bani, să nu mai esploateze şi mai mult populaţia prin apucături negustoreşti, prin manopere rafinate, prin specule asupra prostiei şi onestităţii oamenilor. Nu e fum fără foc. Antisemitismul, care s-a dezvoltat din începuturi modeste, dac-a putut ajunge atât de departe cată să fi având cuvântul lui de-a fi. Pentru ca agitaţiunea antisemită să aibă izbândă, precum a avut-o în realitate, sămânţa aruncată a trebuit să cază în pământ priincios, trebuiau să existe condiţiile sub cari să se dezvoltate o cestiune izraelită în Ungaria.

Cestiunea izraelită nu e confesională ori religioasă. Nimărui nu-i abate a crea legi escepţionale relative la exerciţiul religiunii lor; nimeni nu vrea să-i împiedice în obiceiele lor rituale. În vremea turburărilor, poporul s-aruncă asupra prăvăliilor negustorilor evrei, nu asupra sinagogelor comunităţii religioase. Afacerea Tisza – eszlar, menită a aprinde fanatismul acestora, precum unii din agitatorii antisemiţi au şi ştiut s-o utilizeze, n-a făcut nici un efect în ţară, lucru de care au a se felicita atât ţara cât şi evreii. Cestiunea evreilor nu e nici politică sau naţională, căci locuitorii evrei au convingeri maghiare; în ţinuturile slovace sau sârbeşti ei nu iau parte la demonstraţiuni antimaghiare, ci sunt şi acolo partizani ai sistemului actual. Junimea evreiască din clasele mai bune exagerează chiar în unele priviri, voieşte să s-arate, în vorbă şi port, mai maghiară decât maghiarul însuşi. Mulţi s-au făcut ridicoli lepădând numele lor vechi, cari poate nu sunau tocmai bine, şi primind nume cari sună curat ungureşte. Trăsătura caracteristică speculativă a acestui neam s-a manifestat chiar şi în privirea aceasta: evreii, oriunde au putut numai, au uzurpat numele unor vechi familii nobile existente, schimbând cel mult o literă în ele. Nu dăm mult pe sentimentele naţionale – maghiare ale evreilor, căci ei ţin pretutindenea cu puterea dominantă. Ei au ţinut tot astfel cu Bach şi cu sistemul lui; simţind însă de cu vreme schimbarea situaţiei, părăsiră repede corabia ce se cufunda, rămaseră câţiva ani în espectativă, apoi intrară cu pânzele pline în curentul mişcării naţionale când prevăzură că acest curent are să învingă. Apoi ţinură cu Deak şi cu partidul lui; acuma sunt partizanii cei mai zeloşi ai regimului Tisza, încât acesta nu-şi face numai datoria, ca şef al administraţiei, ci împlineşte totodată un act de recunoştinţă, apărând energic pe evrei, după ce ei au votat de atâtea ori pentru el şi pentru candidaţii săi electorali.

Cestiunea izraelită e în Ungaria curat economică, fără nici un fel de amestec confesional sau politic. Am ajunge prea departe dac – am discuta toate împrejurările în cestiune; dar în Ungaria nu e cestiune nici de liber-schimb, nici de şcoala Manchester, ci de lucruri cu mult mai simple. Mai cu seamă în părţile sale de miază-noapte ţara e populată de mulţi evrei; fiece orăşel, fiece sat, fiece localitate, oricât de mică, are câteva familii evreieşti. Toţi se ocupă cu speculaţia şi cu negoţul; ei ţin cârciumele, iau în licitaţie accizele şi în arendă ogoarele, deşi nu se ocupă mult cu agricultura. Arenda ogoarelor servă mai cu seamă ca pretext pentru a putea specula cu grâne, rachiu şi lână. Asta o fac cei mici ca şi cei mari. Cei mici sunt cămătarii şi precupeţii ţăranilor. Un negustoraş sau un cârciumar evreu are într-un sat o poziţie analogă cu Rothschild între puterile mari ale Europei. Toţi ţăranii [î]i sunt datori; el se ‘mbogăţeşte din dobânzile ce, i se plătesc. Dobânda ordinară e de 52 la sută: adecă, pentru fiece fiorin împrumutat, ţăranul plăteşte un creiţar pe săptămână. Însă ţăranul care ‘mprumută în asemenea condiţii trebuie să fie om sigur, să n-aibă multe datorii, căci altfel dobânzile se ‘ndoiesc şi se ‘ntreiesc. Tot ce câştigă ţăranul prin muncă trece în mâna evreului, care l-a ajutat cândva la nevoie c-un mic împrumut şi care şi în alte ocazii e gata să-l ajute – c-o dobândă de sută la sută. E lesne de ‘nţeles că, prin asemenea lucruri, nu se poate naşte vro inclinaţiune amicabilă a populaţiei faţă cu evreii. dacă mai vin şi agitatori cari-l lămuresc pe ţăran că e stors, antipatia se schimbă lesne în ură. În districtele mai sărace din nordul Ungariei jidovimea de jos joacă, cu speculaţiunile şi camăta ei, un rol mai mare decât în districtele mai bogate, populate de maghiari; dar şi în acestea întâlnim alt tip: marele arendaş evreu care s-a făcut stăpân boierănaşilor după ce, au fost împrumutătorul lor. Boierănaşii, mica nobilime maghiară dispare – nu cercetăm cauzele, ci constatăm numai faptul – iar în posesiunea moşiilor ei intră evreul, adecă un arendaş evreu, negustor din Pesta sau bancher din Viena. Se ‘nţelege aşadar că şi pătura de mijloc a ţării, din care se recrutează amploiaţii municipali şi guvernamentali, are mai multe antipatii decât simpatii pentru evrei şi că nu prea pune piedici agitaţiei antisemitismului. În micele oraşe din provincie negustorii creştini, deci burghezia e aceea care ‘ntâmpină c-o ură intensivă neamul evreiesc. Evreul îmbogăţit în sat emigrează, la oraş, deschide prăvălia şi, în armonie cu coreligionarii săi, precum şi sprijinit de ei, izbuteşte a învinge pe negustorul creştin. Cunoaştem localităţi unde acum treizeci de ani nu exista nici o prăvălie evreiască, iar azi nu mai e nici una creştină. Negustorii neevrei luptă pentru existenţa lor, dar lupta nu e lesnicioasă, pentru că negustorii evrei combat pururea cu puteri unite. Chiar dacă oricine ar fi convins că evreii datoresc poziţia lor preponderantă în viaţa economică a Ungariei numai desterităţii, zelului şi mulţumirii pe puţin, totuşi ar fi esplicabilă antipatia cu care sunt întâmpinaţi, căci nimărui nu-i place ca altul să se puie deasupra Lui, chiar dacă el ar fi de vină; dar încă unde o asemenea convingere nu există! Cestiunea izraelită izvorăşte din starea de lucruri economică a ţării şi-n ea agitaţiunea antisemitică află pururea nutriment.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.