[„GRABA CU CARE…”] – de Mihai Eminescu [10 noiembrie 1882]

Graba cu care s-a promulgat legea comunală cu aparatul ei electoral ne dovedeşte cât de mult era interesat partidul şi guvernul ca această lege să intre cât se poate de curând în vigoare. Graba a fost atât de mare încât un ziar din Capitală calculează cu drept cuvânt că, între votul ultim al Camerei şi publicarea prin „Monitor”, n-a fost nici timpul material suficient pentru a supune noua lege sancţiunii regelui. Legea s-a promulgat deci fără să se fi sancţionat; d. ministru prezident pare a fi anticipat sancţiunea precum se scontează o poliţă înainte de termen.

Când vedem că o lege care modifică din temelie întreg regimul electoral al ţării se votează cu repejunea vaporului şi se promulgă fără să se fi sancţionat poate, putem constata din partea guvernului şi a legiuitorilor o mare uşurinţă, din partea opiniei publice o nepăsare tot atât de mare. Acesta şi este caracterul dezvoltării noastre întregi de la Unire încoace: uşurinţa advocaţilor legiuitori traducea zi cu zi texte străine de legi, copiate din ţări unde ele se potriveau şi aplicabile într-o ţară unde nu se potriveau nici cu starea de cultură, nici cu gradul civilizaţiei economice; iar ignoranţa nepăsătoare le aplauda, crezând că prin paragrafii traduşi din franţuzeşte starea ţării noastre va deveni egală cu aceea a Franţei sau a Angliei. Urmările au fost dezastroase precum se ştie. Neînţelese de popor şi de judecători, lesne de mânuit în favorul cametei şi mijlocitorilor, neputincioase întru a apăra pe român şi proprietatea lui funciară, ele au dat în curând precumpănire socială unei clase hibride de oameni, încât astăzi poate trei din patru părţi ale proprietăţii române au trecut în mâni străine şi semistrăine. Aşa numita revoluţiune socială, care s-a operat în ţara noastră de la Unire încoace, n-a avut de rezultat numai nivelarea deosebirilor de clase ce existau între români: nu, ea a fost totodată o suplantare a românilor prin elemente străine, o substituţie naţională. Acest proces de discompunere naţională s-au accelerat şi mai mult în zilele Regatului; trebuia dar să se afle şi signatura acestei stări de lucruri, printr-un nou regim electoral, copiat din Statele Unite bunăoară, în cari în fiece an imigrează aproape o jumătate de milion ele oameni din toate ţările din lume şi unde încetul cu încetul spaniolii au fost suplantaţi prin anglosaxoni, iar aceştia sunt din ce în ce înlocuiţi prin germani.

În toate ţările monarhice ale Europei Constituţia şi legile păstrează urme ale trecutului; fiece popor a făcut mari progrese, însă le-a făcut în mod organic, păstrând pe de-o parte capitalul acela de instituţii care s-a dovedit bun în trecut, adaptându-se pe de altă parte împrejurărilor nouă prin alte legi. La noi trecutul e tabula rasa: totul e nou, de la numele statului până la atribuţiile primarului; veche este numai mizeria, care creşte din ce în ce, şi ceea ce promite a se învechi şi a creşte într- una sunt datoriile publice, sporite din nou c-o sută treizeci şi patru de milioane.

Noua lege comunală, ce constituie tiparul după care se va croi reforma electorală în genere, este poarta prin care intrăm sub regimul demagogiei autoritare. Rolul economicos care i se atribuie colegiului al patrulea, putinţa de-a majoriza prin delegaţii acestui colegiu pe toţi ceilalţi alegători pune soarta ţării întregi în mâna d-lui Brătianu şi-l preface în dictator pe cât timp va trăi, pe cât timp împrejurări neprevăzute n-ar răsturna partidul său de la guvern. Împrejurări neprevăzute zicem, pentru că ţara nu va mai putea-o face nici într-un chip. Rolul Coroanei se va reduce asemenea la nimic, căci, ales după principiile preconizate de d. C. A. Rosetti, ce devin lege prin admirabila dexteritate a d-lui I. Brătianu, Parlamentul viitor nu va putea cuprinde nicicând o minoritate atât de însemnată prin valoarea sau numărul membrilor săi încât aceasta să poată atrage în parte-i ţara prin activitatea ei parlamentară. E aproape de mintea omului că un asemenea Parlament, compus numai din recomandaţi şi din creaturi, ar fi tot atât de [de] prisos ca şi Parlamentul de sub Napoleon III, unde glasurile izolate ale opoziţiei se pierdeau ca în pustiu şi unde bărbaţi de stat ca bătrânul Thiers chiar puteau rămânea nebăgaţi în seamă.

Şi ce va face oare d. Brătianu cu puterea absolută ce-o solicită? Va perpetua mecanismul administrativ şi fiscal de pân’ acum? Va spori ad libitum datoria publică, deja insuportabilă? Va spori dările şi taxele, de-a căror zilnică introducere gem coloanele „Monitorului” precum gem contribuabilii? Cine-o poate şti? Ceea ce ştim numai este că materialul de oameni de cari ilustrul om de stat e încunjurat se compune din tot ce e moralmente decăzut în ţară şi că regimul demagogiei autoritare este şi mai favorabil dezvoltării viciilor şi cupidităţii. De aceea am încheia cu proverbul: Să nu dea Dumnezeu omului cât poate purta.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro