O foaie ecleziastică din capitală a propus, în unul din numerile sale, ca să se ia măsuri serioase pentru a se răspândi în ţară icoane fabricate la noi, fie pe cale litografică, fie cromolitografică, pentru a înlocui în casele ţăranilor mulţimea de icoane străine care se văd pe păreţi. Tot obiectul acesta îl tratează şi d. A. Beldiman, fost ministru plenipotenţiar la Sofia, într- un articol publicat în „Voinţa naţională” – însă d-sa, descriind acest inconvenient, îndealmintrelea cunoscut de toată lumea, [î]i atribuie totodată o importanţă politică, pe care desigur în ochii unei judecăţi sănătoase n-o poate avea.
E exact că ţara e plină de asemenea icoane, a căror loc de fabricaţiune e Rusia. Dar numai satele? În oricare monastire ar merge d. Beldiman va găsi sute de obiecte bisericeşti, nu numai icoane, fabricate în Rusia, parte cumpărate, parte dăruite. Constatăm înainte de toate că chipurile de sfinţi, de mânăstiri ruseşti etc., c-un cuvânt de zugrăvituri bisericeşti, sunt fără proporţie mai numeroase decât portretele împăratului şi împărătesei.
Care să fie cauza acestei răspândiri a unei arte primitive în populaţiunea română? Noi credem că nu o alta decât lipsa absolută a unei industrii similare în ţara noastră. În Rusia, unde fabricaţiunea de icoane e foarte răspândită de vreme ce, din cauza caracterului cam bigot al populaţiunii, mai în fiece stabiliment chiar în cele ale autorităţilor publice vezi icoane şi candele, se poate prea lesne şi e chiar probabil ca să existe în unele cazuri o supraproducţiune de asemenea obiecte de valoare problematică, şi fiindcă orientul nostru este ţinta de export – mlaştina de scurgere – a tot ce supraproducţiunea europeană are de prisos, e aproape natural ca şi ruşii să caute să răspândească operele lor de artă problematica în satele noastre. Înainte icoanele religioase ce se vindeau în România erau aproape esclusiv fabricate la Gherla (Transilvania). Aceste erau în adevăr producte româneşti, dar să mărturisim adevărul, erau foarte primitive. Fabricate de ţărani simpli şi naivi, fără nici o cultură artistică, ele erau combătute de chiar unii episcopi din Transilvania, cari se sileau a introduce chipuri ceva mai bine făcute, pentru a deprinde ochii cu forme corecte, mai cu seamă pentru că în genere se credea în ipoteza ca femeile în stare puerperală ar putea naşte, uitându-se la asemenea icoane, tipuri monstruoase. Se ştie că produsele greceşti din Orient sunt cam tot atât de primitive ca şi icoanele din Gherla, şi ca şi produsele ruseşti de prin anii 1840-50, cari erau de o sluţenie fenomenală.
Se vede însă că această industrie, care înainte era exercitată şi în Rusia după metoda maiorului Papazoglu, a luat în urmă oarecare dezvoltare, mai ales prin invenţiunea cromolitografiei, încât se pot produce icoane – de nu artistice – cel puţin suportabile, superioare şi produselor orientale şi celor din Gherla. Noi credem că numai superioritatea relativă a articolului rusesc a fost cauza răspândirei, iar nicidecum tendinţe politice.
Nu-i vorba, nu e absolut cu neputinţă ca să nu fie amestecat şi gândul vreunei panslavist fanatic în istoria aceasta, dar în genere ne vine totuşi a crede că supraproducţiunea şi interesul negustorilor de icoane şi superioritatea acestora asupra caricaturilor bizantine sunt adevărata cauză a răspândirei.
A atribui o gravitate politică serioasă acestui lucru, precum o face d. Beldiman, e o exageraţie şi o gogoriţă din cale afară fantazistă. Desigur nu aceste sunt mijloacele pentru a cuceri un popor. Răul ce se naşte din lipsa fabricaţiunii acestor obiecte s-ar putea vindeca lesne, căci cromolitografii de pe tablouri clasice italiene ale figurilor sfinte precum le face un Rafael, un Correggio, un Murillo ar goni lesne şi caricaturile orientale şi cele moscovite. Din nenorocire însă chipurile de sfinţi în biserica orientală sunt făcute după un tipar anumit, încât toţi mucenicii cu chipuri uscate de pustnic au fiziognomii tradiţionale. Sfântul Nicolae are aceeaşi barbă şi aceeaşi chelie pe toate icoanele Orientului. Aceste chipuri artistul nu are voie să le schimbe şi pe când tablourile din Roma şi Florenţa, chiar cele adânc religioase, sunt reproducerea omului în cele mai nobile forme ale existenţei lui, icoanele orientale rămân reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mult asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor. În ele nu e artă, e manieră.
D.A. Beldiman fiul e un om cu cultură modernă; d-sa e un produs al civilizaţiei germane, al şcoalelor din Berlin. Ar trebui deci să constate cu spiritul critic care e caracteristic şcoalei germane, că nu politica rusă, despre care ne abţinem a vorbi nefiind în cestiune, ci confesiunea religioasă a ruşilor e singura cauză a răspândirii acelor caricaturi – căci de! pictură în puterea cuvântului n-ar putea-o numi nici d. Beldiman. Din nefericire formalismul şi persistarea staţionară în obiceiuri vechi şi adesea netrebnice sunt cu mult mai răspîndite în biserica orientală, decât în aceea a Occidentului. Acolo artele au găsit o încuragiare spornică; penelul lui Rafael, arhitectura unui Michelangelo, muzica unui Palestrina au fost în serviciul bisericii; acolo arta oratorică şi-a avut eroii ei şi dacă vom judeca bine, vom vedea că chiar cultura universitară superioară se datoreşte, cel puţin în începuturile ei, bisericii. Se poate ca rolul ei să fi trecut în zilele noastre, în care nu mai avem idealuri şi când arta însăşi a devenit un instrument al utilitarismului. Dar dacă acel rol a trecut, el a fost realizat măcar prin epoce de glorie artistică şi ştiinţifică, pe când biserica orientală a vegetat într-un formalism gol şi sterp.
Acesta e răul specific şi istoric oarecum care face cu putinţă propagarea sluţeniilor moscovite la noi, şi acesta trebuie combătut. Cât despre politica rusească, credem că ştie a-şi alege mijloace mai inteligente pentru propagarea tendenţelor ei.
E „Adevărul” de ex., care reprezintă admirabil unele tendinţe ale acelei politice, pe cari însă nu găsim nici o necesitate de a le critica, de vreme ce sentimentul de conservare al românilor ni se pare îndestul de puternic pentru a rezista la asemenea încercări.
Dar altă enormitate la sfârşitul articolului d-lui Beldiman.
Este sau nu adevărat că înaintea alegerilor d. prim ministru s-a întâlnit la Ruginoasa cu principele Urusoff?
Ei bine, nu ştim şi nici nu e nevoie să ştim dacă primul ministru s-a întâlnit sau nu cu prinţul Urusoff. Prinţul – fost ministru plenipotenţiar în ţară – are fără îndoială multe cunoştinţi şi în Bucureşti şi în Iaşi, dar ceea ce putem asigura e că scopul venirii sale în România numai scop politic n-a fost.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
