Ieri şi alaltăieri Camera nu s-a ocupat aproape cu nimic altceva decît cu cestiunea art. 7, iar discuţiunea lungă, aprinsă, uneori entuziastă chiar, s-a sfîrşit prin aceea că Adunarea a primit cu o majoritate de 70 şi cîteva voturi declaraţiunea nemotivată de revizuire pentru care am pledat şi noi.
Spre a nu se da un înţeles greşit pledării noastre, mai ales pentru că vedem că se fac asemenea încercări din partea unora din ziare, ba chiar din partea unor deputaţi, ca d-nii Vernescu, Daniileanu ş.a., cari admit că, în taină şi cu rezervaţiune mentală, am fi pentru acordarea de drepturi evreilor, credem necesar a face următoarea declaraţiune.
Propunerea de revizuire nemotivată am susţinut-o: întîi, pentru că nu prejudecă cestiunea, ci lasă totul la discreţiunea Adunărilor de revizuire, cari sînt în drept de-a declara chiar că nu e defel caz de revizuire şi că mănţin intact art.7; al doilea, pentru ca să punem ţara la adăpost în contra esploatării acestei cestiuni ca armă de partid; al treilea, pentru că Adunarea actuală nu are dreptul de a propune o motivare care ar cuprinde în sine o soluţiune, oricare ar fi aceea; al patrulea, pentru că e parlamentar un nonsens de a vota o espunere de motive, mai ales de motive false; al cincilea în fine, pentru că acea soluţiune, propusă de fracţie, nu e nici la locul, nici la timpul ei.
Motivele şi considerantele invocate de fracţie sînt false. Singurul motiv real, pe care-l ştie toată lumea şi orice alegător, e art. 44 din Tractatul de la Berlin, iar singura soluţiune posibilă e de a primi sau a nu primi acel articol. Ar fi fost deci demn din partea fracţiei de-a susţine că nu e caz de revizuire, că trebuie a se mănţinea art.7 şi pentru aceasta ar fi putut invoca argumente puternice.
Aceste argumente, de cari azi se poate folosi cu drept cuvînt numai bătrînul d. Docan, proprietarul moşiei Dimăchenii din ţinutul Dorohoiului, singurul care-a avut curajul de-a susţine că nu-i trebuinţă de revizuire şi că trebuie mănţinut art.7, sînt următoarele: acel articol din Constituţie, sub cuvîntul c-ar fi lovind o confesie religioasă necreştină, pune în realitate o piedecă absolută unei rase străine, de origine şi limbă străină, de-a lua parte la viaţa statului român.
Acea rasă avînd imediat tendenţa de-a pune mîna pe proprietatea nemişcătoare a românului, iar mediat de a pune mîna pe statul lui, adică pe ţara lui, piedica absolută pusă de Constituţie poate fi numită bună, pentru că în cazul de faţă religia necreştină şi rasa străină sînt două lucruri ce se acoper pe deplin, sînt în realitate unul şi acelaş lucru. Art.7 e fără contestare sabia lui Alexandru împărat, care taie nodul gordian fără a încerca de a-l descîlci, şi consecuent, demn ar fi fost din partea fracţiei <ca>, în loc de a motiva o declaraţie de revizuire în genere, de a nu face deloc o asemenea declaraţie şi de a se asocia fără rezervă cu opinia d-lui Docan. Mulţi în Cameră au rîs cînd d. Docan şi-a spus votul pe faţă, dar în acel rîs se ascundea duplicitatea şi mizeria advocăţească faţă cu o părere statornică, onestă şi care se poate întemeia pe destule argumente puternice. Ea are înainte de toate meritul unei depline sincerităţi. Manţinerea art.7 e o opunere la dorinţele Europei întregi, e apelul la arme şi la o politică energică şi- dacă ne puneţi în evidenţă perspectiva unui succes- nu sîntem contra unei asemenea politice; abstracţie făcînd de la împrejurarea că declaraţiunea nemotivată şi nesoluţionistă nu exclude nici politica aceasta, de vreme ce Camerele de revizuire, ba nici majoritatea lor, ci a treia parte plus unul a acelor Camere, pot să mănţie art.7, pot să dea un răspuns negativ la condiţia de recunoaştere a Europei.
Fracţia, punîndu-se însă din capul locului pe povîrnişul apucăturilor şi tertipurilor advocăţeşti, voind să mistifice şi ţara şi Europa, şi simţind cu toate astea că n-o poate face, era învinsă înainte de a începe a vorbi, a fost cu totul învinsă îndată ce şi-a deschis gura.
A admite declaraţia, a pretinde însă totodată ca Adunarea să-i voteze motivele ei false, insuficiente, de o deplină duplicitate, era un nonsens parlamentar; căci, îndată ce fracţiunea a admis necesitatea revizuirii, evident că trebuia să voteze propunerea însuşită de guvern oricari i-ar fi fost motivele de vreme ce concluzia, adică declaraţiunea nemotivată, nu exclude nici motivele fracţiei, precum nu excludea nici motivele individuale, de grup sau de partid a fiecărui din deputaţi.
Într-un splendid şi scurt discurs de vro douăzeci de minute d. Maiorescu a espus aceasta, nimicind cu o singură lovitură toate apucăturile, toate arguţiile, toate tertipurile fracţiei, care într-adevăr ar fi avut ocazia de a-şi alege un rol mai demn, deşi mai greu decît acela de a-şi pierde vremea cu un torent de vorbe, cari toate se înfundau în absurda cerere ca Adunarea să voteze un schelet de motive factice şi nelalocul lor.
Nu ni se răspundă cu bănuieli şi fraze la limbajul nostru sincer şi făţiş. Sîntem aceia cari ne facem mai puţină iluzie în cestiunea izraelită şi cari vedem mai limpede lucrul.
Organizaţia noastră liberală, teoria de „om şi om” erijată în teorie absolută de stat a îngreuiat peste măsură lupta economică pentru existenţa între elementul român, nedeprins cu asprimea luptei la cuţit, şi elementul evreiesc, cari la noi în ţară e în mare parte format din scursura cea mai flămîndă, cea mai lipsită de scrupul, cea mai neomenoasă a populaţiei din împărăţiile vecine.
Organizaţia liberală-cosmopolită a prefăcut România în mocirla în care se scurg murdăriile sociale ale Apusului şi Răsăritului.
Dacă statul român ar fi puternic-ceea ce un stat liberal nu poate fi, căci el renunţă la puterile sale în favoarea individului- dacă naţia română ar fi economiceşte puternică- ceea ce o naţie agricolă nu poate fi, căci valoarea producerii ei e mărginită într-un mod fatal- atunci cestiunea izraelită n-ar fi un pericol, ba nu s-ar fi născut niciodată. Cestiunea izraelită e ducerea ad absurdum a liberalismului din România şi, dacă liberalii sînt patrioţi, sînt naţionalişti, vor trebui să renunţe la principiile lor cosmopolite şi să admită principiul romanilor: salus rei publicae summa lex, vor trebui să creeze un guvern autoritar şi statornic, un guvern puternic, care să lupte alăturea cu naţia întreagă în contra unui pericol, cu un cuvînt vor trebui să sprijine şi să asigure domma elementelor conservatoare din ţară. Dacă liberalii sînt patrioţi şi naţionalişti, vor trebui să devie reacţionari şi să împărtăşească cu noi acest titlu cu care azi ne fac imputări.
Căci dacă statul renunţă de-a apăra el în mod absolut individul, atunci individul trebuie să fie însuşi foarte puternic. Dacă statul englez a renunţat la puterile lui a făcut-o pentru că are cetăţeni a căror venit personal întrece veniturile României, cetăţeni cari, unul din ei, ar putea să lupte economic cu jumătate de milion de evrei. Dar cînd statul român a renunţat la puterile lui, în favoarea cui a făcut-o? În favoarea fracţioniştilor, cari strigă şi ţipă, iar acasă la ei, siliţi de sărăcie, de nevoie şi de trebuinţele dumnealor boiereşti, îşi împrumută numele la evrei pentru a cumpăra moşii, a lua proprietăţi ale statului în arendă, precum şi debite de tutunuri şi licenţe de băuturi spirtoase. Căci ce-a folosit legea conservatoare ca în comunele rurale să fie cîrciumari numai alegători din comnuă? Nimic. Sub titlu de servitori, tot evreii sînt cîrciumari. Ce-a folosit restricţiunea, introdusă tot de conservatori, în Convenţia austro-română în privirea cumpărării imobilelor rurale? Totdeuna se găseşte cîte un fracţionist să-şi împrumute numele la o cumpărătură ovreiască. Cu un cuvînt, individul în România prea e liber politiceşte şi prea neliber economiceşte, iar îngrădiri economice sînt în cele mai multe cazuri libertăţi economice. Cine îngrădeşte biserica în contra tentativelor de subminare o eliberează, cine îngrădeşte averea şi munca românului contra tentativelor de esploatare, [î]l eliberează. Dar aceste îngrădiri statul trebuie să aibă puterea a le manţine, legea fundamentală trebuie să-i dea acea putere, nu să-i lege mînile faţă cu oricine.
*
Cestiunea în fond este dar nespus de grea ; ea implică critica unui întreg sistem de guvernare, duce ad absurdum liberalismul din România, arată de pe acuma că avem nevoie de stabilitate mai mare, de organizaţie mai solidă, de-o augmentare a autorităţii statului în defavorul nelimitatei libertăţi individuale.
În privire formală însă cestiunea, curăţită de toate sofismele şi apucăturile advocăţeşti, se prezintă astfel precum au lămurit-o în Cameră dd. Maiorescu şi Chiţu.
Tratatul de la Berlin pune o condiţie negativă pentru a recunoaşte independenţa ţării. Credinţa religioasă să nu mai fie o piedecă pentru ca cineva să se bucure de drepturi civile şi politice. Cari alte piedici poate pune naţia românească pentru a se apăra contra invaziei evreieşti rămâne la discreţia ei; piedeca religioasă însă cată să dispară, rămîind a se pune în locu-i ceea ce se va socoti mai bine. Merită acum ca această condiţie să fie comunicată ţării pe cale legiuită, merită ca ea să se pronunţe de e cu cale a se revizui Constituţia?
D. Docan răspunde că Tractatul de la Berlin nu merită această onoare. O0 părere onorabilă, dar a căreia răspundere e prea grea pentru oricine din noi, judecînd starea precarie a relaţiilor noastre internaţionale şi lipsa noastră de putere. Fracţiunea nu zice nici nu, nici da, şi spală lucrul in şapte ape, fără a-l face mai alb.
În fine majoritatea Adunărilor zice da, Tratatul merită onoarea unui apel extraordinar la ţară, este caz de a se revizui art. 7.
A se vota motive pentru aceasta e cu totul de prisos. Unicul motiv şi unicul considerant e Tratatul de la Berlin, şi orice substituire a unui alt motiv e o nelealitate faţă cu alegătorii. Miss Wanda a fracţiunii, acrobatul hazliu al retoricei advocăţeşti, d. Daniileanu, n-a putut dovedi contrariul.
Justă s-ar părea şi aserţiunea dd-lor Brătianu şi Chiţu că principele de Bismarck ne-a favorizat în cestiunea evreilor cînd a exclus orice revenire asupra ei în Congres, şi anume cînd un membru al Congresului, d. conte de Launay, reprezentantul Italiei, a propus o soluţiune pozitivă. Cancelarul a persistat atunci asupra soluţiunii negative. Dar d. Brătianu să ia bine seama ca aserţiunea aceasta s-o poată întemeia pe acte diplomatice, pe corespondenţa cu Ministeriul de Externe al Germaniei şi să nu confunde ceea ce voieşte principele-cancelar cu ceea ce ne place nouă a crede.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
