[„ÎN N-RUL DE IERI AM ARĂTAT…”] – de Mihai Eminescu [26 iulie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În n-rul de ieri am arătat, destul de limpede credem, că întreaga dezvoltare, întreaga reformă constituţională a Ţărilor române e cuprinsă punct cu punct în formularea hotărîtă de principii a Adunării ad-hoc din Moldova.

Dar de ce în Moldova şi nu aiurea? Esplicarea e lesne de dat. Pe tronul Moldovei stătuse un Domn, Grigorie Ghica, de-o curăţie de caracter şi de-o iubire de patrie care cu greu îşi va găsi seamăn în istoria noastră. Tot ce pămîntul Daciei avea mai luminat a fost strîns de el împrejurul tronului, toată generaţia aceea care reprezinta ideile nouă sub domnia lui Vodă Sturdza a fost ridicată alăturea cu el. Dacă ar fi trăit, desigur ar fi fost ales Domn al Ţărilor unite.

Dar pe de altă parte nu trebuie să uităm că vechea stare de lucruri feudală era demult desfiinţată, fie prin legiuiri anterioare, fie prin regulament. Era natural dar ca şi balastul de forme care mai rămăsese, lipsite de spiritul vechi, să se arunce în apă.

Într-adevăr dezvoltarea istorică a Ţărilor româneşti suferise o grea şi nevindecată întrerupere prin epoca de o sută de ani a domniilor străine. Se poate zice că de atunci încoace avem un popor nou înaintea noastră, care şi-a reînceput viaţa încheiată în timpul de înflorire a lui Matei Basarab. Să nu crează cineva că există vre-o comparaţie cît de slabă măcar între epoca lui Matei Basarab şi cea de astăzi. Sînt de atunci două sute cincizeci de ani aproape. Închipuiască-şi cineva că acum două sute cincizeci de ani bugetul Ţării Româneşti fără Moldova era de 7 000 000 de galbeni, aceasta într-un timp în care aurul american nu inundase Europa; că armata Ţării Româneşti era de 150 000 de oameni, ceea ce amîndouă Ţările abia ar putea ridica astăzi. Cu toate acestea populaţia Ţării Româneşti nu era mai mare de două milioane. Ei bine, în acel timp Imperiul germanic întreg n-ar fi putut ridica o oaste mai numeroasă; abia marea armie a Spaniei era egală prin număr.

De aci înainte şirul e cu totul întrerupt. Domnia străină a început cu desfiinţarea treptată a oştirii, în urmă a venit despoiarea tuturor claselor societăţii, scăderea repede a populaţiei, care în secolul trecut nu mai ajungea nici la un milion. Sentimentul de drept şi datinele vechi dispărînd, se simte necesitate de-a stabili norme scrise pentru viaţa oamenilor. Sub domniile străine se tipăresc adevăraţi codici în locul legiuirilor bisericeşti de mai nainte. Precum corupţia îmbătrîneşte pe individ, astfel putrejunea bizantină a îmbătrînit înainte de vreme pe poporul românesc. Într-adevăr, acum două sute de ani aflăm o mulţime de caractere ale evului mediu: aflăm pe juraţi în chestii civile, ceva cu totul medieval, gratuitatea serviciilor publice, o jurisdicţiune limitată a proprietarilor mari pe pămînturilor lor; dar caracterul esenţial al feudalităţii e natura proprietăţii, lipsa proprietăţii de mijloc şi a celei mici. Proprietatea răzăşască nu era mică, din contra, mare. Era o moşie mare care se dăduse nu unui individ, ci unui neam. Posesiunea acestui teritoriu se subîmpărţea din timp în timp după numărul membrilor neamului. Cea mare se păstra indiviză şi, pentru a nu se micşora puterea politică a familiei, se moştenea în cele mai multe cazuri de cătră unul singur, mulţumindu-se ceilalţi copii cu cîte-o zestre în bani sau în avere mobiliară. Din documente se văd resturi de inalienabilitate şi o îngreuiare foarte mare a cumpărătorii. Pentru a se vinde o moşie trebuiau consultaţi toţi membrii familiei, precum şi toţi megieşii. Dacă unul din. membrii familiei ar fi lipsit din ţară dreptul lui de a răscumpăra moşia nu se prescria în zeci de ani.

Dispărînd sistemul feudal sau mai drept zicînd semifeudal, ce mai rămînea alt decît formele curat esterioare ale regimului vechi, titlurile?

În realitate sistemul feudal e un sistem al libertăţii celei mai mari, al descentralizării, al autonomiei comunale, al neatîrnării claselor; oamenii nu erau egali şi tocmai pentru aceasta erau liberi. Cu cît oamenii se egalizează cu atîta devin mai puţin liberi. Proprietăţile mari împărţindu-se şi subîmpărţindu-se, schimbîndu-şi originea prin cumpărătură cu bani, era evident că drepturile vechi de jurisdicţie deveneau o vexare a unei mîni de oameni pe un petic de pămînt, pe care statul nu putea s-o mai recunoască.

În teorie generală cată dar să spunem că esenţa sistemului vechi încetase cu domniile străine, că sub acestea s-a stins statul natural pentru a face loc celui artificial.

Pre cînd în societatea veche toate clasele stăteau în raporturi atît de bine însemnate precum stau diferitele organe într- un corp, fiindu-şi unul altuia de ajutor reciproc şi necontestîndu-şi unui altuia funcţionarea, în societatea nouă acea armonie naturală încetează şi cată a se introduce una artificială prin legi scrise. Organele unui om sănătos funcţionează în mod regulat fără ca el să ştie anatomie sau fiziologie; ba el n-are nici nevoie de-a avea scris pe hîrtie cum îi bate inima şi cum circulează sîngele. Abia cel bolnav simte trebuinţa de a-şi consulta organizaţiunea sa, de-a consulta texturi scrise despre modul cum e făcut şi cum ar trebui să subvină naturii sale ca să nu moară. Pessima republica, plurimae leges. Cu cît e mai rău statul, cu cît e mai abătut de la natura lui, cu atîta mai multe legi trebuiesc.

Lipsa aproape absolută de legi scrise în evul mediu ne dovedeşte o stare de deplină sănătate a statului. El n-avea nevoie de reţete scrise, de advocaţi pentru a trăi.

Aşadar ceea ce-a făcut progres în România nu e libertatea, nu e principiul autonomiei locale, nu e funcţionarea liberă a părţilor pentru prosperitatea întregului, ci egalitatea şi omnipotenţa statului. Statul e atît de omnipotent în România încît totul atîrnă de centru, pînă şi numirea unui primar de comună rurală. Spună-ni-se dacă în timpul vechi se mai întîmpla ca un consiliu comunal, vornicul şi paznicii, şoltuzul şi pîrgarii să fie în bătaia decretelor ministeriale de dizolvare şi de numire?

Cînd însă statul a devenit omnipotent e firesc şi cată să cerem realitatea principiului monarhiei constituţionale. Căci dîndu-se omnipotenţa aceasta ca jucărie în mîna unui partid, fără ca domnul să-şi exercite controlul asupra lui, atunci se-ntîmpla lucruri ca concesia Stroussberg, împrumuturi de milioane netrecute în socoteli, ca cele 8 milioane ale Rusiei, ridicarea cheltuielelor bugetare cu 34 la sută, decorarea cu medalii şi ordine a lui Nichipercea şi a egalilor săi, numirea unor advocaţi de mîna a doua în directorate unde se cer vaste cunoştinţi tecnice şi mecanice, spoliarea tezaurului public prin crearea de lefuri fabuloase în folosul patrioţilor de meserie, cu-n cuvînt statul omnipotent devine o jucărie în mîna demagogilor, iar poporul se zbate fără putere, jumulit şi esploatat într-un mod neomenos de cătră o tagmă de oameni fără merit, fără ştiinţă, fără caracter, fără patrie chiar.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *