Îndemnul lui Xenopol la Putna pentru Românii de azi: Nu vă temeți! EXCLUSIV ONLINE: Discursul lui A. D. Xenopol la Serbarea pentru unitatea neamului românesc organizată de Eminescu la Mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt

Eminescu „va stăpâni toate veacurile cât se va mai vorbi pe pământ limba românească.” – A. D. Xenopol

Marele istoric Alexandru D. Xenopol a fost lansat în spațiul istoriografic românesc grație lui Mihai Eminescu. Pentru că tânărul student la Berlin A. D. Xenopol a fost câștigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena pentru Serbarea de la Putna, desfășurată cu fast la marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1871, și gândită de Eminescu pentru unirea tinerilor studioși români din toate provinciile românești, mai ales din cele aflate sub ocupație străină, întru aprofundarea idealurilor Marii Uniri. Astfel s-a lansat practic Xenopol în Istoria României. La împlinirea a 550 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, primul sfânt locaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de duminică, 3 septembrie, a anului 1469, publicăm în premieră online, cu mulțumiri aduse nevoitorilor întru Hristos de la Putna, discursul tânărului A. D. Xenopol, rămas pentru generațiile vremii ca o piatră unghiulară în construcția României Mari, întemeiată pe trecutul sfânt al neamului românesc. Sperăm, cu ocazia publicării sub formă electronică a acestui document de referință pentru istoria națională, ca generațiile de azi și de mâine să îl simtă la inimă la fel ca cele de ieri și de atunci. Amin!

Îndemnul lui Xenopol pentru Românii de azi:

“Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru, din cauză că elementul bun rămâne răzleţit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentreze tot ce este mai ales în naţiunea noastră. Totuşi s-avem speranţă, fraţilor români ! Dacă elementul bun se uneşte în jurul unei idei, dacă puterile de viaţă aleargă la întrunire pe mormântul eroilor naţiunii, spre a lucra cu un gând, cu o inimă spre binele obştesc, atunci să nu ne temem ! Predomnirea binelui şi a adevărului va urma în curând lucrării întrunite a elementului bun, şi o stare mai liniştită, mai regulată şi mai puternică a interiorului ne va mijloci în curând respectarea în afară a naţiunii române şi propăşirea ei spre unul şi acelaşi viitor. Dacă nu este eroul viu în fruntea noastră, este ideea pentru care s-au luptat. Ea este un soare veşnic arzător pentru oglinzile curate ce pot a-l răsfrânge.”

Câteva cuvinte despre Discursul lui Xenopol:

 

La Putna:

August 14: Începe serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a. (…)

August 15: Serbarea de la Putna continuă. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu relata, în numărul din 22 – 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. Mulțimea se întoarce apoi din nou la portic, unde tânărul A. D. Xenopol își rostește strălucita cuvântare festivă. (Sursa: Putna.ro și  Mihai-Eminescu.Ro)\

Nicolae Iorga:

“(…) Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înălțare de cuget, bogat în icoane nouă și în gînduri adînci și cuminți, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Românilor a scos din viața lui Ștefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd și inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, și cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrățească toți Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel și care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de fața lui cînd dormia; de a «nu ne înșela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înșine prin lingușiri și înnălțări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire și astăzi, după aproape patruzeci de anî!(…) Marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrșit al poporului, al trecutului, minte adincă și bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise și gîndul serbării din 1871. ”

Eminescu:

” (…) în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față.”

„… Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legãm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta
neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor.” (Curierul de Iași, 22 și 25 august 1871)

Teodor Stefanelli:

“Era impunătoare această mulţime compusă din inteligenţă şi popor, care încet şi tăcută înainta pios spre locașul unde se odihneau osemintele marelui Domn. Eu mă aflam lângă Eminescu. El era tăcut şi înainta cu capul plecat. Îți făcea impresia că gândurile sale planau în depărtări ce numai el ştia să le pătrundă. Așa am ajuns la mănăstire, şi am intrat în sfântul locaș unde la dreapta se află mormântul eroului. Deoparte şi de alta a mormântului sta Comitetul, iar Eminescu şi eu stăteam în faţa mormântului la o depărtare cam de doi paşi. Se ținură
cuvântările, se depuseră darurile pe mormânt, apoi urmă solemna închinare a delegațiilor şi a
altor credincioși înaintea mormântului. Moment înălțător, care ne transporta şi ne umplea de tainice fioruri, nesimțite până atunci! Această însuflețire a ajuns însă la culme, când colonelul Boteanu, în mare ținută, păși înaintea mormântului şi ținu o scurtă cuvântare în memoria celui ce se odihneşte aici de peste trei secole, dar al cărui geniu veghează şi azi asupra scumpului său popor.

Iar când apoi îşi plecă Boteanu genunchii înaintea mormântului, când îşi descinse centironul de aur de la brâu și-l depuse pe mormânt, rostind cu adâncă emoţie cuvintele: că în numele Oștirii Române îl depune în semn de admirare şi pioasă venerație pe mormântul marelui Căpitan şi Cârmuitor de lupte, atuncea parcă trecu un fior prin cei de faţă şi toți erau așa de emoționați încât vedeai că fără voie li se furișară lacrimi în ochi. Acum îmi făcu Eminescu semn să ieșim și-mi zise afară că acesta a fost cel mai sublim şi mișcător moment al întregii serbări.

Adânc impresionați am ieșit din curtea mănăstirii şi am îndreptat pașii noștri spre un grup de poporeni. Acolo se frigea un întreg bou pe o uriașă frigare de lemn, așezată pe două furci înțepenite în pământ. Câte patru oameni o învârteau de ambele părţi, iar jarul de sub frigare era așa de mare, de nu te puteai apropia. Cu deosebită plăcere se uita Eminescu la acest pitoresc tablou și-mi zise că întâia dată vede un bou întreg pe frigare. Începu să plouă şi ne despărțirăm. Această ploaie răcoritoare ținu cam o oră, dar apoi se făcu iarăși timp minunat de frumos şi nu împiedică de fel serbarea adică masa festivă în portic cu 1.600 de tacâmuri, la care Alexandru Xenopol a ţinut cuvântarea festivă.

Nu a fost împiedicată nici ospătarea imensei mulțimi a poporului, nici petrecerile poporale şi hora mare ce se încinse, după-amiază pe iarba verde lângă porticul festiv. Cu toate că iarba
era încă udă şi ici colea mici băltoace, hora se învârtea cu mult foc şi când domnii luară la joc şi pe fetele şi nevestele din popor, care priveau cum joacă domnăriile, se auzeau aplauze de clocoteau codrii, la ale căror poale se desfășura acest încântător tablou de înfrățire între inteligenţă şi popor.

Începutul îl făcuse Alexandru Xenopol care trase la joc pe o fată minunat de frumoasă din Putna, şi lui îi urmară şi ceilalți dansatori. Pe Eminescu nu l-am observat la horă şi, când ne-am întâlnit seara la congresul studenților, mi-a spus că a privit din
depărtare la joc.” (“Amintiri despre EMINESCU“)

Dimitrie Vatamaniuc:

“(…) Adevărul acestor speranţe îl constituia idealul de unitate naţională. Alexandru D. Xenopol se pronunţă şi el, în cuvântarea festivă, pentru unitate naţională: „Ştefan cel Mare încetează – arată el – a fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români şi devine un centru pentru acelaşi neam”. Studenţii purtau eşarfe tricolore, delegaţiile, stindarde cu inscripţii care vizau tot unitatea naţională, iar cea de pe urna votivă îl numea pe Ştefan cel Mare „Apărătorul existenţei române”.
Delegaţiile aduc ţărână, din provinciile lor, pe care o depun în urna votivă, care se aşează, cu mare ceremonie, pe mormântul domnitorului. Un moment emoţionant îl constituie gestul unui ofiţer român, întors din războiul franco-german, care îşi depune centurionul şi sabia pe mormântul lui Ştefan cel Mare în numele armatei române. Eminescu împarte, în timpul  festivităţilor, poezia lui Dimitrie Gusti, La mormântul lui Ştefan cel Mare, în care se declară că alături de Moldova şi Muntenia şi alte provincii sunt „pământ românesc”, iar la marea horă a participanţilor la serbare, Ciprian Porumbescu cântă la vioară „Daciei întregi”. Congresul studenţesc, care se ţine la propunerea lui Eminescu, fixează ca program de activitate pentru această generaţie, lupta pentru unitatea culturală a tuturor românilor. (…)” (Analele Bucovinei, Anul V, 2, 1998)

A. D. Xenopol

Cuvântare festivă rostită la serbarea naţională pe mormântul lui

Ştefan cel Mare

în 15 (27) august 1871

“Onorată adunare,

A. D. Xenopol – fotografie de la maturitate

Scopul pentru care ne-am adunat aice nu este de a face istoricul faptelor sau zugrăvirea caracterului măreţului bărbat, care, după patru sute de ani, este încă destul de puternic ca
s-adune pe mormântul său reprezentanţi din toate ţările unde trăiesc români. Faptele lui sunt păstrate, mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în o comoară de nesfârşită poezie. Tot astfel se înalţă în amintirea noastră şi inima lui curăţită de greşelile întâmplătoare a vieţii omeneşti, şi înţeleasă de pornirea sufletească a poporului întreg în ceea ce era ea într-adevăr. Nici pentru faptele, nici pentru caracterul lui nu am avea deci, la urma urmelor, decât a rezice ceea ce ştie orice român, că acest suflet ales, cu dreptul au dobândit de la poporul său mândra denumire de „mare şi bun”. În astă judecată, rostită de un neam întreg în decurs de secoli, stă dreapta măsură a mărimii lui Ştefan; şi chiar cercetarea cea mai lămurită a
istoriei nu va putea decât să întărească ceea ce poporul au cuvântat.

Dar să nu credem, onorată adunare, că numai trecutul ne atrage aice; că numai atâta voim noi, a ne împrospăta amintirea, apropiindu-ne de lăcaşurile unde mai văzute urme pare a fi lăsat eroul de la Războieni, unde piatra ce acopere moaştele lui loveşte încă privirile noastre. Nu ! Venim aice şi pentru viitorul după care năzuieşte orice suflet mai nobil a poporului nostru. Venim aice pentru a suge puterea ce susţine în lupta pentru bine şi adevăr, putere ce izvorăşte pe la mormintele oamenilor mari… Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile şi simţirile noastre înapoi, şi totuşi, de vom privi bine în sufletul nostru, vom videa cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fiece faptă a lui Ştefan cel Mare e cu atâta mai măreaţă, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simţim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viaţă, ce pot să ne întărească în propăşirea pe calea dreptului şi a adevărului, care susţin şi înalţă pe popoare.

În astă împreunare a amintirii trecutului cu năzuinţele şi speranţele în viitor, figura lui Ştefan cel Mare încetează de a fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români, şi devine un centru pentru toţi de acelaşi neam. Apărând Moldova de asupririle duşmanilor, el apără o parte din poporul nostru; el împlini aice, aceea ce alţi bărbaţi mari împliniră aiurea. Marginile politice îi opriră de a înrâuri de-a dreptul asupra întregului popor; dar fiecare din ei, lucrând pentru o parte din acelaşi întreg, lucra pentru întregul însuşi. Să nu oprim deci, când cătăm la bărbaţii cei însemnaţi ai trecutului nostru, privirile noastre pe sfera în care ei au trebuit să-şi mărginească lucrarea lor; să nu videm în ei cauze de mândrie sau de gelozie pentru o parte sau alta din poporul nostru, ci să-i privim pe toţi ca pe un bine obştesc a neamului întreg, căci şi ei cu toţii tot de un gând au fost pătrunşi: apărarea şi nălţarea poporului român în sfera în care ei trăiau. Astăzi marginile despărţitoare au început a cădé, şi astăzi în speranţa viitorului, toţi românii sunt datori să depună semnul de amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia din eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce au luptat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului întreg, pentru că prin braţul lor şi, mai mult încă, prin puternica amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de vârtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor. Oamenii cei mari a unui popor nu sunt ai cercului în care ei fură siliţi să-şi mărginească lucrarea; ei sunt ai neamului întreg, pe cât răsună aceeaşi limbă, pe cât se întâlnesc aceleaşi obiceiuri, pe cât se întinde legătura mai strânsă pusă de fire între sufletele omeneşti. Ba ei trec chiar peste cercul poporului lor şi devin binele întregii omeniri.

Pe mormântul lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun. Acest ţel de care atârnă tot lanţul speranţelor noastre, trebuie să avem şi inima de a-l spune în faţa lumii, fără sfială, fără încâlcire, cu deplină încredere în dreptate şi adevăr, în mersul lucrurilor lumeşti. Căci fir-ar oare cu putinţă, că acest popor ce atâta a luptat, apoi atât a suferit, astăzi, când îşi ia avântul pe calea propăşirii, să fie strivit la pasul cel dintâi ? De am fi fost noi meniţi numai a opri cu piepturile noastre năvălirile barbarilor şi ale mohamedanilor, ne-am fi şters de pe faţa pământului, odată cu încetarea acelor năvăliri, ca fiinţi ce ne am fi fost împlinit menirea. Dar nu a fost astfel; ci după o lungă noapte şi grele schingiuiri, pierit-au şi întunericul şi stafiile lui, şi noi iarăşi am revenit la viaţă cu o putere nouă şi plină de încredere în lungul viitor. Avem acea putere, avem acea încredere, pentru că sufletul acestei părţi a omenirii ce se numeşte poporul român încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se mişcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în acea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii. În acea fierbere interioară a căreia urmări stau încă ascunse în sânul viitorului, stă dreptul nostru la trai, îndreptăţirea speranţelor ce ne încântă. Căci asta e legea cea mare a naturii, care domneşte atât în neamurile de plante şi vietoare cât şi în neamurile omeneşti: că fiecare are drept la trai şi dezvălire, cât timp nu a desfăşurat toată puterea de întindere cu care e înzestrat de vecinicul izvor a naturii. Odată însă ce aceasta s-a împlinit, atunci trebuie să se stingă pentru totdeauna, lăsând locul liber pentru alte fiinţi. Fiindcă noi, românii, încă nu am desfăşurat tot cuprinsul nostru sufletesc, avem dreptul de a trăi şi putem spera în viitor.

Dară să nu credem că această lege ne asigură atât de puternic un viitor de propăşire încât, fără de nici o muncă, fără de nici o silinţă, am putea ajunge la el. Nu doară că împlinirea însăşi a legilor mersului omenirii ar atârna de la voinţa oamenilor; căci, precum e cu neputinţă ca să se zdruncine mersul corpurilor cereşti, tot aşa este de cu neputinţă a se clătina măcar câtuşi de puţin acela al lucrurilor omeneşti. Dar între dezvălirea naturii şi acea a omenirii este următoarea mare deosebire că, pe când legile naturii se împlinesc orbiş şi fără de alegere, deci totdeauna cu acelaşi efect şi în acelaşi fel, acele ale omenirii se împlinesc prin mijlocirea omului însuşi, care are puterea de a lucra după ele sau în contra lor. Când el lucrează după cerinţele legilor omenirii, atuncea împlinirea lor se face sub forma binelui, a fericirii, a propăşirii; când el lucrează în contra lor, atunce împlinirea aceloraşi legi se face sub forma răului, a nenorocirii, a decăderii. Libertatea omenească nu hotărăşte nimica asupra împlinirii însăşi a legilor; aceasta merge de sine înainte şi nestrămutat; libertatea omului este însă marea putere, care hotărăşte asupra modului împlinirii acelor legi neclintite ca izvor de viaţă mândră sau de moarte schingiuitoare.

Poporul, deci, ce vra să propăşească – cât timp are încă putere de trai – va trebui cu mintea lui să caute a pătrunde în înşirarea lucrurilor şi să recunoască cum trebuie el să făptuiască pentru a sta în armonie cu legile omenirii. El va trebui să-şi pună toată silinţa pentru împlinirea celor ce va fi recunoscut a fi de trebuinţă. Agerimea minţii şi tăria inimii sunt condiţiile neapărate a vieţii mai depline. Ştiinţa şi puterea morală sunt stâlpii fericirii popoarelor. Aceste fiind bunuri ce omul, poporul, poate a şi le agonisi, urmează că de la el atârnă ca să intre în adevăr pe calea propăşirii şi să-şi câştige recunoştinţa omenirii, precum tot de la el atârnă ca, rămânând în neştiinţă şi aruncându-se în neorânduială şi desfrânare, să se ucidă pe sine însuşi. Pentru noi românii – care începem abia a ne dezvăli – calea spre bine e cu atâta mai uşoară cu cât ştiinţa izvorăşte atât de mănos din lucrarea omenirii întregi trecute şi acelei contemporane ce ne înconjoară; iar puterea morală stă atât de mândră în multe părţi a istoriei noastre, străluceşte în suflete atât de măreţe ca acele a unui Ştefan, Mihai sau Horea şi în sufletele tuturor acelor ce se bătură şi pieriră împreună cu ei, încât n-am avea decât să ne apropiem de ambele acele bunuri pentru a simţi în sufletele noastre înrâurirea lor cea binefăcătoare.

Oricine simte deci în sine un cuget ce năzuieşte mai presus decât spre trebuinţele zilnice, poate dar să se bucure astăzi într-adevăr de gândirea ce ne au adunat aice; căci în întoarcerea aceasta înspre trecut, în simţimântul ce ne împinge a încorda inimile noastre pe mormântul unui bărbat ce luptă o viaţă întreagă pentru poporul său, şi tăriei căruia sufleteşti datorim noi astăzi în mare parte existenţa noastră însăşi, în astă întoarcere, zic, se arată o creştere a puterii morale în sufletul nostru, o mai mare năzuinţă spre bine şi adevăr, o mai mare ură contra răului şi a minciunii ! Oricare din cei ce de aproape sau de departe vor simţi răsunetul, ce amintirea veacului de atunci va produce în suflet lovindu-se de starea de astăzi, se va videa mai înălţat în cugetul său, va voi mai mult şi va lucra mai mult. Tot acel ce va simţi în sine o agerime mai mare a spiritului, o tărie mai mare a inimii, îşi va aduce aminte că prin muncă neobosită şi jertfiri spre binele obştesc e dator să se facă vrednic de părtinirea cu care firea l-au înzestrat.

Căci, să fim drepţi, onorată adunare ! Nu tot poporul lucrează deodată spre viaţa şi propăşirea sa. Este în el o parte activă, în mâinile căreia stau ursitele poporului întreg. Ea-l duce spre propăşire sau decădere, după elementul ce predomneşte în dânsa, cel bun sau cel rău, în luptă totdeauna, în luptă neîmpăcată ca lumina cu întunericul. Cătră apusul vieţii unui popor predomneşte elementul rău, ce se-ndeseşte necontenit ca umbra în înserare, semn că se apropie noaptea mormântului. Dar şi la zori nu e lumina fără de amestec. De la început până la sfârşit, datoria elementului bun este de a lupta în contra răului. Prin silinţele sale, prin exemplul cugetului şi a faptei curate, prin îndreptarea celor ce nu ştiu sau nu vrau, pe calea binelui şi a adevărului, elementul bun introduce viaţa în sânul poporului, o înalţă până la culmea ei, şi chiar în timpul decăderii, prin o luptă necurmată, aruncă raze de strălucire asupra nopţii ce se coboară. Dacă partea mai aleasă a naţiunii rămâne în nelucrare, atunci aceasta urmează în întuneric o cale necunoscută, pradă tuturor elementelor răle ce pot să-şi ieie zborul în mijlocul nopţii; atunci se lăţeşte crima de care e cotropită fapta frumoasă ce fuge şi
s-ascunde; linguşirea ce caută câştig din orbirea celor linguşiţi şi înaintea căreia puterea de a susţine privirea adevărului slăbeşte din ce în ce; îngâmfarea asupra propriilor merite şi lauda cu meritele altora, căreia urmează lenevirea de a mai lucra şi care împreună ucid silinţa de a recunoaşte starea adevărată în care te afli şi iubirea de muncă prin care poţi scăpa din ea… Astfel se târâie atunci un popor în o umbră îndoielnică un timp oarecare, până la ivirea unor zori noi sau, ce e mai sigur, până la stingerea lui. Deci,
împlinirea legii naturii, că un popor are putinţă de a trăi şi a se dezvolta până ce a revărsat în lume tot cuprinsul său sufletesc, atârnă de condiţia neapărată a luptei necurmate a elementului bun în contra celui rău.

Sufletelor nobile şi înţelepte ale românilor din toate ţările le este dar impusă greaua, dar frumoasa sarcină, de a mijloci acuma şi a realiza în viitor ultimul ţel a speranţelor noastre. Pentru aceasta însă, o înţelegere şi o lucrare comună a elementului bun este condiţia neapărată a reuşitei. Nu mulţimea puterilor, ci îndreptarea lor spre acelaşi ţel şi opintirea lor împreună hotărăşte mărimea izbânzilor. Cu cât elementul bun se întăreşte mai mult prin strânsa legătură şi lucrarea împreună a celor ce-l înfăţoşează, cu atâta puterea celui rău slăbeşte, cu atâta orânduiala şi propăşirea înlăuntrul ţării, neatârnarea ei în afară este mai asigurată. Cu cât, din contra, elementul bun se răzleţeşte şi se desface deolaltă, cu atâta puterea lui se micşurează, orişicât ar creşte numărul acelora în a căror suflet este sădit, cu atâta se lăţeşte răul, minciuna, desfrânarea, cu atâta predomnesc înlăuntru patimile şi iubirea de sine, iară în afară siguranţa şi respectarea ţării slăbesc din ce în ce. Să nu credem vreodată că un popor când se coboară în cumpăna lumii, nu poartă el însuşi vina acelei coborâri. Totdeauna un popor ce slăbeşte în afară arată că e slab înlăuntrul său, un popor ce se stinge
de pe faţa lumii, că a fost mort înlăuntrul său.

Ferice sunt timpurile în care elementul cel bun a unui popor găseşte un centru, un suflet mare, în jurul căruia cu toţii se adună şi cu toţii lucrează, duşi de un gând, o simţire comună spre binele şi înălţarea patriei ! Atunci puterea creşte înmiit, atunci o ţară mică, o mână de oameni fac fapte ce răsună departe de locul unde s-au petrecut. Atunci se văd lucruri ce par neînţelese în timpurile mai slabe. Astfel, astăzi cădem în minunare dinaintea faptelor de viteaz ale lui Ştefan cel Mare, şi pentru ce oare ? Pentru că astăzi simţim prea bine că astfel de fapte ar fi cu neputinţă; şi iarăşi, pentru ce aceasta ? Oare nu suntem tot atâta, ba poate mai numeroşi, decât pe timpul lui Ştefan cel Mare; oare nu sunt şi astăzi bărbaţi ce-şi iubesc ţara şi toate le-ar jertfi spre fericirea ei ?… Sunt elemente bune, onorată adunare, şi în mare câtime, dar ele stau răzleţite, nu lucrează împreună, şi, deşi tind spre acelaşi ţel, spre înălţarea neamului şi fericirea lui, nefiind unite prin împreună înţelegere, aruncă adeseori unele asupra altora grozava acuzare de trădător de ţară ! Nu este un centru care să le unească, un ochi fermecător care să le insufle în inimă dorinţa şi puterea de a lucra împreună, un ochi ca acela ce aprindea în războaie sufletele viteze ale ostaşilor români.

Dar astăzi, cu toate turburările timpurilor, nu e atâta vorbă de războaie şi de lupte sângeroase; răul nu este atâta în afară cât înlăuntrul nostru şi în contra acestuia este de luptat. Nu voiesc a vă zugrăvi aceasta stare a noastră dinlăuntru în toate părţile unde trăiesc români, nici acea a legăturilor dintre românii din toate aceste părţi împreună. Oricine însă ştie că ea este departe de a fi astfel precum ar cere-o ideea propăşirii noastre spre unul şi acelaşi viitor. În dezbinarea dinlăuntru stă slăbiciunea tuturor; în această nearmonie a inimilor şi spiritelor stă rădăcina mai adâncă a rălelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne ameninţă. De aceea, pe mormântul bărbatului ce a ştiut a concentra în sine toate razele de bine a poporului său, să cugetăm la o apropiere a tuturor, din toate părţile, spre o împreună lucrare. Toţi cei mai buni să caute a avea credinţi, speranţe şi năzuinţi comune, şi să caute a se înţelege asupra mijloacelor, prin care  s-ar putea aduce realizarea acestora în viitor. Aceste credinţi şi principii comune să caute cu toţii a le răspândi cât se poate mai mult, pentru ca fiece român ce are o inimă, ce simte legătura adâncă pusă de natură între inima sa şi inima celui de acelaşi neam, între soarta sa şi pământul în care sunt sădite amintirile străbunilor şi speranţele copiilor săi, să ştie că are ceva de aşteptat de la sudoarea frunţii sale, că are un bine mai mare de apărat decât interesul traiului său însuşi.

Lăsaţi marginile măiestrite ce şirul istoriei le-au rădicat între noi ! Istoria le va desface cu încetul, precum a şi început, şi să nu grăbim nimica în astă privinţă. Deşi unirea politică este ţelul ultim a oricărui neam şi singurul mijloc de a dezvăli tot cuprinsul sufletesc al său, să nu credem niciodată că aci este totul, şi mai cu samă nu că aci e începutul. Unirea oamenilor, dacă e să fie cu trai, trebuie să se facă întâi prin gând şi inimă, apoi, după ce astfel de înţelegere va fi aruncat adânci rădăcini în sufletul celor ce vor să-şi unească şi alte interese, să păşească şi la aceasta. Unirea politică este şi o unire de interese de toate zilele, o unire a acelor sfere, unde mai uşor se jigneşte omul de aproapele său. Deci starea îmbucăţită cu care ne aflăm este într-un înţeles priincioasă. Să lucrăm cu toţii împreună la răspândirea aceloraşi credinţi şi speranţe, să legăm românul din Ardeal cu cel de lângă Prut prin cuget şi simţire, şi să lăsăm mersului istoriei apropierea tuturor intereselor. Când tot românul va tinde spre un ţel, când unirea minţii şi a inimii va fi încheiată, atunci aceea politică va urma numaidecât din însuşi mersul lucrurilor !

Aceasta deci să fie gândirea ce să ne lege împreună aice pe mormântul lui Ştefan cel Mare:

Că toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucreze neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi acelaşi viitor, şi să asigure împlinirea acelui viitor însuşi.

Aceasta să fie ideea cea mai presus de orice interese, de orice deosebire în gândire şi simţire. Câştigând astfel un mijloc puternic de înţelegere, să căutăm a întinde această înţelegere din ce în ce mai mult între sufletele noastre, de la principiul acel mare, rădăcina vieţii însăşi, până la ramurile, frunzele şi florile ei, restrângând deosebirile între gândiri, simţiri şi năzuinţi numai la atâta, pe cât e de nevoie pentru însăşi propăşirea unui popor. Această idee deci să nu rămână numai ca o amintire în sufletele noastre, ci, despărţiţi de aice să rămână ca o legătură adâncă ce îndată să ne împingă spre o lucrare comună. Să cercetăm mijloacele prin care s-ar putea aduce la împlinire întruniri periodice ale românilor de pretutindeni, dacă nu din toate clasele societăţii, cel puţin ale tinerimii studioase. Să nu încetăm de a dezbate prin grai şi scrisoare, fără patimă personală, ci numai cu ţinta spre adevăr, toate întrebările cele mai însemnate a vieţii noastre sociale, politice, economice, pentru a se putea ajunge cu timpul la un adevăr asupra lor. Să ne silim cu toţii întru cât e cu putinţă şi să ne înţelegem asupra mijloacelor, pentru cultivarea ţăranului – temeliei naţiunii –, pentru ca elementul bun atât de mănos răspândit în el să poată ieşi la lumină şi întrebuinţa puterile spiritului şi a inimii în folosul poporului întreg, iar nu numai în acel a micii sfere a satului în care s-a născut. Să căutăm de înălţarea şi întinderea teatrului naţional, care este până acuma în mare parte mai mult un institut de înjosire decât de înălţare morală, şi chiar astfel precum e, restrâns numai pentru o mică parte din poporul întreg… Dar aceste numai spre amintire: căci destul ar fi de a ne îndepărta de aice cu cunoştinţa clară a ideii ce ne-au adunat. Ea este destul de mare şi de frumoasă pentru a împlea sufletele noastre, şi mijloacele pentru împlinirea ei sunt tocmai roadele ce aşteptăm să le producă. Cu toate aceste, onorată adunare, nu ne putem despărţi de pe mormântul marelui bărbat, fără a cere de la amintirea lui o învăţătură, o povăţuire pentru lupta ce avem de luptat, căci este o asemănare ascunsă, dar adâncă, între starea de atunci şi acea în care ne aflăm, între lupta ce luptă Ştefan cel Mare şi acea pe care trebuie să o lupte astăzi partea cea bună a poporului român ! Era şi atunci ca şi acuma o mare mişcare spre neatârnarea şi înaintarea poporului; erau şi atunci pericole cumplite, dinlăuntru şi din afară, ce ameninţau aceste scumpe bunuri. Iată pentru ce, în bucuria nespusă ce împle sufletele noastre, totuşi simţim trecând o umbră de durere, precum trecea prin sufletul marelui viteaz, când, întorcându-se învingător din lupte, ştia că-i în ajunul unor noi bătălii ! Iată pentru ce ne adunăm noi astăzi pe mormântul lui Ştefan cel Mare; căci este o pornire a sufletului nostru, care, înţelegând asemănarea stării de astăzi cu starea de atunci, ne împinge a întări legăturile naturii pe mormântul acelui bărbat ce fu mai puternic decât ameninţările timpului său. Dar pe timpul lui Ştefan elementul cel bun predomnea înlăuntrul ţării, căci acesta era unit în jurul unui centru, astfel că putea menţine înlăuntrul ţării unitatea, şi că lupta se concentra în contra răului din afară. Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru, din cauză că elementul bun rămâne răzleţit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentre[ze] tot ce este mai ales în naţiunea noastră. Totuşi s-avem speranţă, fraţilor români ! Dacă elementul bun se uneşte în jurul unei idei, dacă puterile de viaţă aleargă la întrunire pe mormântul eroilor naţiunii, spre a lucra cu un gând, cu o inimă spre binele obştesc, atunci să nu ne temem ! Predomnirea binelui şi a adevărului va urma în curând lucrării întrunite a elementului bun, şi o stare mai liniştită, mai regulată şi mai puternică a interiorului ne va mijloci în curând respectarea în afară a naţiunii române şi propăşirea ei spre unul şi acelaşi viitor. Dacă nu este eroul viu în fruntea noastră, este ideea pentru care s-au luptat. Ea este un soare veşnic arzător pentru oglinzile curate ce pot a-l răsfrânge.

Ştefan cel Mare avea mai mult a se lupta contra pericolelor din afară. Arma sa era fierul; puterea sa, virtutea inimii şi braţul neobosit; victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele bravilor români. Timpul de astăzi a schimbat totul, şi răul şi lupta în contra lui. Noi avem să ne luptăm mai mult contra dezbinării, neînţelegerii interioare; arma noastră este pana şi graiul; puterea noastră, vârtutea inimii, nu mai puţin trebuincioasă decât pe câmpul de război, şi spiritul neobosit; victoriile noastre se vor urma în tăcere, în sfera cea ascunsă a gândurilor omeneşti. Dar, cu toată această deosebire, rămâne adânca asemănare a luptei, acuma ca şi atunci, în contra unui rău care ameninţă existenţa şi propăşirea poporului nostru. Adevărurile fundamentale însă rămân aceleaşi pentru toate timpurile, întru cât se reproduc împrejurări asemănătoare. Când o putere mai mică luptă pentru bine în contra unui mare rău, atunci aceleaşi adevăruri vor trebui aplicate pentru a reuşi, fie lupta pe câmpul de război sau în câmpurile minţilor. Ştefan cel Mare a reuşit în lupta sa, pentru că geniul său a pătruns mijloacele adevărate ce putea să-l ducă la o bună izbândă. Mijloacele noastre vor fi deosebite; caracterul lor însă va trebui să fie în totul acelaşi, dacă voim să încununăm şi noi cu glorie şi reuşită lupta ce vom lupta.

Ştefan cel Mare ajunse la ţelul său prin neatârnarea sa de alţii şi încrederea în propriile sale puteri, prin conştiinţa lămurită a stării în care se afla, în fine, prin lucrarea adânc meditată şi totdeauna măsurată după îndemnul împrejurărilor.

Când Ştefan cel Mare îşi apăra ţara, el îşi punea speranţa mai înainte de toate în propriile sale puteri, căci în curând se încredinţase cât de puţin tare e acel ce-şi sprijină viaţa pe puterea şi ajutorul altora. Acest caracter de neatârnare să-l introducem în spiritul nostru. Să fim ceva prin lucrarea noastră şi nu numai prin ajutorul lucrărilor altora. Să nu aşteptăm pururea lucrări gata de la alte popoare: să nu introducem în poporul nostru, pentru a mulţămi trebuinţele lui, aşezăminte străine, ieşite din munca şi osteneala altor popoare; să nu traducem veşnic cele de nevoie pentru întinderea şi adâncirea cunoştinţelor noastre, ci să căutăm a scoate din crierii noştri înşişi cele de trebuinţă pentru propăşirea poporului, precum scotea Ştefan cel Mare din muşchii poporului român însuşi puterea pentru apărarea lui… Şi dacă uneori trebuie împrumutat ajutorul străin, cum altfel nici că se poate, atunci iarăşi să facem ca Ştefan cel Mare, mulţămindu-ne cu cinci mii de secui şi două mii de leşi, când noi înşine luptăm în număr de patruzeci de mii. Astfel întărind puterea spiritului şi a inimii noastre, prin însăşi a noastră osteneală, vom câştiga tot atât de sigur lupta în contra elementelor contrare propăşirii noastre, precum câştiga Ştefan bătăliile sale asupra duşmanilor din afară.

A doua condiţie neapărată a reuşitei este că să nu ne înşălăm asupra stării în care ne aflăm. Să nu ne orbim noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste aceea ce suntem în adevăr. Când Ştefan cel Mare îşi scăpa poporul întreg prin vitezele sale lupte, când întregul popor înălţa rugi fierbinţi către cer pentru măritul voievod, acesta, departe de a se mândri de propriile fapte, petrecea după obiceiul timpului de atunci, zile întregi în post şi rugăciuni, şi nu se orbea asupra primejdiilor ce-l aşteptau şi de acolo înainte, asupra muncii ce avea încă de muncit pentru a ajunge la ţelul său. Să facem asemene astăzi şi noi în felul nostru… La cea mai mică izbândă a faptelor sau spiritului nostru, să nu ne îngâmfăm cu o neiertată zădărnicie; să înţelegem totdeauna unde ne aflăm, cât am lucrat, cât avem de lucrat pentru a ajunge la scopul dorit, şi a merita de a fi trecuţi cu semnul recunoştinţei în analele lucrurilor omeneşti.

În fine, şi aceasta răsună din depărtare peste ruinele secolilor trecuţi ca o sfătuire trimisă poporului său iubit de înţelepciunea lui Ştefan cel Mare, să nu ne grăbim întru realizarea scopului nostru. Să nu pripim prin o lucrare nesocotită mersul împrejurărilor, pentru a nu arunca în o vecinică noapte mândrul viitor ce începe a ne luci. Să lăsăm, pe cât se poate, timpului şi împrejurărilor a lucra pentru noi în astă privinţă, iară noi să ne silim a fi gata prin puterea şi înălţarea dinlăuntru a primi ceea ce viitorul ascunde în sânul său. Viaţa întreagă a lui Ştefan cel Mare şi testamentul său politic conţin această învăţătură. Niciodată Ştefan cel Mare nu se arunca orbiş în luptă, ci totdeauna aştepta ca timpul şi împrejurările să asigure rezultatul lovirii sale, care atunci urma ca un fulger. Niciodată el nu se îndoi a sacrifica un bine mai mic, pentru scăparea bunurilor celor mari, a onoarei şi existenţei poporului său. Lucrarea înceată în interiorul poporului, concentrarea elementului bun, luminarea părţii pasive a naţiunii noastre, înţelegerea asupra mijloacelor de propăşire, asupra mijloacelor de îndepărtare a dezbinărilor ce ne sfâşie, a relelor materiale şi morale ce se lăţesc molipsitoare înlăuntrul nostru – iată lucrarea ce este menită a aşeza temeliile pe care timpul va rădica odată viitoarea Românie; lucrare înceată dară nesfărâmată, ca acea a polipilor ce rădică insule din sânul oceanului, pe care apoi viaţa îşi aşterne covorul său, iar nu ca acea a furtunilor mării ce înalţă într-o clipă cumpliţii munţi de spumă, ca iarăşi să-i cufunde în latul ocean !

Deci, fraţilor români ! Să avem speranţă în viitorul nostru şi să lucrăm întru împlinirea lui. Să lucrăm împreună la unirea spiritului şi a inimii tuturor celor de acelaşi neam, la îndepărtarea relelor ce ne sfâşie înlăuntrul nostru. Să fim cu iubire pentru dreptate şi adevăr, să avem puterea de a le aduce la împlinire şi să luptăm fără încetare contra răului şi a minciunii; să fim neatârnaţi în cugetul şi spiritul nostru şi să nu ne mândrim de rezultatele dobândite, ci să tindem necontenit a le mări şi a le întinde; în fine, să nu grăbim, periclitându-l, un viitor ce va fi sigura urmare şi răsplată a unei munci neobosite pentru bine
şi adevăr.

Iar tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboară-te în sufletul poporului tău, şi cu puterea ta de fier încoardă-i voinţa spre împlinirea acelor datorii, pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte cătră nemurire !

Mihai-Eminescu.Ro