[„ÎNTR-UN LUNG ARTICOL”] – de Mihai Eminescu [27 ianuarie 1882]

Într-un lung articol, prin care ni se impută nouă îndeosebi boala morală de care n-am suferit niciodată, reaua credinţă, „ Românul” substituie adunării proprietarilor, ţinute la Iaşi, intenţia de-a amâna la calendele grece reforma legei tocmelelor agricole.

Întrebăm cu mirare cine îndreptăţeste pe scriitorii organului oficios de-a presupune o asemenea intenţie unui Vasile Alecsandri, unui Nicolae Roset – rosnovanu, unui Grigorie Sturza? Noi am sfătuit din nou pe confraţi, precum i-am fi sfătuit şi în rândul trecut, să viziteze moşiile acestor bărbaţi şi să constate în ce stare sunt locuitorii de pe ele în asemănare cu cei de pe moşiile coreligionarilor politici ai d-lui C. A. Rosetti. Se vor convinge atunci că interesul pe care o sumă de proprietari îl au pentru soarta ţăranului nu este deloc platonic, nu este un mijloc de-a câştiga popularitate şi pensii reversibile, ci e un interes adânc, înrădăcinat în patriotismul acestor bărbaţi, în conştiinţa de solidaritate naţională şi economică dintre marea proprietate moşneană şi mica proprietate ţărănească.

De ce se acuză însă o clasă de oameni pentru rele a căror izvor n-au fost niciodată ei? De ce „Românul” nu ţine seamă că această spoială franţuzească, această brumă de civilizaţie rău înţeleasă şi copiată de la străini costă mult, disproporţionat de mult, pe poporul nostru şi că cauza de căpetenie a sărăciei lui nu sunt învoielile agricole, pe cari mai n-ar fi avut nevoie să le facă decât pentru a-şi procura lemne şi păşune, ci dările cătră stat, cătră comună, cătră judeţ, cari se traduceau în bani împrumutaţi, iar aceştia în muncă? De ce nu se ţine seamă că pensiile reversibile pentru pretinse merite politice şi naţionale trebuiesc plătite de undeva şi de cineva şi că ele apasă în ultima linie pe producător şi anume pe producătorul de căpetenie, pe ţăran?

Lovitura de stat de la 1864 a avut o generoasă intenţie, dar a fost viciată prin pripă. La 1 mai ţăranul s-a culcat încă clăcaş, neavând de plătit statului într-un an de zile decât faimosul galben găurit şi şase zile de şosele, fără nici o îndatorire cătră comună, fără nici una cătră judeţ. La 2 mai – peste douăsprezece ore, fără nici o tranziţie – el s-a trezit om liber, dar cu sarcini înzecit de grele, stăpân absolut pe o bucată de pământ, dar acea bucată grevată cu însemnate anuităţi cătră stat; cu îndatorirea de-a susţine self – governmentul comunei şi al judeţului, cu sarcina miilor de noi postulanţi, ieşiţi din pământ, din iarba verde, pentru a aplica reformele. Atunci băieţii din băcănii şi ateliere de meseriaşi părăsiră pacinica lor ocupaţie, pentru a se boieri în notari comunali, învăţători rurali, arhivari, paraarhivari – o generaţie nenumărată de logofeţi fără învăţătură şi fără seriozitate morală, cari nu ştiau decât a scârţâi două slove pe hârtie, deveni elementul domnitor în România şi pepiniera actualilor roşii. Astăzi există, după calculele ingenioase ale d-lui A. V. Millu, aproape patruzeci de mii – o armată mai mare decât cea permanentă – de asemenea logofeţi din cari mulţi au ajuns deputaţi, milionari, aspiră a deveni miniştri. Toată armata aceasta a contractat trebuinţe occidentale pe care nu le poate satisface prin producţiune proprie, deci cineva trebuie să le satisfacă. Acest cineva e în ultima linie poporul producător.

Nu raporturile juridice dintre marii şi micii cultivatori sunt cauza sărăciei ţăranului, ci declasarea generală a societăţii vechi, improvizarea a sumedenie de cenuşeri în oameni de stat, încărcarea fără tranziţie a ţăranului cu sarcine publice, enorm de mari în asemănarea cu sarcinile aproape ridicole pe care le purta poporul nostru în vremea Domnilor regulamentari.

Aşadar nu se vorbească de cestiunea agrară la noi, unde ea n-a existat niciodată, unde ţăranul a fost pururea liber, pururea capabil de-a deveni proprietar şi de-a sui, pe cât îl iertau puterile, scara înaintării sociale. Nu se compare Irlanda infeodată cu datinele pe deplin drepte şi echitabile ale vechii noastre ţări. Vechile clase dirigente aveau în grad mare cunostinţă practică a ţării şi un admirabil simţ istoric. Pentru a dovedi cât de adevărat este aceasta, ce drepte, ce întemeiate, ce echitabile erau totodată vederile generaţiei abia trecute în privirea raporturilor agricole, credem oportun a publica un document încă inedit şi de cel mai înalt interes în materie.

Este raportul comisiei numite acum treizeci de ani, în virtutea stipulaţiunilor Tractatului de la Balta – liman, pentru a revizui şi regula relaţiile dintre proprietari şi mici cultivatori, pentru a fixa drepturile şi îndatoririle reciproce şi totodată pentru a pune reformele cari erau judecate necesare în diferitele ramuri a serviciilor publice din Ţara Românească.

Oricine va lua cunoştinţa acestei remarcabile lucrări se va putea convinge că, cu toate că situaţiile sunt diferite, principiile cari au fost atunci stabilite slujesc încă azi ca bază la raporturile mutuale între proprietari şi săteni, dovadă nouă că solid şi durabil este numai ceea ce are temelie pe justiţie şi echitate, precum şi pe ceea ce este avantajos părţilor interesate. În urma acestui raport a fost elaborată şi promulgată legea din 23 aprilie 1851 relativă la legăturile şi îndatoririle reciproce dintre proprietari şi lucrători, lege care-a regulat materia până la reforma lui Cuza Vodă. Rezultatele salutare au fost imediate, au restabilit liniştea şi răspândit un trai mai bun în ţară.

Într-adevăr, îşi aduce lumea aminte că, în urma turburărilor revoluţionare din 1848, al cărora cea mai principală unealtă a fost vasta propagandă anarhică şi antisocială întreprinsă în mijlocul sătenilor şi pentru izbutirea căreia toate mijloacele au fost puse în joc spre a seduce şi rătăci pe locuitori, aceştia, dând crezare făgăduielilor mincinoase ce li se făcuse, suspendase orice muncă agricolă, refuzau d’ a cultiva pământul şi d’ a achita datoriile ce le aveau către proprietari. A rezultat astfel o criză care s-a prelungit vreo doi-trei ani şi care era să ruineze ţara, după ce răspândise foametea. Credem de prisos a ne mai întinde în această privinţă; ne referim chiar la textul menţionatului raport, constatând în treacăt că este de notorietate publică şi netăgăduit că de la legea din 1851 a început în adevăr să progreseze agricultura, prăsila vitelor, starea săteanului, arendaşului, a proprietarului.

Legea rurală, regulând o mare cestie socială, a pus un capăt şi neobositelor intrigi ale agitatorilor, cari izbutiseră a aduce în ţară o anarhie devenită intolerabilă. Onoarea rezolvării acestei mari cestii revine domniei lui Cuza, sub auspiciile d-lui Cogălniceanu. Aplicarea s-a făcut, lucru extraordinar, fără zguduire. Explicarea acestui fenomen se poate atribui în mare parte legii din 1851, care a fost ca o lege pregătitoare, dovadă că instituţia ei a fost aşa de bună încât astăzi în practică tot pe aceeaşi tradiţiune urmează agricultura.

Legea rurală dedese o nouă impulsiune agriculturii şi, dacă legiuitorul ei ar fi prevăzut să oblige pe săteni să conserve şi să nu spargă izlazurile vitelor, ar fi fost mult mai avantajos pentru conservarea vitelor, al căror număr a scăzut treptat cu 25 la sută de la 1866 încoace. O cestie mare socială s-a rezolvat, impulsiune nouă s-a dat agriculturii, cu toate acestea arendaşii sunt tot ruinaţi, ţăranii nu stau mai bine, proprietatea funciară este dispreţuită.

Dacă am fost fericiţi să ieşim din legea rurală fără zguduire, să nu provocăm un mare pericol, de-a lăsa să se încerce a se inventa o cestie socială neîntemeiată, care – ar aduce iar foametea ca la 1848 şi la 1866.

Învoiala de bunăvoie sau libertatea tranzacţiunilor a existat totdauna şi trebuie menţinută: săteanul liber şi stăpân pe munca sa, pe vitele sale, proprietarul pe proprietatea sa. Însă trebuie garantată o deplină securitate pentru părţile contractante, ca nici una nici alta să nu fie victima celeilalte. O bună administraţie cinstită, experimentată şi vigilentă ar fi primul, cel mai bun şi folositor remediu.

Aşa, viciul organic al lipsei unei administraţiuni instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor. Ar fi de dorit deci ca să nu se atribuie rezultatele de azi unei cauze factice şi neadevărate, ci să se rapoarte la cauza lor adevărată, la declasarea generală, la lipsa unei administraţii oneste şi capabile. Dacă o lege generală este posibilă în asemenea materie, ca să îmbunătăţească starea actuală şi să nu aducă o perturbaţie îngrozitoare în economia ţării ea va trebui să sancţioneze principiile legilor din trecut şi să nu vizeze la nici un sistem nou. Reforma ar consista aşadar mai cu seamă în măsuri cari ar zădărnici posibilitatea abuzurilor.

Relevăm dar că aceeaşi comisie de acum treizeci de ani a propus acele reforme cari ar fi garantat o sănătoasă dezvoltare a vieţii organice a statului şi cari până-n ziua de azi au rămas deziderate.

Comisiunea, după ce s-a ocupat de cestia agricolă care-i fusese recomandată să fie principalul scop al deliberărilor sale, a indicat într-un mod sumar reformele cari i-au părut cele mai necesare în diferitele ramuri ale administraţiei.

Ne vom mărgini a cita între altele: regularea modului de numire şi înaintare în funcţiunile publice; revizuirea legii asupra alegerii membrilor adunării generale; regularea legii asupra celor şase zile de lucru ce săteanul era dator să facă pentru construirea podurilor şi şoselelor; regularea sentenţelor judiciare date definitiv şi în ultimă instanţă.

Este de constatat că aceste reforme, a căror urgenţă era demonstrată în 1849, n-au fost realizate şi a căror importanţă majoră încă astăzi aşteaptă execuţia lor.

Modul de admisibilitate şi înaintare în funcţiunile publice a dat loc, într-adevăr, la câteva regulamente, dar în fapt a rămas literă moartă. Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului, cu toate că cine nu ştie că capacitatea, experienţa, integritatea şi probitatea factorilor însărcinaţi d’ a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale a mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia şi prin urmare a bunului trai şi liniştei publice? Dar sub regimul actual interesul personal, convenienţele de coterie primează interesul general şi binele public. Necesitatea d’ a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste oricari alte consideraţii. Pentru a dobândi glasurile deputaţilor trebuie exigenţele lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor deputaţilor cari, sub numele lor, administrează districtele după plac şi dispun fără nici o responsabilitate de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor. Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti; astfel anarhia şi dezorganizaţia domnesc pretutindenea, şi muncitorii de pământ sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze cari aduc mizeria între arendaşi, proprietari şi săteni.

Cât despre legea electorală, avem tristul şi scandalosul spectacol al necontenitelor violări la care este supusă sub presiunea oficială care se etalează fără pudoare şi sub arbitrariul care domină toate operaţiunile în aplicarea ei.

Aducerea la îndeplinire a sentinţelor definitive şi date în ultimă instanţă este în vecie amânată, încât interesaţii sunt siliţi a aştepta zece ani şi mai bine bunul plac al oamenilor de la putere pentru a intra în posesiunea drepturilor lor, dacă nu sunt servii devotaţi ai guvernanţilor, încât justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii.

Situaţia ţării devine astfel din zi în zi mai gravă, mai întristătoare; rădăcinile răului devin mai adânci şi criza este de natură a preocupa oamenii bine cugetători. Ar fi vremea ca toate puterile vii ale ţărei să se unească strâns pentru a aviza serios la mijloacele d’ a preveni pericolele iminente cari ameninţă starea socială, economică şi politică a acestei ţări, încredinţate unei exploatări din cele mai lipsite de pudoare.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989