Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Într-unul din numerele trecute am dovedit cu acte gospod, precum se zicea mai nainte, că întreaga reformă constituţională a României, punct cu punct, a fost votată de către Adunarea mumă din Moldova, numită Divan ad-hoc, şi că acele puncte a devenit programa întregii dezvoltări ulterioare a statului român. Am dovedit asemenea, prin citarea numelor tuturor, că erau aproape toţi privilegiaţi, iar susţiitorii prin grai şi în scris a reformei constituţionale erau toţi… vornici, adecă, după vreme, boieri mari. La propunerile de reformă liberală găsim nedespărţit iscăliţi pe vornicii: Lascar Catargiu, Manolaki Kostaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Dimitrie Ralet, Vasile Sturdza, Constantin Hurmuzache. Aceste propuneri se votau aproape totdeuna cu unanimitate; toată opoziţia reacţionară e reprezentată printr-un singur boier, logofătul Alecu Balş. De aci rezultă însă mai multe adevăruri ce nimeni nu le poate tăgădui:
- Această Adunare nu era împărţită în partizi.
- Adunarea, compusă aproape esclusiv din privilegiaţi, din boieri, era o Adunare liberală.
- Conservatorii de astăzi, fiind căpeteniile acelei Adunări, conducătorii ei sînt nu numai liberali, dar introducătorii tuturor reformelor liberale.
De aci urmează cu o consecuenţă naturală tot mersul ulterior. Constituţia actuală se elaborează la 1866 sub un guvern în care conservatorii formau majoritatea; Constituanta în fine e prezidată de d. Epureanu.
„Românul”, văzîndu-se înfundat, se zbate ca-n gura şarpelui şi nu ştie ce să răspunză la toate acestea. Ia să vedem cîteva specimene de răspuns:
Afirmarea că în Moldova nu există liberali e contrarie adevărului istoric.
Pardon. Nici noi n-am zis că nu există liberali în Moldova, ci că nu există roşii. Distinguendum est. Sub liberali înţelegem pe aceia cari vor realitatea sistemului parlamentar, sub roşii însă înţelegem acea demagogic flămîndă şi pretinsă liberală care, în opoziţie fiind, înjură pe Vodă şi pe miniştri, iar, băgaţi odată la stăpîn, sînt cei mai tîrîtori, cele mai servile instrumente. Stîlpii de cafenele ai Bucureştilor, vînzători de bilete a cîntăreţelor de la Ionescu, directori de bancă şi şefi la divizia instrucţiei publice cu patru clase primare, advocaţi de mîna a doua deveniţi directori de drum de fier, iată roşii. Această masă neagră de nulităţi invidioase care se simte insultată prin existenţa oricărei inteligenţe superioare, oricărui caracter superior, oricărui merit superior – aceştia sînt roşii. Partid care, începînd de la d. C.A. Rosetti, cereau funcţii de la ministrul Catargiu, unii pentru ei, alţii pentru rudele lor, partid pe care-l desfiinţezi din momentul în care ai umplut gura partizanilor cu cîte un oscior.
Noi n-am negat existenţa liberalismului în Moldova, ci existenţa roşiilor, pe care o negăm şi acuma. În realitate acele cîteva exemplare de roşii din Moldova se pot număra pe degete; d-nii Docan şi Hasnaş la Dorohoi, roşii din sport, foarte deosebiţi de Costineştii şi Fundeştii de-aici, d. Gusti din Iaşi, roşu din puţinătate de înţelegere, generalul Lecca, roşu din cauza complicităţii la o crimă militară; p-ici pe colo mai sînt şi roşii din interes, ca d-nii Gheorghian şi Herşcu Goldner; aci se mărgineşte tot partidul în Moldova. O mai repetăm – nu oricine voieşte poate deveni roşu. Mulţi ar fi voind poate să devie, mulţi s-alătură de acest partid, dar geaba, nu merge. Pentru aceasta se cer anumite defecte înnăscute.
Dar iată şi dovada „Românului” despre esistenţa roşiilor în Moldova:
Cine nu-şi aduce în adevăr aminte de luptele înverşunate între generaţiunile noi şi între foştii privilegiaţi? Cine nu ştie cu cîtă ardoare [î]ş apărau aceşti din urmă privilegiile, scutirile de orice sarcine, calificau cu dispreţ ca duelgii şi bonjurişti pe tinerii ce combăteau acele privilegii, [î]i trimeteau surghiun la mănăstiri şi dau asalte, sub comanda vornicului Grigore Mihai Sturza, caselor unde aceşti liberali [î]şi ţineau întrunirile?
Am subtras cuvintele: generaţiuni noi, duelgii, bonjurişti, tineri, liberali.
Tocmai aceştia sînt conservatorii actuali: aceştia erau sub Mihai Sturza şi Grigorie Ghica, generaţiunile noi, duelgiii, bonjuriştii, liberalii, tinerii, căci şi d-nii Epureanu, Alexandri, Anastasie Panu, Costache Negri, Petru Mavrogheni şi Lascar Catargiu au fost odată tineri.
E adevărat că, în Divanul ad-hoc al Moldovei au fost cîţiva privilegiaţi …
Cîţiva! Aproape toţi erau privilegiaţi şi numai cîţiva ţărani şi neguţitori nu erau în asemenea condiţii.
. . . e asemenea adevărat că acel Divan a esprimat oarecari dorinţe liberale.
Oarecari! Acel Divan a esprimat numai şi multe dorinţe liberale, nu oarecari vorbe vage. Mai mult, le-a formulat categoric şi astăzi ele sînt înscrise în Constituţie. Dar ce mai zice în sfîrşit „Românul”?
Privilegiaţii erau siliţi să nu mai susţie privilegiile, cari erau înmormîntate de popor prin revoluţiunea de la 1848.
. . .aşa zişii conservatori au primit Constituţia pentru că nu le era cu putinţă să facă altfel.
Ei, aci ne-a înfundat, aci nu mai avem încotro. Aşa este: erau siliţi, nu le era cu putinţă să facă altfel.
Dar de cine erau siliţi, rogu-vă? Nu cumva de d-voastră? Ştiut este că sînteţi oameni foarte curajoşi … după bătălie ori la cafenea şi că – ferească Dumnezeu – sînteţi în stare să proclamaţi republica la Ploieşti. Păcat numai că acest zor, această silă mare, piere faţă c-o companie de dorobanţi. Vitejii ca cele din noaptea de 11 fevruarie sînteţi într-adevăr în stare să faceţi, dar a sili pe cineva prin curajul atitudinei d-voastră nu sînteţi în stare, pentru că, pe lîngă celalte defecte, aveţi şi pe acela al laşităţii.
Aşadar nu mai încurcaţi lumea cu vorbe. Dovedit din fir de păr este că conservatorii sînt aciia cari au introdus reformele liberale în ţară, siliţi da, dar de bunul lor simţ şi de inima lor. Nu anul 1848 le-au luat privilegiile, ci altcineva cu mult anterior: fanarioţii. Ne întemeiem aci pe-o autoritate pe care „Românul” desigur nu va cuteza a o combate, pe a lui Nicolae Bălcescu:
Privilegiul scutirii complete la români nu-l aveau decît robii. De la boier pînă la moşnean, de la mănăstire, preot, pînă la oştean, toţi luau parte la contribuţiunile statului. Cu toate că de la început boierii nu primeau lefi pentru slujbele lor, cu toate că ei erau îndatoraţi să facă o parte însemnată în armată şi să meargă la război cu cheltuiala lor, dar tot plăteau dăjdiile cele mai însemnate. Astfel ei au plătit în tot anul haraciul, ploconul bairamului, banii calului şi oieritul la trei ani. Visteria făcea chibzuire după starea fiecăruia cît se cuvine să plătească. Constantin Mavrocordat, la 1741, prin actul reformei desfiinţînd multe drepturi ale boierilor îi scuti de tot de dăjdii. (N. Bălcescu. Puterea armată pag. 24 et. sq).
Bălcescu citează şase hrisoave consecutive cari desfiinţau drepturi politice, cîteşişase din timpul domniei străine. Armata şi aristocraţia, iată cele două mîni puternice ale vestiţilor şi marilor Domni din veacul nostru de aur.
Astăzi avem armată, dar nu mai avem aristocraţie, afară doar dacă nu vom lua la serios pe cavalerii de industrie ori pe novisimii decoraţi cu „Steaua României”.
Ceea ce este însă o societate fără aristocraţie ne-o spune celebrul Tocqueville:
Între toate societăţile din lume tocmai acelea vor scăpa mai cu greu de guvernul absolut în care aristocraţie nu mai este sau nu mai poate fi; nicăiri despotismul nu va produce efecte mai stricăcioase decît în societăţile lipsite de aristocraţie, pentru că nici un alt soi de guvernămînt ca cel despotic nu favorizează dezvoltarea tuturor viciilor la cari sînt supuse îndeosebi aceste societăţi, împingîndu-le tocmai spre partea în care ele înclinau deja urmînd unei porniri naturale.
Oamenii, nemaifiind legaţi unii de alţii prin nici o legătură de caste, de clase, de corporaţiuni, de familii, nu sînt decît prea înclinaţi de a nu se ocupa decît de interesele lor particulare totdeuna gata de a nu se avea în vedere decît pe sine înşişi şi a se retrage într-un individualism în care orice virtute publică este înăduşită.
În acest soi de societăţi, unde nimic nu e fix, fiecine se simte împuns fără curmare de teama de a se coborî sau de ardoarea de a se sui, şi fiindcă banul, în timpul în care, devenit principalul semn care clasează şi distinge pe oameni între ei, a cîştigat o mobilitate singulară, trecînd fără, curmare din mînă în mînă, transformînd condiţia indivizilor, ridicînd sau înjosind familiile, nu există mai nimenea care să nu fie obligat de a-şi da o silinţă desperată şi continuă pentru a-l păstra sau a-l cîştiga. Dorinţa de-a se îmbogăţi cu orice preţ, gustul afacerilor, iubirea cîştigului, căutarea bunului trai şi a plăcerilor materiale sînt acolo pasiunile cele comune. Aceste pasiuni se răspîndesc în toate clasele, pătrund pînă şi într-acele cărora le- a fost pîn-acum cele mai străine şi vor ajunge a enerva şi a degrada naţia întreagă dacă nimic nu le va împiedica. Deci e esenţa despotismului de-a le favoriza şi de-a le întinde. Aceste pasiuni slăbitoare îi vin în ajutor; ele abat şi ocupă imaginaţia oamenilor departe de afacerile publice şi-i fac să tremure la ideea numai a unei revoluţii.
Numai despotismul le poate da secretul şi umbra cari pun cupiditatea la adăpost şi permit cîştiguri neoneste, înfruntînd dezonarea. Fără despotism, ele ar fi fost puternice; cu el, ele domnesc. (Alexis Tocqueville, L’ancien regime et la revolution).
Cine nu vede în aceste şiruri icoana fidelă a societăţii noastre lipsite de aristocraţie, democratice în adevăr, dar supuse despotismului unui om ca d-l Brătianu, despotism pospăit cu fraze liberale, cu păzirea formelor esterioare? Presque tous les princes qui ont détruit la liberté ont tenté d’abord d’en maintenir les formes; cela c’est vu depuis Auguste jusqu’à nos jours – zice tot scriitorul de mai sus.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI
