[„ÎNTRE MULTELE ÎMBUNĂTĂŢIRI…”] – de Mihai Eminescu [28 august 1882]

Între multele îmbunătăţiri economice pe cari, cu şi fără cale, le propun onorabilii confraţi din Strada Doamnei, este una – şi anume cea din urmă – care nu e lipsită de originalitate. Organul d-lui C. A. Rosetti crede că se pot realiza capitalurile necesare pentru a crea o societate de navigaţiune româno – bulgară, unită cu una franco – engleză care, făcând concurenţă societăţii austriace, să împiedece înstrăinarea definitivă a Dunării de Jos.

Ideea aceasta nu e cu totul nouă; noi înşine am susţinut în diferite rânduri că e cu putinţă a se face concurenţă Societăţii de Navigaţiune, că drumurile noastre de fier i-o şi fac chiar în mod considerabil şi că antreprenori străini cari ar împodobi vasele lor cu colorile noastre ar putea să constituie un surogat, nu tocmai esenţial, al unei navigaţiuni naţionale. E aproape sigur că Domnii vechi, stăpânitori[i] Dunării şi Mării Negre, cum erau Alexandru cel Bun şi Mircea I, posedau în statele lor o navigaţiune exercitată de genoveji şi veneţiani, care, fără a fi naţională şi în mâna poporului muntean al românilor, a înflorit pe ţărmurii noştri până-n vremea lui Mohamet II. Dar fost-au aceasta o navigaţiune proprie a noastră? Dezvoltat-au românul aptitudinile sale nautice, dacă le are? dacă poporul nostru ar fi contractat deprinderile navigaţiunii din epoca aceea încă, ea ar fi subzistat şi în vremea predominaţiunii turceşti şi altă faţă ar fi avut Dunărea. Din nenorocire, ea nu era decât un copil adoptiv care-a fugit îndată ce l-au alungat turcii; o educaţie anume în această direcţie a chiar poporului nostru n-a avut nicicând loc şi, cu toate că ţărmii amândoi ai Dunării sunt ocupaţi de populaţiuni de limbă şi rasă română, român corăbier abia se va găsi. Numai oamenii de munte coboară pe plute cu repejunea săgeţii apele Bistriţei ş-a altor râuri, pentru ca, ajunşi la port, să se ‘ntoarcă acasă pedeştri.

E dar cam bizară forma în care foaia guvernamentală gândeşte a se realiza dezvoltarea navigaţiunii române, căci o societate bulgaro – franco – engleză, în parentez şi română, e măcar pe trei sferturi tot atât de puţin română ca cea austriacă – căci ce-mi sunt franco – bulgaro – englejii, ce-mi sunt austriacii? Ce-mi e unul, ce altul? Deşi înşine am formulat o asemenea idee, când era vorba de-a preântâmpina preponderanţa marei monarhii vecine pe Dunăre, cată să recunoaştem că, substituind unui termen străin un altul tot atât de străin, poate fi un expedient minunat de-o însemnată valoare momentană, dar rămâne un expedient, o măsură preventivă care nu va folosi tocmai mult răspândirii gustului de navigaţiune între români.

Ar fi dar practic ca confraţii să ne spuie ce cred în privirea aceasta. Am făcut drumuri de fier cari, după lege şi natura lucrului, au să fie odată administrate numai de români. Cu toate acestea pân-în ziua de azi n-a gândit nimeni la înfiinţarea unei şcoli politehnice din a cărei elevi buni să se recruteze inginerii şi administratorii viitori ai reţelei noastre de căi ferate. E adevărat că o sumă de români se aplică în străinătate la studii tehnice, ba par a avea chiar o înclinare şi un talent deosebit pentru ştiinţe pozitive; e adevărat asemenea că la o şcoală înfiinţată imediat, funcţiile s-ar ocupa, ca după obicei, nu după merite, ci după protecţiile de cari se bucură concurenţii; cu toate astea nu credem ca, pentr-un timp îndelungat, să ne putem dispensa de o asemenea şcoală înaltă. În toate zilele aproape coloanele optimiste ale ziarelor guvernamentale ne vorbesc de dezvoltarea agriculturii noastre, de întrebuinţarea maşinelor în locul braţelor, de sute de alte îmbunătăţiri. Cu toate acestea, într-o ţară a cărei producţiune se ‘ntemeiază aproape esclusiv pe plugărie, se află o singură, zi una, şcoală de agronomie, şi chiar despre acest institut unic nu se poate afirma că ar putea servi de model. Dar oricine pronunţă vorba „maşină” spune totodată că aceste instrumente, dacă înlocuiesc puterea braţelor, cer pe de altă parte concursul inteligenţei omeneşti. Deşi românul e din natură inteligent, proroc nu e şi nu putem aştepta de la el, ca fără cunoştinţe mecanice, să poată conduce o maşină. Dovada? Aproape toţi maşiniştii sunt străini. Se vorbeşte în acelaşi ton de dezvoltarea industriei şi a meseriilor. Dar cum se pot aceste fără educaţie profesională, fără ca încercările şi începuturile să fie încurajate şi sprijinite. Dovadă că nu se poate e că unul dintre magnaţii noştri, carele s-a ‘ncercat a fonda o fabrică, e azi aproape ruinat după cât auzim, cu toată activitatea şi cu toată cunoştinţa sa de cauză. El nu poate lupta cu primele de export ale statelor vecine.

Tot astfel foaia guvernamentală vorbeşte azi de navigaţiune naţională „bulgaro – franco – engleză „. Cum îşi închipuiesc confraţii istoria aceasta?

Cred că, substituindu-se unei companii străine o altă companie străină, aptitudinile nautice ale poporului românesc se vor dezvolta mult? Fără îndoială, multe şi curioase abateri s-au comis de către Societatea de Navigaţie, mai cu seamă multe uzurpaţiuni şi, pentru a reafirma dreptul ţării şi a nu-l lăsa să cază în desuetudine – deşi în asemenea cazuri nu există prescripţiune -, poate fi, precum am zis, un espedient practic de-a opune pe-o altă societate celei existente. Dar e un espedient; să nu ne ‘nchipuim că fără muncă proprie, fără ca populaţiuni proprii ale noastre să deprinză arta navigaţiunii, vom avea vreodinioară vase şi marinari. Oriunde intervine concursul inteligenţei, deprindere şi o educaţie specială se cere, căci e mare deosebire între a ridica o sarcină în spate numai cu putere musculară şi între a dirige un vas.

Acestea am avea de observat la istoriile pe apă ce ni le zugrăveşte foaia guvernamentală. Nimic nu se câştigă în mod durabil fără muncă proprie, fără deprindere proprie. A substitui pe unul altuia poate fi necesar pentru cuvinte de drept; dar cu dezvoltarea ca atare a navigaţiunii o asemenea măsură nu are a face.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro