Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Nu e popor care să fi intrat în contact cu românul fără ca acesta să-şi bată joc de el. Sunt nenumărate anecdotele populare în cari se iau peste picior grecii, evreii, nemţii, ungurii, polonii, muscalii; asupra ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au făcut biserică, ce predică le-au ţinut părintele Porgaţie şi popa Mătrăgună, cel de viţă bună. Crezul şi cele zece porunci s-au răstălmăcit de către român şi s-au potrivit neamului; despre bulgari există asemenea o lungă povestire a lui Hagi Ivat craiul, care a vrut să ia Ţarigradul înarmat c-un praz ; despre sârbi asemenea, c-un cuvânt despre toţi.
Un obiect predilect al ironiei populare e popa şi călugărul. Mulţimea cea mare de călugări şi lipsa de cultură a clerului laic şi monastic vor fi fost în mare parte cauza acestei ironii.
Din această ramură puţin cultivată a literaturii populare d. Baican ne trimite câteva probe, cari desigur vor interesa.
Între mulţimea aceasta de tipuri, românul însuşi apare isteţ şi batjocoritor, personificat ici în Pepelea, colo în Păcală.
Cronicele noastre, descrierea din vremea lui Matei Basarab făcută de diaconul Paul din Aleppo, scriitorii poloni mărturisesc că la mesele domnilor Basarabi şi Muşatini se cânta şi se glumea mult. Astfel bunăoară cântecul dezgropat:
Ştefan, Ştefan, Domn cel mare,
Seamăn în lume nu are
se cânta unisono de către toţi mesenii. Măscăricii îşi făceau mendrele, zicându-i lui Vodă „măi vere”, curţile domneşti erau pline de cimpoiaşi, ospeţele ţineau cîte douăsprezece ceasuri în şir, şi-n această viaţă, pentru care Miron Vodă Barnoschi zice că „ dulce Domnia la Moldova”, răsuna numai din când în când buciumul războinic chemând Vrancea şi Câmpulungul, Soroca şi Tigheciul, Ţara de Sus şi Ţara de Jos sub cei doi vornici ce comandau aripele împotriva duşmanului. Pe cai, cărora le ziceau:
Aşterne-te drumului Ca şi iarba câmpului La suflarea vântului…
ţara s-arunca, o adevărată vijelie, spre margine, şi vai de neamul ce-i încăpea pe mâni.
Ceea ce presupunem este însă că în vremea unora dintre dinaştii români cată să fi existat o epocă literară ale cărei rămăşiţe fragmentare se mai găsesc astăzi şi cari pe zi ce merge se împuţinează.
Anecdotele au îndealtmintrelea proprietatea de a se schimba cu timpul şi de a se adapta actualităţii; multe pot fi de tot moderne.
Bogăţia consonantică şi vocalică a limbii îi dă înlesnire românului de-a imita cu uşurinţa pronunţia altor popoare, pe când celelalte cu greu deprind fonologia limbii noastre.
Reproducând aceste anecdote nădăjduim că autorul lor [î]şi va continua lucrarea, în care arată talent, şi se va sili să dezgroape mai târziu poveştile lui Pepelea, cari sunt fără contestare mai vechi decât aceste ce scăpară din contactul cu străinii.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
