[„MAI LESNE SE TORC…”] – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883]

Mai lesne se torc puzderiile pe cari cineva le are în cap în loc de creieri, decum se toarce cânepa reală.

La această idee ne-au adus o foaie ungurească oficioasă, „Nemzet” •- care, ameţită de rolul Porţilor de Fier, ca arteră de transport, preface deja tot Orientul în ţară ungurească, face din Buda capitala universului şi poartă făclia civilizaţiunii până-n Siberia, la fino-tatari… fraţii veritabili ai maghiarilor.

A duce civilizaţiunea în Orient?

Dar pentru a o duce, trebuie cineva s-o aibă. Civilizaţiunea ungurească e egală cu zero; zero ridicat la orice potenţă posibilă rămâne tot zero.

Cumcă ungurii, ca toate popoarele de stepe, sunt cavaleroşi şi nu tocmai răi la inimă n-am avea de tăgăduit. Dar sunt şi rămân turci. Turcul vulgar era om onest şi ospitaliar, dar, din cauza unei constante incapacităţi de cultură, i s-au superpus în Constantinopole fel de fel de mameluci din toate neamurile posibile şi imposibile, cari, împlinind formalitatea tăierii împrejur, se moametanizau, câştigând prin asta pretextul şi ocazia de-a fura şi de-a slei împărăţia până la măduva oaselor. Aceste elemente, pentru a-şi păstra dominaţiunea prin mănţinerea întunerecului, escitau fanatismul religios şi de rasă al bietului popor turcesc în contra conlocuitorilor lui istorici, până ce lumea, dezgustată de acest simulacru de organizare, a cărui principiu de stat era nedreptatea, fanatismul şi apăsarea, a condamnat unanim împărăţia la pieire. Era un popor cu mari calităţi, dar – conform teoriei corelaţiunii creşterii şi scăderii, descoperită de Darwin – defectele corespunzătoare acelor calităţi erau egal de mari.

Cam în starea asta se află ungurii, căci spunem sincer: poporul acesta pare încă atât de inept în toate privirile încât ne vine a râde când românii pretind a vede-a în ei nişte adversari serioşi. Maghiarul e un adversar comic, e ca Tersites din Iliada lui Homer. Fără îndoială, pentru a duce civilizaţiunea în Orient, maghiarii vor fi căutând a câştiga simpatiile popoarelor dunărene, căci civilizaţiune cu de-a sila nu se poate; dor de zor nu se ştie pe la noi. Elementul cel mai numeros, mai avut şi mai luminat de lângă Dunăre sunt însă românii.

Să vedem acum în ce chip d-nii maghiari caută a câştiga simpatiile românilor din Ardeal pentru ca, mediat, să le câştige pe-ale noastre.

Într-o adunare pseudoarheologică ţinută la Deva, în 30 mai, un domn…. doctor (?) anume Solyom Fekete (pare o traducere din Salman Schwartz) – îndealmintrelea prezident de tribunal, obligat pân-la oarecare grad de-a fi om serios – a susţinut că în comitatul Unedoarei – în care nu sunt unguri – românii ar fi schimbat numirile localităţilor şi că ei s-ar fi substituit ungurilor. Spre ex.

Numele            Josani ar fi       – Közeptelek

„          Densuş            – Dömsös

„          Uroiu   – Aranyos

„          Crăscior           – Körös-csor

„          Câmpul lui Neag         – Nyak-mezö

ş.a.m.d.

Aceasta o susţine un aşa-numit învăţat pentru un ţinut în care populaţia, de aproape 200000 de suflete, e exclusiv românească şi de lege răsăriteană, pentru un ţinut din care a ieşit familia Corvinilor, probabil şi a Basarabilor şi a dinaştilor din Moldova chiar.

Căci iată ce zice Miron Costin în această privire:

Marca muntenilor prezintă un corb (corvus)

Tradiţiunea despre începutul lor e următoarea:

Pe când românii locuiau încă în Făgăraş, o frumoasă copilă căzând în dragoste cu Domnul Ardealului şi simţindu-se grea, principele [î]i dă un inel de aur şi o trimite înapoi la părinţi, poruncindu-i de-a reveni după ce va naşte, cu copilul şi cu semnul. Fata naşte pe Negru şi, luîndu-l în braţe, întovărăşită de un frate al ei, purcede în drum. Dar într-o dumbravă sora şi fratele adorm de oboseală, lăsând inelul drept jucărie în mânile copilului, ca să nu plângă.

Prin o minunată întâmplare, un corb flămânzit, privind de pe stejar cum străluceşte ceva în mânile copilului se aruncă, ia inelul şi-l înghite. Copilul ţipă, zgâriat de ghearele corbului; muma sare în picioare, frate – său se trezeşte şi ambii privesc cu durere pierderea inelului cu care era legată parola principelui. Dar nici însuşi corbul nu se mişcă, înţepenit prin efectul unei mâncări atât de nenaturale; unchiul copilului încordează arcul, se apropie, loveşte; şi corbul cade jos cu săgeata. Pipăind inelul în gâtul pasărei, tânărul [î]l lasă acolo, păşeşte vesel înainte şi, aducând pe soru-sa cu copilul la Domnul Ardealului, [î]i dă în mână inelul şi-i ofereşte şi pe minunatul corb. De atunci Ţara Românească are un corb în sigiliu.

Principele Ardealului dede lui Negru titlul de voievod.

Crescând mare, prin mijlocirea tătâne-său, Negru capătă voivodatul Făgăraşului. Acesta a fost fondatorul Ţării Româneşti…

 

Corbul e marca dinastiei Corvinilor dincolo de Carpaţi, a dinastiei Basarabilor dincoace. Abia în secolul nostru poeţii Văcăreşti au acvilizat corbul şi Domnii de la 1821 încoace l-au substituit în marca ţării.

Dar legenda de mai sus nu dovedeşte numai legătura între Corvini şi Basarabi, ci mai mult: perzistenţa miturilor de origine arică în memoria poporului nostru. Legenda lui Costin e legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa. E aceeaşi poveste – numai în Sakuntala corbul e înlocuit printr-un peşte din râul Ganga. Dar ce ştiu ungurii?

Li s-a superpus ca element de cultură tot veneticul, incapabil de-a fi profesor de patru clase primare dincolo de Laita şi, fiindcă acest soi de oameni privesc ştiinţa şi istoria ca un fel de marfă care trebuie apretată după gusturile primitive ale ungurilor, de-aceea volume de plagiate şi de neagră ignoranţă se scriu de către d-alde Hundsdorfer (răsbotezat în Hunfalvy) prin cari, fără nici o probă pozitivă, prin reticenţe şi sofisme, se tăgăduieşte continuitatea românilor în Dacia.

Parec’ ar simţi că Unedoara e leagănul dinaştilor români, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ţinut. E probabil că şi dinaştii Moldovei sunt originari din Haţeg. Nepotul de soră a celui din urmă Piast, Ludovic I, rege polon şi maghiar, a donat la 1363 satul Zalazd din ţinutul Hunedoarei contelui Vladislav, fiul lui Muşat din Almagiu, şi fiilor săi Petru, Ioan, Alexandru şi Muşat. Un Petru Muşat e Domn în Moldova (1375-1392) şi întemeietorul dinastiei din care, ca culminaţiune, a răsărit Ştefan V Muşat cel Mare. Chiar maramureşenii par a fi din Haţeg. Ce e Maramureş decât o combinare între numele român al Porţii de Fier (Marmura) şi numele Murăşului, care curge la nordul ţinutului?

Astfel sub un Piast şi mai târziu sub un Jagelon (din Litvania) care, pe lângă Coroana Poloniei, era ales – prin influinţa lui Ioan Corvin – rege al Ungariei, românii se ridică şi se răspândesc în Carpaţi şi în promontoriile lor, ba le dau ungurilor chiar pe regele Matei I – şi tocmai acest ţinut, ilustrat prin strămoşia a trei dinastii române, să fie acela în care poporul nostru să se fi substituit maghiarilor? Vârfurile cele mai înalte ale Părincului (Paniculum ), Schelvoiului, Cârjei şi Retezatului au nume ungureşti?

La banchetul dat în onoarea acelei adunări pseudoarheologice un alt înţelept – îndealmintrelea notar public, cu. clasicul nume Sandor Iosef, a ridicat un toast-într-un ţinut curat românesc, bineânţeles – zicând: „Să trăiască tot ce e maghiar! Să piară tot ce nu e maghiar!” Invers: „Să piară tot ce e maghiar! Să trăiască tot ce nu e maghiar!” Onorabilul Sandor va recunoaşte că se potriveşte ş-aşa.

La intrarea ciangăilor imigranţi în Deva, nişte ciobani se uitau, desigur râzând, căci românul e de felul lui râzător, la sărăcimea care trecea pe drum. Un alt ungur, notar la fondurile orfanilor (români bineânţeles ), fonduri cari se fură regulat în Ungaria, le zise răstindu-se „în lături, călăilor !”.

Iată în ce mod maghiarii vor să ducă civilizaţiunea în Orient!

Dar ca probă de marea ignoranţă a adunăturilor cari guvernează Ungaria vom cita faptul următor:

În ţinutul Solnoc – dobâca, populat în majoritate de români, li s-a împărţit comunelor câte-un dicţionăraş româno – maghiar de nume proprii ca să serve pentru a traduce numele noastre de botez în echivalente curat ungureşti.

Se ştie ce rol joacă Mineiele adică Vieţile Sfinţilor şi Calendarul în viaţa poporului nostru.

Datina e ca copilul să primească numele sfântului în a cărui zi s-a născut, încât onomastica şi ziua de naştere cad astfel fireşte în una şi aceeaşi zi. Numai din respect deosebit pentru voinţa naşului românul se abate de la această regulă. E natural aşadar ca numele de botez ale românilor să fie foarte variate, ceea ce înlesneşte constatarea identităţii mai mult decât dacă pe toţi i-ar chema Janos şi dă totodată un teren vast fantaziei poporului, care scurtează aceste nume sau le adaoge cu sufixe dezmierdătoare.

Nu lungim aceste şiruri spre a arăta cum traducerea aproape a oricărui nume probează ignorarea celor mai elementare cunoştinţe de istorie şi de linguistică. Înşirăm numai mai la vale aproape totalitatea acelor termene, din cari se va vedea că aproape toate sunt fals traduse. Numai câteva probe: Anania, nume biblic de bărbat, e tradus prin numele femeesc Anna; Ephraim, numele unei ginţi ebraice, se traduce cu tartaricul Elemer; Hierotheus cu Rudolf; Eustachius cu Albert; Zenobia, regina Palmyrei, cu tartaricul nume de barbat Zeltan ş.a.m.d. Cititorul le poate vedea pe toate sub un titlu special.

Şi aceşti oameni săraci, ignoranţi, maloneşti în politică şi în ştiinţă, vor să ducă civilizaţiunea în Orient?!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *