„Naţiunea”, perindând acuzările ce se fac administraţiei liberale de cătră foile de orice nuanţă, deşi nu contestă adevărul acestor acuzaţiuni, crede însă a putea afirma că faptele şi apreciaţiunile sunt, şi într-o parte şi într-alta, pline de exageraţie.
N-am voi în adevăr să facem o cercetare lexicală asupra vorbei exageraţie, care însemnează a face din ţânţar armăsar, a da lucrurilor proporţiuni ce nu le au. Cu toate acestea nu o convingere preconcepută, ci experienţa de toate zilele ne dovedeşte că foile române, departe de-a exagera, sunt, din contra, mărginite prin numărul cuvintelor din dicţionar de-a putea zugrăvi cum se cuvine tot ce se petrece în România ca viaţă politică şi ca viaţă de stat. Ne-ar părea bine dacă s-ar mai putea exagera; din nenorocire însă o descriere cât de pesimistă a stării de lucruri e departe de-a ajunge umbra măcar a mizeriei morale care bântuie ţara, o mizerie mai adâncă, dacă se poate, decât cea materială.
Un rău există, zice „Naţiunea”, nimeni nu poate tăgădui acest fapt. Avem nevoie de amelioraţii. Ele nu se pot efectua cu personalul ce-l avem.
El s-a obicinuit a se ocupa mai mult de discuţiuni politice decât de sarcina ce e chemat a îndeplini.
Dar oare de ce se ocupă cu discuţiuni politice, adecă cu negustorie de vorbe, decât cu îndeplinirea serviciului pentru care e plătit şi pe care-l datoreşte?
Cauza care a produs aceste triste rezultate este, după opiniunea generală, că oamenii cari conduc partidul s-au depărtat de principiile adevărat liberale.
Cum? Asta-i tot? Cauza tuturor relelor să nu fie alta decât că oamenii s-au depărtat de la principii? Oare dacă un om e sărac cauza e că s-a depărtat de la principiul cutare? dacă e bolnav, dacă e incult, dacă degenerează cauza e că nu se închină la o definiţie politică? Oare orbul e orb pentru că nu cunoaşte formulele opticei, săracul sărac pentru că nu ştie economia politică, bolnavul bolnav pentru că nu ştie anatomie şi fiziologie?
Nu, onorabili confraţi, n-au a face principiile nimic cu relele ce ne bântuie; omul cel mai bun şi mai de treabă din lume poate avea principii eronate cu totul, omul cel mai mizerabil le poate avea pe cele mai bune; ei rămân cum sunt din alte împrejurări, căci deja Seneca, învăţătorul lui Nero, care-a avut obiectul sub mâna lui şi a putut constata adevărul, zice: Velle non discitur – a voi nu se învaţă, precum nu se ‘nvaţă a naşte sau a fi născut, precum nu se ‘nvaţă a fi bun ori rău.
Nu dar în principii ori în abatere de la ele consistă răul. El e mai adânc; e social înainte de toate; din răul social a rezultat declasarea şi relele economice, din acestea demoralizarea deplină a societăţii române.
Răul social consistă în ridicarea unei păture nenumărate de oameni ignoranţi, de vânzători de abecedar.
Daca vom lua lista prefecţilor şi subprefecţilor din ţară şi în genere personalul administrativ, vom afla că aproape toată generaţia consistă din cenuşeri, din oameni cu patru clase primare cari în viaţă-le n-au muncit nimic şi cari nu ştiu a administra, pentru că n-au învăţat nimic.
Acest personal se ocupă deci cu discuţiuni politice, pentru că nimic nu ştie încolo decât ceea ce citeşte prin gazete si pentru că golul intelectual, lipsa de cultură cată a se umplea cu ceva.
Cei însă ce-i dau nutrimentul zilnic al inteligenţei sunt tot atât de ignoranţi. Redactorii faimoşi ai celei mai mari foi din ţară n-au în sacul lor de grăunţe intelectuale decât patru clase primare şi vorbe, vorbe goale culese din gazete străine. O logomahie stearpă, iată tonul tuturor foilor aproape, o ceartă pentru abstracţiuni fără sferă determinată şi fără cuprins determinat, iar sub pretextul subţire al acestei certe de vorbe, animalul organic îşi caută hrana zilnică, fără nici un scrupul pentru binele aproapelui său.
Organizaţiunea noastră liberală n-a făcut-o nimeni în serios, nici n-a luat-o nimeni ca atare.
Nu libertarea materială s-a cerut, nu libertatea muncii, ci libertatea ignoranţei de-a acapara funcţiile publice. Bugetul nostru este piaţa în care se vând scump cele patru clase primare, ce, în locul unei meserii onorabile, scârţie slove negre pe hârtie albă.
Clasa aceasta a feneanţilor avizată la buget e nenorocirea noastră socială. „Naţiunea” va concede că tot ce e deasupra în societatea română e o pătură nenumărată de mijlocitori, nu de producători. Nici prefecţi, nici subprefecţi, nici advocaţi, nici negustori nu sporesc c-un fir de grâu măcar producţiunea ţării, nu dau materiei o schimbare de formă, singura ce dă valoare adevărată muncii omeneşti. Advocaţi, negustori, amploiaţi etc. nu mjilocesc decât schimbul de posesiune a lucrurilor, fără a spori masa lor, fără a le da o valoare superioară prin schimbarea formei. Mulţimea nenumărată de ovrei nu are altă ocupaţie decât aceea ce face toată clasa imediat superpusă ţăranului, a transmite de la o mână la alta posesiunea lucrurilor, dar a opri pe această cale cea mai mare parte drept recompensă a acestui serviciu de mijlocitor. Deci există două naţiuni deosebite în această ţară, una stoarsă şi sărăcită de producători, alta îmbuibată de mijlocitori: poporul şi plebea.
A afirma că „liberalism” sau „conservatism” de principii poate lecui o asemenea stare de lucruri este, ierte-ni-se, o credinţă uşoară. Orice principii am pretexta că avem şi unii şi alţii, mizeria şi lipsa de cultură vor fi umbra pseudocivilizaţiei noastre. Numai o organizare strictă care ar sili pe poporul de mijlocitori la muncă şi la producţiune, o organizare care ar îngreuia parvenirea la funcţii publice, dar care le- ar deschide, prin alt regim economic, o piaţă în care să-şi deprindă şi să-şi ofere braţele la muncă reală, ar putea să vindece relele de cari suferim.
În loc de principii politice ar trebui să pătrunză în societatea noastră ştiinţa exactă, putinţa de-a aplica principii mecanice. Gradul de civilizaţie al unui popor nu se măsură după numărul botinelor lustruite, a frazelor franţuzeşti şi a gazetelor, ci după aptitudinea lui de a supune puterile oarbe ale naturii scopurilor omului. Cu cât omul e stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă, cu cât omul stăpâneşte mai mult asupra omului, cu atât barbaria este mai mare.
Înmulţirea clasei de mijlocitori a produs răul social al împuţinării şi sărăcirii claselor producătoare; iar mizeria are de efect imediat demoralizarea. Aceasta apoi merge mână ‘n mână cu degenerarea rasei chiar. Un popor sărac, dar sănătos, are tot lungul viitorului înaintea lui; dar un popor fizic degenerat, un popor compus din stârpituri, e condamnat a pieri pentru totdeuna. Medicul recrutor ce constată degenerarea fizică a rasei, cel igienist care constată morbiditatea şi mortalitatea ei, iată cei ce ne arată în adevăr rezultatele negustoriei de vorbe cu care ne ‘ndeletnicim toţi, din nenorocire, de la 1848 până astăzi. Aciia însă cari faţă cu faptul decăderii fizice sunt în stare să admită un progres real în ţară sunt sau amăgiţi sau amăgitori.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
