[„NE SILIM A PĂSTRA…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1883]

Ne silim a păstra faţă cu confraţii de la „Românul” toate formele urbanităţii, deşi reaua lor credinţă e uneori atât de revoltătoare încât silinţa noastră întâmpină însemnate dificultăţi. Chiar confraţii trebuie să înţeleagă că toate în lumea aceasta au o margine, că nu pot merge cu neadevărul atât de departe încât să ne atribuie nouă acte de cari ei şi numai ei sunt vinovaţi în mod patent.

Să rezumăm, pentru a nu ştiu câta oară, ceea ce e în cestiune.

„Românul” – nu altă foaie de-o importanţă secundară şi de opinii problematice – el, organul marelui partid numit liberal naţional, în numărul de la 2 iunie 1881, recapitulează – în numele guvernului român, să fie bineânţeles – concesiunile făcute Austriei. Iată – le textual:

  1. Înfiinţarea unei Comisiuni Mixte pentru supravegherea navigaţiunii şi a regulamentelor de poliţie fluvială între Galaţi şi Porţile de Fier.
  2. Admiterea Austro-Ungariei în Comisiunea Mixtă.

III.       Prezidenţia Comisiunii Mixte să aparţină delegatului Austro-Ungariei. Şi încă cum se fac aceste concesiuni? Nimerite. La timp. Mergând sigur spre împlinirea scopului. Nu ca aciia – adecă cei din opoziţie – cari se fălesc c-o împotrivire îndârjită şi fac zgomot.

Nimeni nu presupune, credem, că opoziţia ar fi fost atât de machiavelic perfidă încât să introducă acel pasaj – în numele guvernului – în preţioasele coloane ale „Românului” fără ştirea redacţiei, cu ignorare deplină din partea onor. Costinescu şi a celorlalţi.

 

Verba volant, scripta manent. Ceea ce-or fi pus la cale prin viu grai onorabilii în cestiunea Dunării s-au uitat, aşa precum se uită apele acestui râu după ce s-au revărsat în mare. Ei! Cum n-avem noi ceva scris din vremea întrevederilor de la Livadia? Alta ar fi politica Ţării Româneşti atunci !

Am reprodus aceste scripta şi ce era mai natural decât să zicem: Dar oare dacă contele Kalnocky ar scoate ochii cu ele reprezentantului României din Londra?

„Românul” prinde această ocazie cu mânile – cel ce se-neacă se prinde de-un pai – şi are îndrăzneală a zice că procurăm argumente adversarului. Noi le procurăm? Noi le-am scris? Noi am intrat în tratări, noi cei cari iubim a ne făli c-o împotrivire îndârjită şi cari facem zgomot? Noi procurăm acest argument – negru pe alb -, nu colecţia „Românului” de la 1881? Nu cumva acest pasaj- în numele guvernului – care nu era decât rezumatul tratărilor verbale şi în scris între Viena şi Bucureşti era necunoscut la Viena? Nu cumva noi, publicându-l, am atras atenţia asupra lui pentru că nu se ştia? Ne pare rău în adevăr, dar cumplit de nerozi trebuie să-şi fi închipuind „Românul” pe cititorii săi pentru a-i crede capabili de-a admite una ca asta. Foile oficioase din Viena în relaţie cu Ministeriul de Esterne a aflat asta din „Binele public”, nu-i aşa?

Astfel de lucruri odată puse pe hârtie, adversarul le trece, însemnate de două ori cu creion roşu, în cartoanele sale, căci adversarul are desigur ochi mult mai ascuţiţi pentru asemenea lucruri decât opoziţia din ţară, indusă în eroare de propriul ei guvern.

Şi-n urma acestei descoperiri, „Românul” binevoieşte a ne atribui următoarele idei:

Opoziţiunea îşi zice: dacă dăm sprijinul nostru guvernului în această cestiune, poziţiunea lui se întăreşte… Pentru a răsturna guvernul, pe de o parte îl împingem la rezistenţă, iar pe de alta să dovedim că el a compromis cestiunea pentru ca în momentul în care vom veni la putere să facem concesiunile pe cari străinii le cer.

Admirabil! Iată în adevăr reţeta cu care roşii au ajuns întotdeuna la putere.

Apoi dacă pe noi, cari n-am dat nimic, n-am oferit şi nu oferim nimic, ne ţineţi capabili de-o asemenea ignominie, de ce puteţi fi capabili d-voastră, cari aţi oferit tot? Şi încă cum. Nimerit. La timp. Mergând sigur spre împlinirea scopului.

Dar aceasta e politica ce înşivă aţi urmat-o. Făcându-vă mai turci decât turcii – „suntem turci”, esclama foaia partidului – împingeaţi guvernul conservator la rezistenţă absolută în contra punerilor la cale de la Reichstadt şi în acelaşi moment eraţi înţeleşi cu factorul de căpetenie al acestor puneri la cale. Guvernul conservator a că ut atunci jertfă bunei sale credinţe, jertfă hotărârii sale de-a păzi cu sfinţenie Tractatul de la Paris, de-a nu se amesteca în certurile celor mari, tocmai pentru a nu face din ţară un obiect de compensaţiune. Cei mari îşi urmează politica lor cum vor; puterea ce-o au preface adeseori voinţa lor în drept; dar nu noi aveam s-o facem, pentru cari fiece şir de tratat ţine locul armatelor ce nu le avem. Nu ne e greu a mărturisi că pentru omul onest o asemenea jertfă e uşoară. Mic ori mare fie un popor, sunt bunuri morale asupra cărora nu exista tranzacţie legitimă; şi când un om de stat crede că, în contra dreptului, în contra opiniunei publice, în contra tradiţiilor de onoare, totuşi trebuie să transige, acel om de stat trebuie să ştie cu ce preţ o face: şi că preţul trebuie plătit. ştiind-o aceasta, poate face sacrificiul cel mai înalt de care un muritor e capabil, acela de a se stinge el, om drept, purtat de-o adâncă convingere, sub pata infamiei, nefiindu-i nici măcar permis de-a se apăra dacă apărarea sa ar fi în stare a compromite cauza. Astfel, pentru sute de ani şi-a întunecat numele Machiavelli, pentru că, pentru realizarea celui mai sfânt scop, propunea mjiloacele cele mai infame. Şi cu toate acestea era o eroare enormă, tocmai pentru că enorm era spiritul ce-o concepuse. Nu prin mijloacele propuse de el s-a realizat scopul. Energia şi munca celei mai tinere dintre rasele Italiei au făcut ceea ce mijloacele lui n-ar fi ajuns niciodată să facă.

Nu ni se mai atribuie dar o politică de care suntem incapabili.

E clar că nimeni nu poate primi solidaritatea politicei esterioare a guvernului. dacă guvernul rezistă în adevăr, el n-are nici o nevoie de asentimentul opoziţiei. dacă cere acest asentiment n-o face pentru a rezista.

Ceea ce vrea guvernul este de-a atrage şi opoziţia în labirintul duplicităţii lui, în care trei miniştri au jucat trei roluri diametral opuse în aparenţă, pe când firul Ariadnei e în mâna d-lui Brătianu, un fir care nu duce decât la o singură poartă: mănţinerea la putere a Caradalelor sale, a toată demagogia, ignorantă şi malonestă care ne guvernează. Nu credem că d. Brătianu mai crede în ceva. În momentul în care un avânt puternic al simţirilor noastre ne-ar arunca pe căile sale, el, augurul, ar fi cel întâi care, între intimii şi comunii săi Mihăleşti, ar zâmbi de sinceritatea noastră.

A ne uni cu protestări copilăreşti nu ni se pare nici cuviincios, nici folositor. Cuviincios nu, pentru că susţinerea oricărui drept trebuie să fie demnă şi nu cel ce se laudă de cu seară e vrodată de temut; folositor nu, pentru că enunciaţiuni retorice nici sporesc, nici împuţinează puterea de care dispunem sau acţiunea ce avem a o întimpina.

Un singur lucru însă le putem spune onor. confraţi de la „Românul”. În cei din urmă ani s-au grămădit atâtea nenorociri pe capul poporului ăstuia şi a bietei ţării ăştia încât – cu voia dumnealor – ne permitem a fi de-acum înainte mai prudenţi faţă cu cursele fine ale d-lui Brătianu şi a nu mai crede nimic din ceea ce zice. Iar confraţilor le-am recomanda să nu judece pe toată lumea după sine şi să binevoiască a crede că mai există şi oameni probi în ţara aceasta. dacă e vrun partid care să fi dovedit că nu cu orice preţ voieşte să stea sau s-ajungă la guvern, desigur cel conservator a dovedit-o îndestul.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.