[„NEVOIND A FI VICTIMA LEGII”] – de Mihai Eminescu [21 februarie 1882]

Nevoind a fi victima legii ad-hoc votate pentru garantarea secretului profesional (!), d. M. Kogălniceanu, în partea a II-a a scrierii asupra Cestiunii dunărene, care tratează conflictul său cu guvernul d-lui Brătianu, nu se mai poate servi de alte acte confidenţiale ce relatează convorbirile şi opiniile diplomaţilor străini, ci e mărginit în argumentarea sa de-a se ţine de actele publicate deja de d-sa, de d. Kallimach – catargiu, de d. Boerescu însuşi.

Acte nouă nici nu ni se par de nevoie. D. Kogălniceanu prea cunoaşte cestiunea Dunării în toată începătura şi în toate amănuntele ei pentru ca să nu se întrevază pretutindenea ceea ce ştie d-nialui şi ceea ce nu ne comunică.

Natura şi fazele acestui conflict sunt cunoscute. Tractatul de la Berlin, art. 55, zice clar:

Regulamentele de navigaţiune, de poliţie fluvială şi de supravegheare de la Porţile de Fier pân’ la Galaţi vor fi elaborate de Comisia Europeană, asistată de delegaţii statelor ţărmurene.

Nicăiri nu e vorba de Comisie Mixtă de riverani, nicăiri de-o preponderanţă a Austro-Ungariei în o asemenea comisie, nicăiri de prezidiul ei perpetuu şi precumpănitor. Soluţiunea indicată prin Tractat pe de o parte, prin dreptul ginţilor pe de alta e că: regulamentele se elaborează, de Comisia Europeană; se aplică de riverani; aplicarea se supraveghează de Comisia Europeană.

Aceasta nu e numai soluţiunea indicată de Tractat; ea este susţinută de chiar baronul Haymerle, în şedinţa de la 2 iulie 1878 a Congresului (Protocol no. 11), în care răposatul cancelar a propus ca un comisar delegat de Comisiunea Europeană să privegheze executarea acestor reglemente, sperând poate că acest comisar va fi pururea cel austriac.

Însă în 1879 încă, pe când d. Kogălniceanu era ministru de interne, prinde de veste că Austro-Ungaria, care urmăreşte de atâta timp supremaţia pe Dunăre, caută a smulge de la puteri concesiuni în privirea aceasta, mai cu seamă dreptul de supravegheare a navigaţiunii. O depeşă vagă şi întunecoasă a d-lui Bălăceanu din Viena dă a înţelege că, dacă guvernul român nu se va uni cu vederile guvernului imperial, acesta se va adresa aiurea… la Sofia, presupunem, promiţându-se Bulgariei că reşedinţa inspectoratului general de supravegheare va fi la Ruşciuc, în detrimentul Giurgiului.

În decemvrie 1879 Comisia Dunăreană întrunindu-se, stabileşte că, prin art. 55 al Tractatului, are dreptul şi datoria de-a elabora reglementele în cestiune; decide a însărcina un comitet cu elaborarea unui anteproiect ca bază a discuţiunii; ca acest anteproiect să fie conform Tractatului de la Paris; ca în comitet să nu ia parte decât neriverani.

Aci intervine un incident curios.

D. baron de Haan, delegatul Austro-Ungariei, votează propunerea ca neriveranii să elaboreze anteproiectul; intră în calitate de neriveran în comitet, şi….?. Şi vine apoi c-un anteproiect în care Austro-Ungaria e prefăcută în riverană, ba în arhiriverană chiar, căci cere prezidiul permanent şi vot preponderant.

În iunie 1880 se respinge anteproiectul, întâi pentru că nu prevede hotărâtor libertatea de navigaţiune, apoi pentru că Austria, nefiind riverană, nu poate face parte dintr-o comisie de riverani şi se admite a se chema delegaţii statelor riverane (Serbia şi Bulgaria) pentru ca, împreună cu Comisia Europeană, să elaboreze reglementele la care-i îndatorează art. 55. În cursul dezbaterilor d. colonel Pencovici, delegatul român din Comisia Europeană, fusese însărcinat a reprezenta, ca pe nişte idei ale sale personale, nu ale guvernului central, următoarele puncte: libertatea completă a navigaţiunii; comisia de supravegheare a aplicării reglementelor să fie compusă numai din riverani (România, Serbia, Bulgaria). Aceste idei sunt susţinute în două memorii pe cari d. Boerescu le comunică, la 23 iunie, miniştrilor plenipotenţiari din străinătate, c-o circulară în care se zic următoarele:

Vă trimit două memorii… numai pentru uzul d-voastră personal. Şedinţele Comisiunii au să fie la începutul lui noiemvrie. Numai dară la acea epocă-au să se pună în discuţiune cestiunile de cari tratează memoriile. Până atunci însă este bine ca terenul să fie preparat…

Căutaţi să susţineţi ideile din aceste memorii sau să le sugeraţi când ele nu se vor produce spontaneu. Se înţelege că ar fi de prisos de-a provoca pe acele cari ştiţi de mai nainte că nu au să fie acceptate.

Cu modul acesta (?) vom şti dacă la timpul oportun vom avea perspectiva de a avea majoritatea în favorul lor în sânul Comisiunii.

Vă voi fi recunoscător dacă ‘mi veţi comunica impresiunile d-voastră şi rezultatul practic ce gradat aţi putea obţine.

Aceasta e deci singura instructivă instrucţiune dată de d. Boerescu reprezentanţilor noştri din străinătate: „ Sugeraţi ideile colonelului Pencovici”

D. Kogălniceanu, care simte că Austria nu aşteaptă, ca d. Boerescu, începutul lui noiemvrie, că lucrează din răsputeri pentru a obţinea concesiuni în favorul ei, sfătuieşte pe ministrul nostru de externe să se explice franc şi leal cu cabinetul din Viena:

Nu trebuie să aşteptăm pân’ la noiemvrie spre a lua o atitudine pronunţată. Adunarea Comisiunii nu va fi decât o formalitate pentru a regula otărârea europeană pe care Austria caută a o obţine de pe acum… Ar trebui a ne explica cu cabinetul din Viena, a-i spune că România nu poate primi ca Austro-Ungaria să ia parte în Comisia riverană, pentru că nu e riverană. Austria lucrează pe lângă puteri; ea voieşte a câştiga Bulgaria şi Serbia la cauza sa… Trimiteţi instrucţiuni clare şi pozitive! Nu aşteptaţi întrunirea Comisiunii pentru a vă pronunţa, căci până atunci poate totul să fie regulat între puteri…

Se cere să spunem franc ce voim noi, să ţinem pe lângă toate cabinetele acelaşi limbaj, aceeaşi atitudine. România va fi ascultată; pe proiectul ei se va face discuţiunea.

Mi-aţi cerut opiniunea mea? Iat-o. Să facem să triumfe soluţiunea ce-a pus-o înainte Austria însăşi, baronul Haymerle la Berlin. Tractatul de la Berlin nu prevede comisie riverană… Este mai bine să nu fie deloc comisie de state riverane şi în locul ei să fie însăşi Comisia Europeană care să redige şi să supravegheze regulamentele de navigaţiune până la Porţile de Fier. Astfel fiecare stat riveran ar putea aplica pe teritoriul său regulamentele promulgate de cătră Comisia Europeană şi-n fiecare an Comisia Europeană ar delega un comisar însărcinat a supraveghea executarea.

Această soluţiune, v-o mai repet, a fost prezintată de baronul Haymerle în Congres. Vedeţi protocolul unsprezece!

Ce răspunde la aceasta d. Boerescu?

Că d-sa nu a găsit această opiniune rostită în protocolul unsprezece.

Dar atrage atenţiunea asupra cestiunii cabotajului, care e cea mai importantă pentru noi. Oare Comisiunea Europeană nu va păstra cumva dreptul cabotajului pentru toate naţiunile? Nu va lipsi pe statele riverane de el?

Bine, zice d. Kogălniceanu – de cabotaj e vorba? Să zicem aşadar cabinetelor pe lângă cari suntem acreditaţi:

„ Rogu-vă interesaţi-vă de chestia Dunării, apăraţi-ne de pretenţiile Austriei, care vrea să fie riverană unde n-are palmac de pământ. Drept recunoştinţă… o să vă escludem pavilioanele voastre de la navigaţiunea pe Dunăre”

Guvernul susţine libertatea navigaţiunii pe Dunăre şi în acelaşi timp rezervă cabotajul pentru statele riverane? Cum se pot concilia aceste două principii contrarii?

întreabă d. Kallimach – catargiu şi adaogă:

În Londra am pierde toate simpatiile. Presa engleză afirmă deja prea mult că politica noastră este cu totul înfeodată celei germane… Occidentul nu va mai pune nici o bază pe noi.

Ce răspunde d. Boerescu la aceste întâmpinări atât de substanţiale ale ambasadorilor săi?

Un general, înainte de-a începe bătălia, trebuie să sondeze terenul şi să pregătească apărarea sa. Avem raţiuni numeroase de-a nu procedee pentru moment alminterlea decât v-am indicat. N-aveţi nevoie de-a lovi pe nimeni, nici pe Austria. Ce spuneţi în privinţa cabotajului este atât de puţin adevărat că Anglia, în tractatul ce a încheiat anume cu noi, a recunoscut dreptul acesta de cabotaj. Ţineţi-vă dar de instrucţiuni !

De cari instrucţiuni să se ţină? De nota alăturată la memoriile d-lui Pencovici? Aceste memorii erau în contra rezervării cabotajului, pentru libertatea deplină a Dunării?

De aci înainte se încurcă trebile. Miniştrii noştri plenipotenţiari nu mai văd nimic clar; simt numai că Austria câştigă teren; că pe ei nici-i crede cineva, nici-i ia în serios, că străinătatea presupune cumcă guvernul din Bucureşti e pe sub mână în înţelegere cu Austria.

Sub cuvintele cele mai dulci, zice d. Kogălniceanu, mi se arăta un dureros scepticism în privinţa otărârii guvernului nostru de-a apăra Dunărea în contra pretenţiunilor cabinetului din Viena. Suntem încredinţaţi, i se zicea, că ceea ce d-voastră ne spuneţi despre îngrijirea ce se manifestă, în România, de-a vedea Dunărea pusă în sfera unei influenţe esclusive, este o dreaptă preocupaţiune a ţării şi corespunde ideilor şi simţimintelor d-voastră proprii. Dară guvernul d-voastre oare tot aşa priveşte cestiunea? Limbajul d-voastre nu-l ţin unii din colegii d-voastre! Unde aveţi reprezintanţi i-are şi Franţa; ei bine, miniştrii noştri ne raportează că pe lângă alte cabinete nu se ţine tot limbajul ce-l ţineţi d-voastră.

Ba i se dădea a pricepe că se ştie pozitiv că Viena şi Bucureştii se înţelesese, că existau angajamente şi că, dacă aceste se negau, erau spre a linişti şovinismul român. Mai mult. În Comisiunea Mixtă baronul de Haan zicea d-lui Pencovici:

Aceasta e opiniunea d-tale, nu a guvernului d-tale.

Ba la finele anului 1880 i-a zis:

Sunt în poziţiune de-a afirma şi dovedi că guvernul român va primi Comisia Mixtă.

Nu cumva cuvintele baronului de Haan au rămas necunoscute cabinetelor europene? În sfârşit, dintre miniştrii plenipotenţiari români îşi ia unul inima-n dinţi şi întreabă să i se răspunză desluşit:

1. a) Guvernul vrea ori nu Comisia Mixtă?
2. b) Vrea în comisie, pe lângă, riverani, numai pe Austria ori şi o altă putere mare?
3. c) Este pentru dreptul de apel în toate cestiunile, ori numai în unele, şi în cari anume? Nici un răspuns.

Reprezentantul nostru – răspunde d. Boerescu – nu are nevoie de instrucţii. Pentru ca guvernul să aibă idei definitive trebuia să cunoască mai întâi terenul…

De ce această nehotărâre, această duplicitate, această tăcere? Nu mai relevăm cenzurile aplicate d-lui Kogălniceanu şi d-lui Kallimach – catargiu; ele sunt descrise în cartea de faţă şi nu apărarea acestor oameni de stat e ţinta dării noastre de seamă. O fac ei înşişi mai bine decât noi.

De ce dar toate întârzierile, toată neclaritatea, tot şiretlicul, toată simularea de a pipăi pulsul puterilor? De ce?

Pentru că – afirmă categoric d. Kogălniceanu – ministerul din Viena păstrează scrisori autografe ale d-lui Boerescu, prin care acesta acceptă Comisiunea Mixtă, scrisori pe cari nu le publică, pentru că nepublicarea [î]i rapoartă mai mult decât publicarea. Partea a doua a interesantei scrieri a d-lui Kogălniceanu se ‘ncheie cu afirmarea că, deşi d-sa, ţara, miniştrii [î]şi fac iluzii, Dunărea e pierdută. Comisiunea Mixtă, primită de toate puterile, de România însăşi, este… rezolvarea cestiunii în favorul Austriei. Fie ca toţi membrii Comisiei Mixte să aibă dreptul de-a apela la cea Europeană; fie ca votul preponderant să fie înlocuit, (după d. Barrere) prin votul unui delegat al Comisiei Europene; fie acest delegat numit după alfabet ori prin sorţi; schimbe-se acesta din an în an ori tot la şase luni, faptul pozitiv este că Austro-Ungaria a dobândit în apele române poziţia de stat riveran pe care-o urmărea fără succes de douăzeci şi cinci de ani încoace.

Fără îndoială din toate reiese aceasta că, întru cât s-atinge de campania d-lui Kogălniceanu în contra politicei esterioare a guvernului actual, niciodată om politic n-a strivit pe adversarii săi în modul în care-a făcut-o d-sa. Fără îndoială buna dreptate, bunul simţ, claritatea de vederi e în partea sa; nehotărârea, bizantinisimul, şiretlicul prost, cum zice autorul foarte nimerit, în partea guvernului, care, preocupat de singura idee de-a se mănţine pe el şi pe capioldaşii săi în buget, se arată pe cum [î]l dovedeşte chipul, viclean, fără idei mari şi organice, oportunist, negustor de espediente, incapabil de-o hotărâre energică şi clară.

Tocmai prin aceasta se şi esplică de ce orice cestiune mare pe care pun mâna cată să se compromită. lată concluzia la care ne îndreptăţeşte rezumatul fidel pe care-l facem operei d-lui Kogălniceanu.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989