[„NI SE PARE CĂ VORBIM…”] – de Mihai Eminescu [17 august 1882]

Ni se pare că vorbim destul de limpede pentru oameni cu mintea normală ca să fim înţeleşi şi să nu se substituie cuvintelor noastre alt senz decât acela pe care li-l dă lexiconul, graiul viu şi convenţia mutual stabilită între oamenii ce vorbesc aceeaşi limbă.

Cu toate acestea „Românul” nu se sfieşte a ne atribui următoarea idee:

Partida conservatoare voieşte mai presus de orice o stare de lucruri în care mulţimea să fie dedesupt şi puţinii deasupra; ea doreşte ca clasele de jos să nu se ridice la o viaţă mai largă şi mai deplină şi privirile ei se întorc cu iubire la starea de lucruri ce domnea în trecut.

E adevărat că am afirmat şi afirmăm că o societate bine constituită şi sănătoasă cată să aibă forma unei piramide. O lopată de grâu aruncată în vânt, când recade la pământ, ia această formă, cea mai sigură pentru durata ei. dacă ar lua forma unui cub sau al unui cilindru ar cădea la cea întâi suflare de vânt. Astfel şi cu un popor şi cu un stat. Pe cât timp Roma era înconjurată de sate cuprinse de ţărani, pe cât timp baza ce purta această cetate era largă, Roma a cucerit pământul; când însă Laţiul şi Italia s-au pustiit, când întreg poporul s-a prefăcut în politiciani care cereau panem et circenses de la guvern, subzistenţa din banul public, piramida era întoarsă cu vârful în jos, toţi domneau şi nimeni nu muncea, şi Imperiul a căzut în faţa unor popoare barbare, dar mai drepte, mai sănătoase, mai firesc organizate decât poporul roman în decadenţă.

La atâta însă se mărgineşte afirmarea noastră, la principiul că numărul celor ce muncesc pentru a produce trebuie să fie, spre binele lor şi al societăţii întregi, infinit mai mare decât numărul negustorilor de vorbe şi negustorilor de marfă chiar; că producţiunea păstrează intactă sănătatea şi puterea musculară a unui popor; că în puterea lui musculară consistă secretul tinereţii lui, siguranţa de-a rămânea o rasă sănătoasă de oameni. Azi nu mai e îndoială că orice om care părăseşte munca musculară pentru cea intelectuală e condamnat cu toată siguranţa în coborâtorii săi la degenerare şi la pieire. E statistic constatat că munca aspră, exerciţiul continuu al puterilor fizice asigură pentru totdauna existenţa unui popor, asigură viitorul şi propăşirea lui, pe când fuga de plug, ocolirea soiurilor grele ale muncii aduce cu sine degenerarea musculaturii, dezvoltarea anormală a sistemului nervos, o înclinare spre desfrâu şi plăceri, nimicirea gradată a puterilor de reproducţiune, neuropatie şi anemie, în fine stingerea rasei, adesea în condiţiile cele mai ruşinoase.

Cu aceasta n-am zis însă ca clasele muncitoare să nu fie libere, să nu aibă putinţa de a se ridica. Oricând trebuie să existe putinţa pentru om de a urca prin muncă şi merit ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.

Dar să ne-nţelegem: prin muncă şi merit. Nu prin esploatarea muncii altora, nu prin speculă, nu prin şarlatanerie politică, nu prin tripotaj şi joc de bursă. Când luăm însă la rând aşa numiţii dezmoşteniţi ai partidului roşu cari au devenit milionari, nu vom afla unul singur care să se fi îmbogăţit prin muncă. Ce-a muncit, ce-a produs Carada pentru a fi milionar? Nimic, a fost copil de casă al d-lui C. A. Rosetti – unicul merit; a vândut ţuică din viile d-lui Brătianu – singura muncă. Acestea nu sunt titluri suficiente pentru diurne de câte 70000 franci pe an ce le primeşte acest onorabil din partea statului român. Aşadar statul a devenit din partea unei societăţi de esploatare obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin alegeri, prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de – a – şi câştiga o moştenire proprie pe pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie prin vicleşug şi apucături meritului adevărat şi muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.

Ierarhia muncii se constituie, prin chiar natura ei, în piramidă. La zece mii de oameni învăţaţi pe toate terenele se naşte un Darwin sau nu Buckle ca vârf al piramidei; din sutele de mii de soldaţi ale unei armii mari se alege un Moltke, ale căror servicii se răsfrâng apoi asupra întregului. Această ierarhie firească o susţinem şi noi.

Ceea ce însă numiţi d-voastră „o ridicare din ce în ce mai mare a claselor care au fost dezmoştenite de toate drepturile” este nu o înmulţire a cunoştinţelor şi a puterii de muncă a acestor clase, ci, din contră, amăgirea lor prin fraze politice şi „o ridicare din ce în ce mai mare” a unor panglicari cari nu fuseseră dezmoşteniţi de nimic, pentru că de moştenirea ce-a adus-o din ţara turcească au căutat să se dezbere, prin săpun şi pieptene, nu s-o păstreze. În locul ierarhiei muncii ş-a meritului s-a introdus ierarhia vicleniei stupide şi a apucăturilor maloneste. Un bandit ca cuviosul Simion, o vulpe vânătoare de diurne şi afaceri tăinuite cum e Carada, jucători de bursă şi nulităţi cărora natura, drept compensaţie a stupidităţii lor, le-a dat perfidia şi instinctul necinstei, iată clasele ce le-aţi ridicat din ce în ce mai sus.

A existat în lume un stat care-a apus după o viaţă de şapte mii de ani – Egipetul. Înlăuntrul anticităţii deja Egipetul era o anticitate proprie, şi Homer putea vorbi de ea cum noi azi vorbim de Homer. Egiptenii erau cunoscuţi pentru înţelepciunea, pentru spiritul lor de adevăr şi de dreptate. Unui popor care-a existat şapte mii de ani d’ a rândul nu i se poate tăgădui o calitate: arta de-a guverna. Cel puţin ar fi absurd a i-o tăgădui după o probă continuă de atâtea mii de ani. Egiptenii erau asemenea cunoscuţi ca poporul cel mai conservator al anticităţii. Ei au voit să eternizeze pentru urmaşii din veacurile viitoare într-o icoană de piatră secretul lungii lor vieţi pe pământ şi au zidit – piramidele. Viaţa altor state comparată cu a Egipetului este ca viaţa unei muşti comparate cu a unui om, ca traiul unei buruieni comparat cu a unui stejar. Statul egiptean era ierarhic. Nu este exact ceea ce afirmă unii, că oamenii nu puteau trece din castă în castă. Din contra, putinţa de-a trece era asigurată – dar numai meritului şi muncii. State demagogice, cari nu ţin seamă de ierarhia naturală a meritului şi a muncii şi cari, din contra, află mijloace de-a privilegia înaintarea feneantismului şi sterilităţii oamenilor vicleni şi maloneşti, răsar şi pier, fără înflorire, ca plantele criptogame.

Daca dar secretul pentru existenţa unei rase este păstrarea calităţilor ei musculare, secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.