[„OBSERVASEM CU OARECARE MIRARE…”] – de Mihai Eminescu [13 iulie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Observasem cu oarecare mirare că „Steaua României” din Iaşi, organul grupului liberalilor moderaţi, de unde pînă mai deunăzi făcuse o aprigă opoziţie regimului roşu, atît de aprigă încît tonul nu putea fi mai înalt, nici cuvintele mai vehemente, începu deodată nu a slăbi coarda, dar a se ocupa, cu o rară grijă de amănunte, de manevrele oştirei germane şi de perspectivele unui război ruso-chinez. Deşi sîntem departe de a contesta importanţa unui personaj atît de însemnat ca Abdur-Rahman, viitorul emir al Afganistanului, sau gravitatea conflictului de graniţă între Rusia şi Împărăţia Mijlocului, deşi inima noastră nu este cu totul împietrită faţă cu tendinţele de progres ale iaponejilor, totuşi grija esclusivă pe care confraţii din Iaşi păreau a o fi conceput pentru ţări cît se poate de depărtate, cînd binele e atît de aproape, era un problem psicologic demn de luare-aminte. Întîi ni se păru că, după tonul atît de amar cu care organul ieşan criticase actele guvernului Brătianu, îl apucase dezgustul deplin de cele ce se petrec în ţară, încît căuta un refugiu în zone mai depărtate, presupuse mai fericite. Astfel Bullaţiu, un amic al seninului Horaţ, sătul de imperialismul din Roma, căuta mîngîiere în Chio, în Samosul cel elegant, în Sardes, cetatea lui Croesu, în Smyrna şi Colophon, pînă ce ajunsese a se înfunda în neînsemnatul orăşel Lebedos.

Lebedul? Ştii tu ce e? Răspunzi: mai puţin decît Gabii Sau orăşelul Fidenii, şi totuşi aicea viaţa-mi

Voi s-o petrec, uitat de-ai mei, uitîndu-i pe dînşii

Şi privind de departe, pe ţărm, pe Neptun turburatul.

Crezînd pe amicii noştri ajunşi în starea espatriatului de bunăvoie Bullaţiu, crezîndu-i lehămetiţi de ceea ce se petrece în ţară şi setoşi de nouă orizonuri, era să răspundem cu sfatul [lui] Horaţ:

Grijile noastre pier prin minte şi-nţelepciune

Nu prin vrun loc ce răsare domnind peste apele mării: Cerul deasupra-l schimbi, nu inima marea trecînd-o.

Era să răspundem cu acest sfat … cînd …

Cînd deodată ne-am adus aminte de un fenomen analog din ziaristica română. „Presa”, amica noastră bine cunoscută, manifestase într-un rînd o iubire, la început cam vagă, apoi din ce în ce mai pronunţată pentru Afganistan, pentru Şir Ali şi alte ilustre personaje din ţări cu o cultură mai izolată, într-un moment în care era la ordinea zilei cestiunea izraelită, a răscumpărării drumurilor de fier ş.a.m.d. Mărturisim sincer că de atunci încoace iubirile platonice a- nceput a deveni cam suspecte pentru noi, am început a le privi ca o mască care ascunde înclinaţiuni ilicite sau imorale. Şi-ntr-adevăr, puţin după asta, de unde, pîn-acum un an, oamenii roşiilor erau nişte ambiţioşi incapabili, trădători de patrie, [oameni de uliţă], d-alde Pătărlăgeni şi Mărgăriteşti, deodată – o, minune! – deveniră dulcii Pătărlăgeni, mari patrioţi , iar conservatorii deveniră: reacţie, demagogie reacţionară, opoziţie înveninată, oarbă şi pătimaşă, ba nu ne-am fi mirat să ni se citeze chiar popa Tache, om de electorală încredere a prinţului Dim. Ghica sau… afacerea Crawley, pe care tot onorabilul Centru o cunoaşte mult, cu mult mai de aproape decît noi ăştia, conservatorii.

Iată dar seria fenomenologică a spiritului omenesc. Întîi: opoziţie crîncenă contra guvernului.

Apoi: China, Afganistan, Şir-Ali, Abubekir.

În fine, portofoliu, prietenul Serurie, reacţiune deznădăjduită.

Astfel vedem că filozoficul număr trei se repetă, şi aci, spre edificarea celora ce cred în Trinitatea a toată existenţa din Univers.

Tot această serie o observăm la „Steaua României”.

De la opoziţie crîncenă contra guvernului, trecînd prin Afganistan, a ajuns în stadiul ultim al combaterii reacţiunii. Aceasta se întîmplă în numărul de miercuri 9 iuliu 1880.

Ce ne zice deci nouă „Steaua României”?

Ne face o mărturisire preţioasă, pe care toţi românii ar trebui s-o înscrie în inima lor.

Dacă ne vom uita la starea partidelor în ţară, vedem, de la Dorohoi pînă la Mehedinţi, un singur partid conservator, cu un singur program şi chiar cu un singur şef, formînd dar o singură unitate.

Aşa este. Unul este partidul conservator, cum una este ţara, una Constituţia liberală dată de acelaşi partid conservator, precum tot ce s-a făcut şi se va face vreodată pentru unirea neamului românesc de către partidul conservator se va face.

Dar, alături cu această mărturisire, ni se afirmă de către onorabilii confraţi că adevăratele tendenţe ale programului nostru sînt „tendenţe reacţionare”, că declarăm război tuturor instituţiilor liberale, că atunci cînd inamicul se arată la porţile cetăţei, cu o hotărîre atît de puternică de-a extermina tot ce este înlăuntru, cea dentîi datorie a celor dinlăuntrul este de-a înceta orice neînţelegere, de-a aviza în comun la mijloacele de apărare.

Cînd aşa-zisul partid conservator spune ţărei pe faţă că sfărîmarea instituţiilor ei liberale este principiul său de acţiune toate nuanţele liberale trebuiesc întrunite spre a face mai mare puterea de rezistenţă la lovirile deznădăjduite ce se pregătesc din partea „aşa- zişilor conservatori”, căci acest nume e luat mai mult ca o pavăză spre a ascunde trupul reacţionar.

Tot ce este liberal să opună o rezistenţă care să zdrobească campania deznădăjduită a conservatorilor contra instituţiilor de astăzi. Numai astfel uniţi vom face ca această nouă furtună ce conservatorii voiesc să ridice în sens reacţionar să fie cea din urmă suflare a lor.

Bravo! Nu e rău, pentru început. Şcoala „Românului” n-a fost fără folos pentru onorabilii confraţi.

Noi constatăm numai ceea ce oricine poate vedea, că e cu mult mai deznădăjduit saltul mortal al onorabililor confraţi decît atitudinea noastră arareori polemică, în genere calmă şi din cînd în cînd ironică.

Desperarea trebuie căutată cu totul într-altă parte decît într-aceea a partidului conservator. Atunci cînd vom fi deznădăjduiţi, crează-ne confraţii vom avea alte lucruri, mai bune poate de făcut decît acela de a polemiza cu gazetele guvernamentale.

Dar să vorbim franc. Toate tendenţele cîte ni le atribuie „Steaua României” sînt o pură invenţie pe care ne-ar plăcea s-o atribuim căldurii escesive şi lipsei de băi de apă rece care domneşte la Iaşi. Instituţiile liberale – precum o ştiu bine confraţii – sînt în cea mai mare parte opera actualilor conservatori. Principiile toate ale Constituţiei actuale sînt cuprinse în programul Adunării ad-hoc din Moldova, compusă. din conservatorii actuali, şi dacă este vreo deosebire între noi şi radicali e că noi cerem realitatea acestor instituţii, nu pretextarea lor, nu guvernul personal al d-lui Brătianu, cu păstrarea esterioară numai a formelor regimului parlamentar. Cine poate pretinde că d. Serurie sau Carada vor controla într-adevăr pe d. Brătianu se-nşală, la drept vorbind, cu o uşurinţă neiertată pentru o vrîstă superioară celei copilăreşti. Oricînd d. Brătianu a avut în faţă în adevărat Parlament l-a dizolvat. A dizolvat Senatul căruia-i datorea puterea, pentru a încheia fără consultarea lui concesia Strousberg; a dizolvat alt Senat, căruia asemenea îi datorea puterea, pentru a încheia convenţia ruso-română. D. Brătianu nu cere control din partea partidului său, ci supunere oarbă. Cumcă posibilitatea existinţei unui partid ca cel roşu cată a se atribui unor vicii a chiar instituţiunilor noastre n-o poate tăgădui nimeni; dar desigur că de la recunoaşterea acestor vicii pînă la reacţiune e o mare deosebire, nu de cale, ci de esenţă. Confraţii de la

„Steaua României” sînt cu mult mai culţi decît cenuşerii de la „Românul” sau de la „Telegraful” şi ştiu foarte bine ce este reacţiune, precum trebuie să fi ştiind că reacţiune în sensul politic al cuvîntului nici este cu putinţă în România, pentru că- i lipsesc neapăratele elemente istorice. Lipseşte dinastia detronată, lipseşte amintirea chiar a instituţiilor feudale, a lipsit totdeauna aristocraţia prin naştere, lipseşte inegalitatea de drept, c-un cuvînt lipseşte totul pentru ca o reacţiune să fie cu putinţă măcar.

De aceea am fi aşteptat ca, dacă confraţii care pînă acum şi-au oferit alianţa tuturor partidelor şi grupurilor din ţară, începînd cu conservatorii şi sfîrşind cu roşii, dacă vor să treacă în tabăra d-lui Brătianu, lucru de care ştim c-o să le pară rău mai tîrziu, s-o facă aceasta cel puţin în mod demn, nu reîncălzind acele neadevăruri răsuflate pe care de un timp încoace nici „Românul” nu le mai întrebuinţează, lăsîndu-le cu totul la dispoziţia celor de la „Telegraful” şi de la

„Democratul” din Ploieşti.

Adevărata explicare însă a înclinaţiei către tabăra Seruriilor şi a Pătărlăgenilor ni se pare nouă eşecul suferit de grupul liberalilor moderaţi în alegerile judeţene. Nevoind a primi condiţiile puse de conservatorii din Iaşi, nici unul din liberalii moderaţi n-au fost ales în consiliul judeţean.

Hinc illae lacrimae!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *