[„ORICÂTE MERITE ŞI-AR ATRIBUI…”] – de Mihai Eminescu [30 martie 1883]

Oricâte merite şi-ar atribui roşii în politica interioară şi esterioară, totuşi nu vor putea tăgădui şi nici tăgăduiesc un lucru care absoarbe toată valoarea laudelor şi veracitatea protestărilor de patriotism. Acest lucru e: corupţiunea adâncă a oamenilor din cari partidul se compune. Corupţiunea aceasta e şi publică şi privată; şi forul şi căminele sunt priveliştea ei. Vieţile private ale marei majorităţi a roşiilor – escepţiunile confirmă regula – sunt incalificabile din punctul de vedere al ideilor abituale de morală ale poporului nostru; vieţile lor publice sunt de o lipsă de scrupul şi de cuviinţă precum nu se mai află în nici o parte a lumii. E numai natural ca, într-o ţară centralizată cum e a noastră, toată lumea să se resimtă de moravurile odioase ale tagmei şi putrejunea, pornită din sfere guvernamentale şi legiuitoare, să se ‘ntinză ca o boală contagioasă asupra poporului întreg.

Azi nu mai e om, de orice temperament şi de orice opinie ar fi, care să ‘ndrăznească a pune la îndoială acest adevăr neesceptând pe înşişi capii partidului.

Singur d. Ioan Brătianu simte că acest rău fundamental [î]l face imposibil pe el şi pe ai săi în opinia ţării. E de mirat lucru, însă nici un teren al vieţii publice n-a rămas nepângărit de apucăturile comune ale acestei plebe de sus. Începând cu Cozia, locul de repaos al celui mai mare Domn al Ţării Româneşti, prefăcut în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului, nu cunoaştem instituţie a cării esenţă şi raţiune de-a fi n-ar fi fost dezonorată de aceşti oameni.

La palat se numeşte în bătaie de joc adiutant regal un erou de la 11 februarie şi de la Ploieşti; funcţiunile cele mai însemnate din armată se ocupă, asemenea în bătaie de joc, de fevruarişti, pentru a insufla se vede oştirii întregi spiritul de onoare şi de fidelitate care-a domnit în acea noapte; prezident în Cameră e asemenea un fevruarist, căruia nu i-ar încredinţa cineva păzirea unui pui de găină, necum a intereselor unei ţări; deputaţii guvernului în fine sunt recrutaţi din tot ce e mai ignorant şi mai puţin moral în ţară.

O împrejurare desigur curioasă e că nimenea nu tăgăduieşte starea de decadenţă în care se află partidul, nici ei singuri.

Nu vorbim aci de ceea ce-a declarat d. Dimitrie Brătianu, despre hoţii ce merită puşcăria şi gheşeftarii ce merită carantina; nu de ceea ce-a declarat d. Ioan Brătianu însuşi, în Senat, că nu mai poate sătura poftele nesăţioase ale amicilor săi politici; afirmări pe cât de cunoscute pe atât de adevărată.

Nu de asta vorbim numai.

Nu e unul dintre ei, oricât de mic şi de nerod, care c-un zâmbet triumfător să nu declare că aşa este; că, în adevăr, moralmente – imposibili sunt roşii, dar că tocmai într – această consistă spiritul lor politic. Omul care s-ar zbate din răsputeri în contra unei asemenea morale şi a unei asemenea maniere de a vedea nu e decât pur şi simplu un om… mărginit. C-o zâmbire ironică, cum n-o găsim decât în încăperile poliţiei, la inocenţele californiane prinse în flagrant delict cu degetele în buzunarele altora, ci esprimă această convingere de atât timp şi cu atâta stăruinţa încât ea a început a pătrunde până şi în spirite pe deplin corecte ale unor oameni ce n-au a-şi imputa nimic.

Astfel un deputat, din cei mai scrupuloşi în toate afacerile, ba chiar în toate nimicurile vieţii sale publice şi private, ne zicea într-un rând următoarele:

Ce să-i faci! Natura omenească e natură omenească. În faza în care – am intrat nu mai întrebăm dacă cutare sau cutare fură. Cestiunea onestităţii e secundară în viaţa publică de azi şi, la dreptul vorbind, onest nu e decât cel ce e născut astfel. Dar averile acestea, ce nu sunt nici moştenite, nici muncite, ci făcute peste noapte şi din nimic, sunt furate într-un chip sau într-altul; dar societatea lor privată în care se perândează reciproc într-o absurdă promiscuitate, e o societate profund imorală? Dar partidul nu consistă decât din virtuţi în discompunere cari neînsănătoşesc ţara? Ei şi? E cu putinţă ca aceşti oameni să se regenereze? Fără îndoială nu. Ei nu pot decât să degenereze fizic, precum au degenerat moraliceşte, şi anume în copiii şi nepoţii lor, cari, de nu vor ajunge a umplea temniţile, desigur se vor stinge în institute de alienaţie şi în spitaluri. Dar pe cât timp aceste elemente există la lumina soarelui, oricât de rele ar fi, oricât de înjosite – ceea ce nimeni nu contestă – ele au o raţiune a lor de a fi şi trebuie să ţinem seamă de ele.

Aceasta era părerea unui om cu totul sincer şi dezinteresat. Cu atât mai mult e politica unui om nesincer ca d. Ioan Brătianu. D-sa e pe deplin convins de putrejunea morală a partidului, că nu e cu putinţă imaginaţiune care să descrie instinctele brutale şi vicioase ale tagmei, că nu se află preot care să poată atinge cu vorba adâncul mişeliei lor, nu moralist care să poată ghici substanţa sperjură din care sunt compuse aceste hoituri cu asemănare de om. Căci, în adevăr, ruşine i-ar fi oricărui om c-o umbră de scrupul ca, după ce-au călcat, la 11 fevruarie, un jurământ de onoare de două ori depus, să se mai îndese în fruntea afacerilor ţării; ruşine unui altuia ca, după ce s-au îmbogăţit prin specule, să-şi lase nevasta şi copiii, cu cari trăise în sărăcie, pentru a se înhăita cu curtizane; ruşine unui al treilea de-a ocupa înalte demnităţi, de-o importanţă morală eminentă, când viaţa sa conzistă din tranzacţii zilnice cu devergondajul. Dar roşii par a nu cunoaşte ruşinea. De-o corupţiune atât de naivă sunt încât li-i silă de fiinţa lor proprie când o văd reprodusă în exemplare analoage şi mai toţi dintre ei înfundă cu copiii lor institutele statului, pentru a scăpa cât de curând şi a nu le mai duce grija.

Ei bine, le ştie acestea d. Ioan Brătianu şi cu toate astea îşi zice:

„Daca n-ar exista asemenea oameni deşertăciunea mea s-ar fi putut urca atât de sus într-o ţară serioasă? Aceşti oameni [î]mi sunt trebuincioşi. Eu le dau ce vor, ei îmi dau ceea ce-mi trebuie: o poziţie şi un renume nemeritat. Suntem chit. Oameni cu scrupule morale, naturi de elită cari gândesc ce nu numai a face altora rău, dar a vieţui chiar implică deja o vină, a căror instincte sunt corecte ca cumpăna cu care se cântăresc piesele de aur, asemenea naturi nu-mi trebuiesc. Ceafa groasă de mucenic îngrăşat a lui Warszawsky, iată ce-mi trebuie mie. Înainte cu ei”.

D. Brătianu nu înţelege că regimul sub care trăieşte un popor nu poate continua a fi o imposibilitate morală. Ţinta d- sale politică este aşadar de a merge înainte cu aceste elemente cari, moralmente imposibile şi intelectual sterpe, au devenit cu toate astea atât de puternice, prin chiar activitatea d-sale, încât o luptă în contra lor prezintă rizicul de a fi pierdută.

D.C.A. Rosetti simte acelaşi lucru, dar soluţiunea problemului este alta pentru d-sa. Fără îndoială vede că aceste elemente sunt imposibile – cel mai imposibil dintre toţi d-sa însuşi. Cu toate acestea, vrând – nevrând, cultura a făcut oarecare progres în ţară; cu simple mofturi ca luarea Transilvaniei nu se mai pot lua ochii nimărui. Fiindcă însă tot sistemul de idei abituale de morală şi de onestitate ale poporului nostru e diametral opus actelor şi purtării roşiilor, d-sa îşi propune de- a săpa teoretic însuşi fundamentele moralei şi pentru aceasta găseşte un sprijin în tinerimea aceea care, la Paris, îşi culege preceptele la Mabille.

Morala cuviinţei, după aceşti domnişori, e un moft; altruismul e tot. Faptele omeneşti şi cugetele lor nu sunt nici bune nici rele; ele sunt moralmente indiferente. Pozitiv morale sunt cele altruiste. Cineva poate avea cele mai negre vicii; pe cât timp e alturist e om cum se cade. Venus vulgivaga, dacă e altruiste, chiar foarte altruistă, e o femeie din… societate. Patriotism şi naţionalitate sunt nişte mofturi. Nu există decât apăsători şi apăsaţi, din cari cei dentăi trebuiesc nimiciţi, cei din urmă ridicaţi. E indiferent cine locuieşte în România. Dar mongoli, dar zuluşi, lucrul nu are absolut nici o importanţă. Toată lumea trebuie convertită la altruism prin mijloace ca împărţirea averilor, ca poliandria şi poligamia ş.a.m.d. Cam aceste sunt principiile „Daciei viitoare” şi ale roiului de tineri ce vor ferici în curând ţara cu prezenţa lor. Precum există acide în stare a discompune orice corp organic, astfel există negaţiuni capabile a nimici întreg complexul de idei abituale ale unui popor şi, precum totdauna orice descompunere produce o mişcare iregulară, tot astfel aceste idei, culese din moralul Mabilului, rod adânc rădăcinele chiar ale vieţii noastre publice. Se negă patria, se negă naţionalitatea, se negă familia, averea, tot ce dă conzistenţă unui organism politic – şi asta este ceea ce vrea d. C.A. Rosetti. Căci numai atunci când elementele viitorului vor fi şi mai perverse decât roşii aceştia devin posibili, devin comparaţi cu anarhiştii şi nihiliştii, oameni de ordine, o societate oricât de rea, dar tot nu aşa de rea ca deplina anarhie şi deplinul desfrâu. Decât comunism mai bine cezarism, îşi va zice fiecine şi prin cezarism, la care tinde acum d. Brătianu se susţine orice guvern abil care va şti să sperie lumea ca umbra roşie a Comunei universale.

Astfel, unul dintr-o direcţie, altul din cealaltă, sapă încet pe sub pământ toate temeliile istoriei şi statului român, ca doi săpători de mine cari, pornind din direcţiuni opuse, încep a auzi întreolaltă târnăcoapele cu cari minează. Ţinta comună a amânduror, de-o ştiu sau de n-o ştiu, este la urma urmelor nimicirea naţionalităţii române.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989