[„«PE ARBORUL TĂCERII…»„] – de Mihai Eminescu [6 octombrie 1878]

„Pe arborul tăcerii creşte fructul ei, pacea”- zice un frumos proverb arab, care se aplică întrucîtva la atitudinea modestă de astăzi a presei române.

Întradevăr, pare că s-ar fi dat un mot d ordre ziarelor liberale şi afiliaţilor de a păzi un silenţiu tăcut sau o tăcere silenţioasă, după cum ar zice d. Pantazi Ghica, asupra activităţii acestei sesiuni estraordinare, în care s-a pus la cale cestiunile cele mai grave pentru viitorul României.

Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic ce-l arată ziaristica pentru regiuni depărate, unele pentru Bosnia şi Erţegovina, altele pentru Afganistan şi pentru îndrăzneţul Şir-Ali, încît, urmîndu-se acest metod de-a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, pînă ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanţa lor pierderea unei bucăţi din pămîntul patriei.

Astfel, pe cînd turcii împresurau Bizanţul, înlăuntru se discutau şi se certau asupra unor subtilităţi teologice, iar azi, cînd slavismul loveşte cu talazurile sale de invaziune corabia statului român, pasagerii acestei corăbii fără busolă şi fără ancoră, corupta generaţie de astăzi începe a avea un semnificativ interes pentru cestiuni de pură etnologie. În zadar s-au ridicat glasuri spre a arăta că într-altă direcţie ar fi trebuit să pornească corabia, că vîslaşii au apucat pe unde talazurile sînt mai mari şi stîncile mai primejdioase; societatea din corabie, superficială şi plină de zădărnicii, nu încetează sau de a se certa pentru cea mai bună formă a organizaţiei omeneşti, pe cînd nu are nici pe cea mai rea, sau tace atîrnîndu-se de cîte o cruciuliţă rusească.

Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în surul negrei străinătăţi. în zadar moldovanul va mai privi în zile senine din vîrful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul şi ţărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă şi Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-şi măsura ţara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pămînt înstrăinat. În zadar îşi va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cumcă, tari ori slabi, în trecut nu s-a găsit unul dintre noi care să consfinţească pierderea pămîntului sfînt al patriei, astăzi va găsi sute de oameni, aleşi în Sfatul ţării, cari au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pămînt, căutînd a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie şi de bărbăţie, lipsa lor de adevărat şi energic patriotism.

Iar poporul? Poporul tace, petrece cu jucării, cu părăzi, cu intrări triumfale; poporul, care şi-a vărsat sîngele şi aurul pentru a ţine pe umere o politică nesocotită şi criminală, va găsi în fraze jurnalistice, în laudele linguşitorilor săi, în panglicăriile demagogiei făţişe şi a celei mascate o despăgubire meritata pentru pierderi reale şi ireparabile.

Aceiaşi oameni cari vorbesc totdauna de dînsul, se numesc reprezentanţii lui par excellence şi găsesc neapărată consultarea lui dacă un profesor ignorant a fost dat afară sau un cetăţean beţiv a mîncat bătaie la alegeri, aceiaşi oameni găsesc cu totul de prisos de a-l consulta cînd e în joc soarta lui întreagă. Pentru România cestiunea că d-nii Vizanti sau Daniileanu îşi pierd posturile sau că un guvern a avut candidaturi oficiale sînt lucruri de zece ori mai importante decît pierderea a trei ţinuturi şi anexarea unei ţări a cărei cultură va costa minimum două sute de milioane.

Şi care e motivul că nu se consultă ţara tocmai cînd e mai mare trebuinţă de aceasta? Pentru că sînt ruşii în ţară- răspunde d. Holban, viitorul prefect din Dobrogea ca 1500 de franci pe lună.

Pentru că sînt ruşii în ţară. Dar oare Senatul n-a fost dizolvat asupra intrării ruşilor, iar actualul Senat n-a fost ales pe cînd talazurile invaziei acoperise Moldova? Oare nu tocmai corpul acela, care ar fi putut rezista, care ar fi putut împiedeca acţiunea fatală a unui guvern vitreg, a fost dizolvat spre a se convoca altul într-un termen mai scurt decum prevede legea şi sub imediata impresie a invaziei?

Fost-a cineva care să spuie poporului în ce stare vor ajunge fraţii lui din Basarabia cedată, pentru a-i trezi instinctul de conservare şi bărbăţie?

Rusia a intervenit cu generozitate în neliniştele agrării din Bulgaria şi Erţegovina, căci substratul material al neorînduielilor din Turcia a fost, ca totdeuna, o cestiune economică. Dar oare ştie d. Holban, prefectul de Tulcea, ce e în Rusia?

Nu e acolo poporul supt şi istovit de tot felul de dări nedrepte, nu a devenit ţăranul rusesc chiar o adevărată raia? Nu e arbitrariul agenţilor guvernului mai mare decît a celor turceşti, nu lipsesc toate garanţiile siguranţei şi libertăţii personale?

Relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia, sînt cu mult mai mari decît ale Turciei balcanice. Neliniştele din Bosnia, Erţegovina şi Bulgaria sînt pe zece părţi întrecute de cele din ţinuturile Cirigin din gubernia Vorones, Cernîgov şi altele din Rusia. E destul ca ţăranul să fie acolo nemulţămit cu soarta lui pentru ca guvernul rusesc să prefacă ţara într-un pustiu. În momentul în care ruşii au plecat spre a elibera Orientul limba polonă se alunga din oficiile Poloniei, tipărirea de cărţi în limba ruteană era oprită; era oprit chiar de-a cita în note la scrieri istorice textul unor documente vechi, scrise în limbă malorosiană; era oprit cu asprime de a cînta concerte arii malorosiane.

Sub forma monarhiei absolute domneşte cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliţie a conştiinţei care închide în temniţi mii de oameni de alta religie; pentru o vorbă liberă sau un şir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vîrstă aproape copilărească şi băietani de pe băncile şcolii, pentru nimicuri, pentru credinţe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura şi pospăiala e un mijloc pentru o mai adîncă barbarie decît aceea a unui popor primitiv.

Şi acestea nu le spunem noi; le spune un rus chiar, un profesor de universitate, d. Dragomanov, care a fost destituit din catedra sa de la Chiev pentru că a încercat a scrie asupra limbii malorosiane. Şi dacă o asemenea soartă aşteaptă pe slavi chiar în împărăţia Moscului, ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia!

Cu toate că o străinătate neagră şi nendurătoare, barbară şi robită şi-a întins ghearele asupra unei părţi din ţara noastră, Camerele actuale au autorizat, neautorizate ele înşile, cedarea provinciei, fără a crede de cuviinţa de a consulta poporul. La ce trebuie să ştie poporul sub ce soi de stăpîni va ajunge o parte a lui, sub ce stăpîni e ameninţat de a cădea întreg?

Cîteva numiri schimbate ale uliţelor Bucureştilor, cîteva cîntece ale muzicei militare, o reprezentaţie gratis la teatru şi căpătuirea patrioţilor în Dobrogea îi vor lua ochii. Apoi mai e cestiunea Afganistanului şi a Africei centrale, care ne interesează pe toţi într-un grad cu mult mai mare, alcazarul Ionescu, unde vor veni celebrităţi care să netezească neplăcutele încreţituri ale frunţilor sibarite şi să readucă rîsul pe buzele stîlpilor de cafenele care pun la cale ţara şi soarta naţiei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print