„PESTER LLOYD” ŞI ROMÂNII DIN TRANSILVANIA – de Mihai Eminescu [23 martie 1883]

Cititorul ce-ar binevoi a se uita din nou la numărul „Timpului” de sâmbătă 13 martie va vedea că, dacă am fi fost profeţi, tot n-am fi putut cita mai exact pasajele acele din circulara excelenţei sale d-lui Miron Românul cari vor servi presei ungureşti ca denunţări şi ca puncte de acuzaţie. În articolul lui „Pester Lloyd” pe care-l reproducem mai la vale se va vedea că pasajele a căror enunţare din partea mitropolitului am reprobat-o noi sunt exact aceleaşi cu cari foaia maghiară scoate ochii românilor.

Însă această foaie e cunoscută ca oficioasă, inspiraţiunile ei se datoresc unor sorginţi din sferele guvernamentale ale Ungariei. Păstrându-ne intenţia de-a răspunde la articolul foii oficioase, dăm de astădată apostrofele ei ca o probă cât de mult rău se poate face unui popor întreg prin câteva şiruri necumpănite şi inexacte, cum poziţia oficială pe care-o ocupă Escelenţa Sa dă unor neadevăruri o greutate pe care nici un fel de faptă şi nici un fel de discurs din timpul adunărilor populare n-o justifică. „Pildele rele molipsind datinele cele bune” am văzut şi pe P. S. Sa Episcopul Aradului urmând exemplul dat în Sibii şi creându-se, din senin şi din nimic, un pretext de persecuţie în contra aspiraţiunilor legitime ale poporului român.

Deducţiunile pe cari „Pester Lloyd” le face din circulara mitropolitului, punerea în paralelă a cuvintelor prelatului cu pasaje şi espresiuni din „Telegraful” -Fundescu bunăoară, un pamflet cotidian fără nici o responsabilitate morală sau politică, va dovedi Î. P. S. Sale că chiar dac’ ar fi voit să oprească clerul de la întruniri, conform vreunui ordin ministerial, ar fi avut dreptul s-o facă ca autoritate ecleziastică supremă; dar că nu trebuia, pentru a-şi motiva ordinul circular fără umbră de adevăr, pus[ă ] în suspiciune legitimitatea cererilor credincioşilor săi. Considerente atât de lipsite de temei încât scriitorii maghiari înşişi, pentru a le da măcar aerul unei probabilităţi, sunt nevoiţi a le documenta prin citaţiuni din „Telegraful” -Fundescu ori din alte foi, mai bine scrise poate, dar despre cari se ştie că enunţările lor nu angajează nici o sferă politică şi pe nici un bărbat politic.

Lăsăm să urmeze articolul, rezervându-ne a-l comenta în alt rând.

Meetingurile române din Transilvania au produs o mişcare care, de ce merge, de ce atinge cercuri mai întinse, mişcare ce merită cu atât mai mult atenţiunea generală cu cât stă în legătură cu aspiraţiuni foarte caracteristice. Motivul manifest şi imediat al acestor adunări ale românilor transilvăneni e precum se ştie discuţiunea în Dietă asupra proiectului de lege privitor la şcoalele secundare. Conducătorilor românilor nu le era de ajuns că mitropolitul, în numele bisericii sale, a făcut obiecţiuni înaintea Parlamentului în contra acestui proiect de lege; nu, pe lângă aceasta mai trebuiau şi manifestaţiuni „spontane „ ale „voinţei poporului”, cari să dea acelui protest o putere şi o eficacitate deosebită. Şi-n adevăr! dacă e vorba să relevăm repejunea şi preciziunea cu care s-au înscenat meetingurile române din Braşău, Sibiiu, Deva, Cluj, Turda, Cahalm, Făgăraş şi din alte locuri, cei ce le-a pus la cale merită desigur toată lauda. Din aceasta putem deduce învăţământul important că acest popor se dirige de cătră conducătorii Lui după voinţa şi intenţia lor c-o lesniciune care ne pune pe gânduri. Alta e însă intenţiunea ce este a realiza prin aceste adunări demonstrative.

Discursurile şi rezoluţiunile precum şi personajele determinante din aceste meetinguri nu ne lasă nici o îndoială că avem a face cu un nou tour de force al dacoromanismului. Pentru a ne da această probă de putere proiectul de lege al şcoalelor secundare a fost un pretext numai; resortul veritabil e mânuit de alte puteri cu nişte scopuri foarte îndepărtate. În mijlocul certelor noastre parlamentare, adesea meschine, şi împresuraţi de nu mai puţin însemnatele sfezi de zi, pierdem prea adeseori din vedere mersul lucrurilor din Orientul meridional, şi totuşi acolo s-a ‘nrădăcinat pentru Ungaria, ba poate pentru monarcie (?) o cestiune de existenţă, care pân’ acum nu s-a dezvoltat deloc în favorul nostru.

Despre adunările din urmă ale românilor foile noastre n-au adus decât notiţe insuficiente; dar pastoralele mitropolitului, român şi ale episcopului din Arad ne învaţă că avem a face cu manifestaţiuni foarte critice. Mitropolitul constată în circulara sa că aceste adunări zgomotoase de popor au luat „o direcţiune şi un caracter politic de-aşa natură încât nu pot fi decât stricăcioase intereselor de existenţă ale poporului român”. El ne mai spune că „teoriile” dezvoltate în adunări stau în contrazicere cu „patriotismul” şi cu respectul ce li se cuvine instituţiunilor fundamentale de drept public. Conducătorii adunărilor populare duc poporul „pe-o clină repede” şi-l împing „într-o direcţiune care trece marginile loialităţii”.

Să fie bine înţeles! Mitropolitul român este acela care vorbeşte astfel în circulară cătră clerul său propriu. Avem aşadar un martor clasic pentru aserţiunile gravante pe care capul bisericei române ortodoxe le-a scris – desigur după informaţiuni amănunţite asupra celor petrecute şi cu intenţiunea cea mai bună. Indignarea cu care-a fost primită această admoniţiune de cătră inteligenţa română ne întăreşte în credinţa veracităţii acestor enunţări, cari îndealtmintrelea ni se confirmă şi din alte sorginţi competente (?). Pietrele aruncate în ferestrele rezidenţei metropolitane, precum şi atacurile fără moderaţiune a presei române de dincoaci şi de dincolo de Carpaţi, impertinentul „protest în zale” cu care-a umplut lumea tinerimea română din Sibiiu, îndreptat în contra „neadevărurilor tendenţioase” cuprinse în pastorala de mai sus dovedesc nu mai puţin turburarea întinsă şi adâncă, pe cari le-a produs descoperirile mitropolitului în iniţiatorii şi complicii noului scandal dacoroman. Împrejurarea că procurorul a procedat în contra unora din personajele compromise sporeşte numai seriozitatea situaţiunii.

Pentru cel ce cunoaşte stările de lucruri de dincolo de Ţara Moţilor, precum şi din învecinata Românie, fenomenele din urmă nu-i produc nici o surprindere, ci i se prezentă numai ca nişte efecte ale unor cauze de mult cunoscute şi ades deplorate. La aceste sorginţi dar trebuie să ne ducem pentru a ne forma o idee limpede şi o judecată exactă asupra mişcării Românilor din Transilvania.

Rădăcinile mişcării de azi ajung pân-la 1848, ba în parte chiar dincolo de-acea eră; dur dorinţele şi reclamaţiunile românilor din Transilvania, au primit o formă mai concretă de la 1867 încoace. Fără consultarea şi consenţimântul celor mai vechi locuitori ai Transilvaniei, precum conducătorii numesc foarte impropriu poporul lor, s-a făcut atunci pactul dualist între Ungaria şi Austria şi, ca consecuenţă ulterioară a lui, realizarea uniunii legale a Ungariei cu Transilvania

Românii transilvăneni se ‘nfioară atât de acel pact nefast cât şi de uniune, pe care-o numesc fuziune inadmisibilă şi stăruie într-o politică de pasivitate, încât nu iau parte la alegerile în Parlament, nici la alte acţiuni politice de însemnătate de drept public şi toate legile şi instituţiunile pe care legislatura ungurească le-a creat de la anul 1867 încoace românii le consideră numai ca de facto şi impuse, iar nu ca existând de jure şi durabil – obligatorii.

În această politică de abstinenţă, care nu e în fond decât o stare perpetuă de război în contra legislaturii ţărei proprii, se creşte tinerimea română din Transilvania; ei [î]i servesc sferele inteligente ale acestui popor; această politică o predică toate scrierile şi foile românilor, atât de la noi cât şi de dincolo, din Regat; aceasta e atmosfera politică în care, de două decenii, trăiesc peste două milioane şi jumătate de cetăţeni ai statului nostru. Şi această atitudine a românilor se ‘ntăreşte încă prin aceea că, conducătorii de azi o pun înainte ca sfânt patrimoniu al marelui mitropolit Şaguna.

Acest întâi archiepiscop şi mitropolit român – ortodox, care-a murit în anul 1873, a lăsat (după cum arată d. Slavici) următorul testament poporului său:

„Nici o înţelegere cu maghiarii! Orice înţelegere directă între români şi maghiari implică în sine ideea unei acţiuni în contra dinastiei. Toate speranţele românilor se ‘ntemeiază numai pe împăratul”.

După aceste idei conducătoare ale politicei române moderne conflictul între rase trebuie mănţinut în permanenţă, ba scelerateţa unei asemeni politici de asmuţare merge atât de departe, încât încercările unei înţelegeri pacinice între popoare se consideră ca un act în contra dinastiei. Loialitatea simulată cătră dinastie nu e în realitate decât o ilustraţiune a cuvântului: „Voim stăpân pe împăratul pentru a nu avea nici un stăpân”.

Din acest izvor răsar apoi ca necesitate naturală toate acele regretabile şi culpabile induceri în eroare ale poporului românesc, care din natură chiar e obicinuit de-a se lăsa influinţat şi dus de bună – voie de alţii. Şi când, acum vro doi ani, începuse a miji şi printre românii din Transilvania un simţ mai bun, o pricepere mai sobră a stării de lucruri, conducătorii au pus cea mai puternică pârghie morală pentru ca, în conferenţa generală a delegaţiilor români din mai 1881, să fortifice din nou punctul de vedere al pasivităţii. Prea bine le-a succes încă; căci cine poate nega că majoritatea precumpănitoare a aşa numitei inteligenţe române: preoţi, institutori, advocaţi, cărturari, neguţători, proprietari ş.a.m.d. e plină cu totul de ideile unei aversiuni ostile în contra legilor fundamentale ale ţării noastre. Mitropolitul Miron Roman o spune aceasta fără pospai, şi el trebuie să-şi fi cunoscând oamenii.

Dar încotro ţinteşte această atitudine hotărât ostilă a românilor transilvăneni? Să se ia sama numai la deciziunile conferenţei generale din 1881 şi să s’ asculte cele mai nouă discursuri şi rezoluţiuni ale meetingurilor şi oricine se va convinge că pretinsa pasivitate politică are în fond ţinte foarte active.

Înainte de toate e vorba de restabilirea uniunii personale între Transilvania şi Ungaria sau de recâştigarea autonomiei transilvane; apoi stabilirea acelei egale îndreptăţiri pentru români ca, în toate regiunile locuite de ei, numai limba română să fie legal permisă în administraţie şi jurisdicţiune

(N. B. Aci „Pester Lloyd” se cam întrece. Nu numai, ci şi limba română. Nu nur, ci auch).

De acestea se leagă instituirea unei reprezentaţiuni române naţionale care, după cum se pretinde, ar fi existat din bătrâni şi pe care maghiarii şi saşii au înlăturat-o în mod criminal.

Se ‘nţelege că şi părţile rupte în mod arbitrar, partes adnexae, trebuiesc restituite principatului Transilvaniei, pentru ca în chipul acesta să fie gata bastionul pentru Dacia viitoare.

Toate dorinţele aceste modeste se găsesc pe larg în Memorandul românilor din Transilvania, care-a fost scos la lume, înzestrat c-un aparat istoric în aparenţă plin de greutate şi care în multe locuri din străinătate a făcut deja efect, şi ceea ce-i lipseşte acestei scrieri ca ascuţiş şi limpezime aceea ne-o spun fără sfială Irredenta română şi presa ei din România şi din Paris. Ce zicea, în decemvrie anul trecut, cu ocazia iubileului Habsburgilor, „România liberă”

? „Austria a sprijinit cu umerii săi clădirea dărâmată a statului unguresc, s-a făcut complice cu despotismul hunic şi a menţinut pân-în zilele noastre sclavia naţionalităţilor (în Ungaria). Oare dreptatea eternă va mai îngădui mult timp această pată pe care-o aruncă existenţa acestui imperiu parazit pe fruntea secolului libertăţii şi civilizaţiunii?” Un demn pendent la această obrăznicie este faptul că în şcoalele României se învaţă că „Patria Română” cuprinde regiunile „Temesiana „ (Banatul Temişorii), Transilvania, Maramurăşul, Crisiana (regiunea Murăşului şi a Crişului) şi Bucovina. În fine foile asmuţătoare de lângă Dâmboviţa ajung atât de departe, încât nu mai numesc

Transilvania decât „România de peste Carpaţi”.

În adevăr trebuie să se mire cineva de liniştea şi de răbdarea sferelor noastre conducătoare, şi duioasă ne-a părut mai cu seamă, demult încă, acea grijă cu care Ministerul nostru de Esterne şi diplomaţia noastră au căutat a ridica de subsori megalomania dacoromână. Nu numai că ţărilor vasale Turciei li s-a creat o poziţie suverană ca Regat român şi s-a introdus în şirul statelor europene, mai cu seamă prin solicitarea şi sprijinul nostru, dar am sacrificat (şi aceasta e şi mai rău) interesele noastre cele mai vitale politice şi economice la Dunărea de Jos şi am adus cele mai grele rane ţării noastre proprii din curată îngăduinţă şi din grija pentru neastâmpăratul megaloman.

Şi pentru toată iubirea şi toate sacrificiile culegem azi răsplata sub forma politicei de asmuţare a unei Irridente române şi a afiliaţilor ei de la noi. Am uitat că în Orient nu obţine cineva succese prin îngăduire şi bunăvoinţă, ci prin putere şi străşnicie. Nu se va face oare odată uz de această veche esperienţă faţă cu agitatorii şi provocatorii români de dincoace şi de dincolo de Carpaţi?

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989