[„PROGRAMUL NOSTRU ZICEA …”] – de Mihai Eminescu [22 iulie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Programul nostru zicea:

Teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăştiat pe nesimţite şi au slăbit cu încetul simţul conservării naţionale, aşa de vioi şi de puternic odată la români; şi aceste idei, vătămătoare chiar în ţările luminate şi puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru naţiunea noastră.

De altă parte, dorinţe de progres şi de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realităţii.

Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidenţă. Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din cîteşi patru unghiurile lumii să s-aşeze la noi, prefacerea în fine a acestor elemente în elemente politice cari au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria şi teoria de „om şi om”.

Pe de altă parte dorinţa de progres şi de libertate a introdus fraza goală în locul realităţii în mecanismul nostru politic. Adecă – în Constituţiune, adaugă „Steaua României”.

Acest adaus este al ei, pentru a altera terenul discuţiei. Constituţiunea nu este un mecanism, ci un text de lege, bun dacă se aplică bine, rău dacă se aplică rău. Acest text nevinovat nu are deloc a-şi imputa dacă sub masca lui se desfăşură influenţa imorală, dacă în numele lui se înscriu în listele colegiului I şi al II[-lea] alegători frauduloşi, dacă tot în numele lui o societate de exploatare a pus mîna pe statul român, uzurpînd numele de partid politic.

Dar nu este acesta sîmburul discuţiei cu „Steaua României”. Pentru ca discuţia să nu devie o simplă ceartă de cuvinte, o logomahie, pentru ca să nu se ignoreze tocmai noţiunea fundamentală de care e vorba, ne întrebăm: ce e reacţiune?

O espresie împrumutată din mecanică, însemnînd acţiunea negativă produsă prin una pozitivă. În politică însă cuvîntul ,,reacţiune” s-a întrebuinţat întîi la 1789, ca sinonim al contrarevoluţiunii, al unei acţiuni contrare Revoluţiunii Franceze.

Cuvintele au înţelesul lor. dacă acum le dăm un înţeles, acum un altul, nici o discuţie nu e cu putinţă. Aşadar, care este accepţiunea – singura adevărată – a cuvîntului, ca să nu se facă vorbă zadarnică?

O dată contraacţiune. În acest înţeles orice opoziţie e o reacţiune şi-n această ordine de idei opoziţia făcută de „Steaua României” pînă mai ieri, ori de „Presa”, e asemenea reacţiune.

Altădată însă reacţiunea înseamnă asemenea o contraacţiune, însă în senzul restabilirii unei stări de lucruri care a existat odată. Contele Chambord voieşte regalitatea de drept divin precum ea a existat odată; ceea ce el voieşte a avut odinioară trup, a fost concret. Centrul din Germania voieşte restabilirea unor legi cari au existat odată şi au fost desfiinţate.

Acest soi de reacţiune ni se impută nouă, şi aceasta zicem că e o scornitură din partea organelor guvernamentale. Ceea ce voim noi: realitatea în locul frazelor, controlul real al actelor guvernului în locul simulacrului de control, responsabilitatea adevărată în locul ascunderii după clapişti iresponsabili – toate acestea ar fi un progres pe lîngă ceea ce se întîmplă astăzi, nu o reacţiune.

Iată dar accepţiunea politică a cuvîntului:

Tendenţa de a reintroduce o formă de guvernămînt care-a existat odată: regalitatea de drept divin, imperiu ş.a.m.d.

Dar orice tendenţă de reformă, chiar aceea care răsare cu necesitate din relele actualităţii, nu poate fi numită reacţie decît în senzul mecanic, nu în cel politic al cuvîntului.

Dar la ce atîta discuţie? Se-nţelege că „Steaua României”, pînă acuma în opoziţie, trebuia să caute un pretext pentru trecerea nejustificată în rîndul guvernamentalilor. Dacă pretextul ar fi cauza adevărată, atunci această trecere ar fi trebuit să se opereze încă de acum cîţiva ani, căci totdeauna a existat acest partid, pretins deznădăjduit, al conservatorilor. Aşadar nu existenţa partidului conservator e cauza adevărată că ni se caută acum nod în papură, ci alta. Pretinsa cauză nu este decît un pretext. Ceea ce am fi dorit însă e ca confraţii de la „Steaua României” să-şi dea cel puţin silinţa de-a descoperi un pretext mai plauzibil decît cel inventat de genii de la „Românul” sau de la „Telegraful”. Atîta-i tot. Ne făcusem iluzia că putem aştepta mai mult de la tineri la cari presupuneam mai multă iubire de adevăr.

Aţi fost contra guvernului, sînteţi acum pentru el. Constatăm inconsecuenţa şi ne mărginim la aceasta.

Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o ţară în care un om cu patru clase primare şi peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Naţională, special într-ale drumului de fier şi curînd ministru de finanţe, într-o ţară în care mucenicul Simeon e un om căruia nu i se poate imputa nimic, unde procurele false ca şi falsele cărţi de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, ştiinţă, caracter nu sînt nimic, tripotajul, pişicherlîcul şi hatîrul tot, în o asemenea ţară omul e redus a constata istoriceşte ceea ce se-ntîmplă, a se indigna din cînd în cînd, a rîde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

Puţine avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei.

Ţara care, prin aplicarea instituţiilor ei, încurajază ignoranţa, neconsecuenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină. Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n-a fost nicicînd mai mare decît sub sistemul actual de guvernămînt. Deşi aceste imigraţiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuţi şi inteligenţă, al popoarelor învecinate, totuşi acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene. Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferinţe şi ameţit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naţionalitate nehotărîtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare şi emigrează Promotorul acestui americanism e partidul roşu, care are pretenţia de-a se numi şi naţional. Noi nu ne îndoim că şi din acest aluat, în care Costineştii şi Serurii joacă un rol atît de mare, se poate forma ceva; dar ceea ce se va forma nu va fi desigur nici popor românesc, nici stat românesc.

Din punct de vedere istoric, oricine se asociază cu roşii, dacă nu tradează pămîntul ţărei, tradează însă poporul ţărei. Mulţi, nu contestăm, cei mai mulţi poate o fac fără s-o ştie; vai de aceia însă cari, avînd putinţă de-a vedea clar, o fac cu bună ştiinţă!

Înaintea negrei străinătăţi care împînzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stîrpirea fizică a neamului românesc.

E deci … iubirea de adevăr din partea feluriţilor noştri adversari politici de-a nu mai vedea altă cauză de rele în ţară decît reacţiunea.

Şi cu toate acestea ar trebui să ştie toţi că dac-am fi închipuiţi şi dacă n-am şti bine că nu există nici putinţa unei adevărate reacţiuni în ţară, am trebui să fim măguliţi de acest epitet.

A readuce în ţară acea repede creştere, începută în secolul al XIII-lea, în care poporul românesc făcea să dispară dinaintea puterii sale de viaţă triburile tatare şi slave ce cutreierau pămîntul acesta, a readuce vulturescul avînt al Basarabilor, starea de bogăţie din vremea lui Petru Rareş ori a lui Matei Basarab, a le putea readuce ar fi merit şi, a fi reacţionar ar fi identic cu a fi sporitor neamului şi ţării.

Dar nici putinţă nu există pentru un asemenea partid. Izvorul întăritor al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sînt înlocuite la tinerime şi ceilalţi prin romane franţuzeşti şi cîntăreţe pribege ale cafenelelor străinătăţii. Un aer bolnăvicios de corupţie, de frivolitate, de cîştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie şi infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacţie puternică, în senzul naţional şi istoric al cuvîntului, ar mai fi cu putinţă la noi în ţară, ar însemna a se face jertfa unei deşerte iluzii.

Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea ţărînei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară. Azi e constatat că, din momentul în care împăraţii au început a înlocui prin oameni noi pe senatorii Romei, în care tradiţiile şi cultul trecutului se întrupaseră, Roma a mers spre repede cădere. Cazul Romei nu numai că nu e izolat, dar nu suferă nici escepţie măcar … !

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *